ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3635/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții D.A.Ș.N. și

D.M.I.S. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța

prin Primar au solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului

în suprafață de 450 m.p. situat în Stațiunea M., lot nr. AA, careul BB și la acordarea

despăgubirilor reprezentând contravaloarea vilei demolate compusă din parter și

trei etaje.

În motivare au arătat

că sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, în calitate de moștenitori

ai bunicului lor, N.P., care prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1935

a cumpărat de la Primăria Constanța suprafața de 450 m.p. teren pe care a construit

Vila L. compusă din parter și trei etaje. Întregul imobil a fost preluat în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950, iar în perioada 1960-1965 vila a fost demolată.

Au mai arătat că notificările

formulate pentru restituirea imobilului nu au fost soluționate, deși pârâtul Primarul

Municipiului Constanța a fost obligat la emiterea dispoziției motivate prin sentința

civilă nr. 151/2005 a Tribunalului Constanța.

În prezent, terenul este

folosit ca parcare pentru hotelul din vecinătate, astfel că se poate restitui în

natură.

Prin sentința civilă

nr. 698 din 05 iunie 2008 Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a obligat pârâtul

să înainteze Comisiei Centrale pentru Despăgubiri oferta de acordare a despăgubirilor

pentru imobilul vilă demolată și 450 m.p. teren aferent.

În motivarea sentinței

s-a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul legii

speciale, iar terenul fiind afectat în totalitate de spații verzi din domeniul public

și de parcare, cu destinație de domeniu privat, nu se poate restitui în natură,

reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții arătând că spațiul verde și parcarea nu constituie amenajări

de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că

terenul poate fi restituit în natură, iar prin acordarea despăgubirilor s-a dat

ceea ce nu s-a cerut.

Prin decizia civilă

nr. 263C din 14 noiembrie 2008 Curtea de Apel Constanța a respins apelul reținând

că terenul de 450 m.p. este inclus în detaliul de sistematizare al stațiunii și

nu se poate restitui în natură. Ca atare, singura modalitate de reparare a prejudiciului

o constituie acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale.

Recursul declarat de reclamanți

a fost admis prin decizia civilă nr. 8927 din 3 noiembrie 2009 a Inaltei Curți de

Casație și Justiție care a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleeași instanțe, întrucât în recurs s-a depus un înscris nou, procesul-verbal

din 10 noiembrie 2008, care cuprinde o serie de terenuri ce pot fi atribuite în

compensare pentru luna noiembrie 2008, printre care și un teren de 375 m.p. din

zona Hotelului D. Instanța de casare a dispus efectuarea unei expertize pentru a

se stabili dacă suprafața de 375 m.p. teren face parte din cea revendicată de reclamanți.

Rejudecând după casare,

Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 147C din 07 iulie 2010 a respins

apelul.

În considerente s-a reținut

că potrivit concluziilor expertizei imobiliare efectuată în cauză cei 375 m.p. teren

nu se suprapun peste terenul revendicat de reclamanți. De asemenea, din adresa nr.

CC/2010 Primăria Constanța a rezultat că terenul de 375 m.p. constituie în prezent

proprietate particulară, fiind atribuită în procedura Legii nr. 10/2001 altor persoane

îndreptățite și, ca atare, nu mai este disponibil pentru a fi acordat în compensare

reclamanților. Cu alte adrese depuse la dosar Primăria Constanța a comunicat că

nu dispune de alte rezerve de teren pentru pentru atribuire în compensare.

Întrucât suprafața de

450 m.p. teren revendicată de reclamanți este afectată de parcarea (315 m.p.) și

spațiul verde (135 m.p.) aferente Hotelului D. instanța a aplicat dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea  nr. 10/2001.

Împrejurarea că prin notificare,

reclamanții au solicitat restituirea în natură sau acordarea unui teren în compensare,

fără a solicita despăgubiri nu are relevanță din moment ce instanța, având competența

de a cenzura îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege pentru unitatea deținătoare,

are ea însăși competența de a dispune asupra modalității în care urmează a fi despăgubită

persoana îndreptățită.

Împotriva deciziei instanței

de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că s-au ignorat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

conform cărora suprafețele de 135 m.p. și 315 m.p. pe care sunt amplasate spațiile

verzi și parcarea aferente Hotelului D. pot fi restituite în natură. De asemenea,

greșit s-a dispus înaintarea notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

în condițiile în care Fondul Proprietatea nu are o finalitate practică și au solicitat

obligarea directă a intimaților pârâți la plata despăgubirilor.

Recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit

sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau

utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate).

Instanța de apel a procedat

la o corectă interpretare și aplicare a prevederilor acestei dispoziții legale,

considerând astfel că terenul în suprafață de 450 m.p. nu constituie un teren liber

de construcții și utilități publice, nefiind restituibil în natură.

Este adevărat că art.

9 din Lege prevede că imobilele preluate abuziv se restituie în natură indiferent

de starea în care se află la data cererii de restituire, însă, în speță, dată fiind

destinația specială a terenului, este incidentă excepția care face imposibilă restituirea

în natură prevăzută de art. 10 alin. (2), referitoare la terenurile afectate de

amenajări de utilitate publică ale localităților.

Dispozițiile sus-menționate

trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică” are

în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafața

de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, căi de comunicație,

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcări, parcuri

și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Spațiul verde, precum

și parcarea de pe terenul în litigiu, constituie amenajări de utilitate publică,

fiind destinate a servi nevoilor comunității, astfel încât terenul nu se poate restitui

în natură, ci doar prin echivalent.

Potrivit dispozițiilor

legii speciale de reparație, derogatorii de la dreptul comun,

unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara

obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepție

(acordarea în compensație a altor bunuri sau servicii) inaplicabilă în cauză, întrucât

nu există alte terenuri care să poată fi acordate în compensare.

Conform art. 26 alin.

(1) al Legii nr. 10/2001,

dacă restituirea în natură nu

este posibilă, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este

obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.

Potrivit art. 16

alin. (1) din Titlul VII din Legea

nr.

247/2005: deciziile/dispozițiile emise de unitățile învestite cu soluționarea

notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire

se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Nici anterior modificării

Legii nr. 10/2001

despăgubirile acordate în condițiile

prevăzute de

art.

24 alin.

(1) prin decizie/dispoziție motivată sau prin hotărâre judecătorească (în cazul

deciziilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestații admise în procedura

judiciară) nu erau achitate de unitatea deținătoare, ci erau înaintate către prefectură

conform procedurii reglementate de

art.

36-40 din

actul normativ.

După modificarea art.

24

din Legea

nr.

10/2001, abrogarea

art.

36-40 din Lege și intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea

nr.

247/2005, atât deciziile/dispozițiile emise anterior (prin care s-au

făcut oferte de acordare de măsuri reparatorii în echivalent) sau hotărârile judecătorești

pronunțate în urma contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite

[

în care, conform

dispozițiilor

pct.

16.5

alin. (3) se consemnează și sumele estimate ca fiind cuvenite persoanelor îndreptățite],

cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii

nr.

247/2005 sunt supuse aceleiași proceduri (

art.

16 din Titlul VII din Legea

nr.

247/2005),

urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea

evaluării finale și emiterii titlurilor de proprietate.

Ca atare,

referitor la cererea de obligare a pârâților la plata de despăgubiri bănești pentru

imobil, sub motiv că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu

ar asigura o despăgubire efectivă, trebuie reținut că atâta timp cât judecata cauzei

se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, o

astfel de cerere nu poate fi primită, iar pârâții nu pot fi obligați în acest sens.

În raport de aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții D.A.Ș.N. și D.M.I.S. împotriva deciziei nr. 147C din 07

iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu

minori și de familie, pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.