ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6527/2012

Reclamanții I.R.A. și I.B.S. formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a) Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal în ceea ce privește soluția dată problemei vizând analizarea posibilității de restituire în natură a bunului preluat în mod abuziv de către stat, urmare a evaluării și aplicării dispozițiilor art. 7 alin. (1) și ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Chestiunea restituirii în natură poartă asupra unei porțiuni de teren în suprafață de 219,25 m.p., identificată de expertiza C. și deținută de Primăria Municipiului Constanța. Această suprafață de teren este restituibilă în natură, potrivit dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001. Expertiza C. semnalează construcțiile provizorii pe care le constată la fața locului, dar fără a le identifica altfel decât generic - construcții provizorii din lemn, chioșcuri de lemn -, tocmai datorită provizoratului amplasării și a schimbării, inerente și în orice moment, a poziționării lor. Aleea identificată pe teren nu este calificată drept „cale de acces” în nicio documentație, nefiind autorizată ca atare și neexistând menționată în niciuna din autorizațiile emise. Expertul o socotește drept o alee pietonală, ceea ce relevă caracterul aleatoriu al utilizării sale. Chiar dacă Direcția de Urbanism atestă edificarea între timp pe alee a unei „Terase cu destinație de alimentație publică”, porțiunea respectivă de teren continuă să fie restituibilă în natură, fiind vorba despre o construcție demontabilă sau, oricum, neautorizată, câtă vreme serviciul de autorizații în construcții din cadrul Direcției de Urbanism nu a trimis la dosar autorizația de construire a respectivei terase. Concluzia instanței potrivit cu care în cauză nu se poate proceda la restituirea în natură a vreunei suprafețe de teren din cea determinată prin expertiză, deoarece nu poate fi atribuit în natură un teren alipit unității hoteliere și reprezentând calea de acces și spațiul verde din imediata vecinătate a acesteia, precum și referirea la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și la cele ale pct. 10.3 din Normele metodologice, vădesc aplicarea greșită a legii. În primul rând, recurenții-reclamanți pretind în justiție nu să li se atribuie, ci să li se restituie terenul proprietatea tatălui lor, care este restituibil în natură în condițiile legii speciale. În al doilea rând, terenul restituibil este limitrof, iar nu aferent unității hoteliere, nefiind prins nici în incinta Restaurantului T., nici în autorizația de construire sau de extindere a acestuia. Terenul restituibil nu reprezintă calea de acces, mai mult decât atât, nu stingherește cu nimic accesul principal în hotel are se face din Aleea T., alee situată pe fațada estică a clădirii hoteliere și poziționată perpendicular pe cea care este restituibilă în natură. Se mai susține că Planul topografic întocmit de SC P. SA pentru determinarea bilanțului teritorial al SC M. SA nu poate valora titlu de proprietate, iar faptul real reținut de instanța de apel al pavării aleii cu „pavele de beton” relevă o dată în plus caracterul său provizoriu, restituibil în natură. Tot astfel, prezența construcțiilor provizorii atestă imposibilitatea acceptării ca rezonabilă a ipotezei existenței unor amenajări de spații verzi. b) Hotărârea este dată cu încălcarea legii, față de limitele învestirii instanței de apel, precum și față de necorelarea dispozitivului cu considerentele deciziei pronunțate. În apel, reclamanții au cerut schimbarea în tot a sentinței civile nr. 647 din 14 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul admiterii acțiunii astfel cum aceasta a fost precizată la data de 30 ianuarie 2007. Primul capăt de cerere l-a reprezentat constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului, tocmai pentru a argumenta incidența Legii nr. 10/2001. Deși instanța motivează răspunsul dat acestui capăt de cerere, soluționarea în sine și, deci, constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului prin aplicarea Decretului nr. 111/1951 nu se regăsește prinsă în dispozitiv, cu toate că soluționarea demersului în justiție presupunea tocmai stabilirea prioritară a modalității de preluare a imobilului. Cel de al treilea capăt de cerere al acțiunii l-a reprezentat obligarea pârâților la emiterea unei noi dispoziții de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Simpla indicare în dispozitiv a conținutului pe care l-ar avea o dispoziție administrativă la emiterea căreia, însă, pârâții nu sunt în mod explicit obligați, poate crea serioase neajunsuri pe tărâmul aducerii la îndeplinire sau pe cel al executorialității. Se solicită și obligarea pârâților ca, la propunerea măsurilor reparatorii prin echivalent dispuse de instanță prin emiterea unei noi dispoziții, să ia drept referință prețul unitar de 1.292 euro/m.p. stabilit de expertiza efectuată.

Pârâții Primăria Municipiului Constanța, prin Primar, Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul Municipiului Constanța formulează următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru aplicarea greșită a art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, lotul X în suprafață de 388,05 m.p. a fost cumpărat de autorii reclamanților în 1937, contractul conținând un pact comisoriu de grad IV, prin care cumpărătorii se obligau să ridice construcție pe teren, în termen de 4 ani, termen prelungit la 6 ani și care a expirat în anul 1943. Autorii reclamanților nu au construit în cei 6 ani, așa cum părțile au stipulat în convenție. La expirarea acestui termen, convenția a fost reziliată de plin drept, fără nicio formalitate, cu efectul că bunul s-a considerat că nu a ieșit niciodată din patrimoniul Primăriei Constanța. În raport de datele speței, Decretul nr. 111/1951 este fără efect asupra bunului, pentru că din anul 1943 bunul se afla reîntors în patrimoniul Primăriei. Decizia nr. 22043/1958 nu constituie titlu de trecere a bunului în patrimoniul statului, pentru că acest act administrativ constată numai că terenurile au trecut la stat în momentul expirării termenului de 6 ani pentru persoanele care nu au construit. În concluzie, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Reclamanții I.R.A. și I.B.S. au formulat recurs și împotriva deciziei civile nr. 140C din 07 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, pe care au criticat-o în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. pentru următoarele considerente: Hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziție al instanței de judecată cu privire la pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății. Ca principiu general care guvernează procesul civil, principiul disponibilității presupune, între altele, dreptul părților de a determina conținutul procesului în privința obiectului, stabilind limitele cererii de chemare în judecată. Dispozitivul este ultima parte a hotărârii care reprezintă, la rându-i, actul final al judecății. În dispozitiv, instanța este obligată să rezolve concret toate cererile formulate de părți cu privire la obiectul procesului. În etapa administrativă și la judecata în primă instanță s-a stabilit că imobilul în litigiu nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001. Prin urmare, dispozitivul deciziei din apel trebuie să conțină soluționarea explicită a primului capăt de cerere astfel cum a fost formulat, în sensul constatării preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului litigios. Motivele referitoare la principul disponibilității susțin și cererea de completare/lămurire a dispozitivului în privința soluționării celui de al treilea capăt de cerere. În plus, obligațiile care revin unității notificate țin de un anumit formalism care face discutabilă ierarhizarea în principale și subsidiare, neputându-se aprecia că trimiterea documentației către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi principala obligație, iar emiterea dispoziției conținând propunerea acordării de despăgubiri ar fi doar o îndatorire eventuală. Având în vedere și prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispozitivul trebuie să conțină explicit obligarea la emiterea unei noi dispoziții de soluționare a notificării reclamanților, care să înlocuiască dispoziția anulată de instanță. Analizând deciziile recurate, în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte va avea în vedere următoarea situație de fapt, rezultă din probele administrate și necontestată de părțile în litigiu: I.1. La data de 15 iulie 1937, între Primăria Municipiului Constanța și T.I., autorul reclamanților, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului Constanța. Obiectul contractului l-a constituit lotul X din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia, în suprafață de 388,05 m.p. Contractul încheiat, intitulat „Act de vânzare” stipula două obligații în sarcina cumpărătorului, și anume: aceea de a construi „o casă de locuit sau vilă în conformitate cu planurile aprobate de administrația municipală prin serviciul respectiv”, sarcină care urma a fi adusă la îndeplinire „în timp de patru ani cu începere din momentul autentificării” contractului, și respectiv aceea de „a contribui cu 25% din toate cheltuielile edilitate făcute de Primăria Municipiului Constanța pe trotuarul și pe strada din direcția terenului cumpărat”. În cuprinsul actului juridic încheiat, părțile au înserat și clauza conform cu care „nerespectarea obligațiilor luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări și municipiul Constanța, învestind prezentul act cu formulă executorie (...), fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, va intra în posesia terenului vândut, fără nicio altă formalitate, putând dispune de lotul de mai sus cum va voi, pentru că așa s-a convenit”. 2. La data de 08 iulie 1954 a fost emisă sentința civilă nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, prin care s-a hotărât trecerea în patrimoniul statului a „locului viran în suprafață de 388,05 m.p., lotul X, proprietatea pârâtului I.T.” În considerentele acestei sentințe civile, Tribunalul menționează prevederile Decretului nr. 111/1954 și arată că asupra terenului nu a mai fost făcut niciun act de administrare din anul 1945, iar impozitele nu au mai fost plătite din anul 1943.

Ulterior, la data de 24 august 1957, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța emite decizia nr. 22043/1958 prin care „se declară desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neîndeplinirea clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare”.

Pe terenul în litigiu, autorul reclamanților nu a edificat nicio construcție. II. Pentru soluționarea prezentului litigiu și, implicit, pentru a răspunde criticilor formulate de părți, trebuie determinată modalitatea de preluare de către stat a imobilului în litigiu - teren în suprafață de 388,05 m.p. reprezentând lotul X, din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia. Această modalitate de preluare determină regimul juridic aplicabil cererii de restituire, fiind evident că numai în ipoteza în care bunul a fost preluat în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pretențiile de restituire a imobilului, cuprinse în notificarea formulată de reclamanți sunt supuse reglementărilor Legii nr. 10/2001. 1. În stabilirea modalității de preluare a bunului de către stat, Înalta Curte pornește de le premisa că actul juridic încheiat în anul 1937 de autorul reclamanților, în calitate de cumpărător, cu Primăria Municipiului Constanța, în calitate de vânzător, cuprinde o clauză de rezoluțiune convențională sub forma unui pact comisoriu expres de ultim grad. Susținerea se bazează pe modul de redactare a clauzei prin care părțile convin asupra „rezilierii de plin drept a prezentei vânzări, fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept (...), fără nicio altă formalitate (...)”. Acest mod de redactare conferă clauzei menționate forța juridică a unui pact comisoriu de grad IV. 2. Existența pactului comisoriu menționat face ca rezoluțiunea să fie rezultatul voinței părților, care, astfel, renunță anticipat la caracterul judiciar al rezoluțiunii, dacă condițiile specifice stipulate în contract, în care pactul convenit operează, sunt îndeplinite. Ca urmare a aplicării sancțiunii rezoluțiunii, dispare izvorul raporturilor juridice dintre părți, considerându-se că părțile nu au fost legate prin raporturile juridice născute din contractul inițial. Prin urmare, efectul aplicării rezoluțiunii, constând în desființarea contractului, se produce retroactiv. 3. În cauză, prin contractul încheiat la data de 15 iulie 1937, autorul reclamanților și-a asumat obligația de a construi într-un termen determinat. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că actul juridic încheiat între părți a cuprins un pact comisoriu de ultim grad prin care părțile au stipulat o rezoluțiune convențională a contractului în cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate. Cum obligația asumată de autorul reclamanților nu a fost executată în termenul convenit, ca efect al pactului comisoriu de grad IV, a operat desființarea retroactivă a contractului, iar această sancțiune s-a produs necondiționat, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. Prin urmare, efectul rezoluțiunii, constând în desființarea retroactivă a contractului, s-a produs la data expirării termenului stipulat de părți pentru îndeplinirea obligației asumate. De la data expirării acestui termen, raporturile juridice dintre părți, izvorâte din actul juridic încheiat, sunt considerate inexistente, cu efecte directe în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Ca efect al rezoluțiunii, bunul a reintrat în patrimoniul vânzătorului de la data expirării termenului în care obligația asumată trebuia executată. Temeiul redobândiri bunului de către vânzător este desființarea contractului pe baza pactului comisoriu expres convenit de părți și, din acest motiv, reintrarea terenului în patrimoniul vânzătorului nu poate avea un caracter abuziv, nelegal. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, la data expirării termenului în care autorul reclamanților trebuia să-și îndeplinească obligația de a construi, respectiv anul 1943, ca efect al rezoluțiunii convenționale pe care actul juridic o cuprindea, terenul a reintrat în patrimoniul statului, iar această redobândire a dreptului de proprietate este legală, cu consecința excluderii bunului de la regimul juridic reglementat prin Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă, sentința civilă nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, în considerentele căreia se menționează prevederile Decretului nr. 111/1954, nu produce efecte în privința regimului juridic de restituire a imobilului, câtă vreme la data pronunțării ei, bunul se afla deja în proprietatea statului, urmare a rezoluțiunii convenționale ce a desființat cu efect retroactiv, încă din anul 1945, actul juridic intervenit între părți. Pentru aceleași considerente vizând desființarea retroactivă a contractului de la data expirării termenului în care trebuia executată obligația asumată de autorul reclamanților, Înalta Curte apreciază că decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța nu face decât să confirme o situație juridică preexistentă, născută la data expirării termenului de executare a obligației. 4. Concluzia privind temeiul preluării bunului de către stat ca fiind un efect al rezoluțiunii convenționale se menține chiar dacă s-ar aprecia că rezoluțiunea produce efecte de la data manifestării de voință a părții care și-a executat sau s-a declarat gata să-și execute obligația (în cazul de față, vânzătorul). Natura juridică reținută a pactului comisoriu, ca fiind cea a unui pact de gradul IV, are consecințe asupra formei pe care declarația ce cuprinde această manifestare de voință trebuie să o îmbrace. În cazul unui astfel de pact, manifestarea de voință în sensul rezolutiunii contractului nu trebuie să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, important este ca ea să existe și să poată fi probată. Tot astfel, ea este suficientă pentru aplicarea sancțiunii rezoluțiunii, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens. Înalta Curte apreciază că, anterior emiterii deciziei nr. 22043/1958 a Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța, a existat o altă manifestare de voință a vânzătorului de natură a proba intenția sa de repunere a părților în situația anterioară încheierii actului juridic cu autorul reclamanților și de redobândire a bunului ce a constituit obiectul acestui contract. Ea a îmbrăcat forma cererii de chemare în judecată ce a constituit obiectul Dosarului nr. 6984/1952 al Tribunalului Popular al orașului Constanța, prin care creditorul a solicitat trecerea în patrimoniul statului a terenului, inclusiv pentru neefectuarea de către autorul reclamanților a „niciunui act de administrare”. Prin urmare, în această interpretare, cel târziu la data introducerii cererii de chemare în judecată în acel litigiu, a operat rezoluțiunea actului juridic încheiat între părți. Temeiul reîntoarcerii bunului în patrimoniul vânzătorului este și în această ipoteză, desființarea contractului ca efect al rezolutiunii, deoarece manifestarea de voință în sensul aplicării acestei sancțiuni a produs efectele specifice rezolutiunii de la data exteriorizării sale sub forma cererii de chemare în judecată, care este anterioară pronunțării sentinței civile în acel dosar. În consecință, nici într-o astfel de interpretare nu s-ar putea reține că bunul a trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, respectiv în temeiul Decretului nr. 111/1954 și nu ca efect al rezoluțiunii convenționale a contractului existent anterior. Rezoluțiunea operase deja la data pronunțării acestei hotărâri judecătorești, cu toate efectele ce decurg de aici în privința titularului dreptului de proprietate asupra bunului, al caracterului preluării imobilului de către stat și, pe cale de consecință, al regimului juridic aplicabil cererii de restituire formulate de reclamanți.

Față de considerentele expuse, în temeiul cărora Înalta Curte apreciază că terenul în litigiu - lotul X din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia, în suprafață de 388,05 m.p. - a intrat în patrimoniul statului ca efect al rezoluțiunii convenționale, urmează a se reține că cererea de restituire a acestui bun, cuprinsă în notificarea din 09 august 2001, adresată Primăriei Constanța nu urmează regimul juridic al Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, Înalta Curte va admite, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat pârâții Primăria Municipiului Constanța, prin Primar, Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul Municipiului Constanța și, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1 din Legea nr. 10/2001 va modifica în parte decizia recurată, în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 647 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanța.

Deși a apreciat că, în cauză, a operat un pact comisoriu, Înalta Curte nu va dispune casarea cauzei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, deși aceasta din urmă a reținut un alt temei de preluare a bunului de către stat, pentru următoarele motive: Așa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, contractul de vânzare autentificat în 15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului Constanța, a cuprins o clauză de rezoluțiune convențională sub forma unui pact comisoriu de grad IV. În cazul unui astfel de pact de ultim grad, dacă părțile recurg la justiție, rolul instanței de judecată se reduce la a verifica dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute în pactul comisoriu expres și la constatarea faptului că a intervenit desființarea contractului pe baza voinței părților. Or, împrejurările de fapt care condiționează aplicarea pactului comisoriu menționat au fost stabilite în cauză. Au fost administrate probele necesare pentru verificarea condițiilor de operare a pactului comisoriu de grad IV în limita în care o astfel de verificare este permisă instanței în ipoteza unui astfel de pact, ținând seama și de faptul că imposibilitatea fortuită de executare a obligației asumate de autorul lor, susținută de reclamanți, excede câmpului de aplicare al rezoluțiunii, transferând problema juridică pe tărâmul riscului contractual. De aceea, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel ar fi pur formală, afectând în același timp drepturile părților recunoscute prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la durata rezonabilă a soluționării cauzei.

Apreciind pentru considerentele expuse că cererea de restituire a imobilului nu este supusă soluționării în procedura Legii nr. 10/2001, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs formulate de reclamanți care vizează o anumită modalitate de soluționare a cererii lor și un anumit conținut al dispozitivului hotărârii judecătorești, specific procedurii acestei legi. Tot astfel, nu se mai impune a fi analizate acele critici formulate de reclamanți prin care susțin nelegalitatea hotărârii pentru nepronunțarea instanței, prin dispozitiv, asupra capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului. În controlul de legalitate efectuat în soluționarea recursului declarat de pârâți, Înalta Curte a arătat considerentele pentru care a apreciat că, în cauză, nu a existat o preluare fără titlu valabil a bunului de către stat. Cu motivarea reținută în prezenta decizie, modificând decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, Înalta Curte confirmă hotărârea tribunalului prin care cererea reclamanților a fost respinsă în totalitate față de pârâții care au justificat calitate procesual pasivă în litigiu, inclusiv sub aspectul capătului de cerere menționat.

Pentru aceleași considerente, nu vor mai fi analizate motivele formulate de reclamanți prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 140 C din 07 martie 2011 a Curții de Apel Constanța. Aceste critici vizau nelegalitatea deciziei pentru nepronunțarea instanței prin dispozitivul hotărârii asupra primului capăt de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului, critici identice fiind formulate și prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a aceleiași instanțe, menționate anterior. Totodată, susținerile privind necesitatea cuprinderii în dispozitiv a mențiunii de obligare a primarului la emiterea unei noi dispoziții în temeiul Legii nr. 10/2001, vizează procedura specială reglementată prin acest act normativ. Or, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă imobilului în litigiu, astfel încât criticile menționate nu vot mai fi analizate. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de reclamanți.