ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2010

Instanța de fond. Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 1836 din 15 noiembrie 2005 a admis contestația formulată de C.M., a anulat dispoziția nr. 677 din 7 martie 2005 emisă de primarul Municipiului Constanța și a obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată asupra notificării nr. 19 din 21 mai 2001 prin acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii ori prin propunerea acordării unor despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul teren în suprafață de 404,03 situat în Mamaia lot 9, careu 30. În motivarea acestei sentințe s-a reținut în esență că tatăl reclamantului, C.G. (conform certificatului de moștenitor 240/1954) a cumpărat prin act transcris sub nr. 8081/1936 la Grefa Tribunalului Constanța suprafața de 404,03 mp lotul 9 careul 30 din stațiunea Mamaia județul Constanța, pentru vânzare fiind achitat integral vânzătorului, Primăria municipiului Constanța. Ca urmare, actul translativ de proprietate nu a fost încheiat în baza Deciziei 25 din 30 noiembrie 1905 a Consiliului Comunal, cum s-a reținut în referatul care a fundamentat dispoziția contestată ci în anul 1936 iar la îndeplinirea termenului de 4 ani stabilit pentru ridicarea edificiului, nu a mai fost posibilă construcția datorită contextului politic, fapt atestat și în decizia emisă de fostul Sfat Popular al orașului Constanța la 24 octombrie 1958. S-a constatat astfel că osebit de obligativitatea în conformitate cu dispozițiile art. 1020-1021 C. civ., a constatării pe cale jurisdicțională a rezoluțiunii contractului, această încetare a efectelor contractului, fie că este dispusă fie că este constatată de către instanță, nu poate opera decât în măsura în care partea interesată nu invocă în procedura jurisdicțională, impedimente obiective, ca în cazul forței majore, care să facă inoperantă incidența clauzei rezolutorii. S-a constatat, în mod egal că situația juridică prezentă a imobilului (teren ocupat de căi de circulație și zone de acces către spațiile hoteliere din Mamaia) nu mai face posibilă restituirea acestuia în natură și ca urmare, anulându-se dispoziția, a fost obligat primarul municipiului Constanța să emită o nouă dispoziție motivată în sensul acordării în compensare a altor terenuri sau servicii ori acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Instanța de apel. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 73/C din 16 aprilie 2006 a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința 1836/2005 și a respins contestația de nefondată. S-a apreciat că în speță nu se poate reține preluarea abuzivă a terenului, potrivit condiției impuse de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece autorul petentului nu și-a respectat obligația contractuală de a ridica în termen de 6 ani, cu consecința rezilierii de plin drept a contractului prin efectul acestui pact comisoriu de gradul IV care operează de plin drept fără a fi nevoie de punere în întârziere și de intervenția justiției, ca o excepție de la prevederile art. 1021 C. civ. Nu s-a primit apărarea intimatului reclamant în sensul că autorul lui a fost împiedicat să construiască datorită intervenției războiului și Legii zonelor militare și Regulamentului de aplicare a acesteia, pe considerentul că legea amintită nu interzicea efectuarea lucrărilor de construcții ci impunea obținerea unui acord al Ministerului Apărării Naționale și Ministerului Aerului și Marinei, în cauză intimatul neprezentând dovada conform art. 1169 C. civ. că autorul său a solicitat autorizația de construcție în condițiile speciale de război. Decizia a fost completată prin decizia 111/C din 14 iunie 2006 a aceleiași instanțe cu includerea în dispozitivul deciziei 73/C/2006 a obligației intimatului reclamant la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată către pârât.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin sentința civilă 5178 din 25 iunie 2007 a admis contestația în anulare formulată de contestator C.M. împotriva deciziei 10041 din 7 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care s-a respins recursul împotriva deciziei 111/C din 14 iunie 2006 a Curții de Apel Constanța de completare a dispozitivului deciziei 73/C/2006 și rejudecând recursul a casat decizia 73/C/2006 a Curții de Apel Constanța și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. In motivarea deciziei s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat numai pe recursul declarat împotriva deciziei de completare a dispozitivului ignorând cererea de recurs, existentă în dosar la fila 6, și împotriva deciziei 73/C/2006. S-a casat decizia Curții de Apel cu îndrumarea să se completeze probele cât privește vinovăția autorului reclamantului în nerealizarea construcției și pentru identificarea imobilului revendicat.

Instanța de rejudecare a apelului. Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă 168/C din 22 iunie 2009 rejudecând apelul a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot contestația ca nefondată și a obligat pe intimatul reclamant la 357 lei cheltuieli de judecată. S-a apreciat că manifestarea de voință a creditorului de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii contractul s-a exprimat prin decizia 22043/1958, decizie care nu constituie un act abuziv de naționalizare ci reprezintă doar manifestarea de voință a Primăriei Constanța de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumparare. S-a mai reținut că în perioada cuprinsă între momentul încheierii actului de vânzare, 1936 și anul 1941, când a izbucnit războiul, reclamantul nu a făcut dovada vreunui demers pentru obținerea unei autorizații necesare edificării unei construcții. După terminarea războiului, Primăria Constanța prin deciziunea 15493 din 21 noiembrie 1945 a aprobat prelungirea termenului de construcție până la 1 decembrie 1947. S-a apreciat că dacă pentru perioada 1941- 1945 neexecutarea obligației nu este culpabilă proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract, clauza de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă în perioada de până la apariția deciziei 22048/1958 prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV. La solicitarea instanței de a se produce de către Primăria Constanța a dovezilor de achitare a prețului (copie de pe chitanța 10568 din 8 decembrie 1937) prin care s-a achitat suma de 8528 reprezentând ultima rată din preț, Primăria a comunicat că nu deține documentul solicitat și nici autorizația de construire pe perioada 1936 – 1946. Lipsa acestor documente s-a apreciat ca irelevantă în raport de inserarea în contract a unui pact comisoriu de gradul IV, care are ca efecte rezoluțiunea de plin drept fără a mai fi necesară intervenția instanței, și în lipsa vreunei obligații din partea vânzătorului a cărei neîndeplinire să aibă drept urmare rezoluțiunea contractului.

Recursul. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat, în termen, recurs invocând în drept motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. In esență în fapt, a fost criticată soluția instanței de apel pentru nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., recte îndrumările deciziei de casare și ignorarea problemelor de drept deja dezlegate. In acest sens s-a invocat faptul că prin decizia 2122/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că desființarea contractului de vânzare-cumpărare nu are temei câtă vreme s-au ignorat obligațiile pe care contractul le-a pus în sarcina ambelor părți și faptul că între părți au existat neînțelegeri. S-a mai arătat că instanța de recurs a îndrumat instanța de trimitere să examineze contractul și în raport de obligațiile fixate în sarcina vânzătorului (aprobarea planurilor de construcție ,autorizație eliberată după întocmirea unui plan urbanistic de către Primărie, și decontarea cheltuielilor edilitare pe baza de devize de lucrări efectuate). S-a mai criticat inconsecvența instanței care după ce a admis probele cu înscrisuri și a acordat termen în acest scop, a considerat că aceste documente nu au relevanță, ceea ce reprezintă o greșeală de judecată în raport de concluziile instanței de recurs și în raport de dispozițiile art. 977- 985 C. civ. S-a criticat și concluzia dedusă din greșeala mai sus semnalată în sensul că în contract nu exista clauze de rezoluțiune care să se bazeze pe nerespectarea obligațiilor vânzătorului deci pe culpa acestuia. S-a criticat greșita apreciere a probelor din dosar și greșita interpretare a poziției părților, în raport de acestea cu încălcarea regulilor prevăzute de art. 174 C. proc. civ. S-a criticat decizia pentru că este contrară legii și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în problema litigioasă. Preluarea terenului în mod greșit a fost apreciată ca nefiind abuzivă - date fiind condițiile concrete în care acesta a fost făcută, în lipsa oricăror elemente prin care să se stabilească culpa cumpărătorului, respectarea obligațiilor contractuale ale vânzătorului și considerarea manifestării voinței unei părți ca suficientă pentru desființarea contractului. In întâmpinarea la recurs intimatul pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. S-a arătat în esență că dispoziția 22043/1958 nu reprezintă un act abuziv de autoritate pentru că ea a fost dată în „exercitarea unui drept existent și recunoscut de ambele părți prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare" iar decizia nu se referă la toate contractele ci numai la cele în care cumpărătorii nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale (plata prețului și executarea construcției) iar în cauză petentul nu a dovedit îndeplinirea acestei obligații asumate. In răspunsul la întâmpinare recurentul a combătut apărările arătate de reclamant, în raport de concluziile instanței de recurs și față de probele administrate în cauză și a solicitat daune morale în sumă de 5000 Euro și cheltuieli de judecată.

Analiza instanței de recurs. Analizând criticile formulate împotriva deciziei curți de apel, în raport de documentele dosarului se constată că acestea sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis pentru considerentele ce succed. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și ca urmare aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 315 C. proc. civ. In decizia de casare pronunțată de instanța de recurs (decizia 2122 din 31 martie 2008) s-a constatat că sunt greșite atât soluția curți de apel cât și motivarea acesteia, potrivit căreia contractul de vânzare cumpărare încheiat între tatăl reclamantului și Primăria municipiului Constanța a fost desființat de plin drept ca o consecință a clauzei de construire care constituie un pact comisoriu de gradul IV fără a mai fi necesar ca desființarea să fie cerută înaintea instanței. Instanța de casare a stabilit că deși rolul instanței de judecată este redus atunci când în contract este prevăzut un pact comisoriu de gradul IV, el nu poate fi exclus în totalitate. Nici cât privește forța pactului comisoriu încheiat de părți care depinde de modul de redactare a acestuia dar și cât privește eventualele neînțelegeri care pot apare între părți în legătură cu îndeplinirea condițiilor necesare pentru desființarea contractului (concretizate fie în nerespectarea obligațiilor contractuale fie în stabilirea vinovăției părților contractuale într-o atare atitudine). Instanța de casare a trimis cauza spre rejudecare în vederea completării probelor în dovedirea îndeplinirii și a obligațiilor prevăzute în contract pentru vânzător (față de pretinsa încălcare expresă a acestea, inclusiv efectuarea unei expertize de identificare a imobilului), împrejurări după elucidarea cărora ar urma să se stabiescă de către instanță dacă contractul a fost desființat de plin drept și dacă reclamantul este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, la reparații pentru imobilul pierdut. Prin modul de soluționare a apelului pârâtului, instanța a pronunțat o soluție nelegală cu încălcarea dispozițiilor legale incidente. In acest sens se observă în primul rând că s-au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării probelor sunt obligatorii pentru judecători fondului. Or instanța de apel a concluzionat - contrar celor stabilite de instanța de recurs mai sus evocată - că existența unui pact comisoriu de gradul IV a condus la desființarea de drept a contractului de vânzare cumpărare prin simplul fapt al needificării construcției, pentru vânzător neexistând nicio obligație care să aibă ca urmare desființarea contractului încheiat. Osebit de încălcarea art. 315 C. proc. civ., soluția instanței de apel - astfel argumentată - încalcă și alte norme legale în vigoare și anume: În primul rând dispozițiile art. 1294 C. civ. care reglementează contractul de vânzare cumpărare, contract bilateral sau sinalagmatic care, potrivit definiției date de art. 943 C. civ. este acel contract în care părțile se obligă reciproc una față de alta. De esența contractului sinalagmatic sunt obligațiile reciproce, obligații care subzistă chiar și în ipoteza în care ele nu ar fi expres menționate în contract, dar care sunt subînțelese datorită naturii contractului, potrivit reguli de interpretare a convențiilor, prevăzute de art. 981 C. civ. In cazul contractului ce urma a fi analizat în cauză obligațiile vânzătorului sunt expres prevăzute - așa cum au fost interpretate și de instanța de recurs în detaliu. Au fost greșit interpretate și dispozițiile art. 1020-1921 C. civ. care reglementează contractele în care își produce efecte condiția rezolutorie. Art. 1020 C. civ. prevede în mod expres că această condiție este subânțeleasă în toate contractele sinalagmatice în cazul în care una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său. Ca urmare și nerespectarea de către vânzător a obligațiilor sale contractuale poate atrage desființarea contractului deși nu s-a prevăzut în privința lui în mod expres o atare clauză. Art. 1021 C. civ. arată efectele judiciare ale acestei clauze corespunzător celor patru grade ale pactelor comisorii posibile - interpretarea corectă a acestui articol fiind dată de instanța de fond, în sensul că rezoluțiunea contractului are întotdeauna o natură judiciară. ,,Desființarea trebuie să se ceara înaintea instanței, care după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate". In cauză, contractul de vânzare-cumparare nu s-a desființat în instanță și, contrar dispozițiilor mai sus arătate s-a „declarat desființat și reziliat de plin drept" prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 2958, emisă de fostul Sfat Popular al Orașului Constanța care, potrivit citatului reprodus în Referatul nr. 50813 din 15 aprilie 2004 care a stat la baza emiterii dispoziției nr. 677 din 7 martie 2005, în art. 1 „a declarat desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata prețului cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate". Ca urmare, preluarea în proprietatea statului s-a făcut printr-un act abuziv - decizia 22043 din 24 octombrie 1998 - al autorității sub două aspecte: In primul rând desființarea s-a făcut cu încălcarea atribuțiilor legal conferite autorităților judecătorești, de către o autoritate administrativă, cu depășirea atribuțiilor de exercițiu și în disprețul unor acte convenționale cu putere de lege, fără să fi participat la încheierea lor. In al doilea rând desființarea a privit mai multe contracte legal întocmite de vânzare-cumpărare, măsura fiind decisă „în bloc" pentru motive generice - neplata prețului și respectiv neexecutarea contractului în termenele prevăzute - fără circumstanțierea situațiilor particulare pentru fiecare caz în parte și pentru aceasta în mod evident abuzivă. Ca urmare în mod eronat s-a considerat de instanța de apel că desființarea contractului, autorului reclamantului a fost corectă, preluarea fiind consecința nerespectării contractului. In cauză s-a dovedit că preluarea s-a făcut prin dispoziția 22043 din 24 octombrie 1958 a Sfatului Popular al Orașului Constanța, și' a reprezentat un act abuziv de putere cum s-a arătat mai sus. Ca urmare, în mod greșit s-a apreciat că actul de preluare al terenului în litigiu nu se încadrează în dispozițiile art.2 din Legea nr. 10/2001 și drept consecință reclamantul nu este persoană îndreptățită la măsurile de reparație prevăzute de Legea nr. 10/2001 în înțelesul art. 3 și art. 4 din această lege. Osebit de caracterul abuziv al actului de preluare prin probele administrate s-au făcut suficiente dovezi cât privește valabilitatea contractului deținut de autorul reclamantului la momentul când acesta a fost abuziv desființat. In cazul particular al acestui contract nu erau întrunite niciuna din cele două motive pentru ca s-a emis actul abuziv decizia 22043 din 24 octombrie 1958. Cât privește plata prețului, chiar pe contractul existent în copie la dosarul de fond, la fila 23 exista mențiunea achitării în totalitate a prețului vânzării în valoare de 8258 lei indicându-se numărul și data recipisei consemnatoare de plată. Sub acest aspect împrejurarea că pârâta nu a putut produce dovezi ale achitării prețului și nici nu răspunde la solicitările petentului, în acest scop au fost greșit interpretate ca lipsă de dovadă pentru achitarea prețului - cu neobservarea prezumției de dovada instituită de art. 174 C. proc. civ. Cât privește neridicarea construcției în termenul stabilit (4 ani) și ulterior prelungit (la 6 ani), în contract s-a făcut dovada cu probele administrate că nerealizarea acestor clauze contractuale nu îi sunt imputabile cumpărătorului terenului. În primul rând obligația de construire a fost, prin clauzele contractului, circumscrisă mai multor condiții a căror îndeplinire antrena și participarea vânzătorului - prin diferite acțiuni - cum s-a arătat în mod concret în decizia de casare, obligații a căror îndeplinire de către vânzător, Primăria orașului Constanța (parte contractuală), nu au fost dovedite a fi fost îndeplinite. La această situație derivată din neînțelegerea părților s-a adăugat elementul de forță majoră pe care 1-a reprezentat conflagrația mondială în care a fost antrenată și România, din punctul de vedere al consecințelor și care a îngreunat în mod evident - dacă nu chiar imposibil prin starea de pericol major și de lipsuri de la alimente la materiale de construcții - posibilitatea realizării construcției unui imobil pe malul mării, și care presupunea, conform legislației speciale din acel moment și obținerea unor avize și autorizații speciale (din puterea autorităților militare, navale, aeriene). Particularitățile unei instabilități sociale economice și politice care a urmat în societatea românească după terminarea războiului au adus și ele un grad de dificultate în demersurile unui proprietar de teren confruntat cu o atare obligație, altfel uzuală și lipsită de dificultăți în timp de pace. La toate acestea s-a adăugat elementul esențial al nelegalei „desființării" a contractului de vânzare cumpărare al autorului reclamantului ceea ce a făcut ca în mod corect prima instanță să constate că preluarea abuzivă a terenului proprietatea tatălui reclamantului (teren individualizat conform expertizei efectuate în cauză), îndreptățește pe reclamant la obținerea unei reparări în temeiul Legii nr. 10/2001. Pentru considerentele arătate, constatând că decizia atacată este nelegală și netemeinică, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se va admite recursul și pe cale de consecință se va modifica decizia atacată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul pârâtului împotriva sentinței civile 1836 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Constanța cu consecința menținerii acestei sentințe. Cererea formulată de recurent în răspunsul la întâmpinarea intimatului de acordarea unor daune morale de 5000 Euro, cerere pe care recurentul de altfel nu a mai susținut-o în cuvântul ce i s-a acordat în dezbaterea recursului - la judecarea cauzei - nu poate fi primită și deci nici analizată în această fază - în care nu se pot face alte cereri noi potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile aplicabile și judecății în recurs, conform art. 316 C. proc. civ. In temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligat recurentul pârât la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată solicitate de intimatul reclamant, cererea acestuia fiind dovedită cu chitanța din 17 noiembrie 2009 în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu de expertiză topografică efectuată în dosarul 1552/36/2008 al Tribunalului Constanța (în care nu i-au fost acordate reclamantului cheltuieli de judecată). PENTRU