ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 801/2005

Asupra recursurilor și a celorlalte cereri de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 29 aprilie 1997, reclamantul K.S.A., prin mandatar S.L., a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și RA E.D.P.P. Constanța, solicitând ca în contradictoriu cu aceștia să se constate că în mod greșit a fost naționalizat, conform Decretului nr. 92/1950 imobilul situat în Constanța, din care jumătate îi aparținea lui, iar cealaltă jumătate numitului T.K.; a mai solicitat să se constate nulitatea aplicării acestui act normativ, fiind incidente prevederile art. II privind categoriile socio-profesionale exceptate și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să-i lase bunul în deplină proprietate și posesie.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a moștenit imobilul în litigiu de la tatăl său, K.H., decedat în anul 1940 iar prin Decretul nr. 92/1950 bunul a fost trecut în patrimoniul statului pe numele coproprietarului T.K., fiind încălcate prevederile art. II din actul normativ menționat. În consecință, titlul statului nu poate fi considerat ca valabil. În cauză au fost introduși în calitate de pârâți Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P.C.F.S. Constanța reprezentând Statul Român. Prin sentința civilă nr. 14442 din 21 octombrie 1997 Judecătoria Constanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie cota de ½ din imobil, a cărui adresă poștală este actualmente str. G.E.

nr. 11. Tribunalul Constanța, prin decizia civilă nr. 731 din 13 aprilie 1998 a admis apelul declarat de RA E.D.P.P. Constanța, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorie. În aceeași perioadă, printr-o acțiune distinctă, promovată la 14 mai 1998, K.S.A. a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, reprezentat prin primar, Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța și RA E.D.P.P. Constanța, solicitând ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul respectiv. Reclamantul a susținut că bunul a fost coproprietatea tatălui său, H.K. și a lui T.K., în cote de câte ½ pentru fiecare. Deși prin Decretul nr. 92/1950 a fost naționalizată doar cota de ½ din imobil, ce a aparținut lui T.K., acesta fiind singurul menționat în lista anexă, statul a preluat în fapt întreaga clădire.

La termenul de judecată de la 1 septembrie 1998 Judecătoria Constanța a dispus conexarea celor două cauze. Ulterior, aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 29 din 5 ianuarie 1999 și-a declinat competența potrivit prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. în favoarea Tribunalului Constanța, reținând că valoarea imobilului în litigiu este de peste 150.000.000 lei. Tribunalul Constanța, prin încheierea din 15 martie 1999, a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC T.S. SRL iar la 7 iunie 1999 a dispus disjungerea ei pentru a fi judecată separat. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 597 din 29 iunie 1999 a admis acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S.

Constanța (în legătură cu care s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive), Consiliul Local al Municipiului Constanța prin primar și RA E.D.P.P. Constanța să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie cota de ½ din imobilul situat în Constanța, str. G.E. nr. 11 (fostă M.Ș.) compus din construcție (S+P+1) și 120 mp teren, cu vecinătățile precizate în dispozitiv, conform raportului de expertiză efectuat de ing. B.P. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 137 din 30 mai 2000, a admis apelurile pârâților și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă. S-a reținut în esență că acțiunea în revendicare având ca obiect imobile aflate în indiviziune, mai înainte ca această stare să fi luat sfârșit prin împărțeală, este inadmisibilă, deoarece revendicarea presupune un drept exclusiv determinat asupra unui bun în materialitatea sa și nu o cotă ideală abstractă.

S-a luat act de asemenea că reclamantul a renunțat la judecarea capătului de cerere vizând ieșirea din indiviziune. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție, care prin decizia civilă nr. 2822 din 30 mai 2001 a casat ambele hotărâri și a trimis cauza pentru rejudecare în fond Tribunalului Constanța. Curtea a statuat potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ. că instanța de trimitere urmează să lămurească pe deplin, administrând probatorii cu înscrisuri și noi expertize tehnice, împrejurări esențiale privind persoana care a edificat construcția în litigiu și împrejurarea dacă bunul revendicat constituie o construcție distinctă, total separată de cea ce a aparținut numitului T.K.

În fond, după casare, Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 1324 din 6 decembrie 2002 a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și cea a inadmisibilității acțiunii în revendicare; a fost admisă ca fondată acțiunea reclamantului, dispunându-se obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul construcție situat în Constanța, str. G.E. nr.11 (fostă M.Ș. nr.11), compus din subsol în suprafață de 158 mp, parter de 179 mp și etaj de 132 mp, cu un gol arhitectural în suprafață de 44 mp, corespunzător etajului, construcția având suprafața utilă de 469,21 mp și cea desfășurată de 563 mp, cu vecinătățile identificate în raportul de expertiză tehnică, precum și cota parte indiviză de 120 mp din suprafața totală de 230 mp situată la aceeași adresă.

S-a luat act că s-a renunțat la capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut în esență că: - pe terenul aflat în indiviziune, K.H. (autorul reclamantului) și T.K. au construit două corpuri de clădire distincte din punct de vedere funcțional, al accesului și configurației spațiilor; - în consecință, nu poate fi primită teza potrivit căreia reclamantul ar revendica o cotă ideală din dreptul de proprietate; - autorul reclamantului, a fost supus în anul 1940 unor măsuri abuzive cu caracter rasist; după deces, petrecut în același an, fiului său K.S.A. i s-a restituit proprietatea prin Legea nr. 607/1945, astfel încât excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată; - pârâții nu sunt în măsură să opună reclamantului nici un fel de titlu cu care stăpânesc imobilul, ceea ce conduce la concluzia că acțiunea în revendicare este fondată.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de către pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar și RA E.D.P.P. Constanța, au fost respinse, cu o motivare similară celei a instanței de fond, prin decizia civilă nr. 38 din 22 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Împotriva acestei decizii au declarat recursuri toți pârâții, criticând-o sub mai multe aspecte de nelegalitate. În recursul lor comun, pârâții Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local Constanța au învederat două motive circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut sub un prim aspect că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, care în anul 1950 nu mai era proprietar al bunului revendicat ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 842/1941 privind „trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului”. S-a mai arătat, în cadrul celei de-a doua critici, că acțiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece are ca obiect o cotă-parte indiviză din dreptul de proprietate. Examinând aceste motive de casare, Înalta Curte reține că ele sunt nefondate.

Neînțelegând să comenteze obstinația (cel puțin nepotrivită) cu care autoritățile publice locale constănțene insistă ca în speță să se recunoască efecte juridice unor reglementări cu caracter rasist, profund antidemocratic, dezavuate pe plan intern și internațional, Înalta Curte va reține că toate aceste susțineri sunt nefondate, instanțele de fond și de apel soluționând corect problema succesiunii în timp a reglementărilor. Astfel, prin Decretul nr. 3347/1940 și Decretul-lege nr. 842 din 27 martie 1941, imobilul edificat de K.H., evreu, a fost trecut în patrimoniul statului, de drept și fără vreo despăgubire, fiind preluat de la reclamant în calitate de fiu și unic moștenitor. Ulterior, în aplicarea prevederilor art. 1 și art. 4 din Decretul nr. 842/1941, numitul T.K.

a răscumpărat imobilul, pronunțându-se decizia nr. 1000/1943 a Înaltei Curți de Casație. Conform art. 8 din Decretul-lege nr. 842/1941, bunurile preluate în baza acestui act normativ erau predate Centrului Național de Românizare. Totodată, potrivit art. 25 alin. ultim din Legea nr. 607/1945, bunurile preluate de fostul Centru Național de Românizare se restituiau celui de la care au fost preluate, în condițiile în care nu s-au încheiat acte de dispoziție și indiferent dacă s-a formulat sau nu cerere în acest sens. Așa fiind, conform dispozițiilor art. 25 alin. ultim din același act normativ, bunul în litigiu s-a reîntors de drept în patrimoniul reclamantului. Această împrejurare este dovedită și prin faptul că, în anul 1948, la Administrația Financiară Constanța, Circumscripția I figura reclamantul cu ½ din imobil (adresa nr. 4221 din 19 martie 1948). De asemenea, în lista-anexă la Decretul nr. 92/1950 numitul T.K.

apare ca fiind proprietarul unei cote din bunul în litigiu și nu al întregului imobil. Așadar, critica dezvoltată în primul motiv de recurs în sensul lipsei calității procesuale active este nefondată. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, în mod corect instanțele au stabilit că cele două construcții constituie bunuri distincte, individual determinate, astfel încât reclamantul nu a solicitat să-i fie lăsată în proprietate și posesie o cotă ideală din dreptul de proprietate, ci imobilul edificat de autorul său, în materialitatea lui. În consecință, acțiunea în revendicare apare ca fiind admisibilă iar critica este nefondată. În recursul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Constanța a criticat decizia în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Au fost invocate în acest sens dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și ale Legii nr. 215/2001, menționându-se că doar unitățile administrativ-teritoriale care dețin bunurile în patrimoniu pot figura ca părți în procese. Critica este nefondată iar actele normative invocate se referă la alte situații de fapt decât cea în speță. Astfel, imobilul în litigiu a fost preluat în două rânduri în proprietate de către Statul Român, prima oară prin Decretul nr. 842/1941 iar ulterior ca efect al Decretului nr. 92/1950. Este deci procedural ca legalitatea acestor măsuri să fie analizată în contradictoriu și cu acest pârât, ca subiect de drepturi și obligații, care este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum prevăd dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

În consecință, recursul declarat de către acest pârât nu poate fi primit. Prin recursul său, pârâta RA E.D.P.P. Constanța a criticat hotărârile în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență că Decretul nr. 842/1941 și-a produs efectele, scoțând în mod irevocabil din patrimoniul reclamantului imobilul în litigiu. S-a susținut că decizia nr. 1000/1943 a Înaltei Curți de Casație constituie act de dispoziție în favoarea numitului T.K. iar pe de altă parte, că reclamantul nu a făcut nici un demers pentru recuperarea bunului. Recursul este, pentru motivele deja arătate, nefondat. Fără a relua argumentele care contrazic teza pârâtei, este de menționat că în nici un caz decizia nr. 1000/1943 a Înaltei Curți de Casație nu poate constitui un act de dispoziție, adică de voință al părții, astfel cum această noțiune este în mod constant definită în doctrină și jurisprudență.

Pe de altă parte, dispozițiile cu caracter reparatoriu ale art. 25 alin. ultim din Legea nr. 607/1945 au avut ca efect întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantului, de drept, deci independent de orice demers din partea acestuia. Așa fiind, Curtea constată că toate cele trei recursuri sunt nefondate, ele urmând a fi respinse ca atare conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ. Pe parcursul soluționării recursurilor, în cauză a formulat cerere de intervenție accesorie, conform art. 51 C. proc. civ., în interesul pârâților Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin primar, numita S.M. Aceasta a arătat că este fiica și unica moștenitoare a tatălui său T.K., arătând că a formulat cerere de retrocedare, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, a imobilului revendicat de reclamant, astfel încât a solicitat respingerea acțiunii acestuia.

Intervenienta accesorie a arătat apoi de ce consideră că recursul pârâților este întemeiat, reluând argumentele acestora. Admițând în principiu cererea, Înalta Curte constată, analizând-o pe fond, că ea nu aduce nici un element nou față de recursurile pe care le sprijină, astfel încât va avea același regim juridic, de respingere ca nefondată. În fine, la 2 octombrie 2003, recurenții-pârâți Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin primar au formulat o cerere de suspendare a executării hotărârilor. Această solicitare urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect întrucât după numai 6 zile, prin „protocolul” din 8 octombrie 2003 imobilul în litigiu i-a fost predat reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile formulate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța, Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și RA E.D.P.P. Constanța împotriva deciziei civile nr. 38 din 22 aprilie 2003 a Curții de Apel Constanța, ca nefondate. Respinge cererea de intervenție formulată de S.M. Respinge cererea de suspendare a executării hotărârii ca rămasă fără obiect. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2005.