ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6527/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6527/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 06 martie 2003 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanții I.R.A. și I.B.S. au chemat în judecată Primăria Municipiului Constanța

și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate

că imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților, I.T. și I.L.M.A., situat în

Mamaia, județul Constanța, reprezentând lot X din lotizarea stațiunii din anul 1937,

a fost preluat de stat fără titlu, să dispună anularea dispoziției din 15

ianuarie 2003 emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a fost respinsă

cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului sau de acordare de măsuri

compensatorii, să oblige pârâta la restituirea în natură a suprafeței de teren de

388,05 m.p., iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă,

să dispună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

Prin sentința civilă nr. 655 din 27

mai 2002, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără capacitate procesuală civilă.

Prin decizia civilă nr. 145/C din 04

noiembrie 2003, Curtea de Apel Constanța a respins apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței civile nr. 655 din 27 mai 2002 a Tribunalului Constanța.

Prin decizia civilă nr. 10234 din 08

decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

reclamanții I.R.A. și I.B.S. împotriva deciziei civile nr. 145/C din 04

noiembrie 2003 a Curții de Apel Constanța, a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului, reținând că Primăria Municipiului Constanța are

capacitate procesuală civilă și calitate procesual pasivă în cauză.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia

civilă nr. 146/C din 04 septembrie 2006, a admis apelul declarat de reclamanții

I.R.A. și I.B.S. împotriva sentinței civile nr. 655 din 27 mai 2002 a Tribunalului

Constanța, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei

instanțe pentru soluționarea fondului litigiului.

Pe parcursul derulării litigiului pe rolul

Tribunalului Constanța, la data de 30 ianuarie 2007, reclamanții și-au întregit

cererea în sensul că au chemat în judecată atât Primăria Municipiului Constanța

prin Primar, cât și Municipiul Constanța, prin Primar, Primarul Municipiului Constanța

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și au solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate preluarea fără titlu valabil de

către stat a terenului în suprafață de 388,05 m.p. situat în Mamaia, județul Constanța,

reprezentând lot X din lotizarea Mamaia din anul 1937, să dispună anularea dispoziției

din 15 ianuarie 2003 emisă de Primăria Municipiului Constanța, să oblige Primăria

Municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța la emiterea unei dispoziții

de restituire în natură a terenului și de acordare de măsurilor reparatorii în echivalent

constând în compensare cu alt teren sau în despăgubiri stabilite conform valorii

de piață. În subsidiar, au solicitat să fie obligat Municipiul Constanța să lase

reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 647 din 14

mai 2009, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâții Primăria Municipiului Constanța, prin Primar, Primarul Municipiului Constanța

și Municipiul Constanța.

A respins acțiunea față de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

A respins ca inadmisibilă cererea de intervenție

formulată de SC R.T. SA, în interesul alăturat SC M. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut că reclamanții au probat, prin actele de stare civilă depuse,

că sunt singurii moștenitori legali, în calitate de fii, ai autorilor lor, I.T.

și I.L.M.A., precum și faptul că, în anul 1937, I.T. a cumpărat de la Primăria Municipiului

Constanța, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iulie 1937 și

înscris la Grefa Tribunalului Constanța, un teren în suprafață de 388,05 m.p. situat

în raza localității Mamaia. Contractul de vânzare-cumpărare prevedea obligația cumpărătorului

de a construi pe teren, în termen de 4 ani de la cumpărarea terenului, termen ce

a fost ulterior prelungit la 6 ani.

Deși autorul reclamanților a adus încă

din anul 1938 materiale pe teren în vederea ridicării construcției, aceasta nu s-a

finalizat niciodată, din motive de forță majoră, iar prin sentința civilă nr. 857/1954

a Tribunalului Constanța, imobilul a fost preluat în proprietatea statului pentru

încălcarea de către proprietar a obligației de a construi, precum și în aplicarea

Decretului nr. 111/1951, imobilul fiind considerat ca părăsit.

Prin dispoziția din 15 ianuarie 2003 emisă

de Primarul Municipiului Constanța a fost respinsă cererea reclamanților de restituire

în natură a terenului situat în Stațiunea Mamaia, lotul X, în suprafață de 388,05

m.p., cu motivarea că terenul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001,

întrucât revenirea în patrimoniul statului s-a făcut ca urmare a nerespectării de

către autorul reclamanților a obligației de a construi într-un termen determinat,

fiind atrasă astfel rezilierea de plin drept a contractului, fără îndeplinirea vreunei

alte formalități prealabile.

Tribunalul a reținut că între Primăria

Constanța și autorul reclamanților a intervenit un contract de vânzare-cumpărare,

prin care s-au stabilit raporturi contractuale condiționate de un pact comisoriu.

Neîndeplinirea obligației asumate de cumpărător, de a edifica o construcție pe terenul

cumpărat, a determinat vânzătorul - Primăria Constanța - să rezilieze contractul.

Primăria Constanța a emis decizia din anul 1958, de reziliere a contractului, în

calitate de parte contractantă, astfel încât nu se poate reține că a existat o preluare

abuzivă a imobilului în proprietatea statului.

Pe cale de consecință, cererea de restituire

formulată de reclamanți a fost în mod corect respinsă de primărie, cu motivarea

că regimul juridic al imobilului nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937

de autorul reclamanților este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul

IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce

a fost expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Or, în prezența unui asemenea pact, rolul

instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, este înlăturat

în totalitate. Rezoluțiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței,

sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației

debitorului.

Manifestarea de voință a creditorului,

de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată în 1958, prin decizia

nr. 22043/1958. Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare

și de dobândire a proprietății terenurilor de către stat, ci reprezintă doar manifestarea

de voință a creditoarei Primăria Constanța de a da eficiență pactului comisoriu

și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii

de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul

vânzătoarei.

Dacă pentru perioada războiului (1941-1945)

se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului

fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate

prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației

de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția deciziei

nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului

comisoriu de gradul IV.

Prima instanță a mai reținut că, la data

de 14 aprilie 2009, SC M. SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu,

solicitând respingerea ca nefondată a acțiunii. S-a formulat și o cerere de intervenție

în interes alăturat SC M. SA, de către SC R.T. SA.

În

ședința publică din data de 07 mai 2009, instanța a respins

ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC M. SA,

având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă anularea dispoziției emise

de Primăria Constanța al cărui titular nu este intervenienta. Urmare a respingerii

cererii de intervenție în interes propriu, a fost respinsă și cererea de intervenție

în interesul alăturat intervenientei, formulată de SC R.T. SA.

S-a mai reținut că în cauză nu se regăsește

situația reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001, bunul revendicat fiind parte

din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, astfel încât pârâtul

Statul Român nu justifică calitate procesual pasivă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții, iar prin decizia 306/C din 27 decembrie 2010, Curtea de Apel Constanța

a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința civilă nr. 647 din 14

mai 2009 a Tribunalului Constanța, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamanților,

a dispus anularea dispoziției din 15 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului

Constanța și a obligat Primăria Municipiului Constanța, prin Primar, și Primarul

Municipiului Constanța să propună măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 388,05 m.p. reprezentând

lotul X, imposibil de restituit în natură.

A fost înlăturată dispoziția privind obligarea

reclamanților la plata cheltuielilor de judecată și au fost menținute restul dispozițiilor

hotărârii apelate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Contractul de vânzare autentificat în

15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului Constanța, având ca obiect lotul X din Planul

de sistematizare al Plajei Mamaia, s-a încheiat cu inserarea obligației cumpărătorului

I.T. de a construi o locuință de vacanță pe teren, în termen de 4 ani de la cumpărare,

termen prorogat ulterior la 6 ani.

Bunul a fost preluat de stat prin decizia

civilă nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, ca

efect al Decretului nr. 111/1951, pe considerentul neefectuării din anul 1948 a

niciunui act de administrare de către titularul dreptului de proprietate, fiind

astfel indubitabil faptul că acest teren nu mai putea face obiectul deciziei nr.

22043/1958 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanța, act care a constituit

exprimarea voinței vânzătorului de a da eficiență pactului comisoriu.

Situația juridică astfel relevată nu pune

în discuție desființarea raportului juridic prin efectul clauzei sus-menționate,

ci preluarea imobilului în patrimoniul statului printr-un act normativ apreciat

ca fiind abuziv, în raport de dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, cât timp imobilul a făcut

obiectul unei preluări abuzive înainte de a opera o eventuală manifestare de voință

a creditorului obligației neexecutate în a aplica pactul comisoriu, este evident

că situația juridică a terenului intră sub incidența Legii nr. 10/2001, soluția

reținută prin dispoziția din 15 ianuarie 2003 a Primarului Municipiului Constanța

fiind nelegală.

Dată fiind această dezlegare în drept,

Curtea de apel a analizat posibilitatea aplicării prevederilor art. 7 alin. (1)

și ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură

a bunului preluat abuziv.

S-a reținut în acest sens că, după administrarea

probelor vizând gradul de ocupare al amplasamentului inițial al terenului, apelanții-reclamanți

au solicitat să se ia act că solicită restituirea în natură a suprafeței de 219,25

m.p. (identificată prin expertiza C. ca fiind, în opinia acestora, liberă de construcții

și deci susceptibilă de măsura prevăzută de restituire în natură), precum și acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 168,75 m.p., prin atribuirea

unui teren în compensare.

Or, sub acest aspect, probele administrate

infirmă posibilitatea restituirii, fie și în parte, a terenului identificat în limitele

notațiilor ABDC prin expertiza imobiliară ., ca fost amplasament al lotului de 388,05

m.p., în măsura în care situația de fapt arătată de expert, anume ocuparea lui cu

lucrări edilitare în proporție de 100% a fost certificată prin documentația depusă

la dosar, inclusiv cu ocazia completării probatoriului în apel.

Instanța de apel a concluzionat că nu se

poate proceda la restituirea în natură a vreunei suprafețe de teren din cea determinată

prin expertiza imobiliară menționată, pentru că nu poate fi atribuit în natură apelanților

reclamanți un teren alipit edificiului fostului Restaurant T., actualmente hotel

de trei stele aparținând societății SC B.M. SRL, reprezentând aleea de acces și

spațiul verde situate în imediata vecinătate a unității hoteliere.

Imposibilitatea restituirii în natură a

imobilului deschide însă opțiunea identificării acelor măsuri reparatorii prin echivalent

ce pot fi acordate persoanei îndreptățite. În cauză, nu a fost probată împrejurarea

că autoritatea locală are bunuri și servicii ce pot fi atribuite în compensare,

motiv pentru care apelanții-reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii acordate

conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de

388,05 m.p. reprezentând lotul X din lotizarea stațiunii Mamaia 1937, imposibil

a fi restituit în natură.

Prin decizia civilă nr. 140C din 07

martie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins cererea de completare/lămurire a

înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei nr. 306/C din 27

decembrie 2010 a aceleiași instanțe.

Instanța a reținut ca fiind superfluă cererea

reclamanților de pronunțare explicită, prin dispozitivul hotărârii, asupra caracterului

preluării imobilului ca fiind „fără titlu valabil”, câtă vreme demersul procesual

al reclamanților s-a fundamentat pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar norma specială,

prin art. 2, statuează asupra preluării abuzive a bunurilor de către stat.

A fost apreciată ca nefondată și cererea

reclamanților de completare a dispozitivului cu menționarea explicită a obligației

intimaților-pârâți de a emite o dispoziție care să conțină propunerea de acordare

a despăgubirilor conform Titlului VII al Legii 247/2005. Curtea de apel a apreciat

că, pentru a fi executată hotărârea, nu este necesară inserarea unei astfel de mențiuni

deoarece obligația de executat nu este aceea de emitere a unui act administrativ,

ci cea de a înainta propunerea către Comisia Centrală, în acord cu prevederile legii

speciale privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

S-a mai reținut că nivelul valoric al despăgubirilor,

precum și criteriile de evaluare cad în sarcina Comisiei Centrale, iar nu în competența

autorității locale sau a instanței, astfel încât este nefondată și cererea reclamanților

de a fi consemnată în dispozitivul deciziei valoarea de 1.292 euro/m.p.

Împotriva deciziei nr. 306/C din 27

decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, în termen legal, au declarat și motivat

recurs reclamanții I.R.A. și I.B.S., precum și pârâții Primarul Municipiului Constanța,

Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul Municipiului Constanța.

următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.:

a) Hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal în ceea ce privește soluția dată problemei vizând analizarea posibilității

de restituire în natură a bunului preluat în mod abuziv de către stat, urmare a

evaluării și aplicării dispozițiilor art. 7 alin. (1) și ale art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Chestiunea restituirii în natură poartă

asupra unei porțiuni de teren în suprafață de 219,25 m.p., identificată de expertiza

C. și deținută de Primăria Municipiului Constanța. Această suprafață de teren este

restituibilă în natură, potrivit dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001.

Expertiza C. semnalează construcțiile provizorii

pe care le constată la fața locului, dar fără a le identifica altfel decât generic

- construcții provizorii din lemn, chioșcuri de lemn -, tocmai datorită provizoratului

amplasării și a schimbării, inerente și în orice moment, a poziționării lor.

Aleea identificată pe teren nu este calificată

drept „cale de acces” în nicio documentație, nefiind autorizată ca atare și neexistând

menționată în niciuna din autorizațiile emise. Expertul o socotește drept o alee

pietonală, ceea ce relevă caracterul aleatoriu al utilizării sale.

Chiar dacă Direcția de Urbanism atestă

edificarea între timp pe alee a unei „Terase cu destinație de alimentație publică”,

porțiunea respectivă de teren continuă să fie restituibilă în natură, fiind vorba

despre o construcție demontabilă sau, oricum, neautorizată, câtă vreme serviciul

de autorizații în construcții din cadrul Direcției de Urbanism nu a trimis la dosar

autorizația de construire a respectivei terase.

Concluzia instanței potrivit cu care în

cauză nu se poate proceda la restituirea în natură a vreunei suprafețe de teren

din cea determinată prin expertiză, deoarece nu poate fi atribuit în natură un teren

alipit unității hoteliere și reprezentând calea de acces și spațiul verde din imediata

vecinătate a acesteia, precum și referirea la dispozițiile art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 și la cele ale pct. 10.3 din Normele metodologice, vădesc aplicarea

greșită a legii.

În

primul rând, recurenții-reclamanți pretind în justiție nu

să li se atribuie, ci să li se restituie terenul proprietatea tatălui lor, care

este restituibil în natură în condițiile legii speciale.

În

al doilea rând, terenul restituibil este limitrof, iar nu

aferent unității hoteliere, nefiind prins nici în incinta Restaurantului T., nici

în autorizația de construire sau de extindere a acestuia. Terenul restituibil nu

reprezintă calea de acces, mai mult decât atât, nu stingherește cu nimic accesul

principal în hotel are se face din Aleea T., alee situată pe fațada estică a clădirii

hoteliere și poziționată perpendicular pe cea care este restituibilă în natură.

Se mai susține că Planul topografic întocmit

de SC P. SA pentru determinarea bilanțului teritorial al SC M. SA nu poate valora

titlu de proprietate, iar faptul real reținut de instanța de apel al pavării aleii

cu „pavele de beton” relevă o dată în plus caracterul său provizoriu, restituibil

în natură. Tot astfel, prezența construcțiilor provizorii atestă imposibilitatea

acceptării ca rezonabilă a ipotezei existenței unor amenajări de spații verzi.

b) Hotărârea este dată cu încălcarea legii,

față de limitele învestirii instanței de apel, precum și față de necorelarea dispozitivului

cu considerentele deciziei pronunțate.

În

apel, reclamanții au cerut schimbarea în tot a sentinței civile

nr. 647 din 14 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul admiterii

acțiunii astfel cum aceasta a fost precizată la data de 30 ianuarie 2007.

Primul capăt de cerere l-a reprezentat

constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului, tocmai pentru

a argumenta incidența Legii nr. 10/2001. Deși instanța motivează răspunsul dat acestui

capăt de cerere, soluționarea în sine și, deci, constatarea preluării fără titlu

valabil de către stat a imobilului prin aplicarea Decretului nr. 111/1951 nu se

regăsește prinsă în dispozitiv, cu toate că soluționarea demersului în justiție

presupunea tocmai stabilirea prioritară a modalității de preluare a imobilului.

Cel de al treilea capăt de cerere al acțiunii

l-a reprezentat obligarea pârâților la emiterea unei noi dispoziții de soluționare

a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Simpla indicare în dispozitiv

a conținutului pe care l-ar avea o dispoziție administrativă la emiterea căreia,

însă, pârâții nu sunt în mod explicit obligați, poate crea serioase neajunsuri pe

tărâmul aducerii la îndeplinire sau pe cel al executorialității. Se solicită și

obligarea pârâților ca, la propunerea măsurilor reparatorii prin echivalent dispuse

de instanță prin emiterea unei noi dispoziții, să ia drept referință prețul unitar

de 1.292 euro/m.p. stabilit de expertiza efectuată.

prin Primar, Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul Municipiului Constanța

formulează următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei nr. 306/C din

27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

Hotărârea instanței de apel este nelegală

pentru aplicarea greșită a art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, lotul X în suprafață de 388,05

m.p. a fost cumpărat de autorii reclamanților în 1937, contractul conținând un pact

comisoriu de grad IV, prin care cumpărătorii se obligau să ridice construcție pe

teren, în termen de 4 ani, termen prelungit la 6 ani și care a expirat în anul 1943.

Autorii reclamanților nu au construit în

cei 6 ani, așa cum părțile au stipulat în convenție. La expirarea acestui termen,

convenția a fost reziliată de plin drept, fără nicio formalitate, cu efectul că

bunul s-a considerat că nu a ieșit niciodată din patrimoniul Primăriei Constanța.

În

raport de datele speței, Decretul nr. 111/1951 este fără efect

asupra bunului, pentru că din anul 1943 bunul se afla reîntors în patrimoniul Primăriei.

Decizia nr. 22043/1958 nu constituie titlu

de trecere a bunului în patrimoniul statului, pentru că acest act administrativ

constată numai că terenurile au trecut la stat în momentul expirării termenului

de 6 ani pentru persoanele care nu au construit.

În

concluzie, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2

din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții I.R.A. și I.B.S. au formulat

recurs și împotriva deciziei civile nr. 140C din 07 martie 2011 a Curții de Apel

Constanța, pe care au criticat-o în temeiul art. 304

1

C. proc. civ. pentru

următoarele considerente:

Hotărârea judecătorească reprezintă actul

de dispoziție al instanței de judecată cu privire la pretențiile pe care părțile

le-au dedus judecății.

Ca principiu general care guvernează procesul

civil, principiul disponibilității presupune, între altele, dreptul părților de

a determina conținutul procesului în privința obiectului, stabilind limitele cererii

de chemare în judecată.

Dispozitivul este ultima parte a hotărârii

care reprezintă, la rându-i, actul final al judecății. În dispozitiv, instanța este

obligată să rezolve concret toate cererile formulate de părți cu privire la obiectul

procesului.

În

etapa administrativă și la judecata în primă instanță s-a

stabilit că imobilul în litigiu nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, dispozitivul deciziei din

apel trebuie să conțină soluționarea explicită a primului capăt de cerere astfel

cum a fost formulat, în sensul constatării preluării fără titlu valabil de către

stat a imobilului litigios.

Motivele referitoare la principul disponibilității

susțin și cererea de completare/lămurire a dispozitivului în privința soluționării

celui de al treilea capăt de cerere. În plus, obligațiile care revin unității notificate

țin de un anumit formalism care face discutabilă ierarhizarea în principale și subsidiare,

neputându-se aprecia că trimiterea documentației către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor ar fi principala obligație, iar emiterea dispoziției conținând propunerea

acordării de despăgubiri ar fi doar o îndatorire eventuală.

Având în vedere și prevederile art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispozitivul trebuie să conțină explicit obligarea

la emiterea unei noi dispoziții de soluționare a notificării reclamanților, care

să înlocuiască dispoziția anulată de instanță.

Analizând deciziile recurate, în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte va avea în vedere următoarea

situație de fapt, rezultă din probele administrate și necontestată de părțile în

litigiu:

I.1. La data de 15 iulie 1937, între Primăria

Municipiului Constanța și T.I., autorul reclamanților, a fost încheiat contractul

de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului Constanța.

Obiectul contractului l-a constituit lotul X din Planul de sistematizare al Plajei

Mamaia, în suprafață de 388,05 m.p.

Contractul încheiat, intitulat „Act de

vânzare” stipula două obligații în sarcina cumpărătorului, și anume: aceea de a

construi „o casă de locuit sau vilă în conformitate cu planurile aprobate de administrația

municipală prin serviciul respectiv”, sarcină care urma a fi adusă la îndeplinire

„în timp de patru ani cu începere din momentul autentificării” contractului, și

respectiv aceea de „a contribui cu 25% din toate cheltuielile edilitate făcute de

Primăria Municipiului Constanța pe trotuarul și pe strada din direcția terenului

cumpărat”.

În

cuprinsul actului juridic încheiat, părțile au înserat și

clauza conform cu care „nerespectarea obligațiilor luate de cumpărător prin acest

act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări și municipiul Constanța,

învestind prezentul act cu formulă executorie (...), fără somațiune, curs de judecată

sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, va intra în posesia terenului vândut,

fără nicio altă formalitate, putând dispune de lotul de mai sus cum va voi, pentru

că așa s-a convenit”.

sentința civilă nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța,

prin care s-a hotărât trecerea în patrimoniul statului a „locului viran în suprafață

de 388,05 m.p., lotul X, proprietatea pârâtului I.T.”

În

considerentele acestei sentințe civile, Tribunalul menționează

prevederile Decretului nr. 111/1954 și arată că asupra terenului nu a mai fost făcut

niciun act de administrare din anul 1945, iar impozitele nu au mai fost plătite

din anul 1943.

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța emite decizia nr. 22043/1958

prin care „se declară desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare

de loturi de pe plaja Mamaia pentru neîndeplinirea clauzelor prevăzute în actele

normative și în contractele de vânzare”.

nu a edificat nicio construcție.

II. Pentru soluționarea prezentului litigiu

și, implicit, pentru a răspunde criticilor formulate de părți, trebuie determinată

modalitatea de preluare de către stat a imobilului în litigiu - teren în suprafață

de 388,05 m.p. reprezentând lotul X, din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia.

Această modalitate de preluare determină

regimul juridic aplicabil cererii de restituire, fiind evident că numai în ipoteza

în care bunul a fost preluat în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, pretențiile de restituire a imobilului, cuprinse în notificarea

formulată de reclamanți sunt supuse reglementărilor Legii nr. 10/2001.

a bunului de către stat, Înalta Curte pornește de le premisa că actul juridic încheiat

în anul 1937 de autorul reclamanților, în calitate de cumpărător, cu Primăria Municipiului

Constanța, în calitate de vânzător, cuprinde o clauză de rezoluțiune convențională

sub forma unui pact comisoriu expres de ultim grad.

Susținerea se bazează pe modul de redactare

a clauzei prin care părțile convin asupra „rezilierii de plin drept a prezentei

vânzări, fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin

drept (...), fără nicio altă formalitate (...)”. Acest mod de redactare conferă

clauzei menționate forța juridică a unui pact comisoriu de grad IV.

face ca rezoluțiunea să fie rezultatul voinței părților, care, astfel, renunță anticipat

la caracterul judiciar al rezoluțiunii, dacă condițiile specifice stipulate în contract,

în care pactul convenit operează, sunt îndeplinite.

Ca urmare a aplicării sancțiunii rezoluțiunii,

dispare izvorul raporturilor juridice dintre părți, considerându-se că părțile nu

au fost legate prin raporturile juridice născute din contractul inițial.

Prin urmare, efectul aplicării rezoluțiunii,

constând în desființarea contractului, se produce retroactiv.

data de 15 iulie 1937, autorul reclamanților și-a asumat obligația de a construi

într-un termen determinat. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a

apreciat că actul juridic încheiat între părți a cuprins un pact comisoriu de ultim

grad prin care părțile au stipulat o rezoluțiune convențională a contractului în

cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate.

Cum obligația asumată de autorul reclamanților

nu a fost executată în termenul convenit, ca efect al pactului comisoriu de grad

IV, a operat desființarea retroactivă a contractului, iar această sancțiune s-a

produs necondiționat, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația

să fi fost adusă la îndeplinire.

Prin urmare, efectul rezoluțiunii, constând

în desființarea retroactivă a contractului, s-a produs la data expirării termenului

stipulat de părți pentru îndeplinirea obligației asumate. De la data expirării acestui

termen, raporturile juridice dintre părți, izvorâte din actul juridic încheiat,

sunt considerate inexistente, cu efecte directe în ceea ce privește titularul dreptului

de proprietate asupra terenului în litigiu.

Ca efect al rezoluțiunii, bunul a reintrat

în patrimoniul vânzătorului de la data expirării termenului în care obligația asumată

trebuia executată. Temeiul redobândiri bunului de către vânzător este desființarea

contractului pe baza pactului comisoriu expres convenit de părți și, din acest motiv,

reintrarea terenului în patrimoniul vânzătorului nu poate avea un caracter abuziv,

nelegal.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că,

la data expirării termenului în care autorul reclamanților trebuia să-și îndeplinească

obligația de a construi, respectiv anul 1943, ca efect al rezoluțiunii convenționale

pe care actul juridic o cuprindea, terenul a reintrat în patrimoniul statului, iar

această redobândire a dreptului de proprietate este legală, cu consecința excluderii

bunului de la regimul juridic reglementat prin Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, sentința civilă

nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, în considerentele

căreia se menționează prevederile Decretului nr. 111/1954, nu produce efecte în

privința regimului juridic de restituire a imobilului, câtă vreme la data pronunțării

ei, bunul se afla deja în proprietatea statului, urmare a rezoluțiunii convenționale

ce a desființat cu efect retroactiv, încă din anul 1945, actul juridic intervenit

între părți.

Pentru aceleași considerente vizând desființarea

retroactivă a contractului de la data expirării termenului în care trebuia executată

obligația asumată de autorul reclamanților, Înalta Curte apreciază că decizia nr.

22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța nu face

decât să confirme o situație juridică preexistentă, născută la data expirării termenului

de executare a obligației.

bunului de către stat ca fiind un efect al rezoluțiunii convenționale se menține

chiar dacă s-ar aprecia că rezoluțiunea produce efecte de la data manifestării de

voință a părții care și-a executat sau s-a declarat gata să-și execute obligația

(în cazul de față, vânzătorul). Natura juridică reținută a pactului comisoriu, ca

fiind cea a unui pact de gradul IV, are consecințe asupra formei pe care declarația

ce cuprinde această manifestare de voință trebuie să o îmbrace.

În

cazul unui astfel de pact, manifestarea de voință în sensul

rezolutiunii contractului nu trebuie să îmbrace o formă specială prevăzută de lege,

important este ca ea să existe și să poată fi probată. Tot astfel, ea este suficientă

pentru aplicarea sancțiunii rezoluțiunii, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești în acest sens.

Înalta Curte apreciază că, anterior emiterii

deciziei nr. 22043/1958 a Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța,

a existat o altă manifestare de voință a vânzătorului de natură a proba intenția

sa de repunere a părților în situația anterioară încheierii actului juridic cu autorul

reclamanților și de redobândire a bunului ce a constituit obiectul acestui contract.

Ea a îmbrăcat forma cererii de chemare

în judecată ce a constituit obiectul Dosarului nr. 6984/1952 al Tribunalului Popular

al orașului Constanța, prin care creditorul a solicitat trecerea în patrimoniul

statului a terenului, inclusiv pentru neefectuarea de către autorul reclamanților

a „niciunui act de administrare”.

Prin urmare, în această interpretare, cel

târziu la data introducerii cererii de chemare în judecată în acel litigiu, a operat

rezoluțiunea actului juridic încheiat între părți.

Temeiul reîntoarcerii bunului în patrimoniul

vânzătorului este și în această ipoteză, desființarea contractului ca efect al rezolutiunii,

deoarece manifestarea de voință în sensul aplicării acestei sancțiuni a produs efectele

specifice rezolutiunii de la data exteriorizării sale sub forma cererii de chemare

în judecată, care este anterioară pronunțării sentinței civile în acel dosar.

În

consecință, nici într-o astfel de interpretare nu s-ar putea

reține că bunul a trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr.

857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, respectiv în

temeiul Decretului nr. 111/1954 și nu ca efect al rezoluțiunii convenționale a contractului

existent anterior.

Rezoluțiunea operase deja la data pronunțării

acestei hotărâri judecătorești, cu toate efectele ce decurg de aici în privința

titularului dreptului de proprietate asupra bunului, al caracterului preluării imobilului

de către stat și, pe cale de consecință, al regimului juridic aplicabil cererii

de restituire formulate de reclamanți.

cărora Înalta Curte apreciază că terenul în litigiu - lotul X din Planul de sistematizare

al Plajei Mamaia, în suprafață de 388,05 m.p. - a intrat în patrimoniul statului

ca efect al rezoluțiunii convenționale, urmează a se reține că cererea de restituire

a acestui bun, cuprinsă în notificarea din 09 august 2001, adresată Primăriei Constanța

nu urmează regimul juridic al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va

admite, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat pârâții Primăria

Municipiului Constanța, prin Primar, Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul

Municipiului Constanța și, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la

art. 1 din Legea nr. 10/2001 va modifica în parte decizia recurată, în sensul că,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 647 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța.

un pact comisoriu, Înalta Curte nu va dispune casarea cauzei și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de apel, deși aceasta din urmă a reținut un alt temei

de preluare a bunului de către stat, pentru următoarele motive:

Așa cum s-a arătat în considerentele prezentei

decizii, contractul de vânzare autentificat în 15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului

Constanța, a cuprins o clauză de rezoluțiune convențională sub forma unui pact comisoriu

de grad IV.

În

cazul unui astfel de pact de ultim grad, dacă părțile recurg

la justiție, rolul instanței de judecată se reduce la a verifica dacă au fost îndeplinite

condițiile prevăzute în pactul comisoriu expres și la constatarea faptului că a

intervenit desființarea contractului pe baza voinței părților.

Or, împrejurările de fapt care condiționează

aplicarea pactului comisoriu menționat au fost stabilite în cauză. Au fost administrate

probele necesare pentru verificarea condițiilor de operare a pactului comisoriu

de grad IV în limita în care o astfel de verificare este permisă instanței în ipoteza

unui astfel de pact, ținând seama și de faptul că imposibilitatea fortuită de executare

a obligației asumate de autorul lor, susținută de reclamanți, excede câmpului de

aplicare al rezoluțiunii, transferând problema juridică pe tărâmul riscului contractual.

De aceea, casarea deciziei și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel ar fi pur formală, afectând în același

timp drepturile părților recunoscute prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului referitoare la durata rezonabilă a soluționării cauzei.

că cererea de restituire a imobilului nu este supusă soluționării în procedura Legii

nr. 10/2001, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs formulate de reclamanți

care vizează o anumită modalitate de soluționare a cererii lor și un anumit conținut

al dispozitivului hotărârii judecătorești, specific procedurii acestei legi.

Tot astfel, nu se mai impune a fi analizate

acele critici formulate de reclamanți prin care susțin nelegalitatea hotărârii pentru

nepronunțarea instanței, prin dispozitiv, asupra capătului de cerere privind constatarea

preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului.

În

controlul de legalitate efectuat în soluționarea recursului

declarat de pârâți, Înalta Curte a arătat considerentele pentru care a apreciat

că, în cauză, nu a existat o preluare fără titlu valabil a bunului de către stat.

Cu motivarea reținută în prezenta decizie, modificând decizia recurată în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe,

Înalta Curte confirmă hotărârea tribunalului prin care cererea reclamanților a fost

respinsă în totalitate față de pârâții care au justificat calitate procesual pasivă

în litigiu, inclusiv sub aspectul capătului de cerere menționat.

mai fi analizate motivele formulate de reclamanți prin recursul declarat împotriva

deciziei nr. 140 C din 07 martie 2011 a Curții de Apel Constanța.

Aceste critici vizau nelegalitatea deciziei

pentru nepronunțarea instanței prin dispozitivul hotărârii asupra primului capăt

de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului,

critici identice fiind formulate și prin recursul declarat împotriva deciziei

nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a aceleiași instanțe, menționate anterior. Totodată,

susținerile privind necesitatea cuprinderii în dispozitiv a mențiunii de obligare

a primarului la emiterea unei noi dispoziții în temeiul Legii nr. 10/2001, vizează

procedura specială reglementată prin acest act normativ. Or, pentru considerentele

anterior expuse, Înalta Curte a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă

imobilului în litigiu, astfel încât criticile menționate nu vot mai fi analizate.

În

consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanții

I.R.A., I.B.S. împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

precum și împotriva deciziei nr. 140/C din 07 martie 2011 a aceleiași instanțe.

Admite recursul declarat de pârâții Primăria

Municipiului Constanța, prin Primar, Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul

Municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat

de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 647 din 14 mai 2009 a Tribunalului

Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

octombrie 2012.