ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1549/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 09.11.2011 sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., prin lichidator judiciar C.I.I. C., D. S.R.L. și Biroul Executorului Judecătoresc E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a actului de adjudecare din 31.12.2007, emis de B.E.J. E. în dosarul nr. x/2006, prin care a fost vândut, la licitație publică, imobilul situat în Constanța, Bd. x, nr. 63 (denumit "F.") și a actelor care au stat la baza licitației, precum și evacuarea pârâtelor din acest imobil.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111, art. 399 și art. 401 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, art. 5 și art. 480 C. civ. de la 1864 și art. 177 din Legea nr. 109/1996.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a tribunalului, față de cererile întemeiate pe dispozițiile art. 399 și art. 401 C. proc. civ. de la 1865, inadmisibilității acțiunii, în temeiul art. 111 din același cod și art. 177 din Legea nr. 109/1996, și lipsei calității procesuale pasive a pârâților cu privire la capătul de cerere având ca obiect evacuarea din imobil. Pe fond, a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, în raport cu decizia nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009, solicitând respingerea acțiunii.

La rândul său, pârâta S.C. D. S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, aceleași excepții, însă a susținut inadmisibilitatea acțiunii și din cauza lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865. A mai invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la capetele de cerere având ca obiect nulitatea actului de adjudecare și a actelor care au stat la baza licitației, în raport cu decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

La 26.01.2012, reclamanta a depus cerere de renunțare la judecata în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc E., iar la 03.04.2012 a precizat obiectul acțiunii sale ca fiind revendicarea imobilului "F." și temeiul juridic al acesteia, respectiv art. 555 și art. 563 C. civ.

La termenul din 15.05.2012, reclamanta a arătat, din nou, că obiectul acțiunii sale este revendicare imobiliară și că nu mai insistă în cel de-al doilea capăt de cerere privind evacuarea, iar la 18.05.2012 a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită instanței obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul denumit "F.", situat în Constanța, Bd. x.

Prin încheierea din 04.09.2012, tribunalul a stabilit că, față de precizările reclamantei, excepțiile invocate de pârâți au rămas fără obiect, mai puțin excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, pe care a respins-o ca nefondată; a mai reținut că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, invocat prin întâmpinare este o apărarea de fond.

Prin încheierea din 20.11.2012, tribunalul a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., de la 1865, până la soluționarea definitivă a cauzei penale obiect al dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

La termenul din 27.02.2019, cauza a fost repusă pe rol, iar prin încheierea de la același termen, tribunalul a admis excepția lipsei capacității de folosință a B.E.J. E..

Prin sentința civilă nr. 1472/21.12.2020, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, precum și cererea acesteia de obligarea a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, și a obligat reclamanta la plata către pârâta S.C. D. S.R.L. a sumei de 1.755,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că prin actul de adjudecare din 31.12.2007, emis în dosarul de executare nr. 34/920/2006 de B.E.J. E., pârâta S.C. D. S.R.L. a adjudecat imobilul situat în Constanța, Bd. x, compus din teren în suprafață de 163 mp și construcția formată din subsol,2 și 3 și mansardă, cu o suprafață construită la sol de 158,29 mp, cu număr cadastral x. A stabilit că în cauză este aplicabil C. civ. de la 1864, iar prin prisma condițiilor acțiunii în revendicare, în raport cu actele dosarului, relevând cronologic transmiterea imobilului revendicat, în perioada cuprinsă între anul 1937, când G. l-a cumpărat, până în anul 2005, când a ajuns în patrimoniul B., fiind apoi vândut la licitație publică către adjudecatara pârâtă, a statuat că reclamanta nu a făcut dovada deținerii nelegitime a imobilului "F. " de către pârâta S.C. D. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A..

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe a arătând că nu a comparat titlurile părților pentru a stabili care este preferabil și nici nu a avut în vedere specificul sistemului cooperatist și regimul proprietății în perioada regimului comunist, astfel că a ajuns la o soluție greșită, întrucât actele de la dosar și prevederile legale aplicabile relevă că pârâtele B. și S.C. D. S.R.L. au fost împroprietărite ilegal.

Prin decizia civilă nr. 238/14.06.2022, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că premisa admiterii acțiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate al reclamantei, prin deținerea unui titlu asupra imobilului revendicat, care să fie preferabil actului de adjudecare din 31.12.2007 deținut de intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Prin prisma criticilor aduse de apelanta-reclamantă privind interpretarea, de către prima instanță, a actelor prin care a operat transferul proprietății bunului imobil revendicat, curtea de apel a arătat că sistemul proprietății socialiste, de stat sau cooperatiste, era total diferit de un sistem de întemeiat pe proprietatea privată, fiind asimilat proprietății de stat, nu celei particulare, spre deosebire de reglementarea regimului juridic actual al cooperativelor. În continuare, curtea de apel a prezentat regimul proprietății de stat, socialiste, prin prisma dispozițiilor Constituției din 1952 și Decretului nr. 199/1949 emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale al Republicii Populare Române, care permiteau mutarea repetată a unui bun dintr-un patrimoniu în altul.

Instanța de apel a relevat și prevederi ale Legii nr. 6/1970 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum, care permiteau ca, odată cu înființarea sau desființarea de întreprinderi și uniuni teritoriale componente, să aloce bunuri între patrimoniile acestora, cu valoare de acte de dispoziție, nu doar de administrare. Astfel, a reținut că, în temeiul acestei legi, prin Hotărârea Plenarei C. civ. al H. din 22 - 23.03.1978 s-a dispus transferul mijloacelor fixe de la Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum - I. către organizațiile și întreprinderile cooperației de consum, iar ulterior, în temeiul deciziei nr. 67/24.04.1979 și a circularei nr. 6393/15.05.1979, emise de I., imobilul "F." a fost transferat de la U.J. C. civ. Constanța la B., prin adresa nr. x/14.02.1980, astfel că toate aceste înscrisuri au avut ca efect juridic transferul proprietății către B., a cărei succesoare este pârâta B..

A mai reținut curtea de apel că transmiterea proprietății bunurilor imobile între unitățile cooperației de consum, prin decizii administrative, fără plată, era permisă de Legea nr. 6/1970, acestea fiind calificate drept mijloace fixe.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil cooperativelor de consum ulterior anului 1989, când proprietatea cooperatistă a fost transformată din proprietate de stat, publică, în proprietate privată, instanța de apel a invocat Decretul-lege nr. 67/1990 emis de J. și Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit; a reținut că, în temeiul legii menționate, A. a devenit succesoarea Uniunii Județene a Cooperativelor de Consum, iar entitățile ce făceau parte din cooperația de consum deveneau proprietare doar ale patrimoniului efectiv avut și preluat în bilanț la 01.01.2005. Or, în speță, din raportul de expertiză contabilă care atestă situația financiară a antecesoarei reclamantei la 28.02.2005, rezultă că imobilul "F." nu se afla în patrimoniul acesteia, ci, la 31.12.1995, se afla în patrimoniul B., ca parte a capitalului propriu, devenit activ incorporabil în sensul art. 160 din Legea nr. 109/1996.

În finalul considerentelor deciziei din apel, instanța a reținut că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada proprietății nici pentru teren, fiindu-i respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei curții de apel, a declarat recurs A., solicitând casarea și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, constatării dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, obligării pârâtei S.C. D. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil și pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru și onorarii de expert efectuate în dosar.

Prin memoriul de recurs, după evocare succintă a situației de fapt, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 18 din Legea nr. 6/1970, art. 11 teza a doua din Decretul nr. 144/1958, art. 644-645 C. civ..de la 1864, art. 160 alin. (2) și (3) din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) și art. 64 alin. (2) din Legea nr. 1/2005.

Astfel, a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că, în regimul proprietății socialiste, transferul proprietății între entitățile cooperatiste opera prin acte administrative ale organelor de stat și decizii ale conducerii sistemului cooperatist, fără plată și fără respectarea formei autentice a actului, iar regulile stricte de transfer se aplicau doar în ipoteza transmiterii bunurilor către terți, și a interpretat greșit art. 120 din Legea nr. 1/2005, reținând că entitățile membre ale cooperației de consum județene deveneau proprietare pe patrimoniul deținut și preluat prin bilanț la 01.01.2005. Totodată, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a examinat regimul juridic al terenului revendicat, ci doar a menționat aceleași decizii administrative, care priveau întreg imobilul compus din teren în folosință și construcție în proprietate.

Recurenta-reclamantă a afirmat că, prin prisma art. 1.169 C. civ. de la 1864, și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, istoricul dobândirii acestui drept fiind confirmat de instanța de apel, în timp ce pârâta B. a opus doar adresele nr. x/14.02.1980, nr. y/14.02.1980 și nr. 2075/15.02.1980, ce nu pot echivala unei donații, lipsind forma autentică, precum și acte contabile și certificat fiscal, care nu au efect constitutiv sau translativ de proprietate, astfel că prezumția de proprietate a acestei pârâte nu este mai puternică decât a reclamantei.

A mai arătat că apărarea intimatei, privind transferul proprietății fără plată corespunzător regimului proprietății socialiste din anul 1980, a fost preluată de instanța de apel, fără a avea în vedere că art. 813 - 814 C. civ. de la 1864 impunea forma autentică pentru contractul de donație. Totodată, a menționat că nici argumentul din considerentele deciziei recurate potrivit căruia intimata-pârâtă s-a comportat, încă de la preluare, ca adevărat proprietar, nu este relevant, deoarece obiectul cererii nu este uzucapiunea, mod de dobândire a proprietății, prin posesie neîntreruptă.

O altă critică formulată de recurentă vizează reținerea de către instanța de apel a succesiunii entităților cooperatiste, în temeiul Legii nr. 6/1970, art. 190 din Legea nr. 109/1996 și art. 120 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2005, fără a examina însă, pe baza probatoriului, care dintre entitățile respective a probat existența unui drept de proprietate valabil, în patrimoniul său, asupra imobilului revendicat. A susținut că instanța de apel pornește, de la început, pe o premisă greșită, apreciind că legea în vigoare permitea transferul proprietății prin decizii administrative, fără plată și în lipsa formei autentice, deși, nici Legea nr. 6/1970, nici Decretul-lege nr. 67/1990, nu cuprind o astfel de reglementare; așadar, dreptul de proprietate al autoarei recurentei nu a suferit modificări în temeiul acestor acte normative, iar ulterior, prin actele subsecvente preluării imobilului "F." de către reclamantă de la K., prin lichidare, acesta nu a fost transmis în proprietatea B., ci doar în administrarea acestei entități.

Față de aceste argumente, recurenta-reclamantă a subliniat faptul că, asupra imobilului revendicat, purtau două drepturi: dreptul de proprietate al A. și dreptul de administrare constituit, în perioada 1974-2007, în favoarea B..

În continuarea, evocând dispozițiile art. 160 alin. (2) și (3) din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) din art. 64 l alin. (2) din Legea nr. 1/2005, autoarea căii de atac a arătat că dovezile administrate nu au confirmat dobândirea proprietății imobilului revendicat de către B. anterior intrării în vigoarea a Legii nr. 109/1996, iar bunul nu poate fi inclus în partea indivizibilă a patrimoniului acestei entități, în sensul dispozițiilor legale anterior citate, astfel că nu a probat deținerea unui titlu care să poată fi comparat cu cel al reclamantei.

A mai susținut că înregistrarea în contabilitate a imobilului și achitarea obligațiilor fiscale nu au caracter translativ de proprietate, iar efectuarea unor investiții sau închirierea acestuia nu au relevanță pentru soluționarea acțiunii în revendicare, nici măcar cu privire la imobilul construcție, întrucât intimata-pârâtă B. nu a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate prin modurile enumerate de art. 644 și art. 645 C. civ. de la 1864.

Pe temeiul art. 6 alin. (6) și art. 565 din Legea nr. 287/2009, art. 56 și art. 76-77 din Legea nr. 71/2011, a arătat că intabularea imobilului revendicat în cartea funciară, pe numele intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L. nu face dovada dreptului de proprietate a acesteia, nu are efect constitutiv, ci doar de opozabilitate față de terți, bunul imobil fiind dobândit de această societatea de la un neproprietar.

Recurenta-reclamantă a conchis că, în procesul de comparare a titlului său, care a dobândit bunul imobil direct de la proprietara K., prin lichidare, cu cel al intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L., constând în actul de adjudecare emis în cadrul executării silite a unui neproprietar, titlul său are preferință, fiind mai bine caracterizat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temeiul juridic fiind precizat, la primul termen în recurs, ca fiind art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar pe fond respingerea ca nefondat.

În argumentarea excepției, intimata-pârâtă a arătat că recurenta-reclamantă formulează critici privind aprecierea probelor și a situației de fapt de către instanța de apel, care nu sunt veritabile motive de recurs, fiind invocate formal, iar hotărârea recurată este clară și cuprinde toate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și toate elementele necesare pentru a permite controlul legalității în calea de atac.

Pe fondul recursului, în apărare, a susținut că titlul său, respectiv actul de adjudecare emis la 31.12.2007 în dosarul nr. x/2006 al B.E.J. E., este valabil, fiind înscris în cartea funciară, deci opozabil tuturor. A invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009, prin care s-a stabilit că actul de adjudecare este legal, iar potrivit art. 561 C. proc. civ. de la 1865, este titlu de proprietate.

Cu privire la dreptul de proprietate al B., asupra imobilului revendicat, a evocat cronologic înscrisurile de la dosarul cauzei care probează transferul acestui drept, precum și dispoziții legale în temeiul cărora s-au emis acte administrative cu valoare translativă, și a susținut că, prin toate acestea, a fost probat dreptul de proprietatea al entității executate silit, de la care a adjudecat imobilul, la licitație publică.

Față de dreptul de proprietate afirmat de recurenta-reclamantă, a menționat că înscrisurile administrate în cauză de această parte nu fac dovada proprietății, fiind declarații fiscale, fără a avea valoarea unui titlu de proprietate.

De asemenea, cu privire la calitatea de succesoare a recurentei-reclamante a A., a susținut că această entitate s-a reorganizat, în temeiul Legii nr. 1/2005, conform hotărârii adunării generale extraordinare din 07.03.2005, în două structuri independente, dintre care una este chiar recurenta-reclamantă, însă patrimoniul entității reorganizate a fost transferat celeilalte cooperative nou create, U.J. C. civ. Constanța; însă, imobilul revendicat nu a fost preluat nici de către această entitate care a primi patrimoniul fostei structuri cooperatiste, deoarece acesta intrase, din anul 1980, în patrimoniul B., actuala intimată-pârâtă B., după cum rezultă și din raportul de expertiză efectuat în cauză, care confirmă înregistrarea imobilului în evidențele contabile ale B., ca parte a capitalului propriu, în partea indivizibilă a patrimoniului acesteia, în sensul art. 160 din Lega nr. 109/1996.

A arătat că nu există nicio dovadă că, după anul 1981, s-ar fi încheiat vreun act prin care să fie transferat bunul de la această cooperativă la reclamantă sau antecesoarea acesteia.

În dezbateri, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, stabilind că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În decizia atacată instanța de apel a stabilit corect premisele învestirii prin raportare la natura, obiectul și cauza acțiunii; instanța a fost investită cu examinarea unei acțiuni în revendicare imobiliară sub auspiciile C. civ. de la 1864 care punea, în mod necesar, în analiză comparația titlurilor de proprietate ale părților situate pe poziție de adversitate procesuală.

Astfel, această curte de apel a subliniat că are prioritate dovedirea, de către reclamantă, a deținerii unui titlu de proprietate asupra bunului revendicat, aspect care trebuie dublat de analiza comparativă a titlului acesteia cu titlul de proprietate al succesoarei ei și subsecvent, cu titlul de proprietate al adjudecatarului imobilului ce constituie obiectul procesului.

Prin urmare, raportul litigios presupunea o analiză a șirului transmisiunilor succesive având ca obiect imobilul revendicat, adică un examen minuțios al întregului lanț de înstrăinări succesive, dar și evaluarea efectului produs de fiecare act care a consfințit aceste transferuri spre a se decide dacă, în contextul proprietății socialiste de stat, sub care s-au efectuat cele mai multe dintre acestea, s-a transmis dreptul real de proprietate ori dacă ele au avut ca obiect transmiterea definitivă ori temporară doar a unora dintre atributele reale ale acestui drept.

În acest context nu este lipsită de importanță prezentarea cadrului politico-economic al regimului socialist și concepția despre proprietate a întregului sistem normativ al epocii comuniste, prezentarea cadrului legal privind organizarea și funcționarea sistemului cooperatist de stat în cadrul planificării economiei, însă ea nu poate constitui decât premisa examenului cauzei, iar nu justificarea lui.

De asemenea, o cauză litigioasă cu acest obiect nu poate avea la baza soluției adoptate concluzia unei expertize judiciare, care poate statua exclusiv asupra unor constatări de fapt, iar nu asupra unei situații juridice, chestiune care intră în competența exclusivă a instanțelor devolutive, ci impune un examen direct al tuturor actelor de transfer al bunului revendicat care se interpun între primul și ultimul dintre ele.

Or, în măsura în care recurenta critică decizia din apel pentru lipsa examinării transmisiunilor succesive și, implicit, pentru lipsa unei evaluări directe a tuturor înscrisurilor administrate ca probă, instanța de recurs constată că o asemenea observație are caracter întemeiat.

Astfel cum s-a relevat deja, în mod consistent instanța de apel a motivat decizia pronunțată pe prezentarea cadrului politic, economic și social în perioada regimului totalitarist, ceea nu poate reprezenta decât o plasare a raportului juridic și evoluției lui în timp. Această abordare nu poate însă degreva instanța de analiza esențială unei acțiuni în revendicare, o comparație a titlurilor.

Or, acest examen nu a fost în mod propriu realizat. Instanța de apel s-a raportat, fără a examina conținutul și efectele lor, la două adrese prin care, după preluarea imobilului F. de către fosta UJCC Constanța, această entitate juridică a dispus către B. efectuarea de înregistrări contabile. În concret, instanța de apel a considerat că adresele nr. x/14.02.1980 și nr. y/14.02.1980 reprezintă acte de transfer gratuit a mijloacelor fixe către autoarele pârâților, fără a justifica, pe baza cadrului normativ al vremii dacă acestea aveau aptitudinea de a genera efectele pe care decizia recurată le-a consolidat.

Pe lângă împrejurarea că instanța de apel nu a justificat decizia de a plasa acestor adrese efectul translativ de proprietate asupra bunului imobil, tot astfel, nu a justificat, prin considerente apte să explice exhaustiv raționamentul judiciar, care a fost situația juridică a tuturor entităților care s-au succedat în drepturi în legătura cu acest bun.

Nu au fost avute în vedere susținerile esențiale ale reclamantei, potrivit cărora art. 18 alin. (1) din Legea nr. 6/1970 statua că bunurile mobile și imobile, mijloace fixe, proprietate a organizației cooperației de consum, nu puteau fi transmise în proprietate sau date în folosință decât numai cu plată și în cazurile și condițiile prevăzute de lege și statut și nici pe cele referitoare la art. 160 din Legea nr. 109/1996 care stabilea că la data retragerii din sistemul cooperației, partea indivizibilă a proprietății cooperației de consum nu putea fi însușită de membrii retrași, situație pe care apelanta a considerat-o deplin incidentă în cauză. O examinare exahaustivă a cadrului juridic incident la epoca fiecărei transmiteri se impunea nu doar din perspectiva utilității analizei de fond a cauzei, cât mai ales din cea legalității și verificării valabilității transferurilor succesive de drepturi; în măsura în care instanța de apel a concluzionat că transmiterea imobilului s-a făcut cu titlu gratuit către autorii pârâtei B., trebuia verificat dacă, în raport cu cadrul normativ evocat în cauză, modalitatea de trensfer adoptată de autorii părților a fost permisă de lege.

În contrapondere, s-a supus examinării apelului o apărare a cărei examinare a fost omisă. Intimații au susținut repetat că problema litigioasă a fost tranșată prin hotărâri judecătorești anterioare, fiind astfel opusă în cauză decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009 cu privire la care instanța de apel nu a dezvoltat niciun considerent, cu consecința afectării directe a caracterului adecvat a rezolvării judicioase a cauzei.

Nu trebuie, deopotrivă, omisă împrejurarea că judecarea litigiului a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, ale cărei elemente au fost considerate, cu caracter interlocutoriu, a avea relevanță în cauză.

Cu toate acestea, în examinarea apelului nu s-au avut în vedere statuările deciziei nr. 293/A/09.11.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin care procesul penal a fost soluționat, deși această hotărâre a fost depusă la dosar; în acest fel, instanța de apel a anulat efectul interlocutoriu al încheierii din 20.11.2012 a tribunalului, prin care s-a subliniat interferența decisivă între cele două litigii și implicit a fost ignorată norma de drept care conferă autoritate de lucru judecat chestiunilor litigioase rezolvate prin decizia penală.

Modalitatea sintetică în care instanța de apel a justificat în considerente soluția pronunțată prin decizia atacată cu prezentul recurs nu premite, dincolo de aceste observații critice, verificarea concretă a modului de aplicare a legii.

Lipsa unui demers propriu-zis de identificare, în succesiunea corectă, atât a modului de înființare și transformare a entităților cărora li s-au constituit drepturi în legătură cu imobilul F. situat în Constanța, Bd. x, cât și a tuturor actelor de transfer care au vizat acest bun, sub aspectul conținutului și efectelor pe care acestea le-au produs, alăturat lipsei valorificării efectului lucrului judecat opus prin hotărârile judecătorești anterioare, evocate în proces conduc, în mod evident la constatarea insuficientei stabiliri a situației de fapt.

Numai după o analiză completă și clarificarea acestor repere instanța de control judiciar poate verifica modul concret de aplicare a legii, spre a păși la controlul aplicării legii în apel.

De aceea, constatând caracterul fondat al motivelor de recurs derivate din lipsa analizei concrete a tuturor elementelor apte să conducă la stabilirea situației de fapt și ignorarea valorii actelor juridice supuse examinării, care au condus la o motivare insuficientă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, decizia atacată va fi în totalitate casată și cauza trimisă instanței de apel pentru o nouă judecată a apelului declarat în cauză, urmând ca în rejudecare instanța de apel să dea efect îndrumărilor stabilite prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 238/14.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.