ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8021/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8021/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 28 iulie 2005 reclamanta N.A.C. a chemat

în judecată pârâta Primăria Municipiului Constanța prin Primar solicitând

instanței să dispună repunerea în termenul de formulare a contestației la

Dispoziția din 18 iunie 2005 emisă de pârâtă și anularea acestei dispoziții.

În motivarea cererii

s-a arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ.

pentru repunerea în termenul de formulare a contestației la Dispoziția din 7

iunie 2005, întrucât la data comunicării dispoziției, respectiv la 7 iunie

2005, reclamanta nu se afla în țară, situație ce a determinat imposibilitatea

acesteia de a depune în termenul prevăzut de lege contestație la instanța

competentă.

Pe fondul

contestației, s-a arătat că Dispoziția din 7 iunie 2005 este nelegală și

netemeinică, situație care atrage anularea acesteia, cu consecința restituirii

în natură a terenului în suprafață de 366,95 mp, situat în Mamaia, jud.

Constanța.

În motivare s-a

arătat că Primăria municipiului Constanța a respins în mod neîntemeiat cererea

de restituire în natură a suprafeței de 590 mp teren, situat la adresa mai

sus-menționată, reținând că autoarea reclamantei, S.V.H., a cumpărat de la

Primăria municipiului Constanța, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 1936 și transcris sub nr. y/1936, iar că

vânzarea a fost condiționată de construirea de către cumpărătoare a unei case

de locuit sau a unei vile în termen de 4 ani și cu obligația de a contribui cu

25% la toate cheltuielile edilitare, urmând ca în caz de nerespectare a

obligațiilor contractuale să intervină rezilierea de drept, fără altă

formalitate, sens în care a fost emisă Decizia nr. 22043 din 23 octombrie 1958

privind declararea ca desființate și reziliate toate Contractele de vânzare de

loturi de pe plaja Mamaia.

S-a mai arătat de

către reclamantă faptul că toate preluările efectuate în perioada 1945 - 1989,

cu titlu sau fără titlu, sunt abuzive și conduc la stabilirea măsurilor

reparatorii prin echivalent, fie prin compensare, fie prin despăgubiri acordate

în condițiile legii speciale.

În drept, s-au

invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La termenul de

judecată din 01 septembrie 2005 reclamanta N.A.C. a arătat că înțelege să cheme

în judecată în calitate de pârât și pe Primarul municipiului Constanța.

La 28 septembrie 2005

reclamanta a depus la dosar cerere completatoare prin care a solicitat

constatarea nulității Dispoziției din 7 iunie 2005, iar în subsidiar să se

constate nelegalitatea acesteia și emiterea unei noi dispoziții prin care să se

dispună restituirea în natură a terenului mai sus-menționat arătând că prin

actul emis de Primar există neconcordanțe între preambul și dispozitiv cu

privire la suprafața de teren ce formează obiectul acțiunii.

La termenul de

judecată din 14 decembrie 2005 numiții H.M. și H.A.V. au formulat cerere de

intervenție în interes propriu, prin care au solicitat admiterea contestației

și anularea Dispoziției din 7 iunie 2005, arătând că imobilul a fost preluat în

mod abuziv, așa încât în condițiile Legii nr. 10/2001 se consideră persoane

îndreptățite la restituirea în natură, arătând că își însușesc motivele

invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin Încheierea de

ședință din 9 martie 2006 a fost încuviințată cererea de repunere în termen

formulată de reclamanta N.A.C., reținându-se că sancțiunea decăderii aplicabile

neexercitării în termen a dreptului procesual reprezintă pierderea unui drept

procesual care n-a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, afectând

valabilitatea actelor procesual îndeplinite peste termenul imperativ stabilit

printr-o normă de drept iar în cauză reclamanta a formulat contestația cu

depășirea termenului de 30 de zile însă a făcut dovada că la data comunicării

Dispoziției din 7 iunie 2005 nu se afla în țară, așa încât nu avea

posibilitatea de a o ataca.

Prin Sentința civilă

nr. 1135 din 9 noiembrie 2009 Tribunalul Constanța a respins contestația și

cererea de intervenție în interes propriu ca nefondate.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că autoarea reclamanților a cumpărat

terenul notificat printr-un contract în care era stipulată condiția expresă ca

cel care cumpără terenul să construiască în termen de patru ani, prelungit

ulterior la șase ani, sub sancțiunea desființării contractului și reintrarea

imobilului în patrimoniul fostului proprietar.

A mai reținut

instanța că această clauză contractuală reprezintă un pact comisoriu ce are ca

efect desființarea necondiționată a contractului și pentru că obligația

cumpărătoarei nu a fost adusă la îndeplinire în termenul de 6 ani acordat

pentru edificarea construcției, la expirarea acestei perioade dreptul de

proprietate al cumpărătoarei a fost desființat.

În lipsa calității de

proprietar a autoarei reclamanților, pe care aceasta trebuia să o dețină la

data preluării bunului și în condițiile în care imobilul nu a fost trecut

abuziv în proprietatea statului, tribunalul a constatat că în speță nu sunt

incidente prevederile Legii nr. 10/2001 și a respins contestația.

Împotriva acestei

sentințe au declarata apel reclamanta N.A.C. și intervenienta H.M. susținând că

hotărârea este nelegală și netemeinică.

Se arată în

dezvoltarea motivelor de apel că instanța în mod greșit nu a sancționat cu

nulitatea Dispoziția din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța,

deși această dispoziție se referă la un alt imobil decât cel notificat de

reclamante. În legătură cu acest motiv de nulitate, instanța nu s-a pronunțat

în nici un fel, încălcându-se dispozițiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ. și

principiul disponibilității.

Se mai arată că

instanța de fond nu a valorificat expertiza topografică efectuată în cauză,

care a identificat terenul notificat în Stațiunea Mamaia, fiind omise din

hotărâre orice referire la expertiza efectuată.

Analizând legalitatea

hotărârii apelate, în raport de criticile formulate de reclamantă și

intervenientă, a constatat că apelul nu este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Prin Dispoziția din 7

iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, s-a soluționat Notificarea

din 13 februarie 2002 prin care N.A.C., H.M. și H.A.V. au solicitat restituirea

imobilului din Stațiunea Mamaia. Această dispoziție este fundamentată pe baza

Referatului comisiei interne din 20 ianuarie 2005, document care se referă la

același imobil din Stațiunea Mamaia.

Pactul comisoriu

inserat în Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 care conține

clauza potrivit căreia vânzarea se desființează, „fără somațiune, curs de

judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, va intra în

posesiunea terenului vândut”, în cazul în care partea nu-și îndeplinește

obligația de a construi în termen de patru ani (ulterior șase) este, după

termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect

desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de

executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Se reține că

reclamanții nu au făcut dovada că autoarea lor a fost împiedicată să

construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate

pentru eliberarea autorizației de construcție, i-au fost respinse cererile de

către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării

țării.

În aceste condiții,

în mod corect a stabilit tribunalul că terenul în litigiu nu a fost preluat în

mod abuziv de către stat de la autoarea apelantelor, prin Decizia nr.

22043/1958, ci urmare a rezoluțiunii de drept a contractului de

vânzare-cumpărare, autoarea reclamanților pierzând dreptul de proprietate

asupra imobilului, situație în care contestatoarele nu sunt îndreptățite la

restituirea în natură sau prin echivalent a acestui teren, în condițiile Legii

nr. 10/2001.

Astfel, instanța a

respins apelul ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 198/C din 24 septembrie

2010 a Curții de Apel Constanța.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs N.A.C. care a susținut următoarele motive de

nelegalitate.

Instanța de fond nu

s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere prin care s-a invocat excepția

nulității Dispoziției din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului

Constanța, dispoziție care se referă la un alt imobil teren decât cel

solicitat.

Din cuprinsul

Notificării din 11 februarie 2002 rezultă clar că au solicitat terenul situat

în Stațiunea Mamaia, lotul x, careul A, și nu lotul y, careul B, așa cum

rezultă din dispozitivul deciziei emisă de Primarul Municipiului Constanța.

În acest sens, s-au

încălcat dispozițiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ. și în același timp și

principiul disponibilității părții de a-și stabili obiectul acțiunii.

S-a mai arătat că în

cauză s-a efectuat o expertiză topo din care rezultă cu claritate că terenul

proprietatea autorului reclamantei este situat în Stațiunea Mamaia, lotul x,

careul A, la care instanța nu face nici o referire la raportul de expertiză.

Se mai consideră că,

instanța a încălcat și dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că

nu a dispus să fie administrate alte dovezi și probe noi.

În acest sens,

trebuia să solicite pârâtei să depună contractul în extenso al proprietății

reclamantei precum și Decizia administrativă 22043 din 24 octombrie 1958 unde sunt

incluși și nominalizați proprietarii ai căror terenuri au trecut în

proprietatea statului.

De asemenea, se

impunea ca pârâta să facă dovada că această decizie administrativă a fost

comunicată foștilor proprietari ale căror contracte le-au fost desființate de

drept fără nici o altă formalitate.

Se mai susține că, nu

rezultă din nici un act normativ că autoarea reclamantei ar fi fost obligată să

construiască în primii doi ani din cei patru care ar fi fost prevăzuți în așa

zisa clauză din contractul de vânzare-cumpărare.

De altfel, instanța

de apel nu a reținut că și din conținutul concret al Deciziei administrative

nr. 22043/1958 rezultă interdicția de a se mai construi de către proprietarii

loturilor existente pe plaja Mamaia.

Analizând recursul

declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Deși nu se indică

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. incident

în cauză, criticile recurentelor vizează aplicarea și interpretarea greșită a

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

Pentru a fi incident

motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu

aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză, instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 129

alin. (5) și (7) C. proc. civ. și a soluționat cauza în limitele învestirii

sale determinate prin cererea de chemare în judecată, și anume prin sentință

civilă, instanța s-a pronunțat asupra cererii de anulare a Dispoziției din 2005

emisă de Primarul Municipiului Constanța, în sensul respingerii acestei cereri,

hotărând asupra obiectului prezentei acțiuni.

Nu se justifică

astfel susținerile recurentelor privind încălcarea principiului

disponibilității părților și neadministrarea de către instanță a unor probe

noi. Așa cum a reținut și instanța de apel, datele de identificare a imobilului

notificat se regăsesc în cuprinsul dispoziției contestate, astfel că reținerea

greșită a datelor de identificare în partea dispozitivă a actului nu poate

atrage nulitatea acestuia, fiind îndeplinită obligația de identificare a

imobilului, prevăzută de art. 22 și art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

precum și art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare a legii.

Critica privind

nerespectarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al

instanței în refacerea sau completarea probelor nu poate fi primită, rolul activ

al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu

celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilității și al

contradictorialității, fiind administrate în cauză probele utile și pertinente

acesteia.

Nici criticile recurentelor

privind interpretarea pactului comisoriu din cuprinsul Contractului de

vânzare-cumpărare încheiate în 1936 nu pot conduce la reținerea nelegalității

deciziei recurate.

Astfel, prin Legea

nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul

definind la art. 2 care anume preluări pot fi reținute ca fiind abuzive în

sensul acestui act normativ, de exemplu: naționalizarea, confiscarea averii,

preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc.

În acest context al

analizei este de menționat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu

(cu excepția celui care reiterează dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face

necesară intervenția instanței judecătorești, iar dacă totuși se apelează la

ea, instanța va putea face numai verificările pe care însăși clauzele

convenționale de rezoluțiune stipulate de părți le permit.

În acest contract,

părțile au înțeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune,

necontestată de reclamantă, care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV,

clauză potrivit căreia nerespectarea vreunei obligațiuni luate de cumpărător

prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări.

Faptul că nici până

la expirarea termenului contractual și nici după acea dată cumpărătorul nu și-a

îndeplinit obligația asumată, anume de a ridica o construcție, este recunoscut

de reclamantă.

Ca efect al

desființării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a

reîntors în patrimoniul vânzătorului, fapt care s-a realizat la momentul

expirării termenului, și care doar a fost constatat de către partea vânzătoare

prin Decizia nr. 22043/1958 a comitetului său executiv.

Apărarea reclamantei

în sensul că, în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de drept a

contractului nu și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unor

cauze de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial

și schimbarea regimului politic, situații în care nu este dovedită vinovăția

autorului său cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract, nu

poate fi primită.

În speță, nu s-a

dovedit în nici un mod nici faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins

vreun demers pentru a începe construcția după încheierea contractului,

respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităților

necesare autorizării lucrărilor de construire, mai înaintea declanșării sau

ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial, sau după schimbarea

regimului politic, caz în care apărările reclamantei cu referire la aceste

aspecte sunt nefondate.

Așa fiind, terenul în

litigiu se găsește în patrimoniul vânzătorului ca urmare a desființării

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantei, în

anul 1936, pentru nerespectarea de către cumpărător a obligației asumate prin

contract și nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată

în mod arbitrar și prin abuz de putere de către stat, astfel că în mod corect

instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legii

de reparație invocată de recurentă, anume cele ale Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A.C. și intervenienta H.M.

împotriva Deciziei civile nr. 198 C din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie precum și cauze

privind conflictele de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2011.