ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3635/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții D.A.Ș.N. și D.M.I.S. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar au solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață de 450 m.p. situat în Stațiunea M., lot nr. AA, careul BB și la acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea vilei demolate compusă din parter și trei etaje. În motivare au arătat că sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, în calitate de moștenitori ai bunicului lor, N.P., care prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1935 a cumpărat de la Primăria Constanța suprafața de 450 m.p. teren pe care a construit Vila L. compusă din parter și trei etaje.

Întregul imobil a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, iar în perioada 1960-1965 vila a fost demolată. Au mai arătat că notificările formulate pentru restituirea imobilului nu au fost soluționate, deși pârâtul Primarul Municipiului Constanța a fost obligat la emiterea dispoziției motivate prin sentința civilă nr. 151/2005 a Tribunalului Constanța. În prezent, terenul este folosit ca parcare pentru hotelul din vecinătate, astfel că se poate restitui în natură. Prin sentința civilă nr. 698 din 05 iunie 2008 Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a obligat pârâtul să înainteze Comisiei Centrale pentru Despăgubiri oferta de acordare a despăgubirilor pentru imobilul vilă demolată și 450 m.p.

teren aferent. În motivarea sentinței s-a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul legii speciale, iar terenul fiind afectat în totalitate de spații verzi din domeniul public și de parcare, cu destinație de domeniu privat, nu se poate restitui în natură, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții arătând că spațiul verde și parcarea nu constituie amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că terenul poate fi restituit în natură, iar prin acordarea despăgubirilor s-a dat ceea ce nu s-a cerut. Prin decizia civilă nr. 263C din 14 noiembrie 2008 Curtea de Apel Constanța a respins apelul reținând că terenul de 450 m.p.

este inclus în detaliul de sistematizare al stațiunii și nu se poate restitui în natură. Ca atare, singura modalitate de reparare a prejudiciului o constituie acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale. Recursul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia civilă nr. 8927 din 3 noiembrie 2009 a Inaltei Curți de Casație și Justiție care a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleeași instanțe, întrucât în recurs s-a depus un înscris nou, procesul-verbal din 10 noiembrie 2008, care cuprinde o serie de terenuri ce pot fi atribuite în compensare pentru luna noiembrie 2008, printre care și un teren de 375 m.p. din zona Hotelului D. Instanța de casare a dispus efectuarea unei expertize pentru a se stabili dacă suprafața de 375 m.p.

teren face parte din cea revendicată de reclamanți. Rejudecând după casare, Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 147C din 07 iulie 2010 a respins apelul. În considerente s-a reținut că potrivit concluziilor expertizei imobiliare efectuată în cauză cei 375 m.p. teren nu se suprapun peste terenul revendicat de reclamanți. De asemenea, din adresa nr. CC/2010 Primăria Constanța a rezultat că terenul de 375 m.p. constituie în prezent proprietate particulară, fiind atribuită în procedura Legii nr. 10/2001 altor persoane îndreptățite și, ca atare, nu mai este disponibil pentru a fi acordat în compensare reclamanților. Cu alte adrese depuse la dosar Primăria Constanța a comunicat că nu dispune de alte rezerve de teren pentru pentru atribuire în compensare.

Întrucât suprafața de 450 m.p. teren revendicată de reclamanți este afectată de parcarea (315 m.p.) și spațiul verde (135 m.p.) aferente Hotelului D. instanța a aplicat dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împrejurarea că prin notificare, reclamanții au solicitat restituirea în natură sau acordarea unui teren în compensare, fără a solicita despăgubiri nu are relevanță din moment ce instanța, având competența de a cenzura îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege pentru unitatea deținătoare, are ea însăși competența de a dispune asupra modalității în care urmează a fi despăgubită persoana îndreptățită. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că s-au ignorat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cărora suprafețele de 135 m.p. și 315 m.p. pe care sunt amplasate spațiile verzi și parcarea aferente Hotelului D. pot fi restituite în natură. De asemenea, greșit s-a dispus înaintarea notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile în care Fondul Proprietatea nu are o finalitate practică și au solicitat obligarea directă a intimaților pârâți la plata despăgubirilor. Recursul nu este fondat. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate).

Instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a prevederilor acestei dispoziții legale, considerând astfel că terenul în suprafață de 450 m.p. nu constituie un teren liber de construcții și utilități publice, nefiind restituibil în natură. Este adevărat că art. 9 din Lege prevede că imobilele preluate abuziv se restituie în natură indiferent de starea în care se află la data cererii de restituire, însă, în speță, dată fiind destinația specială a terenului, este incidentă excepția care face imposibilă restituirea în natură prevăzută de art. 10 alin. (2), referitoare la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităților.

Dispozițiile sus-menționate trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcări, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Spațiul verde, precum și parcarea de pe terenul în litigiu, constituie amenajări de utilitate publică, fiind destinate a servi nevoilor comunității, astfel încât terenul nu se poate restitui în natură, ci doar prin echivalent.

Potrivit dispozițiilor legii speciale de reparație, derogatorii de la dreptul comun, unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepție (acordarea în compensație a altor bunuri sau servicii) inaplicabilă în cauză, întrucât nu există alte terenuri care să poată fi acordate în compensare. Conform art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005: deciziile/dispozițiile emise de unitățile învestite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale. Nici anterior modificării Legii nr. 10/2001 despăgubirile acordate în condițiile prevăzute de art. 24 alin. (1) prin decizie/dispoziție motivată sau prin hotărâre judecătorească (în cazul deciziilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestații admise în procedura judiciară) nu erau achitate de unitatea deținătoare, ci erau înaintate către prefectură conform procedurii reglementate de art. 36-40 din actul normativ.

După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36-40 din Lege și intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile/dispozițiile emise anterior (prin care s-au făcut oferte de acordare de măsuri reparatorii în echivalent) sau hotărârile judecătorești pronunțate în urma contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite [ în care, conform dispozițiilor pct. 16.5 alin. (3) se consemnează și sumele estimate ca fiind cuvenite persoanelor îndreptățite], cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse aceleiași proceduri ( art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării finale și emiterii titlurilor de proprietate.

Ca atare, referitor la cererea de obligare a pârâților la plata de despăgubiri bănești pentru imobil, sub motiv că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu ar asigura o despăgubire efectivă, trebuie reținut că atâta timp cât judecata cauzei se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu poate fi primită, iar pârâții nu pot fi obligați în acest sens. În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.A.Ș.N. și D.M.I.S. împotriva deciziei nr. 147C din 07 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, pentru conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.