ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3940/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiune, reclamantele I.M. și P.M.

au chemat în judecată Consiliul local al municipiului Constanța, orașul

Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, R.A.

E.D.P.P. Constanța și R.R., solicitând obligarea pârâților să lase în deplină

proprietate și posesie, în cote egale și în indiviziune, imobilul situat în

Constanța, greșit trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950,

să se ia act că înțeleg să respecte contractele de închiriere existente.

Ulterior, acțiunea a fost

completată, solicitându-se să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâta R.A. E.D.P.P. Constanța și pârâtul R.R.

Prin sentința civilă nr. 836 din 18

decembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28475/1997 și a obligat

pârâții să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în

Constanța.

S-a reținut pentru acesta că

imobilul a constituit proprietatea autorilor reclamanților, fiind trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, aplicat abuziv, întrucât

autorii reclamanților erau exceptați de la naționalizare conform art. III din

Decretul nr. 92/1950, iar măsura a fost luată pe numele altei persoane decât

titularii dreptului de proprietate.

Drept urmare, statul nu poate invoca

proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul.

Comparându-se titlul reclamanților

cu contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului s-a dat preferință titlului

reclamanților din moment ce titlul statului a fost nelegal constituit, iar

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare se întemeiază pe cunoașterea de

către pârâți a lipsei calității de proprietar a vânzătorului și pe formularea

art. 1 alin. (4) și (5) din nomele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

Pârâtul R.R. nu poate invoca buna

credință, atâta timp cât litigiul este înregistrat pe rolul Judecătoriei

Constanța încă din anul 1994.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 153 din 10 decembrie 2002, a respins ca nefondate apelurile

declarate de Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar,

R.A. E.D.P.P. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 836 din 18 decembrie 2000

pronunțată de Tribunalul Constanța; a admis apelul declarat de D.G.F.P.C.F.S.

Constanța pentru Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe, a

modificat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea față de apelantă

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel, în baza acelorași considerente, a reținut caracterul abuziv al măsurii de

naționalizare, iar cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu

pârâtul R.R., cauza este ilicită. Acest aspect rezultă din faptul că imobilul a

fost cumpărat de fostul chiriaș, pentru cei cărora a testat averea,

menționându-se că prețul a fost plătit de aceștia, iar pârâții introduși în

cauză ca efect al succesiunii fostului chiriaș, nu îndeplinesc cerințele

prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții E.A. și E.G., Consiliul Local Constanța și Municipiul

Constanța prin Primar, precum și R.A. E.D.P.P. Constanța.

Recursul promovat de pârâții E.A. și

E.G., introduși în cauză ca succesori ai pârâtului R.R., nu a fost timbrat.

Cum recurenții, pentru termenul de

astăzi au fost citați, legal, cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru

în sumă de 2.297.500 lei, obligație pe care nu au îndeplinit-o, urmează ca în

aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1995 acest recurs să fie

anulat ca atare.

În recursurile declarate de

Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și R.A. E.D.P.P. Constanța se

susține că:

nelegal și netemeinic s-a reținut că

la naționalizare nu s-a respectat și identitatea între persoana din anexă și

adevărații proprietari ai imobilului;

greșit s-a apreciat că s-a făcut

dovada exceptării de la naționalizare;

intimata P.M. nu a justificat

calitatea procesuală activă ca succesoare a defunctului P.D., iar I.M. nu a

făcut dovada faptului că este unică moștenitoare;

reclamantele nu au dovedit că la

data naționalizării imobilul era coproprietatea autorilor;

nu există identitate între imobilul

revendicat și imobilul ai cărui proprietari au fost autorii reclamantelor;

procedându-se la o comparare a

titlurilor, mai bune caracterizat este cel al pârâtului R.R., contractul de

vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și de bună

credință.

Recursurile nu sunt întemeiate.

Corect s-a reținut prin hotărârea

atacată că reclamantele se legitimează procesual conform certificatelor de

moștenitor și respectiv de calitate nr. 1456/1994 și 100/1998 precum și

declarației notariale din care rezultă că D.P. era cunoscut și sub numele de P.D.D.

Neechivoc s-a făcut dovada că

imobilul a constituit proprietatea antecesorilor reclamantei, V.I., respectiv D.P.,

dobândit de aceștia în coproprietate, prin actul de vânzare-cumpărare din 21

decembrie 1940.

Cât privește măsura naționalizării,

așa cum au reținut instanțele, în adevăr Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat în

mod abuziv, autorii reclamantelor fiind exceptați conform art. II din decret,

iar naționalizarea fiind dispusă numai pe numele unuia din coproprietari.

Chestiunea identității imobilului nu

a făcut obiect de judecată în apel, fiind numai acum invocată, motiv pentru

care nu ar putea fi cercetată direct în recurs. Este de observat totuși că

imobilul revendicat a fost identificat în cauză, inclusiv prin expertiza

tehnică efectuată, ca fiind cel care a constituit proprietatea autorilor

reclamantelor.

Referitor la titlurile părților

cauza nu a fost soluționată pe temeiul juridic al comparării titlurilor

deținute de părți, ci în raport de cadrul procesual existent, precum și urmare

soluționării capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare.

Or, sub acest ultim aspect, potrivit

dreptului comun în materia nulităților, prin hotărârea atacată s-a reținut

corect că actul juridic respectiv este lovit de nulitate absolută pentru cauză

ilicită, considerentele avute în vedere de instanță în acest sens, nefiind

combătute prin motivarea recursului, care privește cu totul alte chestiuni.

Or, din acest punct de vedere,

conform chiar celor susținute prin întâmpinarea formulată în apel de E.G. și A.

instanța de apel a reținut corect existența unei cauze ilicite a actului

determinată de faptul că imobilul, testat succesorilor menționați, a fost

cumpărat cu suma pusă în acest sens la dispoziție de către aceștia, urmând ca

la deces, imobilul, pentru acest considerent, să fie testat lor, ca succesori

testamentari.

Mai departe, chiar dacă s-ar pune în

discuție buna sau reaua credință, corect s-a apreciat de instanța de fond că

pârâții au fost de rea credință, fie și numai pentru faptul că, litigiul era pe

rolul instanțelor, încă din anul 1994.

Față de cele arătate, ambele

recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de Consiliul local municipiului Constanța și al Municipiului

Constanța, prin Primar, precum și recursul pârâtei R.A. E.D.P.P. Constanța

împotriva deciziei nr. 153/C din 10 decembrie 2002 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă.

Anulează ca netimbrat recursul declarat

de pârâții E.A. și E.G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2005.