ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1010/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 09.11.2011 sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții B., prin lichidator judiciar C.I.I. C., S.C. D. S.R.L. și Biroul Executorului Judecătoresc E., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a actului de adjudecare din 31.12.2007, emis de B.E.J. E. în dosarul nr. x/2006, prin care a fost vândut, la licitație publică, imobilul situat în Constanța, Bd. x nr. 63 (denumit "F.") și a actelor care au stat la baza licitației, precum și evacuarea pârâtelor din acest imobil.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111, art. 399 și art. 401 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, art. 5 și art. 480 C. civ. de la 1864 și art. 177 din Legea nr. 109/1996.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a tribunalului, față de cererile întemeiate pe dispozițiile art. 399 și art. 401 C. proc. civ. de la 1865, inadmisibilității acțiunii, în temeiul art. 111 din același cod și art. 177 din Legea nr. 109/1996, și lipsei calității procesuale pasive a pârâților cu privire la capătul de cerere având ca obiect evacuarea din imobil. Pe fond, a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, în raport cu decizia nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009, solicitând respingerea acțiunii.

La rândul său, pârâta S.C. D. S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, aceleași excepții, însă a susținut inadmisibilitatea acțiunii și din cauza lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865. A mai invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la capetele de cerere având ca obiect nulitatea actului de adjudecare și a actelor care au stat la baza licitației, în raport cu decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

La 26.01.2012, reclamanta a depus cerere de renunțare la judecata în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc E., iar la 03.04.2012 a precizat obiectul acțiunii sale ca fiind revendicarea imobilului "F." și temeiul juridic al acesteia, respectiv art. 555 și art. 563 C. civ.

La termenul din 15.05.2012, reclamanta a arătat că obiectul acțiunii sale este revendicare imobiliară și că nu mai insistă în cel de al doilea capăt de cerere privind evacuarea, iar la 18.05.2012 a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită instanței obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul denumit "F.", situat în Constanța, Bd. x.

Prin încheierea din 04.09.2012, Tribunalul a stabilit că, față de precizările reclamantei, excepțiile invocate de pârâți au rămas fără obiect, mai puțin excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, pe care a respins-o ca nefondată; a mai reținut că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, invocat prin întâmpinare, este o apărare de fond.

Prin încheierea din 20.11.2012, Tribunalul a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, obiect al dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

La termenul din 27.02.2019, cauza a fost repusă pe rol, iar prin încheierea de la același termen, Tribunalul a admis excepția lipsei capacității de folosință a B.E.J. E..

Prin sentința civilă nr. 1472 din 21 decembrie 2020, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, precum și cererea acesteia de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, și a obligat reclamanta la plata către pârâta S.C. D. S.R.L. a sumei de 1.755,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că, prin actul de adjudecare din 31.12.2007, emis în dosarul de executare nr. 34/920/2006 de B.E.J. E., pârâta S.C. D. S.R.L. a adjudecat imobilul situat în Constanța, Bd. x, compus din teren în suprafață de 163 mp și construcția formată din subsol, 2 și 3 și mansardă, cu o suprafață construită la sol de 158,29 mp, cu număr cadastral x. A stabilit că, în cauză, este aplicabil C. civ. de la 1864, iar prin prisma condițiilor acțiunii în revendicare, în raport cu actele dosarului, relevând cronologic transmiterea imobilului revendicat, în perioada cuprinsă între anul 1937, când G. l-a cumpărat, până în anul 2005, când a ajuns în patrimoniul B., fiind apoi vândut la licitație publică către adjudecatara pârâtă, a statuat că reclamanta nu a făcut dovada deținerii nelegitime a imobilului "F." de către pârâta S.C. D. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe, arătând că nu a comparat titlurile părților pentru a stabili care este preferabil și nici nu a avut în vedere specificul sistemului cooperatist și regimul proprietății în perioada regimului comunist, astfel că a ajuns la o soluție greșită, întrucât actele de la dosar și prevederile legale aplicabile relevă că pârâtele B. și S.C. D. S.R.L. au fost împroprietărite ilegal.

Prin decizia civilă nr. 238/14.06.2022, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că premisa admiterii acțiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate al reclamantei, prin deținerea unui titlu asupra imobilului revendicat, care să fie preferabil actului de adjudecare din 31.12.2007, deținut de intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Prin prisma criticilor aduse de apelanta-reclamantă privind interpretarea, de către prima instanță, a actelor prin care a operat transferul proprietății bunului imobil revendicat, curtea de apel a arătat că sistemul proprietății socialiste, de stat sau cooperatiste, era total diferit de un sistem de drept întemeiat pe proprietatea privată, fiind asimilat proprietății de stat, nu celei particulare, spre deosebire de reglementarea regimului juridic actual al cooperativelor. În continuare, curtea de apel a prezentat regimul proprietății de stat, socialiste, prin prisma dispozițiilor Constituției din 1952 și Decretului nr. 199/1949 emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale al Republicii Populare Române, care permiteau mutarea repetată a unui bun dintr-un patrimoniu în altul.

Instanța de apel a relevat și prevederi ale Legii nr. 6/1970 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum, care permiteau ca, odată cu înființarea sau desființarea de întreprinderi și uniuni teritoriale componente, să aloce bunuri între patrimoniile acestora, cu valoare de acte de dispoziție, nu doar de administrare. Astfel, a reținut că, în temeiul acestei legi, prin Hotărârea Plenarei C. civ. al H. din 22 - 23.03.1978 s-a dispus transferul mijloacelor fixe de la I. către organizațiile și întreprinderile cooperației de consum, iar ulterior, în temeiul deciziei nr. 67/24.04.1979 și a circularei nr. 6393/15.05.1979, emise de I., imobilul "F." a fost transferat de la U.J. C. civ. Constanța la J., prin adresa nr. x/14.02.1980, astfel că toate aceste înscrisuri au avut ca efect juridic transferul proprietății către J., a cărei succesoare este pârâta B..

A mai reținut curtea de apel că transmiterea proprietății bunurilor imobile între unitățile cooperației de consum, prin decizii administrative, fără plată, era permisă de Legea nr. 6/1970, acestea fiind calificate drept mijloace fixe.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil cooperativelor de consum ulterior anului 1989, când proprietatea cooperatistă a fost transformată din proprietate de stat, publică, în proprietate privată, instanța de apel a invocat Decretul-lege nr. 67/1990 emis de K. și Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit; a reținut că, în temeiul legii menționate, A. a devenit succesoarea A., iar entitățile ce făceau parte din cooperația de consum deveneau proprietare doar ale patrimoniului efectiv avut și preluat în bilanț la 01.01.2005. Or, în speță, din raportul de expertiză contabilă care atestă situația financiară a antecesoarei reclamantei la 28.02.2005, rezultă că imobilul "F." nu se afla în patrimoniul acesteia, ci, la 31.12.1995, se afla în patrimoniul B., ca parte a capitalului propriu, devenit activ incorporabil în sensul art. 160 din Legea nr. 109/1996.

În finalul considerentelor deciziei din apel, instanța a reținut că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada proprietății nici pentru teren, fiindu-i respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei curții de apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, constatării dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, obligării pârâtei S.C. D. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil și pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru și onorarii de expert efectuate în dosar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temeiul juridic fiind precizat, la primul termen în recurs, ca fiind art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Prin decizia nr. 1549 din 21 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 238 din 14 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că, în decizia atacată, instanța de apel a stabilit corect premisele învestirii prin raportare la natura, obiectul și cauza acțiunii; instanța a fost învestită cu examinarea unei acțiuni în revendicare imobiliară sub auspiciile C. civ. de la 1864 care punea, în mod necesar, în analiză comparația titlurilor de proprietate ale părților situate pe poziție de adversitate procesuală.

Înalta Curte a arătat că instanța de apel a subliniat că are prioritate dovedirea, de către reclamantă, a deținerii unui titlu de proprietate asupra bunului revendicat, însă acest aspect trebuia dublat de analiza comparativă a titlului acesteia cu titlul de proprietate al succesoarei ei și, subsecvent, cu titlul de proprietate al adjudecatarului imobilului ce constituie obiectul procesului.

Prin urmare, raportul litigios presupunea o analiză a șirului transmisiunilor succesive având ca obiect imobilul revendicat, adică un examen minuțios al întregului lanț de înstrăinări succesive, dar și evaluarea efectului produs de fiecare act care a consfințit aceste transferuri spre a se decide dacă, în contextul proprietății socialiste de stat, sub care s-au efectuat cele mai multe dintre acestea, s-a transmis dreptul real de proprietate ori dacă ele au avut ca obiect transmiterea definitivă ori temporară doar a unora dintre atributele reale ale acestui drept.

În acest context, instanța de recurs a arătat că nu este lipsită de importanță prezentarea cadrului politico-economic al regimului socialist și concepția despre proprietate a întregului sistem normativ al epocii comuniste, prezentarea cadrului legal privind organizarea și funcționarea sistemului cooperatist de stat în cadrul planificării economiei, însă ea nu poate constitui decât premisa examenului cauzei, iar nu justificarea lui.

De asemenea, instanța de recurs a mai reținut că o cauză litigioasă cu acest obiect nu poate avea la baza soluției adoptate concluzia unei expertize judiciare, care poate statua exclusiv asupra unor constatări de fapt, iar nu asupra unei situații juridice, chestiune care intră în competența exclusivă a instanțelor devolutive și impune un examen direct al tuturor actelor de transfer al bunului revendicat care se interpun între primul și ultimul dintre ele.

Or, în măsura în care recurenta a criticat decizia din apel pentru lipsa examinării transmisiunilor succesive și, implicit, pentru lipsa unei evaluări directe a tuturor înscrisurilor administrate ca probă, instanța de recurs a constatat că o asemenea observație are caracter întemeiat.

Astfel cum instanța de recurs a arătat, prezentarea de către instanța de apel a cadrului politic, economic și social în perioada regimului totalitarist a reprezentat numai o plasare a raportului juridic și evoluției lui în timp, însă această abordare nu putea degreva instanța de analiza esențială unei acțiuni în revendicare, o comparație a titlurilor.

Or, conform celor constatate de instanța de recurs, acest examen nu a fost în mod propriu realizat, întrucât instanța de apel s-a raportat, fără a examina conținutul și efectele lor, la două adrese prin care, după preluarea imobilului F. de către fosta U.J. C. civ. Constanța, această entitate juridică a dispus către J. efectuarea de înregistrări contabile. În concret, instanța de apel a considerat că adresele nr. x/14.02.1980 și nr. y/14.02.1980 reprezintă acte de transfer gratuit a mijloacelor fixe către autoarele pârâtelor, fără a justifica, pe baza cadrului normativ al vremii, dacă acestea aveau aptitudinea de a genera efectele pe care decizia recurată le-a consolidat.

Pe lângă împrejurarea că instanța de apel nu a justificat decizia de a plasa acestor adrese efectul translativ de proprietate asupra bunului imobil, instanța de recurs a mai constatat și că instanța de apel nu a justificat, prin considerente apte să explice exhaustiv raționamentul judiciar, care a fost situația juridică a tuturor entităților care s-au succedat în drepturi în legătură cu acest bun.

Astfel, a reținut că nu au fost avute în vedere susținerile esențiale ale reclamantei, potrivit cărora art. 18 alin. (1) din Legea nr. 6/1970 statua că bunurile mobile și imobile, mijloace fixe, proprietate a organizației cooperației de consum, nu puteau fi transmise în proprietate sau date în folosință decât numai cu plată și în cazurile și condițiile prevăzute de lege și statut și nici pe cele referitoare la art. 160 din Legea nr. 109/1996 care stabilea că la data retragerii din sistemul cooperației, partea indivizibilă a proprietății cooperației de consum nu putea fi însușită de membrii retrași, situație pe care apelanta a considerat-o deplin incidentă în cauză. În acest sens, s-a reținut că o examinare exhaustivă a cadrului juridic incident la epoca fiecărei transmiteri se impunea nu doar din perspectiva utilității analizei de fond a cauzei, cât mai ales din cea a legalității și verificării valabilității transferurilor succesive de drepturi; în măsura în care instanța de apel a concluzionat că transmiterea imobilului s-a făcut cu titlu gratuit către autorii pârâtei B., trebuia verificat dacă, în raport cu cadrul normativ evocat în cauză, modalitatea de transfer adoptată de autorii părților a fost permisă de lege.

În contrapondere, astfel cum a arătat instanța de recurs, s-a supus examinării apelului o apărare a cărei examinare a fost omisă, în sensul că intimații au susținut repetat că problema litigioasă a fost tranșată prin hotărâri judecătorești anterioare, fiind, astfel, opusă, în cauză, decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2009 cu privire la care instanța de apel nu a dezvoltat niciun considerent, cu consecința afectării directe a caracterului adecvat a rezolvării judicioase a cauzei.

Instanța de recurs a mai reținut și că judecarea litigiului a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, ale cărei elemente au fost considerate, cu caracter interlocutoriu, a avea relevanță în cauză. Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că, în examinarea apelului, nu s-au avut în vedere statuările deciziei nr. 293/A/09.11.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care procesul penal a fost soluționat, deși această hotărâre a fost depusă la dosar. În acest fel, instanța de apel a anulat efectul interlocutoriu al încheierii din 20.11.2012 a Tribunalului, prin care s-a subliniat interferența decisivă între cele două litigii și, implicit, a fost ignorată norma de drept care conferă autoritate de lucru judecat chestiunilor litigioase rezolvate prin decizia penală.

Prin urmare, a reținut că modalitatea sintetică în care instanța de apel a justificat în considerente soluția pronunțată nu permite verificarea concretă a modului de aplicare a legii.

De asemenea, instanța de recurs a mai arătat că lipsa unui demers propriu-zis de identificare, în succesiunea corectă, atât a modului de înființare și transformare a entităților cărora li s-au constituit drepturi în legătură cu imobilul "F." situat în Constanța, Bd. x, cât și a tuturor actelor de transfer care au vizat acest bun, sub aspectul conținutului și efectelor pe care acestea le-au produs, alăturat lipsei valorificării efectului lucrului judecat opus prin hotărârile judecătorești anterioare, evocate în proces, conduc, în mod evident, la constatarea insuficientei stabiliri a situației de fapt.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 04.09.2023, sub nr. x/2011**.

Prin decizia civilă nr. 197/LP din 20 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1472 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. - prin lichidator judiciar C.I.I. C. și S.C. D. S.R.L., având ca obiect revendicare.

A schimbat în tot sentința civilă nr. 1472/21.12.2020 pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta A., a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. să lase reclamantei A. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul "F." situat în Constanța, b-dul x nr. 63, județul Constanța, format din subsol, 2, 3 și mansardă, în suprafață construită la sol de 158,29 mp, cu număr cadastral x, intabulat în C.F. cu numărul x a U.A.T. Constanța.

Totodată, a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. la plata către reclamanta A. a sumei de 13.834 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, dând efect îndrumărilor stabilite prin decizia de casare, a reținut că, raportat la obiectul prezentei acțiuni - revendicare imobiliară și la data introducerii cererii de chemare în judecată - 09.11.2011, incidente în cauză sunt dispozițiile noului C. civ., respectiv art. 563, conform cărora, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, dispoziții similare vechii reglementări, conținute de art. 480 din vechiul C. civ.

În acest sens, instanța de apel a arătat că acțiunea în revendicare implică dovedirea, de către apelanta-reclamantă A., a dreptului său de proprietate - prin raportare la transmisiunile succesive ale imobilului "F." în patrimoniul diverselor organizații, atât în perioada regimului comunist, cât și ulterior anului 1989, cât și analizarea comparativă, a titlurilor de care se prevalează intimata-pârâtă B., din patrimoniul căreia bunul imobil a fost transmis în patrimoniul intimatei pârâte D. S.R.L., urmare executării silite finalizate cu adjudecarea acestuia.

Curtea a reținut că, până la momentul anului 1980, părțile nu contestă transmisiunile succesive ale imobilului "F.", astfel cum acestea rezultă din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată și din mențiunile raportului de expertiză întocmit în prezentul litigiu de expertul judiciar L., și nici faptul că, urmare transmisiunilor succesive, în anul 1980, imobilul se regăsea în patrimoniul A. (U.J. C. civ. Constanța).

În acest sens, Curtea a constatat că respectivul imobil a fost cumpărat, la data de 08.08.1939, de G. din mun. Constanța, conform actului de vânzare nr. 20735/1937 (2/3 din imobil) - dosar fond și ordonanței de adjudecare nr. 4908/21.07.1937 (1/3 din imobil) - dosar fond.

Întrucât în baza Decretului pentru organizarea Cooperației nr. 133/1949 și actului nr. 15438/07.04.1950 G. s-a dizolvat, M. a preluat activul și pasivul băncii populare, în activul acesteia figurând și imobilul "F.", astfel că, în același an 1950 M. apare ca proprietară a acestui imobil.

Urmare fuziunii mai multor cooperative, M. a făcut parte din N.; la data de 30.06.1954, această cooperativă raională și-a încetat activitatea, în raport de dispozițiile H.C.M. nr. 793/1954, urmând procedura de lichidare; conform procesului-verbal din data de 30.04.1955 încheiat de Comisia de lichidare, printre bunurile menționate în bilanțul din 31.03.1955 figura și clădirea cu trei etaje de pe strada x, nr. 57, închiriată (imobilul "F."), care apare, din acest moment, în patrimoniul O., modul de transmitere a proprietății fiind reglementat de prevederile art. 3 din Decretul nr. 244/1955 privind reglementarea transmiterii unor bunuri imobile proprietatea statului către unitățile cooperatiste, conform căruia dacă pe terenurile în cauză se găsesc și construcții, se va transmite către unitățile cooperatiste atât folosința fără termen, cât și proprietatea construcțiilor, prin hotărâre a consiliului de miniștri. Așadar, transmiterea proprietății imobilului către O. rezultă din aplicarea prevederilor Decretului nr. 244/1955, în baza cărora această entitate se justifică ca și proprietar deplin.

Întrucât în anul 1968, în baza Legii nr. 2 pentru îmbunătățirea organizării administrativ teritoriale, teritoriul României a fost reorganizat, din regiuni fiind constituite județele, a fost emisă decizia I. nr. 30/18.02.1968, în baza căreia uniunile regionale ale cooperativelor de consum și-au încetat activitatea, iar patrimoniul acestora a fost transmis uniunilor județene nou înființate, la nivelul județului Constanța fiind constituită A..

Instanța de apel a reținut că, deși este real că pentru intervalul ulterior anului 1968 și până în anul 1980, nu se regăsesc înscrisuri în referire la situația juridică a imobilului "F.", divizarea patrimoniului uniunii regionale între uniunile județene prezumă transmiterea imobilului către A. (U.J. C. civ.), iar pentru acest interval de timp, nici pârâtele nu contestă dreptul de proprietate al U.J. C. civ. Constanța și nici nu au fost în măsură a depune înscrisuri în sensul contrar prezumției menționate; de altfel, cadrul legislativ instituit prin dispozițiile Decretului nr. 244/1955 nu a suferit modificări, dreptul de proprietate al uniunilor județene ale cooperativelor de consum fiind protejat și prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 6/1970.

De altfel, Curtea a constatat că U.J. C. civ. efectua, în anul 1973, reparații curente la acest imobil, conform adresei emise la data de 27.02.1973, și achita impozitul aferent, conform declarației pentru stabilirea impozitului clădirilor (organizației socialiste) pe anul 1980, depus la data de 01.02.1980, comportându-se, în consecință, ca un adevărat proprietar, justificând calitatea de proprietar până la nivelul anului 1980, precum și ulterior.

Curtea a mai reținut că, în anul 1980, între U.J. C. civ. Constanța și J. (înființată în anul 1971, în baza Legii nr. 6/1970), a intervenit operațiunea juridică consemnată în adresa nr. x/14.02.1980 și în adresa nr. x/14.02.1980, de la acest moment părțile având poziții contrare, stabilirea calității de proprietar a intimatelor-pârâte depinzând, în mod covârșitor, de determinarea naturii juridice și a efectelor produse de operațiunea consemnată în cele două adrese.

Curtea a arătat că, potrivit mențiunilor adresei nr. x/14.02.1980, U.J. C. civ. Constanța a comunicat J. faptul că pe raza de activitate a cooperativei se află o clădire (fiind descris imobilul) care, începând cu data de 01.01.1980, trece în gestiunea J.. S-a comunicat J. faptul că îi revine obligația de a lua măsuri pentru buna întreținere a clădirii, întocmirea formelor legale pentru închirierea clădirii, urmând ca acest imobil să fie înregistrat în evidența gestionară și contabilă a cooperativei, cu valoarea de 626.000 RON, uzură calculată până la 31.12.1979 în sumă de 280.448 RON, cu o rată de amortizare anuală de 8.764 RON, urmând ca, în evidența contabilă a U.J. C. civ. să se facă aceleași operațiuni prin stornare în roșu, în finalul adresei menționându-se faptul că, de felul cum sunt gestionate și utilizate fondurile fixe din gestiunea cooperativei răspunde personal președintele cooperativei.

Totodată, s-a mai reținut că, prin adresa nr. x/14.02.1980, emitenta U.J. C. civ. Constanța a comunicat J. faptul că datoriile către stat reprezentate de impozite aferente imobilului urmează a fi achitate de J., pe considerentul preluării de către această entitate a bunurilor respective, urmând instrucțiuni concrete în referire la cuantumul impozitelor și modul de achitare al acestora.

Ca atare, instanța de apel a reținut că, de vreme ce în cuprinsul celor două adrese se face referire în mod expres la noțiunea trecerii în gestiune a imobilului, iar instrucțiunile formulate către J. vizau exclusiv exercitarea atribuțiilor de bună întreținere a clădirii, prin prisma derulării contractelor de închiriere și a modalității de achitare a impozitului aferent, nu se poate conferi acestei adrese natura juridică a unui titlu translativ al dreptului de proprietate, cum neîntemeiat susțin intimații pârâți.

De altfel, conform celor reținute de Curte, cadrul legislativ aferent anului 1980 nu permitea, sub nicio formă, transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire printr-o simplă adresă, asimilabilă unui înscris sub semnătură privată, fiind absolut necesară încheierea unui act autentic ad validitatem pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.

În acest sens, Curtea a reținut că, la data întocmirii celor două adrese, organizarea și funcționarea cooperațiilor de consum era reglementată de Legea nr. 6/1970.

Potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, bunurile mobile și imobile, mijloace fixe, proprietate a organizațiilor cooperației de consum, nu pot fi transmise în proprietate sau date în folosință decât numai cu plată și în cazurile și condițiile prevăzute de lege și statut; iar potrivit alin. (3) al sus menționatului articol:

"Cu excepția dobândirii de către stat prin prescripția achizitivă sau posesia de bună credință, bunurile imobile, mijloacele fixe, proprietate a organizației cooperației de consum, nu pot fi dobândite de terți prin prescripție achizitivă", iar alin. (5) și (6) stipulau în sensul că mijloacele circulante pot fi transmise în proprietate cu plată, dacă sunt excedentare, potrivit reglementărilor stabilite de către Uniunea centrală. În aceeași măsură mijloacele circulante pot fi urmărite de către creditorii organizațiilor cooperatiste. Produsele organizațiilor cooperatiste se înstrăinează cu plată, aceasta fiind o formă de protecție a proprietății cooperatiste.

Așadar, un transfer al dreptului de proprietate efectuat în baza unor simple adrese și în lipsa achitării oricărui preț nu putea interveni în condițiile legislative de la acel moment, cum nefondat susțin intimații-pârâți, iar cadrul normativ în vigoare și modul în care a evoluat nu a suferit modificări care să justifice susținerile nefondate ale acestora.

A mai reținut instanța de apel că Legea nr. 6/1970 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum a fost abrogată prin Decretul Lege nr. 67/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, care a fost înlocuit de Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, abrogată prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționare cooperației.

Decretul-Lege nr. 67/1990, prin care s-a abrogat Legea nr. 6/1970, nu a dispus vreun transfer de proprietate al bunurilor aflate în folosința organizațiilor cooperatiste, dreptul de proprietate al apelantei U.J. C. civ. nesuferind modificări în baza actului normativ menționat. În egală măsură, nici legile ulterioare nu au afectat dreptul de proprietate constituit pe baza vechii reglementări, dispozițiile art. 120 alin. (2) din Legea 1/2005 fiind în sensul că: Activul și pasivul federalelor și asociațiilor teritoriale prevăzute la alin. (1), cuprinzând partea divizibilă și partea indivizibilă, vor fi determinate conform situației financiare încheiate la data reorganizării acestora.

Decretul nr. 144/1958 conținea dispoziții exprese în ceea ce privește înstrăinarea construcțiilor, dispozițiile art. 11 statuând expres în sensul că înstrăinarea, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcții, se putea face numai prin act autentic necesar pentru însăși valabilitatea convenției, în materia cooperațiilor de consum nefiind instituite eventuale dispoziții derogatorii; așadar, dispozițiile legale în vigoare sancționau cu nulitatea transmiterea proprietății făcută în lipsa unui act autentic, astfel că, în opinia Curții, cele două adrese nr. x și nr. 2331/14.02.1980 nu au avut aptitudinea de a transfera dreptul de proprietate în patrimoniul J..

În plus, prin contractul de închiriere nr. x/04.01.2002, imobilul "F." a fost dat spre folosință de către locatorul A. (ce își aroga, așadar, calitatea de proprietar), locatarului B., calități menționate expres în preambulul contractului; ulterior, prin acțiunea civilă ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2005, reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. x/04.01.2002, pentru considerentul că acesta ar fi lovit de nulitate absolută, întrucât toate bunurile închiriate s-ar fi aflat, la data încheierii contractului, în patrimoniul reclamantei, care deținea un drept de proprietate, nefiind doar detentor precar.

Prin sentința civilă nr. 1487 din 9 martie 2007, definitivă prin decizia civilă nr. 210 din 01.10.2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2005, s-a dispus respingerea acțiunii, iar considerentele hotărârilor au vizat exclusiv situația juridică a contractului de închiriere, neputându-se reține eventuala incidență a autorității de lucru judecat a considerentelor acestor hotărâri.

A mai reținut instanța de apel că, în considerentele sentinței penale nr. 48/P/11.04.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul penal nr. x/2014 (până la soluționarea căruia instanța de fond, reținând legătura dintre soluția pronunțată de instanța penală și cea din prezentul litigiu, a dispus suspendarea judecății), dispunându-se achitarea inculpaților, inclusiv a numitului D. (administratorul D. S.R.L.), s-a reținut că A. - Societatea J. de gradul II nu ar fi continuatoarea fostei A. și că imobilul "F." s-a aflat, încă din anul 1980, doar în patrimoniul J. reorganizată în B. . Însă, Curtea a constatat că, prin decizia civilă nr. 293/09.11.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut, în mod expres în considerente, faptul că achitarea inculpaților se justifică prin aceea că faptele pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată nu sunt prevăzute de legea penală (prima instanță dispunând achitarea pentru considerentul inexistenței faptelor), întrucât în cauza penală nu se poate individualiza cine este proprietarul bunului imobil "F.", acțiunea civilă fiind lăsată nesoluționată întrucât a apreciat Înalta Curtea de Casație și Justiție că instanța penală nu stabilește cine este proprietarul bunului, aceasta putându-se realiza numai în cadrul unei acțiuni în revendicare, în fața unei instanțe civile, care este tocmai prezenta acțiune.

Instanța de apel a constatat că, în prezentul litigiu, rămân ca lipsite de aplicabilitate aspectele reținute de instanța penală de fond, neputându-se reține o eventuală autoritate a considerentelor instanței penale de fond.

Concluzionând că, la nivelul anului 1980, nu s-a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul U.J. C. civ. în patrimoniul J., astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului F. nu s-a transmis și nici nu s-a regăsit, nici temporar, în patrimoniul pârâtei, Curtea a expus modul în care a evoluat în timp cadrul legislativ în baza căruia ambele părți - U.J. C. civ. și J. s-au reorganizat până în prezent, pentru a justifica de ce, în cadrul prezentei acțiuni, unica parte care justifică titlul de proprietate asupra imobilului este apelanta reclamantă A., în timp ce pârâta B. și, implicit, D. S.R.L. nu pot opune niciun drept de proprietate asupra construcției.

Pe baza susținerilor părților și a actelor normative incidente, Curtea a reținut că, în anul 1991, A. (U.J. C. civ. Constanța) s-a reorganizat în A., funcționând până în anul 2005.

În baza dispozițiilor Legii nr. 1/2005, federațiile teritoriale ale A. înființate prin Legea nr. 109/1996, s-au reorganizat într-una din formele de asociere, respectiv asociație sau uniune județeană, după caz, sau în societate cooperativă de gradul 1 sau 2. Așadar, în temeiul noii legi, A. s-a reorganizat în societate cooperativă de gradul 2, aceasta fiind succesoarea A..

Calitatea de succesoare a apelantei reclamante A. a fost statuată, în mod repetat, prin decizii de speță soluționate în ultimă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, cum ar fi decizia nr. 761/20.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 1926/06.12.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 2412/16.09.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2006, decizia nr. 116/27.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2008 la toate aceste dosare făcând referire decizia nr. 1220/13.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul civil nr. x/2006 (fila x și urm. vol. 3 dosar de fond), Înalta Curte reținând în mod expres faptul că, în cadrul litigiilor menționate anterior, în care s-a soluționat problema juridică a continuității entităților A. - statuându-se că aceasta este continuatoarea U.J. C. civ. și A., considerentele reținute se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiile ulterioare, cât timp, odată reținută calitatea de succesor, chiar dacă fondul litigiilor ulterioare vizează alte imobile și au un alt obiect/cauză juridică, acest aspect nu mai poate fi disputat într-un alt proces (dosar fond).

Așadar, Curtea a apreciat că nici în prezentul litigiu legătura dintre U.J. C. civ., A. și apelanta reclamantă A. nu se impune a fi analizată prin prisma acelorași critici învederate de intimații-pârâți, reținându-se că apelanta este continuatoarea de drept a A., în patrimoniul căreia se regăsea și imobilul "F.".

La rândul său, după înființarea în anul 1971, J. își schimbă în anul 1982 denumirea în P., iar în anul 1991 își schimbă din nou denumirea, în J., pentru ca, în anul 1992, să își schimbe denumirea în B..

Ca urmare a Legii nr. 1/2005, are loc schimbarea denumirii, din B., în B..

În continuare, s-a reținut că, la momentul retragerii B. din A. - intervenită la data de 17.12.2002, erau în vigoare prevederile Legii nr. 109/1996 care, la art. 160, prevedeau că partea indivizibilă a proprietății organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit nu poate fi însușită de către membrii cooperatori sau de organizațiile cooperatiste asociate.

Or, B. avea tocmai această calitate la apariția Legii nr. 109/1996.

Potrivit art. 160 alin. (2) și (3) din Legea nr. 109/1996, "partea divizibilă cuprinde părțile sociale vărsate de membrii cooperatori, respectiv de organizațiile cooperatiste asociate, care pot fi bunuri mobile corporale sau bunuri imobile, precum și dividendele cuvenite membrilor cooperatori, respectiv organizațiilor cooperatiste asociate. La cooperativele de consum, partea divizibilă a proprietății cuprinde și cota-parte din fondul de dezvoltare aferentă părților sociale subscrise și vărsate de membrii cooperatori, pe perioada cât aceștia au fost membri ai cooperativei", iar partea indivizibilă "cuprinde întregul patrimoniu al organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit, acumulat de acestea în decursul întregii lor activități, mai puțin partea divizibilă prevăzută la alin. (2) din prezentul articol, aflat în proprietatea cooperativelor de consum, a cooperativelor de credit - bănci populare, a A., a caselor teritoriale ale cooperativelor de credit, a Q. și a I., în baza bilanțurilor contabile de la sfârșitul anului anterior intrării în vigoare a prezentei legi, precum și bunurile dobândite ulterior de acestea".

Prin art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 s-a stabilit că partea indivizibilă este partea patrimoniului societății cooperative, acumulat de aceasta în decursul activității, mai puțin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândirii între membrii cooperatori.

Potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 1/2005, patrimoniul societății cooperative se compune din partea divizibilă și partea indivizibilă, iar prin art. 65 alin. (1) s-a stabilit că orice înstrăinare sau transmitere a folosinței imobilizărilor corporale care sunt proprietatea societății cooperative se poate realiza numai cu plată, cu aprobarea adunării generale.

Având în vedere că probele administrate nu dovedesc dobândirea proprietății de către B. anterior intrării în vigoare a Legii nr. 109/1996, intimata pârâtă neputându-se prevala de niciun titlu de proprietate asupra imobilului "F.", Curtea a reținut că acest imobil nu putea fi inclus în partea indivizibilă a patrimoniului acesteia.

Sub un alt aspect, instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză - în sensul că imobilul F. ar fi intrat în patrimoniul intimatei pârâte B., acestea excedând atribuțiilor expertului contabil judiciar.

A mai arătat instanța de apel că împrejurarea de care se prevalează intimata B. - a înregistrării imobilului în contabilitatea proprie și a achitării sarcinilor fiscale aferente, conform certificatelor emise de D.G.F. Constanța nu prezintă relevanță prin prisma dovedirii unui drept de proprietate, în condițiile în care actele contabile nu constituie acte translative de proprietate, iar plata impozitelor și taxelor poate fi realizată și de detentorul bunului; menționarea imobilului în contabilitatea pârâților, cuprinderea într-un inventar, chiar aprobat de adunarea generală, plata impozitelor și taxelor de către aceste persoane sau eventuale investițiile realizate, chiar eventuala perfectare a unor contracte de locațiune asupra imobilului, în lipsa deținerii unui titlu valabil de proprietate obținut în unul din modurile expres prevăzute de lege, sunt lipsite de relevanță în prezentul litigiu, în care analiza instanței este efectuată exclusiv în scopul verificării existenței unui titlu justificativ al dreptului de proprietate.

Or, astfel cum a precizat instanța de apel, sub imperiul vechiul C. civ., dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirilor se putea realiza conform art. 644 C. civ., "(...) prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune", iar conform art. 645 din același cod "și prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune".

A mai reținut Curtea că, în condițiile în care, la data executării silite inițiate de intimata-pârâtă D. S.R.L., finalizată cu emiterea actului de adjudecare nr. 34/920/2006, imobilul nu se regăsea în patrimoniul debitorului B. urmărit, nici intimata pârâtă D. S.R.L. nu se poate pretinde a fi proprietara de drept a imobilului "F.", acestuia neputându-i fi transmis dreptul de proprietate.

În ceea ce privește înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, invocată de intimata-pârâtă D. S.R.L., Curtea a arătat că, în cadrul acțiunii în revendicare, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, în condițiile în care societatea a dobândit de la un neproprietar imobilul construcție, este lipsită de relevanță; în cauză, nu se procedează la o comparare a două titluri de proprietate (valabil dobândite) pentru a se analiza criteriul înscrierii prioritare în cartea funciară, cât timp doar apelanta-reclamantă deține drept de proprietate asupra imobilului.

A mai considerat instanța de apel că intimatele-pârâte nu se pot prevala nici de autoritatea de lucru judecat a considerentelor reținute în hotărârea definitivă pronunțată în dosarul civil nr. x/2009 - având ca obiect contestația la executare formulată de contestatoarea A. în contradictoriu cu intimații B. și D. S.R.L., prin care s-a solicitat anularea integrală a actelor de executare, inclusiv a actului de adjudecare emis la data de 31.12.2007 asupra imobilului "F.", în dosarul de executare silită nr. x/2006.

În acest sens, Curtea a constatat că, prin sentința civilă nr. 4417/03.03.2011, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul menționat, s-a dispus respingerea contestației la executare; prin decizia civilă nr. 22/12.05.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a dispus admiterea apelului declarat de contestatoarea A., cu consecința admiterii contestației la executare, apreciind instanța de apel că urmărirea silită asupra imobilului s-a realizat în lipsa unui titlu de proprietate al debitorului urmărit, B. (dosar fond); prin decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a dispus admiterea recursului declarat de recurentele B. și D. S.R.L. și modificarea, în tot, a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției tardivității formulării contestației la executare, respingerii apelului formulat de A., ca nefondat, admiterii apelurilor formulate de B. și D. S.R.L. și respingerii contestației la executare, ca tardiv formulată.

Curtea a reținut că, raportat la soluția dispusă prin dispozitivul deciziei civile nr. 1457/COM/03.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, sunt considerente decizorii exclusiv cele care susțin soluția de respingere a contestației la executare, ca tardiv introdusă, doar acestea putându-se impune cu autoritatea de lucru judecat reglementată prin prevederile art. 430 din actualul C. civ., recunoscută și sub imperiul vechiul C. proc. civ., într-un litigiu ulterior purtat între aceleași părți.

Altfel spus, eventuala analiză efectuată de instanța de recurs în respectivul litigiu în privința părții care justifică titlul de proprietate asupra imobilului (reținându-se în considerentele deciziei faptul că B. - actuala B. a avut în patrimoniu imobilul "F.", bun identificat și urmărit în faza de executare, odată ce proprietarul-debitor a fost obligat să achite către S.C. D. S.R.L. contravaloarea îmbunătățirilor făcute de acesta la proprietatea sa - efectul pozitiv al lucrului judecat - iar recurenta A. nu a dovedit niciun drept de proprietate asupra bunului în cauză, înscrisurile la care face referire instanța de apel, nefăcând dovada dreptului pretins, ele reprezentând declarații pe proprie răspundere, care pot fi date de către orice contribuabil fiscal) reprezintă considerente superflue, ce exced soluției dispuse și care nu se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, doar în cadrul acestuia analizându-se și statuându-se asupra acestui aspect.

Concluzionând, cât timp doar reclamanta A. a făcut dovada unui mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului "F.", iar actele și faptele analizate nu susțin transmiterea proprietății către B., în prezentul litigiu nici nu se poate vorbi despre o comparare a titlurilor invocate (prin prisma eventualei prevalențe a unuia dintre ele), doar reclamanta făcând dovada că deține un astfel de titlu.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență R. și D. S.R.L. au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, pârâta B., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență R., arată că, din cuprinsul considerentelor deciziei de casare (nr. 1549 din 21 iunie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011) se pot contura mai multe îndrumări pentru instanța de apel, respectiv: necesitatea identificării, în succesiunea corectă, a modului de înființare și transformare a entităților cărora li s-au constituit drepturi în legătură cu imobilul F., a tuturor actelor de transfer care au vizat imobilul F. sub aspectul conținutului și efectelor pe care acestea le-au produs, a valorificării efectului lucrului judecat opus prin hotărârile judecătorești anterioare evocate.

Potrivit recurentei-pârâte, în rejudecare, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În acest sens, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 18 din Legea nr. 6/1970 care reglementează ipoteza transmiterii proprietății către terții care nu fac parte din cooperația de consum, nicidecum tranzacțiile din cadrul cooperației de consum, care este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. i): condițiile de încredințare a gestiunilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor.

De asemenea, potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții, care nu au aplicabilitate în cauză.

Recurenta-pârâtă susține că regimul juridic avut în vedere în mod eronat de către instanța de apel se referă la imobilele terenuri cu sau fără construcții, care se pot transmite doar în baza unor acte autentice (ad validitatem), ipoteză care nu este incidentă în cauză, în raport de regimul juridic aplicabil transmiterii în proprietatea sa a dreptului de proprietate asupra imobilului construcție (fără teren) "F." prin cele două adrese nr. x/14.02.1980 și, respectiv, nr. 2331/14.02.1980.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă arată că transmiterea așa-ziselor gestiuni s-a realizat în cadrul cooperativelor de consum, adresa nr. x stipulând că se transmite din gestiunea U.J. C. civ. Constanța în gestiunea B. deci, din patrimoniul uneia în patrimoniul celeilalte.

Potrivit recurentei-pârâte, termenul/sintagma "gestiune" nu are sensul dat de instanța de apel, el desemnând în cazul de față - patrimoniul cooperativei.

În acest sens, recurenta-pârâtă subliniază că, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 6/1970, I. poate emite norme obligatorii pentru toate organizațiile cooperației de consum cu privire la condițiile de încredințare a gestiunilor, context în care, în temeiul unor decizii politice luate de fostul partid comunist, respectiv hotărârea plenarei C. civ. al H. din 22-23 martie 1978, s-a dispus transferul unor mijloace fixe de la I. la organizațiile și întreprinderile cooperației de consum. Mai departe, în baza acestei hotărâri a C. civ. al H., U. C. civ..C. - I. a emis decizia nr. 67/24.04.1979 prin care s-au aprobat normele privind finanțarea investițiilor și transferul fondurilor fixe la organizațiile și întreprinderile cooperației de consum. Ulterior, în virtutea acelorași decizii, s-a emis circulara I. nr. x/15.05.1979 (dată în aplicarea deciziei nr. 67/1979) prin care s-a reglementat faptul că decontarea și evidența fondurilor fixe redistribuite/transferate între organizațiile și întreprinderile cooperației de consum se face - fără plată - prin transmiterea corespunzătoare a mijloacelor din activ și a sumelor din pasiv, conform regulilor contabile trasate prin această circulară.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a înțeles mecanismul juridic de transfer în cadrul cooperației de consum, aplicând legi generale care nu au incidență în cauză.

Potrivit recurentei-pârâte, un bun imobil construcție poate fi transmis în mod valabil între doi profesioniști prin emiterea unei simple facturi fiscale și înregistrarea aferentă în analiticele contabile, precum și la organele cu atribuții de impozitare, această posibilitate există și în prezent și a existat și la epoca la care face referire, nefiind nevoie de act autentic pentru a transmite în mod valabil o construcție fără teren, mai ales că nu exista încă sistemul de Carte Funciară.

Recurenta-pârâtă apreciază că foarte important sub aspectul regimului juridic în care a fost transferat imobilul F. este conținutul adresei nr. x/20.01.1993 a I. și Credit - I. potrivit cu care:

"în urma măsurilor de reorganizare a cooperației, patrimoniul cooperatist a fost divizat și transmis în proprietatea cooperativelor de consum locale. În acest fel, bunurile care au aparținut fostelor G., între care și imobilul din B-dul x nr. 63 (imobilul F.) cu terenul aferent se regăsesc în patrimoniul B. ca parte a capitalului său social". Deci, se vorbește de patrimoniu și de drept de proprietate.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a realizat o evaluare pertinentă a naturii juridice a celor două adrese, nr. 2401/14.02.1980 și nr. 2331/14.02.1980, și a efectelor juridice reale cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat în contextul legislativ al epocii respective.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a acordat valență juridică statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală din decizia penală nr. 293/A/09.11.2018, încălcând, astfel, dispozițiile art. 163 și art. 166 din C. proc. civ. de la 1865 sub aspectul efectului pozitiv al puterii