ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 583/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față; Prin sentința civilă nr. 176 din 10 februarie 2009 Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamanților P.C. și N.P.R. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanța. A admis acțiunea față de pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, obligându-i să acorde despăgubiri reclamanților în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de 754 mp, parcela nr. 42 (parcelarea, spre sud de Constanța, cartier Km 5) ce nu poate fi restituită în natură.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață 754 mp situat în cartierul Km 5 din Municipiul Constanța, în calitate de moștenitori ai numiților N.I.

și E., foști proprietari ai terenului, dobândit cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1926. S-a mai reținut că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, fără un temei legal, iar în prezent este ocupat de complexul comercial „R.din, fiind afectat de platforma betonată a parcării acestui complex comercial - construcție cu caracter definitiv, situație în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți exclusiv la măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar determinarea cuantumului acestor despăgubiri este atributul exclusiv al Comisiei Centrale de Despăgubiri din cadrul procedurii administrative mai sus menționate.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, susținând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, sub următoarele aspecte: instanța de fond le-a nesocotit dreptul la apărare în condițiile în care nu a dispus comunicarea raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză; în mod greșit s-a dispus obligarea pârâților să acorde despăgubiri în condițiile legii speciale, deși potrivit legii pot emite doar o propunere motivată de acordare de despăgubiri, stabilirea cuantumului lor fiind atributul altei instituții; în mod greșit instanța de fond a dispus respingerea ca nefondată a acțiunii față de Primăria Municipiului Constanța, în condițiile în care prin încheierea din 18 noiembrie 2008 a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestei pârâte.

Curtea de Apel Constanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins acțiunea față de Primăria Municipiului Constanța ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: critica privitoare la încălcarea dreptului la apărare ca urmare a necomunicării raportului de expertiză tehnică imobiliară a fost respinsă ca nefondată, dat fiind faptul că la identificarea terenului notificat au participat ambele părți, că identificarea s-a realizat în baza planului de parcelare, aprobat de Prefectura Județului Constanța cu Ordinul din 3 septembrie 1924, că instanța a dispus comunicarea raportului de expertiză ambelor părți, iar pentru depunerea de concluzii scrise în raport de constatările expertizei instanța de fond a amânat pronunțarea, fără ca pârâții să formuleze asemenea concluzii sau eventuale obiecțiuni însoțite de cerere de repunere pe rol a cauzei.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, că pârâții nu au făcut nici o ofertă de restituire în natură și nici nu au contestat faptul că terenul, afectat în totalitate de construcții, nu poate fi restituit în natură. Cu privire la critica ce viza greșita obligare a pârâților de a propune acordarea de despăgubiri instanța de apel a respins-o ca nefondată, cu motivarea că pârâții nu au dat nici un răspuns notificării reclamanților, astfel încât instanța de fond a fost nevoită să soluționeze practic notificarea, stabilind în mod corect măsurile reparatorii constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, dat fiind faptul că terenul este ocupat în totalitate de construcții.

Cât privește critica referitoare la obligarea pârâților în mod direct la acordarea de despăgubiri, instanța de apel a găsit-o lipsită de orice fundament, atâta vreme cât instanța de fond a menționat expres în considerente că se respinge cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor, acestea urmând a fi stabilite în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În schimb, a fost apreciată ca fondată critica referitoare la soluționarea acțiunii reclamanților în raport cu pârâta Primăria Municipiului Constanța, în sensul că sentința apelată este în totală contradicție cu încheierea din 18 noiembrie 2008, instanța de fond respingând în mod eronat ca nefondată acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanța.

De aceea a fost schimbată în parte sentința, iar acțiunea față de această pârâtă a fost respinsă ca introdusă față de o persoană lipsită de capacitate de folosință.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, susținând greșita interpretare a legii, pentru următoarele motive: prin cererea de chemare în judecată, precizată doar sub aspectul cadrului procesual pasiv, nu și al obiectului, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar în situația în care restituirea nu este posibilă au solicitat acordarea de despăgubiri; că în acest fel au investit instanța cu un capăt de cerere subsidiar având ca obiect obligație de a da (acordare de despăgubiri), iar nu de a face (de a întocmi și înainta propunere de despăgubiri Comisiei Centrale); că în aceste condiții există contrarietate între considerente și dispozitiv, care nu reia soluția antamată în considerente și menține în sarcina pârâților o obligație imposibil de executat (aceea de a acorda despăgubiri).

Pentru motivele invocate au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate și respingerea pe fond a acțiunii reclamanților. Recursul a fost întemeiat formal pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se, în principiu, încălcarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Analizând criticile formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect și la părți sunt fixate de către reclamant.

Susținerea recurenților-pârâți în sensul că reclamanții ar fi introdus o cerere de chemare în judecată precizată doar sub aspectul cadrului procesual pasiv, iar nu și al obiectului, cu consecința încălcării de către instanță a principiului disponibilității, nu poate fi apreciată ca fondată. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au sesizat instanța cu privire la refuzul entității notificate de a emite dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului -teren în suprafață de 754 mp, parcela 24, situat în intravilanul Municipiului Constanța, teren provenit de la autorii lor, N.I. și N.E., dobândit de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare din 03 septembrie 1926, solicitând instanței să dispună restituirea în natură a acestui teren sau, în situația în care terenul solicitat este ocupat de utilități, să se dispună evaluarea acestuia și acordarea de despăgubiri.

Or, în cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, în art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În speță, instanțele au constatat că terenul notificat de reclamanți este ocupat integral de o construcție cu caracter definitiv ce aparține unei societăți comerciale, astfel încât petenții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Din această perspectivă, critica referitoare la contradicția dintre considerentele sentinței, în care se arată explicit că nu se poate stabili cuantumul despăgubirilor decât în cursul procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozitivul aceleiași sentințe, nu poate fi primită. De vreme ce în dispozitiv este inserată obligația de acordare a despăgubirilor „în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor”, contradicția invocată nu există. Prin prisma acelorași argumente nu se poate reține nici faptul că s-ar fi instituit în sarcina pârâților o sarcină imposibil de executat, aceștia trebuind să urmeze procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe deplin aplicabilă procedurilor declanșate de reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi.

Pe cale de consecință, pentru considerentele menționate, recursul pârâților urmează a fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar împotriva Deciziei nr. 185/ C din 01 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.