ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 801/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 801/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor și a celorlalte cereri de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 29 aprilie 1997,

reclamantul K.S.A., prin mandatar S.L., a chemat în judecată pârâții Consiliul

Local al Municipiului Constanța și RA E.D.P.P. Constanța, solicitând ca în

contradictoriu cu aceștia să se constate că în mod greșit a fost naționalizat,

conform Decretului nr. 92/1950 imobilul situat în Constanța, din care jumătate

îi aparținea lui, iar cealaltă jumătate numitului T.K.; a mai solicitat să se

constate nulitatea aplicării acestui act normativ, fiind incidente prevederile

art. II privind categoriile socio-profesionale exceptate și, pe cale de

consecință, să fie obligați pârâții să-i lase bunul în deplină proprietate și

posesie.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că a moștenit imobilul în litigiu de la tatăl său, K.H., decedat în anul

1940 iar prin Decretul nr. 92/1950 bunul a fost trecut în patrimoniul statului

pe numele coproprietarului T.K., fiind încălcate prevederile art. II din actul

normativ menționat. În consecință, titlul statului nu poate fi considerat ca

valabil.

În cauză au fost introduși în

calitate de pârâți Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P.C.F.S. Constanța

reprezentând Statul Român.

Prin sentința civilă nr. 14442 din

21 octombrie 1997 Judecătoria Constanța a admis acțiunea și a obligat pârâții

să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie cota de ½ din

imobil, a cărui adresă poștală este actualmente str. G.E. nr. 11.

Tribunalul Constanța, prin decizia

civilă nr. 731 din 13 aprilie 1998 a admis apelul declarat de RA E.D.P.P.

Constanța, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

judecătorie.

În aceeași perioadă, printr-o

acțiune distinctă, promovată la 14 mai 1998, K.S.A. a chemat în judecată

pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, reprezentat prin primar,

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța și RA E.D.P.P.

Constanța, solicitând ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul respectiv.

Reclamantul a susținut că bunul a

fost coproprietatea tatălui său, H.K. și a lui T.K., în cote de câte ½

pentru fiecare. Deși prin Decretul nr. 92/1950 a fost naționalizată doar cota

de ½ din imobil, ce a aparținut lui T.K., acesta fiind singurul

menționat în lista anexă, statul a preluat în fapt întreaga clădire.

La termenul de judecată de la 1

septembrie 1998 Judecătoria Constanța a dispus conexarea celor două cauze.

Ulterior, aceeași instanță, prin

sentința civilă nr. 29 din 5 ianuarie 1999 și-a declinat competența potrivit

prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. în favoarea Tribunalului

Constanța, reținând că valoarea imobilului în litigiu este de peste 150.000.000

lei.

Tribunalul Constanța, prin

încheierea din 15 martie 1999, a admis în principiu cererea de intervenție în

interes propriu formulată de SC T.S. SRL iar la 7 iunie 1999 a dispus

disjungerea ei pentru a fi judecată separat.

Aceeași instanță, prin sentința

civilă nr. 597 din 29 iunie 1999 a admis acțiunea și a obligat pârâții

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța (în legătură cu

care s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive), Consiliul Local

al Municipiului Constanța prin primar și RA E.D.P.P. Constanța să lase

reclamantului în deplină proprietate și posesie cota de ½ din imobilul

situat în Constanța, str. G.E. nr. 11 (fostă M.Ș.) compus din construcție

(S+P+1) și 120 mp teren, cu vecinătățile precizate în dispozitiv, conform

raportului de expertiză efectuat de ing. B.P.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 137 din 30 mai 2000, a admis apelurile pârâților și a

schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea ca

inadmisibilă. S-a reținut în esență că acțiunea în revendicare având ca obiect

imobile aflate în indiviziune, mai înainte ca această stare să fi luat sfârșit

prin împărțeală, este inadmisibilă, deoarece revendicarea presupune un drept

exclusiv determinat asupra unui bun în materialitatea sa și nu o cotă ideală

abstractă.

S-a luat act de asemenea că

reclamantul a renunțat la judecarea capătului de cerere vizând ieșirea din

indiviziune.

Recursul declarat de reclamant

împotriva acestei decizii a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție,

care prin decizia civilă nr. 2822 din 30 mai 2001 a casat ambele hotărâri și a

trimis cauza pentru rejudecare în fond Tribunalului Constanța.

Curtea a statuat potrivit

prevederilor art. 315 C. proc. civ. că instanța de trimitere urmează să

lămurească pe deplin, administrând probatorii cu înscrisuri și noi expertize

tehnice, împrejurări esențiale privind persoana care a edificat construcția în

litigiu și împrejurarea dacă bunul revendicat constituie o construcție

distinctă, total separată de cea ce a aparținut numitului T.K.

În fond, după casare, Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă nr. 1324 din 6 decembrie 2002 a respins ca

nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și cea

a inadmisibilității acțiunii în revendicare; a fost admisă ca fondată acțiunea

reclamantului, dispunându-se obligarea pârâților să îi lase în deplină

proprietate și posesie imobilul construcție situat în Constanța, str. G.E.

nr.11 (fostă M.Ș. nr.11), compus din subsol în suprafață de 158 mp, parter de

179 mp și etaj de 132 mp, cu un gol arhitectural în suprafață de 44 mp,

corespunzător etajului, construcția având suprafața utilă de 469,21 mp și cea

desfășurată de 563 mp, cu vecinătățile identificate în raportul de expertiză

tehnică, precum și cota parte indiviză de 120 mp din suprafața totală de 230 mp

situată la aceeași adresă.

S-a luat act că s-a renunțat la

capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune.

Pentru a pronunța această sentință

instanța de fond a reținut în esență că:

- pe terenul aflat în indiviziune,

K.H. (autorul reclamantului) și T.K. au construit două corpuri de clădire

distincte din punct de vedere funcțional, al accesului și configurației spațiilor;

- în consecință, nu poate fi primită

teza potrivit căreia reclamantul ar revendica o cotă ideală din dreptul de

proprietate;

- autorul reclamantului, a fost

supus în anul 1940 unor măsuri abuzive cu caracter rasist; după deces, petrecut

în același an, fiului său K.S.A. i s-a restituit proprietatea prin Legea nr.

607/1945, astfel încât excepția lipsei calității procesuale active este

neîntemeiată;

- pârâții nu sunt în măsură să opună

reclamantului nici un fel de titlu cu care stăpânesc imobilul, ceea ce conduce

la concluzia că acțiunea în revendicare este fondată.

Apelurile declarate împotriva

acestei sentințe de către pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, Consiliul Local Constanța,

Municipiul Constanța prin primar și RA E.D.P.P. Constanța, au fost respinse, cu

o motivare similară celei a instanței de fond, prin decizia civilă nr. 38 din

22 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Împotriva acestei decizii au

declarat recursuri toți pârâții, criticând-o sub mai multe aspecte de

nelegalitate.

În recursul lor comun, pârâții

Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local Constanța au învederat două

motive circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut sub un prim

aspect că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului, care în anul 1950 nu mai era proprietar al bunului

revendicat ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 842/1941 privind

„trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului”.

S-a mai arătat, în cadrul celei de-a

doua critici, că acțiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece are ca

obiect o cotă-parte indiviză din dreptul de proprietate.

Examinând aceste motive de casare,

Înalta Curte reține că ele sunt nefondate.

Neînțelegând să comenteze obstinația

(cel puțin nepotrivită) cu care autoritățile publice locale constănțene insistă

ca în speță să se recunoască efecte juridice unor reglementări cu caracter

rasist, profund antidemocratic, dezavuate pe plan intern și internațional,

Înalta Curte va reține că toate aceste susțineri sunt nefondate, instanțele de

fond și de apel soluționând corect problema succesiunii în timp a

reglementărilor.

Astfel, prin Decretul nr. 3347/1940

și Decretul-lege nr. 842 din 27 martie 1941, imobilul edificat de K.H., evreu,

a fost trecut în patrimoniul statului, de drept și fără vreo despăgubire, fiind

preluat de la reclamant în calitate de fiu și unic moștenitor.

Ulterior, în aplicarea prevederilor

art. 1 și art. 4 din Decretul nr. 842/1941, numitul T.K. a răscumpărat

imobilul, pronunțându-se decizia nr. 1000/1943 a Înaltei Curți de Casație.

Conform art. 8 din Decretul-lege nr.

842/1941, bunurile preluate în baza acestui act normativ erau predate Centrului

Național de Românizare.

Totodată, potrivit art. 25 alin.

ultim din Legea nr. 607/1945, bunurile preluate de fostul Centru Național de

Românizare se restituiau celui de la care au fost preluate, în condițiile în

care nu s-au încheiat acte de dispoziție și indiferent dacă s-a formulat sau nu

cerere în acest sens.

Așa fiind, conform dispozițiilor

art. 25 alin. ultim din același act normativ, bunul în litigiu s-a reîntors de

drept în patrimoniul reclamantului.

Această împrejurare este dovedită și

prin faptul că, în anul 1948, la Administrația Financiară Constanța,

Circumscripția I figura reclamantul cu ½ din imobil (adresa nr. 4221 din

19 martie 1948). De asemenea, în lista-anexă la Decretul nr. 92/1950 numitul

T.K. apare ca fiind proprietarul unei cote din bunul în litigiu și nu al

întregului imobil.

Așadar, critica dezvoltată în primul

motiv de recurs în sensul lipsei calității procesuale active este nefondată.

În ceea ce privește admisibilitatea

acțiunii în revendicare, în mod corect instanțele au stabilit că cele două

construcții constituie bunuri distincte, individual determinate, astfel încât

reclamantul nu a solicitat să-i fie lăsată în proprietate și posesie o cotă

ideală din dreptul de proprietate, ci imobilul edificat de autorul său, în

materialitatea lui.

În consecință, acțiunea în

revendicare apare ca fiind admisibilă iar critica este nefondată.

În recursul său, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța a criticat

decizia în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că nu

are calitate procesuală pasivă în cauză.

Au fost invocate în acest sens

dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și ale Legii nr. 215/2001, menționându-se

că doar unitățile administrativ-teritoriale care dețin bunurile în patrimoniu

pot figura ca părți în procese.

Critica este nefondată iar actele

normative invocate se referă la alte situații de fapt decât cea în speță.

Astfel, imobilul în litigiu a fost

preluat în două rânduri în proprietate de către Statul Român, prima oară prin

Decretul nr. 842/1941 iar ulterior ca efect al Decretului nr. 92/1950. Este

deci procedural ca legalitatea acestor măsuri să fie analizată în

contradictoriu și cu acest pârât, ca subiect de drepturi și obligații, care

este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum prevăd

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

În consecință, recursul declarat de

către acest pârât nu poate fi primit.

Prin recursul său, pârâta RA

E.D.P.P. Constanța a criticat hotărârile în sensul prevederilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținând în esență că Decretul nr. 842/1941 și-a produs

efectele, scoțând în mod irevocabil din patrimoniul reclamantului imobilul în

litigiu. S-a susținut că decizia nr. 1000/1943 a Înaltei Curți de Casație

constituie act de dispoziție în favoarea numitului T.K. iar pe de altă parte,

că reclamantul nu a făcut nici un demers pentru recuperarea bunului.

Recursul este, pentru motivele deja

arătate, nefondat. Fără a relua argumentele care contrazic teza pârâtei, este

de menționat că în nici un caz decizia nr. 1000/1943 a Înaltei Curți de Casație

nu poate constitui un act de dispoziție, adică de voință al părții, astfel cum

această noțiune este în mod constant definită în doctrină și jurisprudență.

Pe de altă parte, dispozițiile cu

caracter reparatoriu ale art. 25 alin. ultim din Legea nr. 607/1945 au avut ca

efect întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantului, de drept, deci

independent de orice demers din partea acestuia.

Așa fiind, Curtea constată că toate

cele trei recursuri sunt nefondate, ele urmând a fi respinse ca atare conform

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ.

Pe parcursul soluționării

recursurilor, în cauză a formulat cerere de intervenție accesorie, conform art.

51 C. proc. civ., în interesul pârâților Consiliul Local Constanța și

Municipiul Constanța prin primar, numita S.M. Aceasta a arătat că este fiica și

unica moștenitoare a tatălui său T.K., arătând că a formulat cerere de

retrocedare, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, a imobilului revendicat

de reclamant, astfel încât a solicitat respingerea acțiunii acestuia.

Intervenienta accesorie a arătat apoi de ce consideră că recursul pârâților

este întemeiat, reluând argumentele acestora.

Admițând în principiu cererea,

Înalta Curte constată, analizând-o pe fond, că ea nu aduce nici un element nou

față de recursurile pe care le sprijină, astfel încât va avea același regim

juridic, de respingere ca nefondată.

În fine, la 2 octombrie 2003,

recurenții-pârâți Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin primar

au formulat o cerere de suspendare a executării hotărârilor. Această solicitare

urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect întrucât după numai 6 zile, prin

„protocolul” din 8 octombrie 2003 imobilul în litigiu i-a fost predat

reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Constanța, Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și RA E.D.P.P.

Constanța împotriva deciziei civile nr. 38 din 22 aprilie 2003 a Curții de Apel

Constanța, ca nefondate.

Respinge cererea de intervenție

formulată de S.M.

Respinge cererea de suspendare a

executării hotărârii ca rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie

2005.