ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 151/2012

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 23 iunie 2008,

reclamanții A.I. și N.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. Constanța

prin P., C.L. Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, obligarea acestora la

restituirea în natura a imobilului situat în Municipiul Constanta, lotul nr. 1,

careul 15, în suprafață de 387,33 m.p., ce face obiectul notificării nr. 1284

din 13 august 2001, iar în subsidiar obligarea pârâtului P.M. Constanța la

emiterea dispoziției cuprinzând oferta de despăgubire.

Prin sentința civilă nr.

488 din 5 martie 2010, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârâții M. Constanța, prin P. și C.L. Constanța să

înainteze dosarul referitor la imobilul situat în Mamaia, lotul nr. 1, careul

15, în suprafață de 387, 33 m.p., C.C.S.D. Prin aceeași sentință a fost

respinsă acțiunea în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanța, ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că unitatea deținătoare sesizată

cu notificarea formulată de reclamanți nu a emis decizie sau dispoziție

motivată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, ceea ce

echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare a notificării.

Procedând la

examinarea pe fond a cererii de restituire, instanța a reținut că reclamanții au

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în

litigiu, preluat în mod abuziv de stat. Constatând că terenul nu este liber și

nu poate fi restituit în natură, instanța a dispus obligarea pârâților să

înainteze C.C.S.D. dispoziția motivată și documentația aferentă, cu propunere

de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor

bănești, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței

civile nr. 488 din 5 martie 2010 a Tribunalului Constanța au declarat apel

pârâții M. Constanța, prin P. și C.L.M. Constanța.

Prin decizia nr. 59/

C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut că imobilul în litigiu, care a constituit proprietatea lui H.A. (autorul

reclamanților), a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951,

prin sentința civilă nr. 314 din 16 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al orașului Constanța, ca bun abandonat.

Deoarece sentința de

trecere a bunului în proprietatea statului nu a fost pronunțată în contradictoriu

cu adevăratul proprietar, instanța de apel a apreciat că statul nu poate

justifica un titlu valabil, cu atât mai mult cu cât chiar Legea nr. 10/2001,

prin art. 2 pct. 1 lit. e), consacră caracterul abuziv al preluării efectuate

în baza Decretului nr. 111/1951.

Susținerea

apelanților pârâți, în sensul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

statului în baza deciziei nr. 22043/1958 a fostului C.E.S.P.O. Constanța, prin

efectul rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a

valorificării pactului comisoriu de gradul IV, a fost înlăturată de instanța de

apel, cu motivarea că preluarea abuzivă a terenului de către stat a avut loc

anterior emiterii acestei decizii.

Împotriva deciziei nr.

59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, au declarat recurs, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții M. Constanța, prin P. și C.L. Constanța.

Recurenții au invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:

Instanța a reținut

greșit că pârâții ar fi susținut că preluarea s-a efectuat în baza deciziei nr.

22043/1958. În realitate, bunul a revenit în patrimoniul municipiului ca urmare

a producerii efectelor pactului comisoriu, inserat în contractul de

vânzare-cumpărare, a cărui aplicațiune decizia nr. 22043/1958 doar o constată,

nu o dispune. Instanța a ignorat cu desăvârșire existența pactului comisoriu

inserat în contractul de vânzare cumpărare, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății. Pactul comisoriu și-a produs primul efectele, iar nu hotărârea

judecătorească pronunțată în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Instanța de apel a

reținut la modul generic faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.

111/1951, fără a exista la dosar actul de preluare și fără ca reclamantul să fi

făcut vreo referire la aplicarea acestui decret.

În continuarea

motivelor de recurs, recurenții susțin argumente în sensul că revenirea

imobilului în proprietatea municipiului ca urmare a producerii efectelor

pactului comisoriu nu constituie o preluare abuzivă și nu se încadrează în

dispozițiile Legii nr. 10/2001. De asemenea, recurenții expun pe larg condițiile

în care a operat pactul comisoriu, ca urmare a neîndepliniri de către

cumpărător a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare.

Verificând încadrarea

în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., a criticilor formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Pe baza probelor

administrate, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului de către stat

s-a realizat în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința nr. 314 din 16

aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al Orașului Constanța.

Recurenții susțin că

această concluzie a instanței de apel este greșită, deoarece, în realitate,

preluarea imobilului s-a făcut de către autoritatea locală, care vânduse

anterior terenul autorului reclamanților și care și-a exercitat drepturile

decurgând din pactul comisoriu de gradul IV, ca urmare a neîndeplinirii de

către cumpărător a obligațiilor prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare

(neplata prețului și neefectuarea construcțiilor în termenul stipulat). În

susținerea acestei critici se arată că la dosar nu există probe care să

confirme preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Recurenții, deși

menționează formal că își întemeiază recursul pe motivele prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu dezvoltă aceste motive de o manieră care să facă

posibilă încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate susceptibile de

analiză în faza procesuală a recursului.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții se limitează la afirmația că s-a ignorat cu desăvârșire existența

pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce

reprezintă, în opinia recurenților, o interpretare greșită a actului juridic

dedus judecății. Or, instanța de apel nu a ignorat existența contractului de

vânzare cumpărare, ci dimpotrivă, făcând referire la acest contract, a arătat

că pactul comisoriu pe care îl conține nu a mai produs consecințe juridice,

deoarece imobilul fusese preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951,

anterior emiterii deciziei nr. 22043/1958 a C.E.S.P.O. Constanța.

Simpla afirmație a

recurenților, în sensul că pactul comisoriu și-a produs primul efectele, nu

poate fi calificată ca fiind o critică de nelegalitate, încadrabilă în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu se arată în ce mod raționamentul

instanței este de natură să încalce legea și nici se nu indică dispozițiile

legale care au fost greșit interpretate sau aplicate de către instanța de apel.

Critica referitoare

la lipsa probelor nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece vizează exclusiv

modul în care instanța a stabilit situația de fapt (în ceea ce privește

modalitatea de preluare a imobilului de către stat), în funcție de probele administrate.

De asemenea, solicitarea de a se stabili o altă situație de fapt în această

fază procesuală, ca urmare a reevaluării probatoriului, excede caracterului

nedevolutiv al căii de atac a recursului.

Susținerile ample ale

recurenților, referitoare la neîndeplinirea de către cumpărător a obligației de

plată a prețului și neefectuarea de construcții pe terenul cumpărat, conduită

care ar fi condus la activarea pactului comisoriu de gradul IV și revenirea

terenului în proprietatea municipiului, precum și argumentele privind

neîncadrarea terenului în categoria imobilelor pentru care se pot acorda măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 (tocmai ca urmare a faptului că nu a

fost preluat abuziv de stat, ci a reintrat în patrimoniul municipiului prin efectul

pactului comisoriu), nu au legătură cu soluția dată de instanța de apel, care

s-a fundamentat pe alte considerente.

A motiva recursul, în

sensul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., presupune, pe de o

parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unui dintre motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la

motivul de recurs invocat. Criticile menționate anterior, referitoare la

efectele pactului comisoriu, nu se raportează însă la raționamentul instanței,

care s-a bazat exclusiv pe constatarea preluării imobilului de către stat în

temeiul Decretului nr. 111/1951, constatare care a făcut inutilă verificarea

îndeplinirii condițiilor legale și contractuale pentru activarea pactului

comisoriu.

Față de cele reținute

anterior, Înalta Curte constată că argumentele și criticile recurenților nu se

pot încadra în niciunul dintre motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., situație în care, văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu art. 304 din

același cod, se va constata nulitatea căii de atac astfel exercitată.

Față de soluția

pronunțată în privința prezentului recurs, Înalta Curte constată întemeiată

cererea formulată de intimatul A.C., privind obligarea recurenților la plata

cheltuielilor de judecată. Întrucât recurenții au căzut în pretenții, în sensul

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aceștia sunt obligați să plătească

intimatului cheltuielile de judecată, efectuate în acest stadiu al litigiului

și dovedite prin chitanțele aflate la dosarul acestei instanțe, cheltuieli în

sumă totală de 2150 lei, reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli de

deplasare la sediul instanței.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâții M. Constanța, prin P. și C.L. Constanța împotriva deciziei nr.

59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenți

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2150 lei către intimatul A.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.