ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6232/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6232/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la 23 februarie 2006, reclamanta A.M. a solicitat să

constate nulitatea absolută a Dispoziției din 30 noiembrie 2005, emisă de

Primarul Municipiului Constanța, prin care s-a respins cererea de restituire în

natură a terenului în suprafață de 360,14 mp situat în Stațiunea Mamaia, să fie obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța la emiterea unei dispoziții

de restituire în natură a imobilului, iar pârâtul să fie obligat la predarea

imobilului către reclamantă, în deplină proprietate și pașnică posesie și să

plătească cheltuielile de judecată avansate în cauză de partea adversă.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că terenul din Stațiunea Mamaia în suprafață de

360,14 mp, a fost dobândit de autorul său, C.S. printr-un contract de

vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Constanța.

A

solicitat restituirea terenului prin notificarea din 18 iulie 2001 adresată

persoanei deținătoare, conform Legii nr. 10/2001, dar deși au fost anexate toate

dovezile cerute de lege, prin dispoziția din 2005 a fost respinsă solicitarea

acesteia, cu motivarea că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

A

susținut reclamanta că dispoziția emisă de Primarul Municipiului Constanța este

nelegală, pentru că nu au fost respectate prevederile art. 5 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul persoanei îndreptățite de a fi

invitată la lucrările comisiei pentru a-și susține cererea și pentru a depune

alte documente necesare și nu respectă nici condițiile de formă cerute de lege,

respectiv cele referitoare la stipularea termenului legal în care poate fi

atacată dispoziția și instanța căreia trebuie să i se adreseze.

Printr-o

cerere ulterioară, reclamanta A.M. a solicitat restituirea în natură a

terenului în suprafață de 360,14 mp din Stațiunea Mamaia, sau acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea unui teren în compensare, de

aceeași categorie cu terenul preluat, în aceeași stațiune sau în Municipiul

Constanța.

Prin

sentința civilă nr. 1933 din 01 noiembrie 2007, Tribunalul Constanta a admis

excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului

Constanța, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul Constanța prin Primar, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Primarul Municipiului Constanța ca

parte cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea acestuia să lase

în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul și excepția lipsei de

interes privind capătul de cerere ce constă în obligarea pârâtului de a emite o

dispoziție de admitere a cererii de restituire a imobilului și a respinsă ca

nefondată acțiunea reclamantei A.M.

A fost

obligată reclamanta la 400 lei cheltuieli de judecată către pârâți.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut că terenul în litigiu a

fost vândut de Primăria Constanța cu obligația pentru cumpărător de a edifica,

pe acest teren, o casă, în termen de patru ani, ce a fost prelungit ulterior la

șase ani și de a contribui cu 25% la toate cheltuielile edilitare.

S-a mai

reținut că, potrivit contractului, nerespectarea vreunei obligații asumate de

cumpărător atrăgea rezilierea de plin drept a contractului, fără nici o altă

formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de

gradul IV și care înlătură aplicabilitatea art. 1020 și 1021 C. civ.

Reținând lipsa

probațiunii referitoare la achitarea integrală a prețului și la edificarea

construcției, tribunalul a stabilit că dreptul de proprietate a fost pierdut de

cumpărător prin desființarea contractului ca urmare a neîndeplinirii

obligațiilor contractuale, fără să fie necesară nici o altă formalitate și fără

intervenția justiției.

S-a stabilit

că, în condițiile în care contractul cu care autorul reclamantei a cumpărat

terenul a fost desființat de drept pe data neîndeplinirii condiției stipulate

de părți, conform art. 969 C. civ., reclamanta nu mai are calitatea de

proprietar, dreptul fiind pierdut cu efect retroactiv, de la data perfectării

contractului și nu prin preluarea abuzivă de către Statul Român.

În

privința dreptului de proprietate, prima instanță a reținut că dobândirea

acestui drept de către autorul reclamantei rezultă din menționarea acestuia în

registrul de proprietăți al Municipiului Constanța, din anii 1936-1938, în

acest sens fiind înscrisurile atașate la dosarul cauzei, respectiv adresa din 1997

emisă de Primăria Municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.M. susținând, în esență, că

instanța de fond, prin necomunicarea de către reclamantă a întâmpinărilor formulate

de către pârâți, a încălcat principiul contradictorialității procesului.

A mai susținut

că instanța de fond nu a comunicat reclamantei întâmpinările formulate de către

pârâți, încălcând principiul contradictorialității procesului și că, deși

existau dovezi îndestulătoare cu privire la calitatea de proprietar a autorului

său și la identitatea lotului solicitat, a fost respinsă ca neîntemeiată

cererea.

A aratat apelanta

reclamantă că instanța nu a ținut seama de existența unor cauze de forță majoră

care l-au împiedicat pe autorul său să edifice construcția, zona Mamaia fiind

declarată zonă militară prin Decretul Lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938.

Acest decret și-a produs efectele până în anul 1945, respectiv până la terminarea

războiului, iar după anul 1945 în Constanța au staționat trupele sovietice până

în anii 1950-1952.

S-a

susținut că reclamanta nu a recunoscut inserarea unui pact comisoriu de grad IV

în contractul în baza căruia autorul său a dobândit bunul, așa încât concluzia

instanței cu privire la convenția părților, realizată în lipsa textului

acestuia, respectiv cu privire la aplicabilitatea art. 969 și art. 1423 C. civ.,

este străină de natura juridică a actului analizat.

Apelanta

a mai susținut că, potrivit art. 1082 și 1083 C. civ., neexecutarea

generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine, respectiv

forței majore sau cazului fortuit, iar instanța nu a înțeles să facă distincția

între neexecutarea culpabilă și neexecutarea fortuită.

În acest sens

s-a arătat că, prin modul în care instanța a soluționat cauza au fost încălcate

prevederile art. 16 din Constituția României, referitoare la egalitatea în

drepturi a cetățenilor, prevederile art. 21 referitoare la accesul liber la

justiție și art. 44 referitoare la garantarea dreptul de proprietate privată,

precum și prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Prin Decizia

civilă nr. 295/ C din 12 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat

apelul civil formulat de apelanta reclamantă A.M. împotriva sentinței civile nr.

1933 din 01 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanța, în Dosarul nr. 3889/118/2006,

în contradictoriu cu intimații pârâți Primăria Municipiului Constanța, Primarul

Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local

Constanța.

A fost

obligată apelanta la 300 lei cheltuieli de judecată către intimați.

S-a reținut în

esență că, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanta

Apostolescu Monica a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul situat în

Stațiunea Mamaia, despre care a afirmat că a aparținut autorului său, C.S.

Instanța de

fond, investită cu cererea de restituire a acestui imobil, a reținut că

reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, dreptul de

proprietate al autorului său, Constantin Serienescu, fiind dobândit printr-un

contract de vânzare cumpărare perfectat în anul 1937, care deși nu a fost depus

la dosar, a fost totuși recunoscut de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001

și a fost confirmat prin adresa din 1997 emisă de Primăria Constanța.

Tribunalul

a reținut însă că autorul reclamantei nu mai avea calitatea de proprietar

pentru că actul de cumpărare, având înscris un pact comisoriu expres, a fost

revocat de drept pe data neîndeplinirii condiției stipulate de părți, conform art.

969 C. civ.

Chestiunea

calității de proprietar a autorului reclamantei, C.S. a făcut și obiectul

analizei apelului, această chestiune fiind abordată sub

două aspecte, respectiv din

perspectiva dovedirii acestei calități cu privire la imobilul care face

obiectul dreptului de proprietate - lotul 37 din careul 37 din Stațiunea Mamaia

- și din perspectiva existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

autorului reclamantei la data preluării de către stat a bunului.

Această dublă

abordare a fost posibilă în apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi

de atac, înscrisurile depuse în instanța de apel cu scopul de a determina

clauzele contractului invocat de către reclamantă ca fiind titlul de dobândire

a bunului, prilejuind instanței noi abordări ale acestei chestiuni, rezolvate

superficial de instanța de fond.

Astfel, s-a

reținut că reclamanta a înțeles să justifice calitatea de proprietar al autorului

său Constantin Serienescu, prin extrasul eliberat de Arhivele Naționale -

Direcția Județeană Constanța de pe „Registrul nominal cu locurile vândute de

primărie în Mamaia, valoarea acestora precum și suprafața", „fond Primăria

Constanța", anul 1935 (fila 30 fond și 28 apel), unde figurează C.S.; suprafața:

360,14 mp; suma plătită: 6.000 lei; recipisa din anul 1926. Rezultă din

înscrisul prezentat că C.S. a încheiat o convenție de cumpărare a lotului din

Stațiunea Mamaia în anul 1926, iar nu în anul 1937, așa cum afirmă în mod

greșit instanța de fond.

Dobândirea

în patrimoniul lui C.S. în anul 1926 a dreptului de proprietate asupra lotului

37 din careul 37, nu o scutește pe reclamantă să dovedească că în patrimoniul

autorului său a existat acest drept și la data preluării de către stat a

imobilului. Această dovadă, necesară pentru aprecierea asupra îndeplinirii

condiției de „persoană îndreptățită", este dedusă din interpretarea

literală a art. 3 alin. (1) lit. a), precum și din interpretarea art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, texte care folosesc sintagma „la data preluării în mod

abuziv" a imobilului.

În urma

verificării îndeplinirii acestei condiții, instanța a reținut din adresa din 15

septembrie 1997 emisă de Primăria Constanța, că în planul cadastral al Orașului

Constanța din anul 1936, figura înscris în registrul de proprietăți vol. VIII,

pag. 1593, la nr. crt. 1592. În apel, instanța a solicitat o copie a acestui

înscris, din care rezultă însă că în vol. VIII - Mamaia, la pag. 1593, nr. curent

15921, figurează posesor S.A.

Acest ultim

înscris a confirmat o dovadă contrară a susținerilor reclamantei cu privire la

existența calității de proprietar a lui C.S., cu referire, după anii 1936-1938,

ani în care s-au întocmit planurile cadastrale ale localității Constanța și

Stațiunii Mamaia, această dovadă impunând concluzia că, după anul 1936, odată

cu întocmirea noilor planuri cadastrale, C.S. nu mai deținea lotul, identificat

prin raportul de expertiză efectuat la fond de expert D. (filele 99-103). S-a

reținut ca posibil, odată cu întocmirea noilor planuri cadastrale, lotul vechi

37 din careul vechi 37 aparținând lui C.S. să fi primit o altă numerotare, pe

care reclamanta nu a arătat-o și nici instanța, deși a făcut demersuri la Primăria Constanța, care potrivit solicitărilor reclamantei, nu a reușit să identifice

imobilul care, după noua parcelare, a aparținut numitului S.

Conform susținerilor

reclamantei, celelalte loturi din Stațiunea Mamaia care au aparținut familiei S.

au fost solicitate prin

alte notificări, care nu au făcut obiectul acțiunii de fată.

Prin

urmare, instanța a constatat că, la data preluării de către stat a lotului de teren

identificat din Stațiunea Mamaia, respectiv în anul 1958,(autorul reclamantei

nu era proprietarul acestui teren), reclamanta neavând, prin urmare calitatea

de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii pentru acest

imobil.

Soluția

de respingere a contestației formulate de reclamantă a fost astfel întemeiată,

dar pentru considerentele expuse anterior cu privire la calitatea de persoană

îndreptățită și nu pentru considerentele reținute de instanța de fond privind

pierderea acestei calități odată cu rezoluțiunea de drept a contractului, efect

al neîndeplinirii obligațiilor asumate de către cumpărător.

S-a precizat că,

prin menținerea soluției de respingere a contestației, dar cu o altă motivare,

nu a fost încălcat principiul neagravării situației părții în propria cale de

atac, principiu aplicabil numai în ceea ce privește dispozitivul hotărârii, iar

nu considerentele ei, cu atât mai mult cu cât atât instanța de fond, cât și

instanța de apel au analizat aceeași problemă, aceea a calității de persoană

îndreptățită, dar din perspective diferite.

Prin urmare,

apelul a fost respins reținând, în același timp, că reclamantei nu i s-a

încălcat nici dreptul de acces la instanță - dovadă fiind examinarea pe fond a

contestației sale - și nici dreptul constituțional la apărare, deoarece

excepțiile lipsei calității procesuale a Primăriei Municipiului Constanța, a

Primarului Municipiului Constanța și a Municipiului Constanța precum și

excepția lipsei de interes în formularea capătului doi al acțiunii au fost

invocate de pârâți la un termen anterior soluționării cauzei, când s-a acordat

termen la cererea apărătorului reclamantei, la termenul acordat pentru

dezbateri apărătorul reclamantei a formulat o nouă cerere de amânare a cauzei,

pe care instanța a respins-o întemeiat, acordând corect reclamantei un termen

de pronunțare pentru a formula apărări în scris.

Conform art. 274

C. proc. civ. apelanta căzând în pretenții, a fost obligată la plata cheltuielilor

de judecată constând în onorariul apărătorului intimaților.

Decizia

instanței de apel a fost atacată cu recurs de reclamanta A.M., ale cărei

critici de nelegalitate au vizat următoarele aspecte prin prisma motivelor

prev. de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta

a învederat că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, cu greșita interpretare a actului

dedus judecății, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor legale.

Se

susține că, în mod greșit instanța de apel a soluționat cauza fără să comunice

reclamantei întâmpinările formulate de către pârâte, cu toate că au fost

invocate excepții fără a se arăta momentul în care s-au invocat, prin ce

înscris sau prin ce modalitate, încălcându-se astfel aspectele referitoare la încălcarea

principiului contradictorialității, prin neaducerea la cunoștință despre aceste

excepții.

În ceea

ce privește cea de a doua critică, se arată că instanța de apel a înțeles să

realizeze o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, considerând

că prin noua numerotare dată loturilor, proprietarul autor al reclamantei ar fi

pierdut proprietatea, întrucât noua lotizare, realizată în anul 1937, a menționat ca posesor un terț, nelămurind dacă respectivul terț deținea terenul sub nume de

proprietar și dacă noul lot nu se suprapunea vechii numerotări.

Referitor

la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că

instanța a nesocotit prevederile legale referitoare la proba transferului

dreptului de proprietate, neexistând în legislația în vigoare o normă juridică

pentru concluzia la care s-a ajuns.

Decizia

recurată este în afara criticilor formulate, fiind fundamentată pe probele

administrate în cauză.

În acest

sens a avut în vedere că, cel ce formulează o cerere de chemare în judecată are

obligația să o dovedească.

În

aplicarea acestui principiu, reclamanta a depus extras de la arhivele

naționale, din care rezultă că în evidențele acestei instituții figurează

autorul reclamantei C.S., ca deținător al suprafeței de 360,14 mp. situat în

Stațiunea Mamaia, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

anul 1926.

În acest

fel, recurenta a dovedit că autorul său a dobândit în anul 1926 imobilul ce

face obiectul litigiului.

La

rândul său, pârâta a dovedit cu adresa din 15 septembrie 1997 că lotul, din

Stațiunea Mamaia era deținut în anul 1936 de numitul S.A.

Față de

împrejurarea că a fost răsturnată prezumția de proprietate pe care art. 24 din

Legea nr. 10/2001 a instituit-o în favoarea notificatorilor, reclamantei îi

revenea sarcina să facă dovada contrară, respectiv să dovedească că la momentul

preluării imobilului și ulterior anului 1926, dată la care a dobândit acest

imobil, autorul său a rămas proprietarul bunului.

În

situația în care s-ar accepta ipoteza renumerotării loturilor, tot reclamantei

îi revenea sarcina de a face această dovadă, fiind persoana care își afirmă un

drept.

În lipsa

unor astfel de dovezi contrare, în mod corect instanța de apel a reținut că

reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită, nefăcând proba cerută în

mod expres de lege (dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001)

și nici existența dreptului de proprietate asupra terenului notificat în

patrimoniul autorului său la momentul preluării bunului de către stat.

Referitor

la celelalte critici și la analiza pactului comisoriu de grad IV, se reține că

acestea nu pot fi analizate de instanța de recurs, față de caracterul

extraordinar al căii de atac și de considerentele deciziei din apel, care,

menținând soluția de respingere a contestației reclamantei înlătură argumentele

avute în vedere de către prima instanță.

Corect

s-a reținut că terenul în litigiu a fost vândut de Primăria Constanța autorului

reclamantei cu obligația de a edifica pe el o casă, în termen de 4 ani, termen

prelungit ulterior la 6 ani și de a contribui cu 25% la toate cheltuielile

edilitare.

Potrivit

contractului, nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător, atrăgea

desființarea de plin drept a contractului, fără nicio altă formalitate sau

punere în întârziere, clauza constituind un pact comisoriu de gradul IV și care

înlătură aplicarea art. 1020 - 1021 C. civ.

Nefiind

îndeplinite toate obligațiile asumate de către cumpărător, dreptul său de

proprietate s-a pierdut prin desființarea contractului fără să fie necesară

nicio altă formalitate și fără intervenția instanței civile.

În mod

corect s-a reținut că, în condițiile în care contractul cu care autorul

reclamantei a cumpărat terenul a fost desființat de drept, pe data

neîndeplinirii condiției inserată de părți, conform art. 969 C. civ., recurenta

nu mai poate avea calitatea de proprietar, dreptul fiind pierdut cu efect

retroactiv de la data perfectării contractului și nu prin preluarea abuzivă de

către Statul Român.

În

speță, s-a făcut dovada că în patrimoniul autorului recurentei, la data

preluării de către stat a imobilului, dreptul de proprietate al autorului său nu

mai exista, ceea ce înseamnă că în anul 1958, autorul reclamantei nu mai era proprietarul

acestui teren, ceea ce denotă că reclamanta nu mai poate invoca nici un drept cu

privire la acest teren.

În ceea

ce privește încălcarea formelor procedurale, se reține că susținerile recurentei

sunt în contradicție cu situația reală, instanța de apel respectând atâta

dreptul la apărare al părților, cât și principiul contradictorialității în

derularea procesului civil, prin acordarea mai multor termene în vederea

soluționării diferitelor cereri formulate de părți.

Referitor

la cererea recurentei cu privire la soluționarea recursului în raport de

dispozițiile art. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ., se reține că

respectiva solicitare este neîntemeiată, în condițiile în care, pe de o parte nu

există concurs între o cauză care să atragă casarea și una care să atragă

modificarea hotărârii, iar pe de altă parte pentru că art. 314 C. proc. civ. este

de strictă interpretare și poate fi aplicat numai în măsura în care probatoriul

este complet și împrejurările de fapt pe deplin stabilite.

Pentru

toate considerentele expuse, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul declarat de reclamantă să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta A.M., prin mandatar D.C.R. împotriva Deciziei

nr. 295 din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2010.