ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8021/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 28 iulie 2005 reclamanta N.A.C. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Constanța prin Primar solicitând instanței să dispună repunerea în termenul de formulare a contestației la Dispoziția din 18 iunie 2005 emisă de pârâtă și anularea acestei dispoziții. În motivarea cererii s-a arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de formulare a contestației la Dispoziția din 7 iunie 2005, întrucât la data comunicării dispoziției, respectiv la 7 iunie 2005, reclamanta nu se afla în țară, situație ce a determinat imposibilitatea acesteia de a depune în termenul prevăzut de lege contestație la instanța competentă.

Pe fondul contestației, s-a arătat că Dispoziția din 7 iunie 2005 este nelegală și netemeinică, situație care atrage anularea acesteia, cu consecința restituirii în natură a terenului în suprafață de 366,95 mp, situat în Mamaia, jud. Constanța.

În motivare s-a arătat că Primăria municipiului Constanța a respins în mod neîntemeiat cererea de restituire în natură a suprafeței de 590 mp teren, situat la adresa mai sus-menționată, reținând că autoarea reclamantei, S.V.H., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanța, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 1936 și transcris sub nr. y/1936, iar că vânzarea a fost condiționată de construirea de către cumpărătoare a unei case de locuit sau a unei vile în termen de 4 ani și cu obligația de a contribui cu 25% la toate cheltuielile edilitare, urmând ca în caz de nerespectare a obligațiilor contractuale să intervină rezilierea de drept, fără altă formalitate, sens în care a fost emisă Decizia nr. 22043 din 23 octombrie 1958 privind declararea ca desființate și reziliate toate Contractele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia.

S-a mai arătat de către reclamantă faptul că toate preluările efectuate în perioada 1945 - 1989, cu titlu sau fără titlu, sunt abuzive și conduc la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, fie prin compensare, fie prin despăgubiri acordate în condițiile legii speciale. În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001. La termenul de judecată din 01 septembrie 2005 reclamanta N.A.C. a arătat că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât și pe Primarul municipiului Constanța. La 28 septembrie 2005 reclamanta a depus la dosar cerere completatoare prin care a solicitat constatarea nulității Dispoziției din 7 iunie 2005, iar în subsidiar să se constate nelegalitatea acesteia și emiterea unei noi dispoziții prin care să se dispună restituirea în natură a terenului mai sus-menționat arătând că prin actul emis de Primar există neconcordanțe între preambul și dispozitiv cu privire la suprafața de teren ce formează obiectul acțiunii.

La termenul de judecată din 14 decembrie 2005 numiții H.M. și H.A.V. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care au solicitat admiterea contestației și anularea Dispoziției din 7 iunie 2005, arătând că imobilul a fost preluat în mod abuziv, așa încât în condițiile Legii nr. 10/2001 se consideră persoane îndreptățite la restituirea în natură, arătând că își însușesc motivele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin Încheierea de ședință din 9 martie 2006 a fost încuviințată cererea de repunere în termen formulată de reclamanta N.A.C., reținându-se că sancțiunea decăderii aplicabile neexercitării în termen a dreptului procesual reprezintă pierderea unui drept procesual care n-a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, afectând valabilitatea actelor procesual îndeplinite peste termenul imperativ stabilit printr-o normă de drept iar în cauză reclamanta a formulat contestația cu depășirea termenului de 30 de zile însă a făcut dovada că la data comunicării Dispoziției din 7 iunie 2005 nu se afla în țară, așa încât nu avea posibilitatea de a o ataca. Prin Sentința civilă nr. 1135 din 9 noiembrie 2009 Tribunalul Constanța a respins contestația și cererea de intervenție în interes propriu ca nefondate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că autoarea reclamanților a cumpărat terenul notificat printr-un contract în care era stipulată condiția expresă ca cel care cumpără terenul să construiască în termen de patru ani, prelungit ulterior la șase ani, sub sancțiunea desființării contractului și reintrarea imobilului în patrimoniul fostului proprietar. A mai reținut instanța că această clauză contractuală reprezintă un pact comisoriu ce are ca efect desființarea necondiționată a contractului și pentru că obligația cumpărătoarei nu a fost adusă la îndeplinire în termenul de 6 ani acordat pentru edificarea construcției, la expirarea acestei perioade dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost desființat.

În lipsa calității de proprietar a autoarei reclamanților, pe care aceasta trebuia să o dețină la data preluării bunului și în condițiile în care imobilul nu a fost trecut abuziv în proprietatea statului, tribunalul a constatat că în speță nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 și a respins contestația. Împotriva acestei sentințe au declarata apel reclamanta N.A.C. și intervenienta H.M. susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică. Se arată în dezvoltarea motivelor de apel că instanța în mod greșit nu a sancționat cu nulitatea Dispoziția din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, deși această dispoziție se referă la un alt imobil decât cel notificat de reclamante.

În legătură cu acest motiv de nulitate, instanța nu s-a pronunțat în nici un fel, încălcându-se dispozițiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ. și principiul disponibilității. Se mai arată că instanța de fond nu a valorificat expertiza topografică efectuată în cauză, care a identificat terenul notificat în Stațiunea Mamaia, fiind omise din hotărâre orice referire la expertiza efectuată. Analizând legalitatea hotărârii apelate, în raport de criticile formulate de reclamantă și intervenientă, a constatat că apelul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: Prin Dispoziția din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, s-a soluționat Notificarea din 13 februarie 2002 prin care N.A.C., H.M.

și H.A.V. au solicitat restituirea imobilului din Stațiunea Mamaia. Această dispoziție este fundamentată pe baza Referatului comisiei interne din 20 ianuarie 2005, document care se referă la același imobil din Stațiunea Mamaia. Pactul comisoriu inserat în Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 care conține clauza potrivit căreia vânzarea se desființează, „fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, va intra în posesiunea terenului vândut”, în cazul în care partea nu-și îndeplinește obligația de a construi în termen de patru ani (ulterior șase) este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Se reține că reclamanții nu au făcut dovada că autoarea lor a fost împiedicată să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i-au fost respinse cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării. În aceste condiții, în mod corect a stabilit tribunalul că terenul în litigiu nu a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autoarea apelantelor, prin Decizia nr. 22043/1958, ci urmare a rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, autoarea reclamanților pierzând dreptul de proprietate asupra imobilului, situație în care contestatoarele nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau prin echivalent a acestui teren, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța a respins apelul ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 198/C din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța. Împotriva acestei decizii a declarat recurs N.A.C. care a susținut următoarele motive de nelegalitate. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere prin care s-a invocat excepția nulității Dispoziției din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, dispoziție care se referă la un alt imobil teren decât cel solicitat. Din cuprinsul Notificării din 11 februarie 2002 rezultă clar că au solicitat terenul situat în Stațiunea Mamaia, lotul x, careul A, și nu lotul y, careul B, așa cum rezultă din dispozitivul deciziei emisă de Primarul Municipiului Constanța.

În acest sens, s-au încălcat dispozițiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ. și în același timp și principiul disponibilității părții de a-și stabili obiectul acțiunii. S-a mai arătat că în cauză s-a efectuat o expertiză topo din care rezultă cu claritate că terenul proprietatea autorului reclamantei este situat în Stațiunea Mamaia, lotul x, careul A, la care instanța nu face nici o referire la raportul de expertiză. Se mai consideră că, instanța a încălcat și dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu a dispus să fie administrate alte dovezi și probe noi. În acest sens, trebuia să solicite pârâtei să depună contractul în extenso al proprietății reclamantei precum și Decizia administrativă 22043 din 24 octombrie 1958 unde sunt incluși și nominalizați proprietarii ai căror terenuri au trecut în proprietatea statului.

De asemenea, se impunea ca pârâta să facă dovada că această decizie administrativă a fost comunicată foștilor proprietari ale căror contracte le-au fost desființate de drept fără nici o altă formalitate. Se mai susține că, nu rezultă din nici un act normativ că autoarea reclamantei ar fi fost obligată să construiască în primii doi ani din cei patru care ar fi fost prevăzuți în așa zisa clauză din contractul de vânzare-cumpărare. De altfel, instanța de apel nu a reținut că și din conținutul concret al Deciziei administrative nr. 22043/1958 rezultă interdicția de a se mai construi de către proprietarii loturilor existente pe plaja Mamaia. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Deși nu se indică motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. incident în cauză, criticile recurentelor vizează aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Pentru a fi incident motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 129 alin. (5) și (7) C. proc. civ. și a soluționat cauza în limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, și anume prin sentință civilă, instanța s-a pronunțat asupra cererii de anulare a Dispoziției din 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, în sensul respingerii acestei cereri, hotărând asupra obiectului prezentei acțiuni.

Nu se justifică astfel susținerile recurentelor privind încălcarea principiului disponibilității părților și neadministrarea de către instanță a unor probe noi. Așa cum a reținut și instanța de apel, datele de identificare a imobilului notificat se regăsesc în cuprinsul dispoziției contestate, astfel că reținerea greșită a datelor de identificare în partea dispozitivă a actului nu poate atrage nulitatea acestuia, fiind îndeplinită obligația de identificare a imobilului, prevăzută de art. 22 și art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare a legii. Critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

privind rolul activ al instanței în refacerea sau completarea probelor nu poate fi primită, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilității și al contradictorialității, fiind administrate în cauză probele utile și pertinente acesteia. Nici criticile recurentelor privind interpretarea pactului comisoriu din cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare încheiate în 1936 nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reținute ca fiind abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc. În acest context al analizei este de menționat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepția celui care reiterează dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești, iar dacă totuși se apelează la ea, instanța va putea face numai verificările pe care însăși clauzele convenționale de rezoluțiune stipulate de părți le permit.

În acest contract, părțile au înțeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune, necontestată de reclamantă, care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia nerespectarea vreunei obligațiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări. Faptul că nici până la expirarea termenului contractual și nici după acea dată cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația asumată, anume de a ridica o construcție, este recunoscut de reclamantă. Ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, și care doar a fost constatat de către partea vânzătoare prin Decizia nr. 22043/1958 a comitetului său executiv.

Apărarea reclamantei în sensul că, în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de drept a contractului nu și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței unor cauze de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial și schimbarea regimului politic, situații în care nu este dovedită vinovăția autorului său cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract, nu poate fi primită. În speță, nu s-a dovedit în nici un mod nici faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcția după încheierea contractului, respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităților necesare autorizării lucrărilor de construire, mai înaintea declanșării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial, sau după schimbarea regimului politic, caz în care apărările reclamantei cu referire la aceste aspecte sunt nefondate.

Așa fiind, terenul în litigiu se găsește în patrimoniul vânzătorului ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantei, în anul 1936, pentru nerespectarea de către cumpărător a obligației asumate prin contract și nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată în mod arbitrar și prin abuz de putere de către stat, astfel că în mod corect instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legii de reparație invocată de recurentă, anume cele ale Legii nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A.C. și intervenienta H.M. împotriva Deciziei civile nr. 198 C din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie precum și cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2011.