ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2015

Decizia nr. 2153/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 662 din 21 iunie 2002, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondate, excepțiile vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local Constanța, municipiul Constanța, prin primar și RA. A. SA Constanța.

A respins, ca nefondate, atât acțiunea în revendicare formulată de reclamanții B., C. și D., cât și cererea reconvențională formulată de pârâtul E. Constanța.

Instanța de fond a reținut că imobilul supus procedurii inițiate în temeiul art. 480 C. civ. - situat în municipiul Constanța, alcătuit din teren de 372 mp și construcție cu parter + 3E - a fost preluat de Statul român cu titlu valabil, în temeiul Decretului Lege nr. 439/1945, astfel încât, în comparare de titluri, bunul nu poate fi retrocedat fostului proprietar.

Într-un prim ciclu procesual, apelul a fost respins, ca tardiv formulat, prin Decizia nr. 133/C din 12 noiembrie 2002 a Curții de Apel Constanța, casată cu trimitere spre rejudecare, conform Deciziei nr. 2491 din 10 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție.

Prin motivele de apel formulate împotriva sentinței, reclamanții au arătat sub un prim aspect că în dispozitiv au fost recunoscute drepturi unei persoane străine de pricină, D., care nu a formulat nicio cerere în prezenta cauză.

A fost deopotrivă criticată respingerea acțiunii, ca fiind nefondată, pe dublul considerent al instanței de fond, anume, ai preluării eu titlu a bunului și aflării lui în prezent în proprietatea publica a statului. Au fost reiterate argumentele privitoare la preluarea prin rechiziție conform procesului-verbal din 5 iulie 1946, la neîndeplinirea obligației statului de restituire a bunului imobil preluat cu această destinație, după terminarea operațiunilor care au necesitat rechiziția, precum și la deținerea fără titlu a imobilului, cu încălcarea a înseși dispozițiilor constituționale ale vremii, în anul 1975 apare o decizie a fostului Sfat popular al regiunii Dobrogea, prin care bunul este trecut in administrarea I.C.R.A.L. Constanța.

Prin încheierea din data de 15 iunie 2005, a fot calificată cererea depusă de E. Constanța, de la termenul din 12 noiembrie 2002, ca fiind aderare Ia apel în condițiile art. 293 C. proc. civ.

Față de susținerile apelanților-reclamanți cu privire la lipsa calității procesuale în cauza pendinte a numitei D., la termenul de judecată din data de 18 februarie 2004 s-a dispus de către Curtea de Apel Constanța scoaterea acestei persoane din citativ, cu menționarea corectă a părților apelante ca fiind C., F. și B.

La termenul din data de 21 septembrie 2005, apelanții-reclamanți au solicitat suspendarea judecății apelului până la soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin încheierea de la aceeași dată s-a admis această cerere.

Ulterior au fost efectuate verificările administrative privitoare Ia stadiul soluționării notificării din 2 august 2001, depuse în condițiile legii speciale pentru acest imobil.

La data de 2 octombrie 2013, apelanta B. a precizat că F. și C. au decedat (primul la data de 31 septembrie 2009, celălalt la data de 18 iunie 2011), urmând a fi introduși în cauză moștenitorii lor, identificați conform certificatelor din 15 octombrie 2009 eliberat de B.N.P., G. și respectiv, din 01 iulie 2011 eliberat de B.N.P., H. și asociații.

Potrivit primului certificat, succesorii legali ai defunctului F. sunt I., C. și B., iar conform celui de-al doilea certificat, de pe urma defunctului C. au rămas ca succesori legali J. și K.

În raport de aceste noi înscrisuri s-a reevaluat cadrul procesual, fiind introduși în cauză moștenitorii legali ai apelanților menționați.

Prin aceeași notă depusă la data de 2 octombrie 2013, apelanții-reclamanți au arătat că notificarea din 02 august 2001 a primit o rezolvare în acord cu Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, o atare cerere, de soluționare jurisdicționaiă a notificării tăcând obiect ai Dosarului nr. x/118/2012 ai Tribunalului Constanța.

Soluția pronunțată în acel dosar (sentința civilă nr. 4356 din 25 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curții de Apel Constanța) a fost prezentată la data de 9 martie 2015, odată cu cererea de repunere pe rol a cauzei,

Apelanta-reclamantă J. a arătat că această solicitare vine în contextul în care nu mai subzistă temeiul suspendării judecății apelului, dispusă încă din data de 21 septembrie 2005 de către Curtea de Apel Constanța.

Cauza a fost repusă pe rol, în raport de dispozițiile art. 245 C. proc. civ., prin încheierea din data de 8 aprilie 2015, fiind invocată, însă, de către intimata A. Constanța, lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât acțiunea inițiată pe temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată irevocabil, iar bunul a ieșit din administrarea acestei entități prin proces-verbal de transfer încheiat cu L.

Totodată, a fost invocată de către intim ați i-pârâți - autorități locale - excepția lipsei de Interes a apelanților-reclamanți în susținerea acțiunii în revendicare, față de soluția dispusă în procedura legii speciale.

Prin Decizia nr. 33/C din 15 aprilie 20.15, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei pârâte RA. A. SA Constanța, în apel.

A respins excepția lipsei de interes a apelului reclamanților B., I., L. și J.

A respins, ca neîntemeiat, apelul reclamanților și, ca rămasă fîu% efecte, cererea de aderare la apel formulată de apelantul-pârât-reconvenient M. Constanța.

A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu privire la prima excepție analizată, instanța de apel a reținut că instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A. Constanța în cadrul acțiunii în revendicare, iar această soluție nu a fost contestată pe calea apelului de către această entitate, așa încât o nouă evocare a excepției în apel - pe rațiuni legate de fondul cauzei - nu poate fi primită.

Împrejurarea că bunul imobil ar fi fost predat în baza Deciziei nr. 124/1991 și ulterior, printr-un protocol de predare-primire datat 31 martie 1994 (acte încheiate așadar mai înainte de pronunțarea soluției primei instanțe și avute în vedere în soluționare) trebuie privită ca un aspect al fondului raportului litigios, dezlegat irevocabil - în absența căii ordinare de atac - prin sentința civilă nr. 662 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Constanța, asupra căruia instanța de apel nu poate relua dezbaterile, cu încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în aceste condiții, chestiunea lipsei calității procesuale pasive a A. Constanța nu mai putea fi reiterată în apelul reclamantelor și față de apelul incident al M. Constanța.

În ceea ce privește excepția iipsei de interes a apelanților-reclarnanți în susținerea propriei căi de atac, în raport de sentința Tribunalului Constanța, pe argumentul că obiectul raportului litigios a primit o dezlegare irevocabilă în procedura jurisdicțională declanșată conform Legii nr. 10/2001, Curtea de Apel a reținut că, principial, față de o soluție defavorabilă, cel nemulțumit va avea întotdeauna dreptul și interesul în a promova (și susține) calea de atac. Interesul procesual în continuarea unui litigiu care pare a-și fi găsit rezolvarea prin statuările dispuse într-un alt proces nu se confundă, însă, cu temeinicia unui asemenea demers, pentru că în această materie, Interesul este întotdeauna asociat unui drept procedural deja confirmat, de parte în proces, dar și unui drept substanțial afirmat, de titular al unor drepturi și obligații puse în discuție.

Prin urmare, dată fiind soluția dispusă prin sentința civilă nr. 662 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Constanța, de respingere a acțiunii în revendicare, apelanții-reclamanți vor fi considerați întotdeauna ca având dreptul și interesul procesual de a-și continua judecata în acest demers, ele neputând fi negate pe rațiuni trase din evenimente ulterioare depunerii căii de atac și care nu implică voința personală a titularului (renunțarea la drept ori la judecată).

Or, în speță, conform susținerilor apelanților-reclamanți, prin apărător, formulate oral ia termenul de judecată din 8 aprilie 2015, aceste părți nu au înțeles să depună cerere de renunțare la judecată.

Așa fiind împrejurarea soluționării în temeiul Legii nr. 10/2001 a notificării depuse la data de 2 august 2001 de B., F. și C., pentru imobilul din municipiul Constanța, (teren și construcție), conform Deciziei civile nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curții de Apel Constanța, nu pune în discuție de plano lipsa de interes a apelanților-reclarnanți în continuarea demersului fondat pe dreptul comun.

Asupra temeiniciei susținerilor apelantelor-reclamante B., I., K. și J. în privința greșitei statuări a Tribunalului Constanța asupra modalității de preluare a bunului imobil de către stat în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), Curtea de Apel a reținut că aceste argumente nu își mai găsesc relevanța în contextul în care prin decizia suscitată, pronunțată în Dosarul nr. x/118/2012, s-a recunoscut irevocabil acelorași reclamante calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul care a făcut obiectul cererii în revendicare, dispunându-se totodată - ca modalitate de aplicare a normei speciale - restituirea în natură de către L. a imobilului în cauză, identificat conform expertizei topografice N. și expertizei imobiliare O.

Această soluție a fost pusă, de altfel, în executare prin procesul-verbal de predare primire datat 22 august 2014, depus la dosar.

Adagiul electa una via, aplicabil și în această situație, reflectă o regulă de drept procesual care împiedică o parte să pretindă, prin apelarea la multiple demersuri în instanță, reluarea perpetuă a discuțiilor asupra existenței dreptului, conținutului și întinderii acestuia, câtă vreme aceste elemente au fost analizate definitiv într-una din căile alese de reclamant.

Ca urmare, apelul reclamantelor, formulat împotriva sentinței civile nr. 662/2002 a Tribunalului Constanța și repus pe rol după soluționarea irevocabilă a cauzei în Dosarul nr. x/118/2012, va fi respins, ca fiind neîntemeiat, instanța de apei neputând să reevalueze, în acord cu dispozițiile art. 294 și urm. C. proc. civ., chestiunile legate de preluarea „cu titlu" a bunului imobil de către stat, de comparare a titlurilor conform arî.480 C. civ. și de îndreptățirea la retrocedarea lui către reclamante - aspecte deja tranșate în procedura Legii nr. 10/2001.

Asupra apelului incident al M. Constanța, instanța de apel a constatat că sunt incidente prevederile art. 293 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că, dacă apelul principal este retras, respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (ca în speță), aderarea la apel prevăzută de art. 293 alin. (1) C. proc. civ. rămâne fără efecte.

Cum în speță apelul incident nu a fost depus înăuntrul termenului de apel (care în cazul E. Constanța era deja împlinit, față de data comunicării sentinței primei instanțe, la data de 12 noiembrie 2002), această cale de atac nu poate primi calificarea ca apel principal, urmând ca, pe temeiul sus¬menționat, să fie respins ca rămas fără efect.

Cât privește cererile de acordare a cheltuielilor de judecată față de soluțiile prefigurate în cele două căi de atac, Curtea de Apel a reținut că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu își găsesc aplicarea, apelurile nefiind respinse ca urmare a soluționării pe fond a litigiului, ci doar ca o consecință a statuării anterioare în procedura speciala.

Faptul că părțile apelante nu au renunțat la judecata prezentului apel după pronunțarea Deciziei civile nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curții de Apel Constanța nu activează vreo culpă procesuală și nu îndreptățește autoritatea locală Ia plata cheltuielilor generate de acest proces - de vreme ce clarificarea dreptului acelorași persoane fizice la restituirea în natură a implicat în cele din urmă apelarea la Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, față de lipsa unei dispoziții motivate asupra notificării din anul 2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții M. Constanța și L. București.

I). Pârâtul M. Constanța a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și a solicitat casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea judecării apelului incident formulat de M., Constanța.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul incident formulat de M. Constanța și a constatat că acesta este lipsit de obiect, în condițiile în care apelul principal al reclamanților a fost respins ca neîntemeiat

Pentru a dispune în sensul anterior menționat, instanța de apel a reținut doar dispozițiile art,293 alin. (2) C. proc. civ., ignorând apărările formulate și neluând în considerare toate probaioriîie administrate în cauza.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, soluția pronunțată de respingere a apelului incident a avut în vedere situația prevăzută de art. 293 alin. (2) C. proc. civ.:„pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte".

Or, în cauză, au fost administrate probatorii atât în susținerea apelului principal, cât și în susținerea cereirii reconvenționale formulate de M. Constanta, probe administrate în această fază procesuală, care implică o cercetare a fondului.

Susținerea instanței de apel referitoare la o lipsă de cercetare a fondului este netemeinică și nelegală, în condițiile în care aceeași instanța de apel se pronunță în sensul respingerii apelului, ca neîntemeiat.

În atare situație, se impunea judecarea apelului incident formulat de M. Constanta, întrucât nu este aplicabilă nicio situație prevăzută de art. 293 C. proc. civ. pentru ca un astfel de apel să rămână fără efecte.

II). Pârâta L. București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și a solicitat casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea judecării apelului incident formulat de M. Constanța.

în motivarea recursului, pârâta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul incident formulat de M. Constanța și a constatat că acesta este lipsit de obiect, în condițiile în care apelul principal al reclamanților a fost respins ca neîntemeiat.

Pentru a dispune în sensul anterior menționat, instanța de apel a reținut doar dispozițiile art. 293 alin. (2) C. proc. civ., ignorând apărările formulate și neluând în considerare toate probatonile administrate în cauză.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, soluția pronunțată de respingere a apelului incident a avut în vedere situația prevăzută de art. 293 alin. (2) din C. proc. civ.:, pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte.

Or, în cauză, au fost administrate probatorii atât în susținerea apelului principal, cât și în susținerea cererii reconvenționale formulate de M. Constanta, probe administrate în această fază procesuală, care implică o cercetare a fondului.

Susținerea instanței de apel referitoare Ia o lipsă de cercetare a fondului este netemeinică și nelegală, în condițiile în care aceeași instanța de apel se pronunță în sensul respingerii apelului, ca neîntemeiat.

În atare situație, se impunea judecarea apelului incident formulat de M. Constanta, întrucât nu este aplicabilă nicio situație prevăzută de art. 293 C. proc. civ. pentru ca un astfel de apel să rămână fără efecte.

în prealabil este de reținut că pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. - invocat de ambii recurenți ca fiind unul dintre temeiurile de drept ale recursurilor formulate - a fost abrogat prin art. 1 pct. lll din O.U.G. nr. 138/2000, publicată în M. Of. al României nr. 479 din 2 octombrie 2000.

Norma legală abrogată reglementa posibilitatea exercitării recursului pentru situația „când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii." În baza acestui motiv de recurs părțile puteau formula critici care vizau aspecte de netemeinicie ale hotărârii.

Însă, față de actuala configurație a arf 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de neiegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

I). Recursul declarat de M. Constanța este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Recurentul a invocat neiegalitatea deciziei pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 293 alin. (2) C. proc. civ., susținând că instanța de apel trebuia să cerceteze fondul pricinii, în raport de probatorîile administrate de către părți în privința apelului principal, cat și a cererii reconvenționale.

În speță, cererea depusă de E. Constanța (actual M. Constanța) la termenul din 12 noiembrie 2002 a fost calificată ca fiind aderare la apel în condițiile art. 293 C. proc. civ., prin încheierea din data de 15 iunie 2005 a Tribunalului Constanța.

Instituția aderării la apel reglementată de textul legal enunțat are un caracter accesoriu și subsidiar față de apelul principal, ceea ce determină un raport de dependență între cele două cereri - apelul principal și apelul incident.

Or, în cauză, apelul principal nu a fost analizat pe fondul său, instanța reținând aplicabilitatea principiului de drept electa una via și a efectelor puterii de lucru judecat ale hotărârii pronunțate cu privire la același imobi! în litigiul purtat între părți în temeiul Legii nr. 10/2001.

Constatând eă există motive care impun necercetarea fondului -deoarece nu s-ar putea reține o situație contrară celei statuate printr-o hotărâre judecătorească anterioară - Curtea de Apel Constanța a respins apelul principal formulat de reclamante și, în mod corect, a reținut că aderarea la apel formulată de pârâtul N. Constanța rămâne fără efecte, aplicabile fiind dispozițiile art. 293 alin. (2) C. proc. civ.

Cauza de față a fost repusă pe rol după soluționarea litigiului purtat între părți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin pronunțarea sentinței civile nr. 4356 din 25 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanța, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curții de Apel Constanța.

Date fiind cele statuate irevocabil, instanței de apel nu îi era permis să facă o nouă analiză a fondului pricinii, în baza probatoriului depus de părți și să stabilească eventual contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Aceasta întrucât se opun efectele puterii de lucru judecat, principiul stabilității raporturilor juridice în cadrul circuitului civil cât și principiul electa una via, potrivit căruia odată finalizat unul dintre demersurile inițiate de către reclamanți pentru a obține aceeași finalitate - restituirea în natură a imobiluiui - în procedura nefmaltzată nu se pot ignora efectele căii procedurale deja parcurse.

Respectarea acestor principii de drept se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriței contra României" că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag.l din Convenție. Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soiuțîile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Modul în care au fost dezlegate anterior, printr-o hotărâre judecătorească, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți suprimă posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis,

Or, susținând că instanța de apel trebuia să procedeze la cercetarea pe fond a cauzei, recurentul tinde să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătorești pronunțate anterior, prin care s-au stabilit irevocabil aspecte iitigioase supuse judecății în dosarul de față.

Ca urmare, instanța de apel a apreciat corect efectele în cauză a hotărârii judecătorești anterioare prin care s-a constatat dreptul de proprietate ai reclamanților asupra imobiluiui în discuție, constatând, din această perspectivă, imposibilitatea reanalizârîi acelorași aspecte și chestiuni deja dezlegate.

Față de cele ce preced, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 364 pct. 9 C. proc. civ. și. ca urmare, recursul va fi respins, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II). Recursul declarat de pârâta L. București este inadmisibil, întrucât este lipsit de interes, pentru următoarele considerente:

Oricine are interes poate introduce o acțiune sau poate face o cerere în justiție, interesul justificând dobândirea, conservarea unui drept.

Cerința interesului constituie o condiție de fond pentru exercitarea acțiunii în justiție, constând în finalitatea practică din punct de vedere juridic a acțiunii promovate de reclamant.

Interesul reprezintă și prefigurează scopul și „profitul" demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acțiunea se consideră că nu există. Cerința interesului trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, prin hotărârea sa, instanța de judecată fiind chemată să se pronunțe în concret cu privire la valorificarea unui drept.

In speță, pârâta L. București nu a formulat pretenții proprii pe cale de cerere reconvențională.

Prin sentința civilă nr. 662 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Constanța s-a respins acțiunea principală formulată de reclamanți, precum și cererea reconvențională formulată de E. Constanța, tară să se instituie obligații în sarcina L.

În faza procesuală a apelului, această pârâtă nu a formulat aderare la apel, iar prin decizia pronunțată nu a fost obligată în niciun fel,

De aceea, L. București nu justifică un interes direct și personal pentru casarea sau modificarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Constanța.

Cum recursul declarat de această pârâtă nu îndeplinește cerința interesului de a fi actual, calea de atac exercitată rămâne fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, fără niciun efect juridic, soluția în atare situație fiind aceea de respingere a recursului lipsit de interes, ca inadmisibil.

Intimații Consiliul local Constanța și municipiul Constanța, prin primar au solicitat plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 340 lei (fila 76 dosar recurs).

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de micî sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."

În temeiul dispozițiilor legale redate, Înalta Curte va dispune obligarea recurențîlor-pârâți la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat. Aceasta întrucât intimații nu au formulat întâmpinare, apărătorul acestora nu s-a prezentat în instanță, iar notele scrise transmise la dosar prin poștă nu conțin niciun fel de susțineri și argumente, solicltându-se doar respingerea recursurilor, ca nefondate.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând în motivare că: „nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporțional itații sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse."

În considerentele aceleiași decizii, Curtea Constituțională a reținut și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecata, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale „a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil."

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-pârâți vor fi obligați la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intim atei e-reclamante, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezii aflate la fila 80 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat, de pârâtul M. Constanța împotriva Deciziei nr. 33/C din data de 15 aprilie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta L. București împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații Consiliul local Constanța și municipiul Constanța, prin primar, cu aplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele reclamante I., K., J. și B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2015.