ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7519/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

contestația înregistrată sub nr. 2786/2003, reclamantele N.S.M., V.B.J.M. și

M.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, au

solicitat anularea dispoziției nr. 2417 din 4 septembrie 2003 emisă de Primarul

Municipiului Constanța și obligarea Primăriei Constanța să le restituie în

natură terenul situat în Constanța, Stațiunea Mamaia, în suprafață de 320, 55

mp.

Reclamantele

au arătat că dispoziția atacată este nulă pentru erorile pe care le conține în

privința numelui reclamantei V.B.J. și, de asemenea, este nelegală și

netemeinică pentru că preluarea terenului, care a fost proprietatea autorului

lor T.A., s-a făcut în mod abuziv, printr-o decizie care nu reprezintă titlu

valabil în sensul Legii nr. 213/1998.

Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă nr. 1362 din 21 noiembrie 2003, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Constanța și a

respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Pentru

a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, în procedura de restituire

a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, primarul comunei, orașului sau

municipiului este cel care are atribuții speciale de a da dispoziția de

admitere sau respingere a cererii de restituire a imobilului.

Instanța

de fond a constatat că, deși decizia contestată a fost emisă de Primarul

Municipiului Constanța, reclamantele au chemat în judecată Municipiul

Constanța, respectiv o persoană care nu are calitate procesuală pasivă, iar

Primarul Municipiului Constanța a fost chemat doar în calitate de reprezentant

al municipiului.

Reclamantele

au formulat apel împotriva acestei sentințe, iar Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 846/C din 13 iulie 2004, l-a admis, a anulat hotărârea

tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru

a da această hotărâre, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 21 din

Legea nr. 10/2001, părțile între care se desfășoară procedurile de restituire

sunt persoana îndreptățită și persoana deținătoare a imobilului, în speță,

Municipiul Constanța.

S-a

reținut că în faza contencioasă are calitate procesuală pasivă unitatea

deținătoare, iar în faza necontencioasă primarul, deci cel ce emite dispoziția

sau decizia.

Astfel,

s-a apreciat că greșit prima instanță a constatat lipsa calității procesuale

pasive a Municipiului Constanța, deoarece primarul nu emite dispoziția în nume

propriu, ci ca reprezentat al deținătorului imobilului.

Soluționând

cauza, Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 330/C din 9 martie

2005, a respins ca nefondată cererea reclamantelor, reținând, în esență, că

suntem în prezența unui pact comisoriu de grad IV, care are drept efect

desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de

executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire.

Această

hotărâre a fost atacată cu recurs de reclamante, care au invocat motivele de

casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor, în esență, recurentele susțin următoarele:

-

că decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, emisă de Sfatul Popular Constanța,

care declara desființat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, este

nelegală și reprezintă o preluare abuzivă a acestuia;

-

că se recunoaște existența pactului de grad IV în convenție, dar cu privire la

acesta, intervenția instanței este necesară în constatarea rezoluțiunii;

-

că actul trebuia investit cu formulă executorie, dar numai după rezoluțiunea

judiciară;

- că titlul investit și-a pierdut

puterea executorie;

-

că decizia nr. 22043/1958 nu a fost comunicată reclamantelor;

-

că, deși efectul esențial al rezoluțiunii este repunerea părților în situația

anterioară, nu s-a procedat la întoarcerea prestațiilor decât în favoarea

statului, fără a se întoarce și prețul plătit de autorul reclamantelor;

-

că a existat caz de forță majoră, respectiv cel de-al doilea război mondial;

-

că pentru creditor pactul comisoriu este o facultate, nu o obligație, putând

alege calea executării silite;

- că

s-a împlinit termenul de prescripție a acțiunii, care nu le mai poate fi opusă

astăzi.

Recursul

este nefondat.

Se

reține că A.T., autorul reclamantelor, a cumpărat în 1935 de la Primăria

Constanța un loc de casă de 320,55 mp, situat în Municipiul Constanța, Plaja

Mamaia, lot. 20, careul 68, actul de cumpărare fiind încheiat conform Deciziei

nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Primăriei Constanța, aprobată prin Decretul nr.

761/1906, aspect necontestat de reclamante.

Acestea,

invocând imposibilitatea prezentării contractului de vânzare-cumpărare al

autorului lor, au confirmat că, prin clauzele lui a fost stabilită în sarcina

cumpărătorului obligația de a construi o casă sau vilă în termen de 4 ani de la

data autentificării actului, precum și stipularea unui pact comisoriu de ultim

grad, care sancționează neexecutarea de către cumpărător a obligațiilor

asumate.

Clauza

expresă referitoare la rezoluțiunea contractului pentru neexecutare a fost

prevăzută și în Decizia nr. 25/1905 a Primăriei Constanța și prevede că, în

cazul nerespectării de către cumpărători a obligației de a clădi în termen de 4

ani de la încheierea actului, „terenul, deși plătit, rămâne fără somațiune sau

judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător, în

proprietatea comunei”.

Această

clauză a fost menționată și în cuprinsul Deciziei nr. 22043/1958 a Comitetului

Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța, de unde rezultă că

neîndeplinirea obligației de a construi atrage „rezilierea de plin drept, fără

somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere”.

Astfel

cum corect a stabilit instanța de apel, este vorba de un pact comisoriu de grad

IV care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce

a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost dusă la

îndeplinire.

Pactele

comisorii sunt clauze contractuale exprese referitoare la rezoluțiune, prin

care se derogă de la prevederile art. 1021 C. civ. și care urmăresc să reducă

sau să înlăture rolul instanțelor judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii

contractelor.

Susținerile

reclamantelor referitoare la caracterul exclusiv judiciar al rezoluțiunii nu

sunt întemeiate, întrucât stipularea rezoluțiunii de drept nu mai face necesară

intervenția instanței de judecată pentru a aprecia asupra oportunității

pronunțării acestei sancțiuni, iar, dacă se apelează totuși la procedura

judiciară, instanța se mărginește să constate doar neexecutarea de către

debitor a obligațiilor asumate, fără a putea să aprecieze oportunitatea

rezoluțiunii sau să acorde vreun termen de grație, având în vedere prevederile

art. 969 C. civ., conform cărora convențiile au putere de lege între părțile

contractante.

Nu

este întemeiată nici susținerea privind împlinirea termenului de prescripție

pentru promovarea acțiunii în rezoluțiune pentru că, în speță, creditorul a

optat pentru desființarea contractului ca urmare a neexecutării obligației de a

construi, renunțând a cere executarea silită a convenției, deoarece contractul

a fost desființat în temeiul acordului părților și nu se mai justifică

necesitatea investirii cu formulă executorie.

Tot

neîntemeiată este și susținerea privind necesitatea restituirii prețului de

către creditor, care a optat pentru desființarea vânzării, deoarece în

cuprinsul actului administrativ care a stat la baza înstrăinării s-a prevăzut

că, în cazul neîndeplinirii obligației de a construi, terenul, deși plătit,

rămâne în proprietatea comunei „fără nici un drept de despăgubire pentru

cumpărător”.

S-a

reținut corect, de către instanța de apel că părțile au prevăzut în cuprinsul

contractului desființarea lui de plin drept în cazul neexecutării obligațiilor

asumate de cumpărător, fără îndeplinirea nici unei formalități și fără judecată

și, potrivit voinței lor și a prevederilor art. 969 C. civ., această sancțiune

intervine indiferent de natura fortuită a neexecutării sau culpa

cumpărătorului.

Nu

poate fi reținută nici susținerea privind imposibilitatea executării obligației

datorită cazului de forță majoră, intervenția războiului, deoarece posibilitatea

realizării construcției a existat anterior declanșării războiului.

De

altfel, trebuie precizat că, pe teritoriul țării noastre, operațiunile de

război au avut loc în anul 1944, după împlinirea termenului prevăzut în pactul

comisoriu.

Redobândirea

de către vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului este efectul

rezoluțiunii contractului pentru neexecutarea obligației asumate de cumpărător

și nu al deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Sfatului Popular al

orașului Constanța, prin care titlul autorului reclamantelor a fost declarat

„desființat și reziliat de plin drept”.

Față

de cele exprimate mai sus, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

N.S.M., V.B.J.M. și M.M. împotriva deciziei nr. 330/C din 9 martie 2005

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2006.