ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 527 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Constanța s-a admis acțiunea reclamantei C.M. împotriva pârâților Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, RADPP Constanța, C.V., D.D., M.R., M.S., S.N. și V. S-a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Constanța B-dul T. în sensul aplicării greșite a Decretului nr. 92/1950. Au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța B-dul T., compus din teren în suprafață de 639 m.p. și construcție fiecare în parte, pe care o deține în proprietate. Au mai fost respinse ca nefondate cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții C.N., SC P.A.

SRL Constanța și SC G. SRL Constanța. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele: Reclamanta a făcut dovada prin actele de la dosar că autorul său făcea parte din categoria intelectualilor profesioniști exceptați de la naționalizare și că imobilul proprietatea acestuia a fost expropriat în baza Decretului nr. 92/1950. S-a mai reținut de către instanța de fond că Municipiul Constanța prin RAEDPP Constanța a înstrăinat parte din imobilul părților în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1998, nr. BB/1997, CC/1997. Procedându-se la compararea titlurilor de proprietate ale reclamantei cu cel al pârâților care au cumpărat locuința pe care o posedau, instanța de fond a dat preferință titlului deținut de reclamantă, comparativ cu cel deținut de pârâți, care provine de la un neproprietar.

Cererile de intervenție au fost respinse de instanța de fond întrucât intervenienții nu au invocat un drept de proprietate propriu ci numai un drept de folosință. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta prin moștenitoarea T.I.A., intervenienții C.N., SC G. SRL pentru RAEDPP Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, D.D., C.V., M.R. și S., S.V. și S., iar prin decizia civilă nr. 154 din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Constanța s-au respins apelurile reclamantei, intimaților C.N. și SC G. SRL și s-au admis apelurile pârâților, fiind schimbată în parte hotărârea instanței de apel, în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată împotriva pârâților pentru apartamentele înstrăinate cu contract de vânzare - cumpărare lui D.D., M.R.

și S., C.V., S.V. și S., iar pentru apartamentele înstrăinate a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantei contravaloarea lui la prețul de circulație la data plății efective. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: Acțiunea reclamantei vizează revendicarea în temeiul art. 480 C. civ., a imobilului teren de 639 m.p. și o construcție (parter, etaj și pivniță) și un alt corp de clădire situat în Constanța, B-dul T. (fost C.) Județul Constanța. Cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD/1922 autorizațiile cu nr. XX/1922 și nr. YY/1937 reclamanta a făcut dovada că autorul său a avut în proprietate imobilul în litigiu.

Reclamanta s-a legitimat procesual cu certificatul de calitate din 30 mai 2001 emis de Biroul Notarial Public C.B. În baza Decretului nr. 92/1950 imobilul în litigiu a fost expropriat. Soluționând cauza pe fond, instanța în mod corect reține, greșita naționalizare a imobilului întrucât autorul reclamantei având profesia de farmacist era exceptat de la naționalizare, astfel încât imobilul a trecut la și fără titlu, preluarea fiind abuzivă. De asemenea a mai reținut că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a autorului său și de succesor legal al acestuia (a făcut dovada calității procesual active). Ulterior trecerii imobilului în proprietatea statului în condițiile Legii nr. 112/1995 (art. 9) apartamentele deținute de chiriași au fost înstrăinate după cum urmează: - pârâților M.R.

și M.S. cu contract de vânzare-cumpărare nr. AA din 30 martie 1998 (după decesul lui R. au fost fost introduși în cauză moștenitorii S., Se., S.D.). - pârâtului D.L. - cu contract de vânzare-cumpărare nr. BB din 31 martie 1997 (după decesul acestuia procesul a fost continuat de moștenitorul său D.D.). - pârâților S.N. și V. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. EE din 19 noiembrie 1996; - pârâții C.V.

cu contract de vânzare-cumpărare nr. FF din 31 martie 1997. Conform art. 1 din Legea nr. 112/1995 s-a prevăzut că foștii proprietari sau moștenitorii foștilor proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945, cu titlu beneficiază de măsuri reparatorii care potrivit art. 2 constau în restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra locuințelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12. În principiu, când obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun ce nu aparținea vânzătorului, recunoașterea dreptului translativ de proprietate unui asemenea act contravine principiului nevo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet.

Totuși, în conflictele de interes legitim dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil este preferat acesta din urmă pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, rațiuni exprimate în adagiul error comunis facit jus. Incidența acestui principiu este subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu referire la calitatea de proprietar a vânzătorului și credință a subdobânditorului. În speță, chiriașii pârâți au dobândit dreptul de proprietate prin contractele încheiate, mai sus menționate anterior constatării nelegale de trecere proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950 a imobilului în litigiu.

În cadrul acțiunii în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în mod greșit instanța de fond a considerat preferabil titlul statului. Având în vedere cele menționate mai sus, Curtea constată că preferabil este titlul subdobânditorului cumpărător de bună credință, iar aceasta nu a fost răsturnată de către cumpărător. În această situație, restituirea în natură a apartamentelor cumpărate de pârâții cumpărători nu mai este posibilă, reclamanta fiind privată de dreptul său de proprietate asupra părții din imobilul înstrăinat, iar pentru acoperirea prejudiciului suferit este îndreptățită să obțină valoarea de circulație pentru această parte înstrăinată. Numai în acest fel se va păstra un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.

Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest context, reținându-se că o restituire în natură a imobilului înstrăinat pârâților cumpărători nu mai este posibilă, pentru acoperirea integrală a prejudiciului reclamantei, care a fost privată nelegal de proprietatea sa asupra părții din imobil situat în Constanța, B-dul T., Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor va fi obligat la plata către reclamanta a valorii de circulație a apartamentelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiate între RAEDPP Constanța și pârâții chiriași.

Această obligație de plată nu excede obiectului acțiunii reclamantei de revendicare a imobilului situat la adresa mai sus menționată, ci reprezintă o modalitate de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului în ansamblul său - teren și construcție - cu respectarea drepturilor dobândite de terți cu privire la acest imobil, cât și a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorii pentru judecătorii naționali conform considerentelor mai sus expuse. Imobilul situat în Constanța, B-dul T. preluat de stat în baza Decretului nr. 129/1950 în mod abuziv, statul deținând acest imobil fără un titlu valabil.

Principalul efect al acțiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură și liber de sarcini în patrimoniul proprietarului și numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a expropierii pentru caz de utilitate publică sau pentru situația în care bunul a fost înstrăinat, iar validitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată – cazul în speță – restituirea se va face prin echivalent. Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a-l despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea murilor sale. Imposibilitatea reclamantei de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.

În cauză, prin preluarea de către stat a imobilului proprietatea reclamantei conform Decretului nr. 92/1950 și ulterior înstrăinarea unei părți din construcție și teren unor terți cumpărători de bună credință, în baza unor dispoziții legale, în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare Legea nr. 112/1995 fără acordarea unei indemnizații echitabile reclamantei pentru pierderea suferită, s-a rupt echilibrul între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general, situație în care statul este ținut să acopere prejudiciul suferit de reclamantă. Se reține că, în condițiile în care statul „nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare (cauza P. contra României, cauza S.W.

contra României - hotărârea din 13 decembrie 2007), acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit, urmare a înstrăinării celor două apartamente din imobil și a suprafeței de 105 m.p. teren atribuită conform Legii nr. 18/1991. Pentru apartamentele înstrăinate, pârâților mai sus menționați va obliga Statul Român prin Ministerul Finanțelor să achite reclamantei, contravaloarea lor, la prețul de circulație la data plății efective. Instanța de apel a mai reținut că acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă în anul 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparații fiind adoptată pe parcursul soluționării acțiunii în revendicare, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 47 din această lege.

Ca atare reține instanța de apel dreptul de opțiune aparține exclusiv persoanei îndreptățite să hotărască dacă înțelege să continue acțiunea în revendicare de drept comun sau optează pentru măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, conform procedurii speciale instituite de lege, caz în care va suspenda acțiunea în revendicare. Cum reclamanta a optat pentru continuarea judecății acțiunii în revendicare imobiliară promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de fond a procedat la judecarea cererii pe fond - excepția inadmisibilității acțiunii fiind respinsă. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta nu și-a motivat apelul, motiv pentru care a fost analizată hotărârea în raport cu organele de la fond iar concluziile scrise nu au fost luate în considerare în condițiile nemotivării apelului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta T.I.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și de intimata SC G. SRL. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Reclamanta T.I.A. a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel reclamanta învederează că în mod greșit instanța în operațiunea de comparare a titlurilor, în conformitate cu art. 482 C. civ., a apreciat că titlul cumpărătorilor ar fi preferabil, deși cu o singură excepție contractele sunt încheiate în anul 1997, când legea prevedea sancțiunea nulității absolute pentru contractele încheiate nelegal și că de altfel în mod greșit s-a reținut buna credință a cumpărătorilor.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a examinat valabilitatea titlului pârâților, prin prisma actelor normative în vigoare, la momentul constituirii acestor acte de vânzare-cumpărare. În aceeași idee arată reclamanta că instanța a recunoscut valabilitatea titlului reclamantei și caracterul nelegal al titlului statului, însă ignoră sancțiunea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Reclamanta a mai susținut că i s-a acordat ceea ce nu s-a cerut în condițiile în care a fost obligat pârâtul la plata contravalorii apartamentelor înstrăinate la prețul de circulație la data plății efective, deși nu există un astfel de petit.

Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța vizează nelegalitatea hotărârii instanței de apel sub următoarele aspecte, ce vizează incidența excepției lipsei calității procesuale pasive a Statul Român în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. În ce privește obligarea Statului la plata contravalorii apartamentelor vândute, se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor revine în exclusivitate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta SC G. SRL susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care prin probele administrate s-a dovedit că antecesorul reclamantei a desfășurat o activitate de comercializare a medicamentelor la parterul imobilului și ca atare naționalizarea imobilului din litigiu a fost legală. Față de aceste aspecte, recurenta solicită admiterea cererii de intervenție în interes propriu în condițiile în care contractele de închiriere sunt perfect valabile, fiind justificat astfel interesul legitim în promovarea cererii de intervenție. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Obligația judecătorului de a demonstra de ce s-a oprit la soluția dată, pentru că a admis susținerile unei părți și le-a respins pe celelalte, este o obligație esențială prevăzută de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. și care de altfel permite exercitarea controlului judiciar. Legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcție de motivele de fapt și de drept, reținute la adoptarea soluției, motive care trebuie să fie concordante cu actele existente la dosar și cu celelalte probe administrate, în limitele învestirii și al respectării principiului disponibilității. Din această perspectivă, este de reținut că hotărârea instanței de apel conține nu numai aspecte contradictorii dar și străine de obiectul dedus judecății, în condițiile în care se acordă ceea ce nu s-a solicitat și nu a constituit vreun petit al acțiunii principale și anume au fost acodate reparatorie constând în despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate.

Or, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în judecată. De altfel principiul disponibilității se circumscrie noțiunii de proces echitabil, iar instanța în condițiunile art. 129 C. proc. civ., avea obligația să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut prin petitele acțiunii. Or, în condițiunile în care acțiunea în revendicare nu avea petit pentru acordarea măsurii reparatorii constând în despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, instanța stabilind totuși această măsura reparatorie a comis „un plus petit”. Din perspectiva celor expuse și a faptului că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., situație în care exercitarea controlului judiciar nu este posibilă, urmează a se admite toate recursurile și în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care urmează a examina motivele de apel atât prin prisma principiului tantum devolutum qantum apellatum, cât și a principiului disponibilității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta T.I.A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și de intervenienta SC G. SRL împotriva deciziei nr. 154C din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.