ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, asupra recursului de fată, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

prin sentința civilă nr. 1836 din 15 noiembrie 2005 a admis contestația

formulată de C.M., a anulat dispoziția nr. 677 din 7 martie 2005 emisă de

primarul Municipiului Constanța și a obligat pârâtul să emită o dispoziție

motivată asupra notificării nr. 19 din 21 mai 2001 prin acordarea în compensare

a altor bunuri sau servicii ori prin propunerea acordării unor despăgubiri în

condițiile legii speciale pentru imobilul teren în suprafață de 404,03 situat

în Mamaia lot 9, careu 30.

În motivarea acestei sentințe s-a reținut

în esență că tatăl reclamantului, C.G. (conform certificatului de moștenitor

240/1954) a cumpărat prin act transcris sub nr. 8081/1936 la Grefa Tribunalului

Constanța suprafața de 404,03 mp lotul 9 careul 30 din stațiunea Mamaia județul

Constanța, pentru vânzare fiind achitat integral vânzătorului, Primăria

municipiului Constanța.

Ca urmare, actul translativ de

proprietate nu a fost încheiat în baza Deciziei 25 din 30 noiembrie 1905 a

Consiliului Comunal, cum s-a reținut în referatul care a fundamentat dispoziția

contestată ci în anul 1936 iar la îndeplinirea termenului de 4 ani stabilit

pentru ridicarea edificiului, nu a mai fost posibilă construcția datorită

contextului politic, fapt atestat și în decizia emisă de fostul Sfat Popular al

orașului Constanța la 24 octombrie 1958.

S-a constatat astfel că osebit de

obligativitatea în conformitate cu dispozițiile art. 1020-1021 C. civ., a

constatării pe cale jurisdicțională a rezoluțiunii contractului, această

încetare a efectelor contractului, fie că este dispusă fie că este constatată

de către instanță, nu poate opera decât în măsura în care partea interesată nu

invocă în procedura jurisdicțională, impedimente obiective, ca în cazul forței

majore, care să facă inoperantă incidența clauzei rezolutorii.

S-a constatat, în mod egal că situația

juridică prezentă a imobilului (teren ocupat de căi de circulație și zone de

acces către spațiile hoteliere din Mamaia) nu mai face posibilă restituirea

acestuia în natură și ca urmare, anulându-se dispoziția, a fost obligat

primarul municipiului Constanța să emită o nouă dispoziție motivată în sensul

acordării în compensare a altor terenuri sau servicii ori acordării de

despăgubiri în condițiile legii speciale.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 73/C

din 16 aprilie 2006 a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința

1836/2005 și a respins contestația de nefondată.

S-a apreciat că în speță nu se poate

reține preluarea abuzivă a terenului, potrivit condiției impuse de art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, deoarece autorul petentului nu și-a respectat

obligația contractuală de a ridica în termen de 6 ani, cu consecința rezilierii

de plin drept a contractului prin efectul acestui pact comisoriu de gradul IV

care operează de plin drept fără a fi nevoie de punere în întârziere și de

intervenția justiției, ca o excepție de la prevederile art. 1021 C. civ.

Nu s-a primit apărarea intimatului

reclamant în sensul că autorul lui a fost împiedicat să construiască datorită

intervenției războiului și Legii zonelor militare și Regulamentului de aplicare

a acesteia, pe considerentul că legea amintită nu interzicea efectuarea

lucrărilor de construcții ci impunea obținerea unui acord al Ministerului

Apărării Naționale și Ministerului Aerului și Marinei, în cauză intimatul

neprezentând dovada conform art. 1169 C. civ. că autorul său a solicitat

autorizația de construcție în condițiile speciale de război.

Decizia a fost completată prin decizia 111/C

din 14 iunie 2006 a aceleiași instanțe cu includerea în dispozitivul deciziei

73/C/2006 a obligației intimatului reclamant la plata sumei de 400 lei

cheltuieli de judecată către pârât.

prin sentința civilă 5178 din 25 iunie 2007 a admis

contestația în anulare formulată de contestator C.M. împotriva deciziei 10041

din 7 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care s-a

respins recursul împotriva deciziei 111/C din 14 iunie 2006 a Curții de Apel

Constanța de completare a dispozitivului deciziei 73/C/2006 și rejudecând

recursul a casat decizia 73/C/2006 a Curții de Apel Constanța și a trimis cauza

spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

In motivarea deciziei s-a reținut că Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat numai pe recursul declarat împotriva

deciziei de completare a dispozitivului ignorând cererea de recurs, existentă

în dosar la fila 6, și împotriva deciziei 73/C/2006.

S-a casat decizia Curții de Apel cu

îndrumarea să se completeze probele cât privește vinovăția autorului

reclamantului în nerealizarea construcției și pentru identificarea imobilului

revendicat.

rejudecare a apelului.

Curtea de Apel Constanța prin decizia

civilă 168/C din 22 iunie 2009 rejudecând apelul a admis apelul pârâtului, a

schimbat în tot contestația ca nefondată și a obligat pe intimatul reclamant la

357 lei cheltuieli de judecată.

S-a apreciat că manifestarea de voință a

creditorului de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii contractul s-a exprimat

prin decizia 22043/1958, decizie care nu constituie un act abuziv de

naționalizare ci reprezintă doar manifestarea de voință a Primăriei Constanța

de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa

terenul în litigiu ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de

vânzare-cumparare. S-a mai reținut că în perioada cuprinsă între momentul

încheierii actului de vânzare, 1936 și anul 1941, când a izbucnit războiul, reclamantul

nu a făcut dovada vreunui demers pentru obținerea unei autorizații necesare

edificării unei construcții. După terminarea războiului, Primăria Constanța

prin deciziunea 15493 din 21 noiembrie 1945 a aprobat prelungirea termenului de

construcție până la 1 decembrie 1947.

S-a apreciat că dacă pentru perioada

1941- 1945 neexecutarea obligației nu este culpabilă proprietarul terenului

fiind împiedicat de un caz de forță majoră să-și îndeplinească obligațiile

asumate prin contract, clauza de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă în

perioada de până la apariția deciziei 22048/1958 prin care vânzătorul și-a

manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV.

La solicitarea instanței de a se produce

de către Primăria Constanța a dovezilor de achitare a prețului (copie de pe

chitanța 10568 din 8 decembrie 1937) prin care s-a achitat suma de 8528

reprezentând ultima rată din preț, Primăria a comunicat că nu deține documentul

solicitat și nici autorizația de construire pe perioada 1936 – 1946.

Lipsa acestor documente s-a apreciat ca

irelevantă în raport de inserarea în contract a unui pact comisoriu de gradul

IV, care are ca efecte rezoluțiunea de plin drept fără a mai fi necesară

intervenția instanței, și în lipsa vreunei obligații din partea vânzătorului a

cărei neîndeplinire să aibă drept urmare rezoluțiunea contractului.

Împotriva acestei decizii reclamantul a

declarat, în termen, recurs invocând în drept motivele prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

In esență în fapt, a fost criticată

soluția instanței de apel pentru nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., recte îndrumările deciziei de casare și ignorarea problemelor de drept

deja dezlegate. In acest sens s-a invocat faptul că prin decizia 2122/2008 Înalta

Curte de Casație și Justiție a constatat că desființarea contractului de

vânzare-cumpărare nu are temei câtă vreme s-au ignorat obligațiile pe care

contractul le-a pus în sarcina ambelor părți și faptul că între părți au

existat neînțelegeri.

S-a mai arătat că instanța de recurs a

îndrumat instanța de trimitere să examineze contractul și în raport de

obligațiile fixate în sarcina vânzătorului (aprobarea planurilor de construcție

,autorizație eliberată după întocmirea unui plan urbanistic de către Primărie,

și decontarea cheltuielilor edilitare pe baza de devize de lucrări efectuate).

S-a mai criticat inconsecvența instanței

care după ce a admis probele cu înscrisuri și a acordat termen în acest scop, a

considerat că aceste documente nu au relevanță, ceea ce reprezintă o greșeală

de judecată în raport de concluziile instanței de recurs și în raport de

dispozițiile art. 977- 985 C. civ.

S-a criticat și concluzia dedusă din

greșeala mai sus semnalată în sensul că în contract nu exista clauze de

rezoluțiune care să se bazeze pe nerespectarea obligațiilor vânzătorului deci

pe culpa acestuia.

S-a criticat greșita apreciere a probelor

din dosar și greșita interpretare a poziției părților, în raport de acestea cu

încălcarea regulilor prevăzute de art. 174 C. proc. civ.

S-a criticat decizia pentru că este

contrară legii și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în

problema litigioasă.

Preluarea terenului în mod greșit a fost apreciată

ca nefiind abuzivă - date fiind condițiile concrete în care acesta a fost

făcută, în lipsa oricăror elemente prin care să se stabilească culpa

cumpărătorului, respectarea obligațiilor contractuale ale vânzătorului și

considerarea manifestării voinței unei părți ca suficientă pentru desființarea

contractului.

In întâmpinarea la recurs intimatul pârât

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la

plata cheltuielilor de judecată. S-a arătat în esență că dispoziția 22043/1958

nu reprezintă un act abuziv de autoritate pentru că ea a fost dată în

„exercitarea unui drept existent și recunoscut de ambele părți prin semnarea

contractului de vânzare-cumpărare" iar decizia nu se referă la toate

contractele ci numai la cele în care cumpărătorii nu și-au îndeplinit

obligațiile contractuale (plata prețului și executarea construcției) iar în

cauză petentul nu a dovedit îndeplinirea acestei obligații asumate.

In răspunsul la întâmpinare

recurentul a combătut apărările arătate de reclamant, în raport de concluziile

instanței de recurs și față de probele administrate în cauză și a solicitat

daune morale în sumă de 5000 Euro și cheltuieli de judecată.

6.

Analiza instanței de recurs.

Analizând criticile formulate

împotriva deciziei curți de apel, în raport de documentele dosarului se

constată că acestea sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis pentru

considerentele ce succed.

Instanța de apel a făcut o

greșită interpretare și ca urmare aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de

art. 315 C. proc. civ.

In decizia de casare

pronunțată de instanța de recurs (decizia 2122 din 31 martie 2008) s-a

constatat că sunt greșite atât soluția curți de apel cât și motivarea acesteia,

potrivit căreia contractul de vânzare cumpărare încheiat între tatăl

reclamantului și Primăria municipiului Constanța a fost desființat de plin

drept ca o consecință a clauzei de construire care constituie un pact comisoriu

de gradul IV fără a mai fi necesar ca desființarea să fie cerută înaintea

instanței.

Instanța de casare a stabilit

că deși rolul instanței de judecată este redus atunci când în contract este

prevăzut un pact comisoriu de gradul IV, el nu poate fi exclus în totalitate.

Nici cât privește forța pactului comisoriu încheiat de părți care depinde de

modul de redactare a acestuia dar și cât privește eventualele neînțelegeri care

pot apare între părți în legătură cu îndeplinirea condițiilor necesare pentru

desființarea contractului (concretizate fie în nerespectarea obligațiilor

contractuale fie în stabilirea vinovăției părților contractuale într-o atare

atitudine).

Instanța de casare a trimis

cauza spre rejudecare în vederea completării probelor în dovedirea îndeplinirii

și a obligațiilor prevăzute în contract pentru vânzător (față de pretinsa

încălcare expresă a acestea, inclusiv efectuarea unei expertize de identificare

a imobilului), împrejurări după elucidarea cărora ar urma să se stabiescă de

către instanță dacă contractul a fost desființat de plin drept și dacă

reclamantul este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, la

reparații pentru imobilul pierdut.

Prin modul de soluționare a

apelului pârâtului, instanța a pronunțat o soluție nelegală cu încălcarea

dispozițiilor legale incidente.

In acest sens se observă în

primul rând că s-au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

potrivit cărora hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate și asupra necesității administrării probelor sunt obligatorii pentru

judecători fondului.

Or instanța de apel a

concluzionat - contrar celor stabilite de instanța de recurs mai sus evocată -

că existența unui pact comisoriu de gradul IV a condus la desființarea de drept

a contractului de vânzare cumpărare prin simplul fapt al needificării

construcției, pentru vânzător neexistând nicio obligație care să aibă ca urmare

desființarea contractului încheiat.

Osebit de încălcarea art. 315

C. proc. civ., soluția instanței de apel - astfel argumentată - încalcă și alte

norme legale în vigoare și anume:

În primul rând dispozițiile

art. 1294 C. civ. care reglementează contractul de vânzare cumpărare, contract

bilateral sau sinalagmatic care, potrivit definiției date de art. 943 C. civ.

este acel contract în care părțile se obligă reciproc una față de alta. De

esența contractului sinalagmatic sunt obligațiile reciproce, obligații care

subzistă chiar și în ipoteza în care ele nu ar fi expres menționate în

contract, dar care sunt subînțelese datorită naturii contractului, potrivit reguli

de interpretare a convențiilor, prevăzute de art. 981 C. civ.

In cazul contractului ce urma

a fi analizat în cauză obligațiile vânzătorului sunt expres prevăzute - așa cum

au fost interpretate și de instanța de recurs în detaliu.

Au fost greșit interpretate

și dispozițiile art. 1020-1921 C. civ. care reglementează contractele în care

își produce efecte condiția rezolutorie.

Art. 1020 C. civ. prevede în

mod expres că această condiție este subânțeleasă în toate contractele

sinalagmatice în cazul în care una dintre părți nu îndeplinește angajamentul

său. Ca urmare și nerespectarea de către vânzător a obligațiilor sale

contractuale poate atrage desființarea contractului deși nu s-a prevăzut în

privința lui în mod expres o atare clauză.

Art. 1021 C. civ. arată

efectele judiciare ale acestei clauze corespunzător celor patru grade ale

pactelor comisorii posibile - interpretarea corectă a acestui articol fiind

dată de instanța de fond, în sensul că rezoluțiunea contractului are

întotdeauna o natură judiciară. ,,Desființarea trebuie să se ceara înaintea

instanței, care după circumstanțe, poate acorda un termen părții

acționate".

In cauză, contractul de

vânzare-cumparare nu s-a desființat în instanță și, contrar dispozițiilor mai

sus arătate s-a „declarat desființat și reziliat de plin drept" prin

decizia nr. 22043 din 24 octombrie 2958, emisă de fostul Sfat Popular al

Orașului Constanța care, potrivit citatului reprodus în Referatul nr. 50813 din

15 aprilie 2004 care a stat la baza emiterii dispoziției nr. 677 din 7 martie 2005,

în art. 1 „a declarat desființate și reziliate de plin drept toate actele de

vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în

actele normative și în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata

prețului cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor în termenele

fixate".

Ca urmare, preluarea în

proprietatea statului s-a făcut printr-un act abuziv - decizia 22043 din 24

octombrie 1998 - al autorității sub două aspecte:

In primul rând desființarea

s-a făcut cu încălcarea atribuțiilor legal conferite autorităților

judecătorești, de către o autoritate administrativă, cu depășirea atribuțiilor

de exercițiu și în disprețul unor acte convenționale cu putere de lege, fără să

fi participat la încheierea lor.

In al doilea rând

desființarea a privit mai multe contracte legal întocmite de vânzare-cumpărare,

măsura fiind decisă „în bloc" pentru motive generice - neplata prețului și

respectiv neexecutarea contractului în termenele prevăzute - fără circumstanțierea

situațiilor particulare pentru fiecare caz în parte și pentru aceasta în mod

evident abuzivă.

Ca urmare în mod eronat s-a

considerat de instanța de apel că desființarea contractului, autorului

reclamantului a fost corectă, preluarea fiind consecința nerespectării

contractului.

In cauză s-a dovedit că

preluarea s-a făcut prin dispoziția 22043 din 24 octombrie 1958 a Sfatului

Popular al Orașului Constanța, și' a reprezentat un act abuziv de putere cum

s-a arătat mai sus.

Ca urmare, în mod greșit s-a

apreciat că actul de preluare al terenului în litigiu nu se încadrează în

dispozițiile art.2 din Legea nr. 10/2001 și drept consecință reclamantul nu

este persoană îndreptățită la măsurile de reparație prevăzute de Legea nr. 10/2001

în înțelesul art. 3 și art. 4 din această lege.

Osebit de caracterul abuziv

al actului de preluare prin probele administrate s-au făcut suficiente dovezi

cât privește valabilitatea contractului deținut de autorul reclamantului la

momentul când acesta a fost abuziv desființat.

In cazul particular al

acestui contract nu erau întrunite niciuna din cele două motive pentru ca s-a

emis actul abuziv decizia 22043 din 24 octombrie 1958.

Cât privește plata prețului,

chiar pe contractul existent în copie la dosarul de fond, la fila 23 exista

mențiunea achitării în totalitate a prețului vânzării în valoare de 8258 lei

indicându-se numărul și data recipisei consemnatoare de plată.

Sub acest aspect împrejurarea

că pârâta nu a putut produce dovezi ale achitării prețului și nici nu răspunde

la solicitările petentului, în acest scop au fost greșit interpretate ca lipsă

de dovadă pentru achitarea prețului - cu neobservarea prezumției de dovada

instituită de art. 174 C. proc. civ.

Cât privește neridicarea

construcției în termenul stabilit (4 ani) și ulterior prelungit (la 6 ani), în

contract s-a făcut dovada cu probele administrate că nerealizarea acestor

clauze contractuale nu îi sunt imputabile cumpărătorului terenului.

În primul rând obligația de

construire a fost, prin clauzele contractului, circumscrisă mai multor condiții

a căror îndeplinire antrena și participarea vânzătorului - prin diferite

acțiuni - cum s-a arătat în mod concret în decizia de casare, obligații a căror

îndeplinire de către vânzător, Primăria orașului Constanța (parte

contractuală), nu au fost dovedite a fi fost îndeplinite.

La această situație derivată

din neînțelegerea părților s-a adăugat elementul de forță majoră pe care 1-a

reprezentat conflagrația mondială în care a fost antrenată și România, din

punctul de vedere al consecințelor și care a îngreunat în mod evident - dacă nu

chiar imposibil prin starea de pericol major și de lipsuri de la alimente la

materiale de construcții - posibilitatea realizării construcției unui imobil pe

malul mării, și care presupunea, conform legislației speciale din acel moment

și obținerea unor avize și autorizații speciale (din puterea autorităților

militare, navale, aeriene).

Particularitățile unei

instabilități sociale economice și politice care a urmat în societatea

românească după terminarea războiului au adus și ele un grad de dificultate în

demersurile unui proprietar de teren confruntat cu o atare obligație, altfel

uzuală și lipsită de dificultăți în timp de pace.

La toate acestea s-a adăugat

elementul esențial al nelegalei „desființării" a contractului de vânzare

cumpărare al autorului reclamantului ceea ce a făcut ca în mod corect prima

instanță să constate că preluarea abuzivă a terenului proprietatea tatălui

reclamantului (teren individualizat conform expertizei efectuate în cauză),

îndreptățește pe reclamant la obținerea unei reparări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele

arătate, constatând că decizia atacată este nelegală și netemeinică, văzând și

dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se va admite recursul și pe cale

de consecință se va modifica decizia atacată în sensul că se va respinge ca

nefondat apelul pârâtului împotriva sentinței civile 1836 din 15 noiembrie 2005

a Tribunalului Constanța cu consecința menținerii acestei sentințe.

Cererea formulată de recurent

în răspunsul la întâmpinarea intimatului de acordarea unor daune morale de 5000

Euro, cerere pe care recurentul de altfel nu a mai susținut-o în cuvântul ce i

s-a acordat în dezbaterea recursului - la judecarea cauzei - nu poate fi

primită și deci nici analizată în această fază - în care nu se pot face alte

cereri noi potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile aplicabile

și judecății în recurs, conform art. 316 C. proc. civ.

In temeiul art. 274 C. proc.

civ. va fi obligat recurentul pârât la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de

judecată solicitate de intimatul reclamant, cererea acestuia fiind dovedită cu

chitanța din 17 noiembrie 2009 în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu de

expertiză topografică efectuată în dosarul 1552/36/2008 al Tribunalului Constanța

(în care nu i-au fost acordate reclamantului cheltuieli de judecată).

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Admite recursul declarat de

reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 168/C din 22 iunie 2009 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care o modifică în

sensul ca respinge apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța

împotriva sentinței civile nr. 1836 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului

Constanța.

Obligă intimatul - pârât la

1000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.