ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5398/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5398/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 05 august

2002, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta M.G.E. a solicitat în

contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Constanța și SC M. SA., ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se anuleze dispoziția nr. 2524 din 22 iulie

2002, să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie

terenul în suprafață de 375 mp situat în Stațiunea Mamaia, lotul nr. 9, careul

nr. 49 și să constate nulitatea absolută, inopozabilitatea și ineficienta

juridică a oricăror acte de preluare sau înstrăinare ce s-ar fi făcut cu

privire la acest imobil din 1950 și până la data introducerii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 788 din 23 iunie

2003, Tribunalul Constanța a admis excepția tardivității formulării acțiunii, a

cadrului procesual prin introducerea în cauză, în calitate de pârât, a

Municipiului Constanța și a respins cererea modificatoare ca tardiv formulată,

a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC M. SA și a

respins acțiunea reclamantei față de această pârâtă ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate, a respins acțiunea față de Primăria

municipiului Constanța ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

capacitate procesuală și a obligat reclamanta la 400 lei cheltuieli de

judecată.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de mai

sus a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă

nr. 199/C din 26 noiembrie 2003.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, iar prin

decizia civilă nr. 5333 din 31 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca urmare a admiterii căii de atac,

au fost

casate decizia și sentința atacate și trimisă cauza spre rejudecare instanței

de fond.

Înalta Curte a reținut că excepția tardivității cererii

modificatoare a fost soluționată greșit de tribunal, cu încălcarea principiului

contradictorialității și a principiului disponibilității, ceea ce echivalează

cu o greșită soluționare a cauzei, fără cercetarea fondului. Totodată, împrejurarea

că în dispozitivul sentinței apelate se face referire

in terminis

la

„excepția tardivității formulării acțiunii" nu constituie decât un viciu

procedural în plus, de natură să oblige la rejudecarea de către instanța de

trimitere a excepției tardivității.

După casare, dosarul a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 2535/118/2007.

La termenul din 24 aprilie 2007 instanța

a admis excepția lipsei calității procesual pasive a SC M. SA cu motivarea că

restituirea terenului din Mamaia a fost solicitată de reclamantă, prin

notificare, numai Primăriei municipiului Constanța, nu și societății comerciale

menționată anterior.

La termenul din 11 septembrie 2007

reclamanta a solicitat rectificarea încheierii de ședință pronunțată la 15 mai

2007 în privința susținerilor referitoare la textul pe care s-a întemeiat

cererea sa, de comunicare a încheierii din 24 aprilie 2007.

Prin sentința civilă nr. 1490 din 18

septembrie 2007 Tribunalul Constanta a admis cererea de îndreptare a erorii

materiale, a îndreptat eroarea materială strecurată în cuprinsul încheierii din

15 mai 2007, alineatul ultim, în sensul că în loc de „arată că nu cunoaște

textul" se va

scrie „arată că nu

cunoaște numărul textului", a admis în parte acțiunea reclamantei, a

anulat

dispoziția nr. 2524 emisă de Primarul municipiului Constanța la

22 iulie 2002 și a obligat persoana juridică notificată să soluționeze

notificarea potrivit art. 26 și art. 27 din Legea nr. 10/2001. A respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu SC M. SA ca introdusă împotriva unei

persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, a respins restul pretențiilor

ca neîntemeiate și a obligat Primăria municipiului Constanța la plata către

reclamantă a 1400 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a

avut în vedere că nu este posibilă reluarea discuțiilor asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC M. SA, solicitare formulată de reclamantă cu

motivarea că nu a fost legal citată la termenul la care excepția a fost examinată,

pentru că potrivit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca,

neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt ori nerespectarea

prevederilor art. 93 din același cod, privind alegerea de domiciliu, este

imputabilă reclamantei, care nu a

desemnat

persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. în același fel s-a

apreciat și

cu privire la situația renunțării la serviciile avocatului

reținându-se că potrivit art. 72 alin. (2) C. proc. civ. această împrejurare

trebuia comunicată instanței cu 15 zile înainte de termen.

Pe fondul cauzei s-a reținut că

reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu și a demonstrat că autorul său

a fost proprietarul terenului a cărui restituire o solicită și că bunul a fost

preluat în mod abuziv în proprietatea statului.

Referitor

la calitatea de moștenitor și la existența proprietății imobilului s-a reținut

că

prin certificatul de moștenitor nr. 552/1971 emis de

Notariatul de Stat local al sectorului 8 București reclamanta a făcut dovada că

este unica moștenitoare a defunctului P.N., care a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului revendicat prin actul de vindere cumpărare

încheiat cu Primăria Constanța la 21 iulie 1916 și actul rectificativ

autentificat la Tribunalul județului Constanța sub nr. 1570/22 aprilie 1936,

prin care autorului său i-a fost atribuit, în schimbul lotului cumpărat în

1916, lotul nr. 9 din careul nr. 49 de pe plaja Mamaia, în suprafață de 375 mp.

S-a constatat că modalitatea de

deposedare a proprietarului bunului litigios a avut caracter abuziv și că

interpretarea clauzelor inserate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

P.N. cu Primăria municipiului Constanța în 1936, conform cărora cumpărătorul

avea obligația de a construi o casă de locuit sau vilă în termen de 4 ani

(termen prelungit ulterior la 6 ani) și să contribuie cu 25% la toate

cheltuielile edilitare, sub sancțiunea rezilierii de plin drept a contractului,

fără nici o altă formalitate sau punere întârziere, nu conduce la o concluzie

contrară.

Sub acest aspect s-a reținut că

cerințele rezoluțiunii trebuie îndeplinite și în cazul pactului comisoriu de

gradul IV, când părțile înscriu clauza desființării de plin drept a

contractului în situația neexecutării obligației, rară somație sau punere în

întârziere, și s-a

constatat că cerința

culpei debitorului cumpărător în neexecutarea obligației de a construi nu

este

îndeplinită în cauză.

Astfel, termenul în care autorul

reclamantei avea obligația de a construi, respectiv 6

ani de la perfectarea vânzării, s-ar fi împlinit, în condiții normale,

la 22 noiembrie 1945, însă în

decembrie 1941 România a devenit parte

beligerantă în război, intrând în luptă alături de forțele Axei.

Ulterior

încheierii contractului a intrat în vigoare Legea nr. 4215/1938 pentru crearea

zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, care

prevedea că pot fi interzise, prin decizia Ministerului Apărării Naționale și

Ministerului Aerului și Marinei, în tot sau în parte, construcțiile de orice

natură la suprafață sau subterane (art. 9 pct. 1), că orice construcție pe care

orice particular vrea să o facă pe terenul situat într-o zonă militară, trebuie

autorizată de cele două ministere (art. 13) și că orice proprietar particular

este obligat să cedeze spre folosință terenurile ce erau situate în zonă

militară, contra unei indemnizații.

Prin urmare, în privința terenurilor

situate într-o zonă militară, cum în conformitate cu art. 2 lit. c) din Legea

nr. 4215/1938 era și cel situat în apropierea plajei, exista un regim

foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea

dreptului de folosință asupra acestora, chiar în

lipsa acordului

proprietarului; această restricție echivala cu o scoatere din circuitul civil a

bunurilor și atrăgea o imposibilitate fortuită de executare pentru proprietarul

ținut la o obligație, cu consecința liberării lui de îndeplinirea acesteia.

A mai reținut instanța că și în ipoteza

prorogării efectelor contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorul

reclamantei până la încetarea cauzei care a generat imposibilitatea fortuită de

executare, îndeplinirea obligației de construire nu a fost posibilă nici după

încetarea războiului pentru că ulterior a intervenit o imposibilitate morală,

rezultată din regulile de funcționare a regimului politic dictatorial-opresiv

instaurat la 6 martie 1945, care nega principiile de organizare statală bazate

pe democrație și reguli de drept, în care mijloacele de producție și bunurile

solului și subsolului aparțineau întregului popor și în care inițiativa

particulară, proprietatea privată și respectul acesteia, erau total negate.

In susținerea acestei imposibilități morale de

executare a obligației de a construi au fost invocate și prevederile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dispun că, pentru perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar,

precum și motivarea deciziei 22043 din 24 octombrie 1958,

care face

vorbire de „hotărârea democrației populare de a valorifica pe plan social și

politic litoralul balneo-climateric, care trebuie sau constituie un beneficiu

legitim al oamenilor muncii".

Referitor la această din urmă decizie s-a

arătat că a dispus o preluare la comun a tuturor proprietăților ce se aflau pe

plaja Mării Negre din Stațiunea Mamaia, indiferent că titularii lor își

îndepliniseră sau nu obligațiile asumate - de construire sau de achitare a

prețului - și că, pe cale de consecință,

preluarea în proprietatea statului a terenurilor de genul

celui deținut

de autorul reclamantei a avut caracter abuziv, invocarea desființării de plin

drept fiind doar o încercare de a da o aparență de legalitate unor acte de

samavolnicie generate de „hotărârea democrației populare".

Pe cale de consecință, tribunalul a

constatat că terenul în litigiu intră sub incidența prevederilor Legii nr.

10/2001 și că unitatea deținătoare are obligația de a soluționa

notificarea conform dispozițiilor art. 26 din

acest act normativ dat fiind faptul că din probele

administrate rezultă

că terenul este ocupat parțial de terasa Hotelului T., iar diferența,

deși liberă de construcții, este traversată de

conducte de apă și cabluri subterane.

Făcând aplicarea prevederilor art. 281 C.

proc. civ., instanța a rectificat încheierea din 15 mai 2007 cu privire la

susținerile apărătorului reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel Primăria municipiului Constanța și reclamanta M.G.E. care a atacat, pe

aceeași cale, și încheierile de ședință pronunțate la 17 aprilie 2007, prin

care tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a SC M. SA, și la 17 mai 2007, prin care a

fost respinsă cererea de recuzare a

judecătorului fondului.

Nelegalitatea încheierii din 17 aprilie

2007 a fost întemeiată pe încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la

citarea părților și a celor ce instituie principiile contradictorialității,

oralității și al dreptului la apărare.

Prin decizia nr. 137 C din 4 iunie 2008

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins ca ne fondat apelul declarat

de reclamanta M.G.E., împotriva încheierii din 17 mai 2007, pronunțată de

Tribunalul Constanța în dosarul nr. 2535/118/2007; a admis apelul reclamantei

împotriva încheierii din 17 aprilie 2007, pronunțată în același dosar; a

schimbat în tot încheierea apelată, în sensul că a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC M. SA; a admis apelurile declarate de

reclamanta M.G.E. și pârâta Primăria Municipiului Constanța împotriva sentinței

civile nr. 1490 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța; a desființat

hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Pentru a

se pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele:

declarat împotriva încheierii din 17 mai 2007, prin care s-a respins cererea de

recuzare formulată de reclamantă împotriva judecătorului fondului, nu este

întemeiat față de împrejurarea că motivele cererii de înlocuire a judecătorului

fondului nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 27 alin. (1) pct. 7 C.

proc. civ., pentru că nemulțumirile exprimate de reclamantă vizează soluția

dată excepției lipsei calității procesuale pasive a SC M. SA, greșita aplicare

a dispozițiilor procedurale referitoare la citarea și lipsa de apărare a

părților, a celor privind comunicarea încheierii de ședință prin care s-a

stabilit cadrul procesual al litigiului, deci privește soluții și măsuri

dispuse de instanță în timpul procesului, care pot fi valorificate în căile de

atac prevăzute de lege.

împotriva încheierii de ședință din 17 aprilie 2007 instanța de apel a reținut

că pentru termenul de judecată din 17 aprilie 2007, când tribunalul a

soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a SC M. SA, reclamanta a

fost

citată la domiciliul ales indicat în

cererea de recurs, în București,

sector 3, ignorându-se faptul că

persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură nu a fost desemnată odată

cu alegerea domiciliului, că reclamanta renunțase pe parcursul soluționării

cauzei în recurs la serviciile apărătorului ales de la momentul declarării căii

de atac, la al cărui sediu profesional se făcuse alegerea de domiciliu, și că

domiciliul real al acesteia fusese indicat în cererea de chemare în judecată.

In consecință s-a statuat că procedura de citare a părții

pentru termenul la care instanța de fond a stabilit cadrul procesual pasiv al

litigiului s-a realizat cu nesocotirea prevederilor art. 93 C. proc. civ., care

impun ca partea să fie citată la domiciliul real și în caz de alegere de

domiciliu dacă, odată cu domiciliul ales, nu a fost arătată și persoana

însărcinată cu primirea actelor de procedură, iar această împrejurare atrage

nulitatea încheierii atacate.

S-a mai reținut că nelegalitatea

încheierii din 17 aprilie 2007 rezultă și din greșita

aplicare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că

imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent,

se restituie în natură în situația în care se

aflau la data depunerii

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 precizează în art. 9.1 că sintagma "indiferent

în posesia cui se află în prezent" are semnificația, pe de o parte, că

incidența legii este stabilită

erga omnes

, indiferent de calitatea

deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu

capital de stat, organizație cooperatistă

și

alte asemenea) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în

funcție de care

se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel

care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii. In cazul

în care, după data intrării în vigoare a acestui act

normativ, un imobil notificat potrivit dispozițiilor sale a fost

transferat în administrarea unei alte entități, aceasta din urmă devine

entitate deținătoare investită cu soluționarea notificării.

Rezultă, din

textele menționate, că în sensul Legii nr. 10/2001 unitate deținătoare este fie

entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul

de proprietate

publică sau privată cu privire la un bun ce

face obiectul legii (minister, primărie, prefectură sau orice altă instituție

publică) dar și entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în

patrimoniul său, indiferent de titlul sub care s-a realizat înregistrarea,

bunul care face

obiectul legii (regii

autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital

de

stat, organizații cooperatiste).

In speță, din raportul de expertiză

tehnică imobiliară efectuat în primul ciclu procesual rezultă că parte din

terenul revendicat, respectiv suprafața de 31,98 mp, este ocupată de terasa

Hotelului T., iar diferența de 343,02 mp este liberă de construcții și se află

în domeniul privat al municipiului Constanța.

Constatarea expertului este, însă,

infirmată de mențiunile certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor seria M08 nr. 0898 eliberat pârâtei SC M. SA la 12 martie 2001,

din care rezultă că terenul aferent hotelului T., în suprafață de

1589,70 mp, se află în proprietatea exclusivă a

societății, înscris care demonstrează calitatea

acestei pârâte, de

unitate deținătoare obligată la soluționarea notificării formulată de

reclamantă pentru terenul în litigiu, justificând pe deplin calitatea sa

procesuală pasivă în prezenta cauză.

Nu prezintă relevanță, sub acest aspect,

precizarea făcută de pârâtă la instanța de fond, conform căreia terenul

menționat în certificat este cel ocupat efectiv de construcția hotelului T. -

sau cea de la ultimul termen de judecată din apel, potrivit căreia

societatea s-a divizat, iar terenul ce i-a

aparținut în proprietate a fost transmis prin protocol

societății

rezultată din divizare - pentru că la dosar nu au fost depuse înscrisuri din

care să rezulte suprafața construită a hotelului menționat sau transferul de

proprietate la care s-a făcut referire, iar în lipsa unor astfel de probe,

calitatea pârâtei, de persoană obligată în raportul juridic născut din

prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, nu poate fi contestată.

Față de cele de mai sus instanța de apel a

statuat că excepția lipsei calității procesuale pasive a SC M. SA a fost în mod

greșit soluționată și că, urmare a neexaminării pe fond a pretenției

reclamantei în contradictoriu și cu această parte, fiind incidente în cauză

prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care fac inutilă examinarea

criticilor formulate de reclamantă și Primăria municipiului Constanța cu

privire la fondul litigiului și atrag consecința admiterii apelurilor și a

trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

împotriva acestei din urmă hotărâri a

declarat recurs pârâta SC M. SA întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:

- chiar dacă certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr.0898, a fost emis de

Ministerul Turismului către SC M. SA

,

acesta a fost transmis ulterior SC P. SRL, conform contractului

de

vânzare-cumpărare nr.2074 din 7 decembrie 2004;

- suprafața de 375 mp Lotul 9 careul 49

din stațiunea Mamaia, nu face parte din suprafața totală de teren de 1589,70 mp,

pentru care s-a emis certificate de atestare a dreptului de proprietate seria

M08 nr.0898/2001, aspect ce rezultă din planurile topografice existente la

dosar.

- în mod greșit instanța de apel a reținut

că mențiunile din certificatul de atestare a

dreptului

de proprietate asupra terenului infirmă constatarea expertului.

In consecință, recurenta pârâta SC M.

SA, este nemulțumită de interpretarea

probelor

dosarului de către instanța de apel care a tins la respingerea excepției lipsei

calității

procesuale pasive a acestei societăți.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

În fond, după casare, la termenul din

24 aprilie 2007, Tribunalul Constanța, a admis excepția lipsei calității

procesual pasive a SC M. SA, cu motivarea că restituirea terenului din Mamaia a

fost solicitată de reclamantă, prin notificare, numai Primăriei municipiului

Constanța, nu și societății comerciale menționată anterior.

Deși reclamanta M.G.E., a solicitat

reluarea discuțiilor asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC

M. SA, cu motivarea că nu a fost legal citată la termenul la care excepția a

fost examinată, tribunalul a statuat că nu mai este posibil pentru că potrivit

art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca, neregularitatea

pricinuită prin propriul său fapt ori nerespectarea prevederilor art. 93 din

același cod, privind alegerea de domiciliu, fiind

imputabilă reclamantei, care nu a desemnat

persoana însărcinată cu

primirea actelor de procedură. în același fel s-a apreciat și cu privire la

situația renunțării la serviciile avocatului reținându-se că potrivit art. 72

alin. (2) C. proc. civ. această împrejurare trebuia comunicată instanței cu 15

zile înainte de termen.

Înalta

Curte observă că pentru termenul de judecată din 17 aprilie 2007, când

tribunalul a

soluționat excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC M. SA, reclamanta a fost

citată la domiciliul ales indicat în cererea de recurs, în București, sector

3, ignorându-se faptul că persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură

nu a fost desemnată odată cu alegerea domiciliului, că reclamanta

renunțase pe parcursul soluționării cauzei în recurs la serviciile apărătorului

ales de la momentul declarării căii de atac, la al cărui sediu profesional se

făcuse alegerea de domiciliu, și că domiciliul real al acesteia fusese indicat

în cererea de chemare în judecată.

Față de această împrejurare se constată

că procedura de citare a reclamantei pentru termenul la care instanța de fond a

stabilit cadrul procesual pasiv al litigiului s-a realizat cu încălcarea

prevederilor art. 85, art. 88, art. 93 și art. 107 C. proc. civ. , situație ce

atrage nulitatea încheierii de ședință în discuție.

Mai mult, nelegalitatea încheierii din 17 aprilie 2007

rezultă și din greșita aplicare a

dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că imobilele preluate în mod abuziv,

indiferent

în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în situația în care

se aflau la data depunerii cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Raportat la certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor seria M08 nr. 0898 eliberat pârâtei SC M. SA la 12 martie 2001, din

care rezultă că terenul aferent hotelului T., în suprafață de 1589,70 mp, se

află în proprietatea exclusivă a societății, înscris care demonstrează

calitatea acestei pârâte, de unitate deținătoare obligată la soluționarea

notificării formulată

de reclamantă pentru

terenul în litigiu, se justifică pe deplin calitatea sa procesuală pasivă în

prezenta

cauză.

Cu privire la criticile recurentei pârâte

legate de greșita interpretare a probelor, respectiv a mențiunilor

certificatului de atestare a dreptului de proprietate mai sus menționat și a

planurilor topografice, acestea nu pot fi reținute, întrucât Înalta Curte este

învestită cu cercetarea nelegalității hotărârii atacate, în sensul de a

verifica aplicarea corectă a legii, neputând reevalua probele administrate în

cauză sau situația de fapt. Astfel, criticile legate de aspecte de temeinicie a

soluției, în sensul reinterpretării probelor, nu pot fi analizate în recurs.

Constatând pentru considerentele arătate

că instanța de apel a aplicat corect legea, trimițând cauza spre rejudecare

pentru examinarea pe fond a pretenției reclamantei în contradictoriu cu pârâta

SC M. SA , și văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca

nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC

Mamaia SA împotriva deciziei nr. 137 C din 4 iunie 2008 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai

2009.