ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 151/2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 23 iunie 2008, reclamanții A.I. și N.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. Constanța prin P., C.L. Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, obligarea acestora la restituirea în natura a imobilului situat în Municipiul Constanta, lotul nr. 1, careul 15, în suprafață de 387,33 m.p., ce face obiectul notificării nr. 1284 din 13 august 2001, iar în subsidiar obligarea pârâtului P.M. Constanța la emiterea dispoziției cuprinzând oferta de despăgubire. Prin sentința civilă nr. 488 din 5 martie 2010, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții M. Constanța, prin P. și C.L. Constanța să înainteze dosarul referitor la imobilul situat în Mamaia, lotul nr. 1, careul 15, în suprafață de 387, 33 m.p., C.C.S.D.

Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanța, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că unitatea deținătoare sesizată cu notificarea formulată de reclamanți nu a emis decizie sau dispoziție motivată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare a notificării. Procedând la examinarea pe fond a cererii de restituire, instanța a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, preluat în mod abuziv de stat. Constatând că terenul nu este liber și nu poate fi restituit în natură, instanța a dispus obligarea pârâților să înainteze C.C.S.D.

dispoziția motivată și documentația aferentă, cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva sentinței civile nr. 488 din 5 martie 2010 a Tribunalului Constanța au declarat apel pârâții M. Constanța, prin P. și C.L.M. Constanța. Prin decizia nr. 59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul, ca nefondat. Instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, care a constituit proprietatea lui H.A. (autorul reclamanților), a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, prin sentința civilă nr. 314 din 16 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al orașului Constanța, ca bun abandonat.

Deoarece sentința de trecere a bunului în proprietatea statului nu a fost pronunțată în contradictoriu cu adevăratul proprietar, instanța de apel a apreciat că statul nu poate justifica un titlu valabil, cu atât mai mult cu cât chiar Legea nr. 10/2001, prin art. 2 pct. 1 lit. e), consacră caracterul abuziv al preluării efectuate în baza Decretului nr. 111/1951. Susținerea apelanților pârâți, în sensul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 22043/1958 a fostului C.E.S.P.O. Constanța, prin efectul rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a valorificării pactului comisoriu de gradul IV, a fost înlăturată de instanța de apel, cu motivarea că preluarea abuzivă a terenului de către stat a avut loc anterior emiterii acestei decizii.

Împotriva deciziei nr. 59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții M. Constanța, prin P. și C.L. Constanța. Recurenții au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele: Instanța a reținut greșit că pârâții ar fi susținut că preluarea s-a efectuat în baza deciziei nr. 22043/1958. În realitate, bunul a revenit în patrimoniul municipiului ca urmare a producerii efectelor pactului comisoriu, inserat în contractul de vânzare-cumpărare, a cărui aplicațiune decizia nr. 22043/1958 doar o constată, nu o dispune.

Instanța a ignorat cu desăvârșire existența pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare cumpărare, interpretând greșit actul juridic dedus judecății. Pactul comisoriu și-a produs primul efectele, iar nu hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul Decretului nr. 111/1951. Instanța de apel a reținut la modul generic faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, fără a exista la dosar actul de preluare și fără ca reclamantul să fi făcut vreo referire la aplicarea acestui decret. În continuarea motivelor de recurs, recurenții susțin argumente în sensul că revenirea imobilului în proprietatea municipiului ca urmare a producerii efectelor pactului comisoriu nu constituie o preluare abuzivă și nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, recurenții expun pe larg condițiile în care a operat pactul comisoriu, ca urmare a neîndepliniri de către cumpărător a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare. Verificând încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., a criticilor formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele: Pe baza probelor administrate, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului de către stat s-a realizat în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința nr. 314 din 16 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al Orașului Constanța.

Recurenții susțin că această concluzie a instanței de apel este greșită, deoarece, în realitate, preluarea imobilului s-a făcut de către autoritatea locală, care vânduse anterior terenul autorului reclamanților și care și-a exercitat drepturile decurgând din pactul comisoriu de gradul IV, ca urmare a neîndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare (neplata prețului și neefectuarea construcțiilor în termenul stipulat). În susținerea acestei critici se arată că la dosar nu există probe care să confirme preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951. Recurenții, deși menționează formal că își întemeiază recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., nu dezvoltă aceste motive de o manieră care să facă posibilă încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate susceptibile de analiză în faza procesuală a recursului. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții se limitează la afirmația că s-a ignorat cu desăvârșire existența pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce reprezintă, în opinia recurenților, o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății. Or, instanța de apel nu a ignorat existența contractului de vânzare cumpărare, ci dimpotrivă, făcând referire la acest contract, a arătat că pactul comisoriu pe care îl conține nu a mai produs consecințe juridice, deoarece imobilul fusese preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951, anterior emiterii deciziei nr. 22043/1958 a C.E.S.P.O.

Constanța. Simpla afirmație a recurenților, în sensul că pactul comisoriu și-a produs primul efectele, nu poate fi calificată ca fiind o critică de nelegalitate, încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu se arată în ce mod raționamentul instanței este de natură să încalce legea și nici se nu indică dispozițiile legale care au fost greșit interpretate sau aplicate de către instanța de apel. Critica referitoare la lipsa probelor nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece vizează exclusiv modul în care instanța a stabilit situația de fapt (în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului de către stat), în funcție de probele administrate.

De asemenea, solicitarea de a se stabili o altă situație de fapt în această fază procesuală, ca urmare a reevaluării probatoriului, excede caracterului nedevolutiv al căii de atac a recursului. Susținerile ample ale recurenților, referitoare la neîndeplinirea de către cumpărător a obligației de plată a prețului și neefectuarea de construcții pe terenul cumpărat, conduită care ar fi condus la activarea pactului comisoriu de gradul IV și revenirea terenului în proprietatea municipiului, precum și argumentele privind neîncadrarea terenului în categoria imobilelor pentru care se pot acorda măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 (tocmai ca urmare a faptului că nu a fost preluat abuziv de stat, ci a reintrat în patrimoniul municipiului prin efectul pactului comisoriu), nu au legătură cu soluția dată de instanța de apel, care s-a fundamentat pe alte considerente.

A motiva recursul, în sensul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unui dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Criticile menționate anterior, referitoare la efectele pactului comisoriu, nu se raportează însă la raționamentul instanței, care s-a bazat exclusiv pe constatarea preluării imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, constatare care a făcut inutilă verificarea îndeplinirii condițiilor legale și contractuale pentru activarea pactului comisoriu.

Față de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că argumentele și criticile recurenților nu se pot încadra în niciunul dintre motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., situație în care, văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu art. 304 din același cod, se va constata nulitatea căii de atac astfel exercitată. Față de soluția pronunțată în privința prezentului recurs, Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimatul A.C., privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recurenții au căzut în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., aceștia sunt obligați să plătească intimatului cheltuielile de judecată, efectuate în acest stadiu al litigiului și dovedite prin chitanțele aflate la dosarul acestei instanțe, cheltuieli în sumă totală de 2150 lei, reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare la sediul instanței. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâții M. Constanța, prin P. și C.L. Constanța împotriva deciziei nr. 59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2150 lei către intimatul A.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.