ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 527 din 23 aprilie 2003

a Tribunalului Constanța s-a admis acțiunea reclamantei C.M. împotriva pârâților

Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, RADPP Constanța, C.V.,

D.D., M.R., M.S., S.N. și V.

S-a constatat nelegalitatea

trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Constanța B-dul T. în sensul

aplicării greșite a Decretului nr. 92/1950.

Au fost obligați pârâții

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța

B-dul T., compus din teren în suprafață de 639 m.p. și construcție fiecare în parte,

pe care o deține în proprietate.

Au mai fost respinse ca

nefondate cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții

C.N., SC P.A. SRL Constanța și SC G. SRL Constanța.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele:

Reclamanta a făcut dovada

prin actele de la dosar că autorul său făcea parte din categoria intelectualilor

profesioniști exceptați de la naționalizare și că imobilul proprietatea acestuia

a fost expropriat în baza Decretului nr. 92/1950.

S-a mai reținut de către

instanța de fond că Municipiul Constanța prin RAEDPP Constanța a înstrăinat parte

din imobilul părților în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1998,

nr. BB/1997, CC/1997.

Procedându-se la compararea

titlurilor de proprietate ale reclamantei cu cel al pârâților care au cumpărat locuința

pe care o posedau, instanța de fond a dat preferință titlului deținut de reclamantă,

comparativ cu cel deținut de pârâți, care provine de la un neproprietar.

Cererile de intervenție

au fost respinse de instanța de fond întrucât intervenienții nu au invocat un drept

de proprietate propriu ci numai un drept de folosință.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanta prin moștenitoarea T.I.A., intervenienții C.N., SC G.

SRL pentru RAEDPP Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța,

D.D., C.V., M.R. și S., S.V. și S., iar prin decizia civilă nr. 154 din 16 iunie

2008 a Curții de Apel Constanța s-au respins apelurile reclamantei, intimaților

C.N. și SC G. SRL și s-au admis apelurile pârâților, fiind schimbată în parte hotărârea

instanței de apel, în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată împotriva

pârâților pentru apartamentele înstrăinate cu contract de vânzare - cumpărare lui

D.D., M.R. și S., C.V., S.V. și S., iar pentru apartamentele înstrăinate a fost

obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantei contravaloarea

lui la prețul de circulație la data plății efective.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

Acțiunea reclamantei vizează

revendicarea în temeiul art. 480 C. civ., a imobilului teren de 639 m.p. și o construcție

(parter, etaj și pivniță) și un alt corp de clădire situat în Constanța, B-dul T.

(fost C.) Județul Constanța.

Cu contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. DD/1922 autorizațiile cu nr. XX/1922

și nr. YY/1937 reclamanta

a făcut dovada că autorul său a avut în proprietate imobilul în litigiu.

Reclamanta s-a legitimat

procesual cu certificatul de calitate din 30 mai 2001 emis de Biroul Notarial Public

C.B.

În baza Decretului

nr. 92/1950 imobilul în litigiu a fost expropriat.

Soluționând cauza pe fond,

instanța în mod corect reține, greșita naționalizare a imobilului întrucât autorul

reclamantei având profesia de farmacist era exceptat de la naționalizare, astfel

încât imobilul a trecut la și fără titlu, preluarea fiind abuzivă.

De asemenea a mai reținut

că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a autorului său și de succesor

legal al acestuia (a făcut dovada calității procesual active).

Ulterior trecerii imobilului

în proprietatea statului în condițiile Legii nr. 112/1995 (art. 9) apartamentele

deținute de chiriași au fost înstrăinate după cum urmează:

- pârâților M.R. și M.S.

cu contract de vânzare-cumpărare nr. AA din 30 martie 1998 (după decesul lui R.

au fost fost introduși în cauză moștenitorii S., Se., S.D.).

- pârâtului D.L. - cu

contract de vânzare-cumpărare nr. BB din 31 martie 1997 (după decesul acestuia procesul

a fost continuat de moștenitorul său D.D.).

- pârâților S.N. și V.

cu contractul de vânzare-cumpărare nr. EE din 19 noiembrie 1996;

- pârâții C.V. cu contract

de vânzare-cumpărare nr. FF din 31 martie 1997.

Conform art. 1 din Legea

nr. 112/1995 s-a prevăzut că foștii proprietari sau moștenitorii foștilor proprietari,

persoane fizice, ai imobilelor cu destinație de locuințe trecute în proprietatea

statului după 6 martie 1945, cu titlu beneficiază de măsuri reparatorii care potrivit

art. 2 constau în restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate

asupra locuințelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt

libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art.

12.

În principiu, când obiectul

contractului de înstrăinare constă într-un bun ce nu aparținea vânzătorului, recunoașterea

dreptului translativ de proprietate unui asemenea act contravine principiului nevo

plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet.

Totuși, în conflictele

de interes legitim dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință

al bunului său imobil este preferat acesta din urmă pentru asigurarea securității

circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, rațiuni exprimate în

adagiul error comunis facit jus.

Incidența acestui principiu

este subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu referire

la calitatea de proprietar a vânzătorului și credință a subdobânditorului.

În speță, chiriașii pârâți

au dobândit dreptul de proprietate prin contractele încheiate, mai sus menționate

anterior constatării

nelegale

de trecere proprietatea statului conform Decretului

nr. 92/1950 a imobilului

în litigiu.

În cadrul acțiunii în

revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în mod greșit

instanța de fond a considerat preferabil titlul statului.

Având în vedere cele menționate

mai sus, Curtea constată că preferabil este titlul subdobânditorului cumpărător

de bună credință, iar aceasta nu a fost răsturnată de către cumpărător.

În această situație, restituirea

în natură a apartamentelor cumpărate de pârâții cumpărători nu mai este posibilă,

reclamanta fiind privată de dreptul său de proprietate asupra părții din imobilul

înstrăinat, iar pentru acoperirea prejudiciului suferit este îndreptățită să obțină

valoarea de circulație pentru această parte înstrăinată.

Numai în acest fel se

va păstra un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și

imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul

de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și

exorbitantă.

În acest context, reținându-se

că o restituire în natură a imobilului înstrăinat pârâților cumpărători nu mai este

posibilă, pentru acoperirea integrală a prejudiciului reclamantei, care a fost privată

nelegal de proprietatea sa asupra părții din imobil situat în Constanța, B-dul T.,

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor va fi obligat la plata către

reclamanta a valorii de circulație a apartamentelor ce au făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare încheiate între RAEDPP Constanța și pârâții chiriași.

Această obligație de plată

nu excede obiectului acțiunii reclamantei de revendicare a imobilului situat la

adresa mai sus menționată, ci reprezintă o modalitate de soluționare a acțiunii

în revendicare a imobilului în ansamblul său - teren și construcție - cu respectarea

drepturilor dobândite de terți cu privire la acest imobil, cât și a Convenției Europene

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorii pentru judecătorii naționali conform

considerentelor mai sus expuse.

Imobilul situat în Constanța,

B-dul T. preluat de stat în baza Decretului nr. 129/1950 în mod abuziv, statul deținând

acest imobil fără un titlu valabil.

Principalul efect al acțiunii

în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură și liber de sarcini în

patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil,

ca urmare a expropierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în care

bunul a fost înstrăinat, iar validitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată

– cazul în speță – restituirea se va face prin echivalent.

Privarea de proprietate

impune, așadar, statului obligația de a-l despăgubi pe proprietar, pentru că, fără

plata unei sume rezonabile raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere

excesivă a dreptului la respectarea murilor sale.

Imposibilitatea reclamantei

de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate,

constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate

și exigențele de ordin general.

În cauză, prin preluarea

de către stat a imobilului proprietatea reclamantei conform Decretului nr. 92/1950

și ulterior înstrăinarea unei părți din construcție și teren unor terți cumpărători

de bună credință, în baza unor dispoziții legale, în vigoare la data perfectării

contractului de vânzare-cumpărare Legea nr. 112/1995 fără acordarea unei indemnizații

echitabile reclamantei pentru pierderea suferită, s-a rupt echilibrul între necesitatea

protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general, situație în

care statul este ținut să acopere prejudiciul suferit de reclamantă.

Se reține că, în condițiile

în care statul „nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp și

cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie

restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor

de naționalizare (cauza P. contra României, cauza S.W. contra României - hotărârea

din 13 decembrie 2007), acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru

prejudiciul suferit, urmare a înstrăinării celor două apartamente din imobil și

a suprafeței de 105 m.p. teren atribuită conform Legii nr. 18/1991.

Pentru apartamentele înstrăinate,

pârâților mai sus menționați va obliga Statul Român prin Ministerul Finanțelor să

achite reclamantei, contravaloarea lor, la prețul de circulație la data plății efective.

Instanța de apel a mai

reținut că acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă în anul 2000,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparații fiind

adoptată pe parcursul soluționării acțiunii în revendicare, situație în care sunt

incidente dispozițiile art. 47 din această lege.

Ca atare reține instanța

de apel dreptul de opțiune aparține exclusiv persoanei îndreptățite să hotărască

dacă înțelege să continue acțiunea în revendicare de drept comun sau optează pentru

măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, conform procedurii speciale

instituite de lege, caz în care va suspenda acțiunea în revendicare.

Cum reclamanta a optat

pentru continuarea judecății acțiunii în revendicare imobiliară promovată anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de fond a procedat la judecarea

cererii pe fond - excepția inadmisibilității acțiunii fiind respinsă.

Instanța de apel a mai

reținut că reclamanta nu și-a motivat apelul, motiv pentru care a fost analizată

hotărârea în raport cu organele de la fond iar concluziile scrise nu au fost luate

în considerare în condițiile nemotivării apelului.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanta T.I.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și de intimata SC G. SRL.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Reclamanta

T.I.A. a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel reclamanta învederează că în mod greșit instanța

în operațiunea de comparare a titlurilor, în conformitate cu art. 482 C. civ., a

apreciat că titlul cumpărătorilor ar fi preferabil, deși cu o singură excepție contractele

sunt încheiate în anul 1997, când legea prevedea sancțiunea nulității absolute pentru

contractele încheiate nelegal și că de altfel în mod greșit s-a reținut buna credință

a cumpărătorilor. O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a examinat

valabilitatea titlului pârâților, prin prisma actelor normative în vigoare, la momentul

constituirii acestor acte de vânzare-cumpărare. În aceeași idee arată reclamanta

că instanța a recunoscut valabilitatea titlului reclamantei și caracterul nelegal

al titlului statului, însă ignoră sancțiunea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare. Reclamanta a mai susținut că i s-a acordat ceea ce nu s-a cerut

în condițiile în care a fost obligat pârâtul la plata contravalorii apartamentelor

înstrăinate la prețul de circulație la data plății efective, deși nu există un astfel

de petit. Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța vizează nelegalitatea hotărârii

instanței de apel sub următoarele aspecte, ce vizează incidența excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statul Român în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În ce privește obligarea Statului la plata contravalorii

apartamentelor vândute,

se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

în condițiile în care analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor

revine în exclusivitate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta

SC G. SRL susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare

a legii, în condițiile în care prin probele administrate s-a dovedit că antecesorul

reclamantei a desfășurat o activitate de comercializare a medicamentelor la parterul

imobilului și ca atare naționalizarea imobilului din litigiu a fost legală.

Față de aceste aspecte,

recurenta solicită admiterea cererii de intervenție în interes propriu în condițiile

în care contractele de închiriere sunt perfect valabile, fiind justificat astfel

interesul legitim în promovarea cererii de intervenție.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obligația judecătorului

de a demonstra de ce s-a oprit la soluția dată, pentru că a admis susținerile unei

părți și le-a respins pe celelalte, este o obligație esențială prevăzută de dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și care de altfel permite exercitarea controlului

judiciar.

Legalitatea hotărârii

atacate se analizează în funcție de motivele de fapt și de drept, reținute la adoptarea

soluției, motive care trebuie să fie concordante cu actele existente la dosar și

cu celelalte probe administrate, în limitele învestirii și al respectării principiului

disponibilității.

Din această perspectivă,

este de reținut că hotărârea instanței de apel conține nu numai aspecte contradictorii

dar și străine de obiectul dedus judecății, în condițiile în care se acordă ceea

ce nu s-a solicitat și nu a constituit vreun petit al acțiunii principale și anume

au fost acodate reparatorie constând în despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate.

Or, procesul civil este

guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc cadrul

procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în judecată.

De altfel principiul disponibilității

se circumscrie noțiunii de proces echitabil, iar instanța în condițiunile art. 129

C. proc. civ., avea obligația să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut

prin petitele acțiunii.

Or, în condițiunile în

care acțiunea în revendicare nu avea petit pentru acordarea măsurii reparatorii

constând în despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, instanța stabilind totuși

această măsura reparatorie a comis „un plus petit”.

Din perspectiva celor

expuse și a faptului că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., situație în care exercitarea controlului judiciar

nu este posibilă, urmează a se admite toate recursurile și în temeiul art. 312

pct. 5 C. proc. civ. a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe, care urmează a examina motivele de apel atât

prin prisma principiului tantum devolutum qantum apellatum, cât și a principiului

disponibilității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta T.I.A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și de intervenienta SC G.

SRL împotriva deciziei nr. 154C din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2011.