ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 583/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față;

Prin sentința civilă nr. 176 din 10 februarie

2009 Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamanților

P.C. și N.P.R. în

contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanța. A admis acțiunea față de

pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și

Municipiul Constanța prin Primar, obligându-i să acorde despăgubiri

reclamanților în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața

de 754 mp, parcela nr. 42 (parcelarea, spre sud de Constanța, cartier Km 5) ce

nu poate fi restituită în natură.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada că

sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în

suprafață 754 mp situat în cartierul Km 5 din Municipiul Constanța, în calitate

de moștenitori ai numiților N.I. și E., foști proprietari ai terenului,

dobândit cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1926.

S-a mai reținut că

imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, fără un temei legal, iar în

prezent este ocupat de complexul comercial „R.din, fiind afectat de platforma

betonată a parcării acestui complex comercial - construcție cu caracter

definitiv, situație în care restituirea în natură a bunului nu mai este

posibilă, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți exclusiv la măsuri

reparatorii constând în despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

iar determinarea cuantumului acestor despăgubiri este atributul exclusiv al

Comisiei Centrale de Despăgubiri din cadrul procedurii administrative mai sus

menționate.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții Primarul Municipiului

Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar,

susținând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, sub următoarele

aspecte: instanța de fond le-a nesocotit dreptul la apărare în condițiile în

care nu a dispus comunicarea raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat

în cauză; în mod greșit s-a dispus obligarea pârâților să acorde despăgubiri în

condițiile legii speciale, deși potrivit legii pot emite doar o propunere

motivată de acordare de despăgubiri, stabilirea cuantumului lor fiind atributul

altei instituții; în mod greșit instanța de fond a dispus respingerea ca

nefondată a acțiunii față de Primăria Municipiului Constanța, în condițiile în

care prin încheierea din 18 noiembrie 2008 a admis excepția lipsei capacității

de folosință a acestei pârâte.

Curtea de Apel Constanța

a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins

acțiunea față de Primăria Municipiului Constanța ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și a menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele: critica privitoare la

încălcarea dreptului la apărare ca urmare a necomunicării raportului de

expertiză tehnică imobiliară a fost respinsă ca nefondată, dat fiind faptul că

la identificarea terenului notificat au participat ambele părți, că

identificarea s-a realizat în baza planului de parcelare, aprobat de Prefectura

Județului Constanța cu Ordinul din 3 septembrie 1924, că instanța a dispus

comunicarea raportului de expertiză ambelor părți, iar pentru depunerea de

concluzii scrise în raport de constatările expertizei instanța de fond a amânat

pronunțarea, fără ca pârâții să formuleze asemenea concluzii sau eventuale

obiecțiuni însoțite de cerere de repunere pe rol a cauzei.

Instanța de apel a

reținut, de asemenea, că pârâții nu au făcut nici o ofertă de restituire în

natură și nici nu au contestat faptul că terenul, afectat în totalitate de

construcții, nu poate fi restituit în natură.

Cu privire la critica

ce viza greșita obligare a pârâților de a propune acordarea de despăgubiri

instanța de apel a respins-o ca nefondată, cu motivarea că pârâții nu au dat

nici un răspuns notificării reclamanților, astfel încât instanța de fond a fost

nevoită să soluționeze practic notificarea, stabilind în mod corect măsurile

reparatorii constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, dat

fiind faptul că terenul este ocupat în totalitate de construcții.

Cât privește critica

referitoare la obligarea pârâților în mod direct la acordarea de despăgubiri,

instanța de apel a găsit-o lipsită de orice fundament, atâta vreme cât instanța

de fond a menționat expres în considerente că se respinge cererea reclamanților

de stabilire a despăgubirilor, acestea urmând a fi stabilite în cadrul

procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În schimb, a fost

apreciată ca fondată critica referitoare la soluționarea acțiunii reclamanților

în raport cu pârâta Primăria Municipiului Constanța, în sensul că sentința

apelată este în totală contradicție cu încheierea din 18 noiembrie 2008,

instanța de fond respingând în mod eronat ca nefondată acțiunea reclamanților

în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanța. De aceea a fost schimbată

în parte sentința, iar acțiunea față de această pârâtă a fost respinsă ca

introdusă față de o persoană lipsită de capacitate de folosință.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului

Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar,

susținând greșita interpretare a legii, pentru următoarele motive: prin cererea

de chemare în judecată, precizată doar sub aspectul cadrului procesual pasiv,

nu și al obiectului, reclamanții au solicitat restituirea în natură a

imobilului, iar în situația în care restituirea nu este posibilă au solicitat

acordarea de despăgubiri; că în acest fel au investit instanța cu un capăt de

cerere subsidiar având ca obiect obligație de a da (acordare de despăgubiri),

iar nu de a face (de a întocmi și înainta propunere de despăgubiri Comisiei

Centrale); că în aceste condiții există contrarietate între considerente și

dispozitiv, care nu reia soluția antamată în considerente și menține în sarcina

pârâților o obligație imposibil de executat (aceea de a acorda despăgubiri).

Pentru motivele invocate au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate

și respingerea pe fond a acțiunii reclamanților.

Recursul a fost întemeiat

formal pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se, în

principiu, încălcarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Analizând criticile

formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta

Curte

constată că acestea nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Limitele cererii de

chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu

privire la obiect și la părți sunt fixate de către reclamant.

Susținerea

recurenților-pârâți în sensul că reclamanții ar fi introdus o cerere de chemare

în judecată precizată doar sub aspectul cadrului procesual pasiv, iar nu și al

obiectului, cu consecința încălcării de către instanță a principiului

disponibilității, nu poate fi apreciată ca fondată.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții au sesizat instanța cu privire la refuzul

entității notificate de a emite dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

restituirea în natură a imobilului -teren în suprafață de 754 mp, parcela 24,

situat în intravilanul Municipiului Constanța, teren provenit de la autorii

lor, N.I. și N.E., dobândit de aceștia în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 03 septembrie 1926, solicitând instanței să dispună

restituirea în natură a acestui teren sau, în situația în care terenul

solicitat este ocupat de utilități, să se dispună evaluarea acestuia și

acordarea de despăgubiri.

Or, în cazul în care

unitatea deținătoare sau unitatea investită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța investită să

evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să

constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu

întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate

rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente ci, dimpotrivă,

însăși Constituția prevede, în art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

În speță, instanțele

au constatat că terenul notificat de reclamanți este ocupat integral de o

construcție cu caracter definitiv ce aparține unei societăți comerciale, astfel

încât petenții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale.

Din această perspectivă,

critica referitoare la contradicția dintre considerentele sentinței, în care se

arată explicit că nu se poate stabili cuantumul despăgubirilor decât în cursul

procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și

dispozitivul aceleiași sentințe, nu poate fi primită.

De vreme ce în

dispozitiv este inserată obligația de acordare a despăgubirilor „în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor”, contradicția

invocată nu există.

Prin prisma acelorași

argumente nu se poate reține nici faptul că s-ar fi instituit în sarcina

pârâților o sarcină imposibil de executat, aceștia trebuind să urmeze procedura

administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe deplin

aplicabilă procedurilor declanșate de reclamanți după intrarea în vigoare a

acestei legi.

Pe cale de

consecință, pentru considerentele menționate, recursul pârâților urmează a fi

respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța,

Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar împotriva Deciziei

nr. 185/ C din 01 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2010.