ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6595/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6595/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial la

Judecătoria Constanta la 5 august 1996 reclamanții N.I.M., N.M., N.M. și G.M.N.

au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul

Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia

Autonomă a Domeniului Privat și Public Constanța, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a

apartamentului format din 4 camere, hol și dependințe și "terenului în

suprafață de 371 m.p., situat în Constanța, ce a trecut în proprietatea

statului în baza Dosarului nr. 92/1950, prin aplicarea greșită a acestui act

normativ, pe numele lui N.E., deși acesta era proprietatea lui N.C.V. și

N.C.I., așa cum rezultă din CF nr. 152 din 26 februarie 1941, iar aceștia erau

exceptați de la naționalizare.

Prin Sentința civilă

nr. 839 din 18 decembrie 2000, Tribunalul Constanța, rejudecând cauza, astfel

cum s-a dispus prin Decizia civilă nr. 1063 din 27 septembrie 1999 a Curții de

Apel Constanța, a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Consiliul

Local Constanța, Municipiul Constanța, Statul Român și Regia Autonomă

Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, F.F. și V.Z., constatând

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27.022/1999 și nr.

27240/1996.

Pârâții au fost

obligați să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul

situat în Constanța, compus din construcție și terenul aferent, în suprafață de

871 m.p.

Prin Decizia nr. 191

din 30 mai 2001, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile pârâților și a

schimbat în totalitate sentința menționată, în sensul că a respins ca nefondată

acțiunea reclamanților, reținând legalitatea titlului Statului, întrucât E.N.

făcea parte din familia proprietarilor imobilului și s-a făcut corect aplicarea

art. V din Decretul nr. 92/1950.

Curtea Supremă de

Justiție, prin Decizia nr. 4731 din 20 decembrie 2002 a respins recursul

declarat de N.I.M., N.M., N.M. și G.M.N. împotriva Deciziei nr. 191 din 30 mai

2001.

Prin Decizia nr. 5409

din 1 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația

în anulare formulată de reclamanți împotriva Deciziei nr. 4731/2002 a Curții

Supreme de Justiție pe care a anulat-o, reținând că la pronunțarea Deciziei nr.

4731/2002 nu s-a luat în discuție situația construcțiilor în suprafață de 59,15

m.p. și a terenului curte neconstruit în suprafață de 186,04 m.p., care nu au

fost înstrăinate.

Prin Decizia nr. 5713

din 9 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în

anulare formulată de F.C., F.F. și V.Z. împotriva Deciziei nr. 5409 din 1

octombrie 2004, pe care a anulat-o reținând că pronunțarea acesteia s-a făcut

cu lipsă de procedură în privința intimaților-contestatori.

Prin Decizia nr. 2094

din 6 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cu majoritate de

voturi contestația în anulare formulată de N.M.I. și continuată de N.M.N. și

N.M., precum și în nume propriu de N.M. și G.M.N. împotriva Deciziei nr. 731

din 20 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, reținând că instanța de

recurs a omis să verifice critica vizând situația construcțiilor și a terenului

curte care nu au format obiect al vânzării.

Examinând recursul

declarat de reclamanți numai sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5200

din 26 iunie 2007, a admis în parte recursul declarat de reclamanți și a casat

în parte Decizia nr. 191 din 30 mai 2001 a Curții de Apel Constanța, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea

cererii de revendicare a părții din imobil neînstrăinate.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale deciziei.

Prin Decizia civilă

nr. 23/c din 25 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, asigurări sociale și litigii de muncă, a admis în parte apelurile

declarate de apelanții F.C., F.F., V.Z., Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, RAEDPP

Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar împotriva

Sentinței nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța.

S-a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților de constatare a

nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor pârâților F.C.,

F.F. și V.Z.

Au fost obligați

pârâții să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților suprafața de

teren de 245,19 m.p. și construcțiile edificate pe suprafața de 59,15 m.p.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții N.M.N., N.M., N.M. și G.M.N., pârâții

F.C., F.F. și V.Z., precum și pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local

Constanța, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța și RAEDPP Constanța.

Prin Decizia nr. 3760

din 23 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis toate recursurile și a casat decizia atacată

cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia

menționată, instanța de recurs a statuat asupra următoarelor dezlegări în

drept, precum și asupra posibilității administrării următoarelor probe, cu

ocazia reluării judecății, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.:

S-a reținut că

instanța de apel nu a lămurit, în raport de limitele sesizării sale și a temeiului

acțiunii (art. 480 C. civ.), situația juridică a imobilului pentru care a

dispus restituirea către reclamanți, respectiv dacă acesta face parte din

patrimoniul pârâților persoane fizice; nu a clarificat dacă aceste părți aveau

calitate procesuală pentru restul pretențiilor în discuție, care era

poziționarea construcțiilor identificate și natura lor, definitive sau

provizorii, fiind necesară în acest sens efectuarea unei expertize.

S-a statuat ca, după

analizarea titlurilor de proprietate ale părților și verificarea posesiei

imobilelor în litigiu, să se stabilească calitatea procesuală pasivă a

pârâților, determinându-se cui îi revine obligația predării în deplină

proprietate și posesie a bunului.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia nr. 290/c pronunțată la 29 noiembrie 2010, a admis

apelurile declarate de pârâții F.C., F.F., V.Z., Consiliul Local Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar și RAEDPP Constanța și a respins apelul

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța.

S-a schimbat în parte

sentința apelată, cât privește acțiunea în revendicare, în sensul că s-a admis

cererea reclamanților și au fost obligați pârâții să restituie acestora

suprafața determinată de expertiza C.G. depusă la termenul din 27 septembrie

2010, între notațiile X.

S-a respins cererea

apelanților de obligare a intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut în ceea ce privește chestiunea

"determinării părții de imobil neînstrăinate" că, jurisprudența

instanței supreme, cât și deciziile de speță ale curții de apel converg spre

soluția determinării terenului aferent construcției vândute conform Legii nr.

112/1995, prin raportare nu doar strict la cel de sub construcție, ci și la

acea suprafață care asigură exercitarea normală a atribuțiilor dreptului de

proprietate asupra edificiului.

Pornind de la această

premisă, s-a considerat că solicitarea intimaților-reclamanți vizând

restituirea întregii suprafețe de teren adiacente imobilului din Str. D., deci

inclusiv a celei de sub construcția vândută familiilor F. și V., nu este

întemeiată, cu atât mai mult cu cât prin Decizia civilă nr. 5200 din 26 iunie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au stabilit limitele casării și

s-a dispus analizarea acțiunii în revendicare pentru "restul de

teren" (cel care nu este afectat locuințelor vândute), inclusiv pentru cel

afectat de construcțiile care nu au făcut obiectul înstrăinării.

Instanța de apel a

avut în vedere la pronunțarea deciziei menționate concluziile suplimentului la

raportul de expertiză, depus la termenul din 27 septembrie 2010 (care a

identificat terenul în discuție cu culoarea albastră pe schița anexă),

susținând că pe acest teren se regăsesc construcții aparținând chiriașilor

cumpărători, care nu au natura unor edificii definitive, magazie din lemn și

placaj ușor aparținând lui V.Z., și magazie din stâlpi metalici acoperită cu

plăci de azbociment aparținând lui F.C., aceste construcții fiind ridicate fără

autorizație de construire.

S-a constatat,

totodată, că aceste construcții nu au făcut obiectul celor două acte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte ce au avut

ca obiect strict suprafețele utile ale părții de construcție cu destinație de

locuință, 55,50 mp - V.Z. și, respectiv, 67,92 mp familia F.

În privința acordării

terenului apreciat ca fiind liber de către intimații reclamanți, la limita

construcției vândute către apelanții persoane fizice, instanța de apel a

reținut că o asemenea soluție ar nega exercițiul liber și neîngrădit al

dreptului de proprietate al pârâților V. și F. asupra locuințelor, dar și

normele care reglementează regimul urbanistic, respectiv H.G. nr. 125/2006

republicată, pct. 4.11.2 din Anexa 4.

S-a constatat,

astfel, că porțiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în

locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței

familiei F., se constituie în suprafața identificată în expertiză pe

aliniamentul Y, ce nu poate face obiectul restituirii către

intimații-reclamanți, în condițiile în care chiriașii cumpărători nu au altă

deschidere către calea publică, decât prin instituirea acestei căi de acces.

S-a considerat că, în

speță, nu se pune problema instituirii unei servituți de trecere în favoarea

chiriașilor cumpărători, pentru că în acest litigiu nu este incident textul

art. 616 C. civ.

S-a considerat că

obligația de restituire incumbă în egală măsură și pârâților apelanți Consiliul

Local Constanța și Municipiul Constanța, titulari ai dreptului de proprietate

asupra terenului supus restituirii.

În ceea ce privește

apărările formulate de Statul Român, s-a reținut că, raportat la temeiul

acțiunii, art. 480 C. civ., acesta are calitate procesuală pasivă, ca entitate

care a generat actul de preluare în patrimoniul său a bunului de la antecesorii

intimaților-reclamanți.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța și reclamanții N.M.N., N.M., N.M. și G.M.N.

Dezvoltând motivele

sale de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 136 alin. (2) din

Constituția României.

Totodată, recurentul

a susținut că instanța de apel a reținut nelegal calitatea sa procesuală în

cauză, în condițiile în care, potrivit H.G. nr. 113/1992 și Legii nr. 215/2001

(art. 38 alin. (2) lit. f) - h)) domeniul public și privat al comunelor,

orașelor și județelor este administrat de consiliul local.

Prin urmare, s-a

învederat că bunul revendicat face parte în prezent din domeniul privat al

unității administrativ-teritoriale, deținătorul acestuia fiind Consiliul Local

Constanța, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate

procesuală pasivă.

Prin recursul lor,

reclamanții au criticat ca nelegale încheierile de ședință din 8 octombrie 2009

și 28 iunie 2010, precum și decizia recurată, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Reclamanții-recurenți

au susținut că, față de preluarea imobilului fără just titlu, se impunea ca

instanța să recunoască dreptul de proprietate asupra întregului imobil

neînstrăinat și rămas în proprietatea aparentă a statului.

S-a învederat că,

prin încheierile de ședință criticate, prin impunerea stabilirii unei suprafețe

de teren aferente construcției, care nu se află în proprietatea chiriașilor

cumpărători, precum și prin impunerea stabilirii unei servituți de trecere, s-a

încălcat principiul disponibilității, în sensul că s-a acordat mai mult decât

s-a cerut în petitul acțiunii și al cererii reconvenționale.

De asemenea, sub

același aspect, s-a invocat și încălcarea limitelor casării, întrucât, deși s-a

constatat că persoanele fizice nu sunt proprietare ale terenului în discuție,

nu s-a aplicat art. 480 C. civ. și nu s-a acordat dreptul de proprietate

adevăratului proprietar.

RAEDPP Constanța a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

Recurenții-reclamanți

au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Având în vedere

decesul recurentei-reclamante N.M., intervenit la 24 decembrie 2010, prin

încheierea de la 1 noiembrie 2012 s-a constatat că unicul moștenitor al

acesteia este N.M., care are deja calitatea de recurent.

Examinând criticile

invocate de recurenții-reclamanți, Curtea va constata că recursul acestora este

nefondat pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește

recursul declarat împotriva Încheierii din 8 octombrie 2009, prin care instanța

de apel a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare cu

obiectivele stabilite în raport de limitele casării și a Încheierii din 28

iunie 2010, prin care s-au admis în parte obiecțiunile reclamanților-intimați la

raportul de expertiză tehnică imobiliară, Curtea va reține că, față de

dispozițiile art. 268 C. proc. civ., criticile ce vizează aceste încheieri se

impun a fi examinate odată cu criticile aduse fondului pricinii soluționat prin

decizia recurată.

Curtea va constata

că, așa cum a rezultat din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

5200 din 26 iunie 2007, urmare a casării parțiale a Deciziei nr. 191 din 30 mai

2011 a Curții de Apel Constanța, s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe numai sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare a părții din

imobil neînstrăinate, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei

recurate.

Astfel, limitele

reinvestirii instanței de apel au privit judecata pentru restul de teren și

construcțiile ce nu au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de recurs apreciind că,

pronunțându-se asupra valabilității celor două contracte, și rezolvând acțiunea

în revendicare în sensul respingerii sale pentru întreg imobilul, curtea de

apel a lăsat nesoluționată problema părții din imobil care nu a intrat sub

incidența actelor translative de drepturi.

Cea de-a doua casare,

care a constituit fundamentul judecății în apel finalizate prin pronunțarea

deciziei recurate, a confirmat faptul că, în rejudecare, instanța de apel nu a

răspuns îndrumărilor statuate prin prima decizie.

Prin cea de-a doua

decizie de casare s-au indicat probele a căror administrare se impune pentru

clarificarea deplină a situației de fapt rămase în discuție.

Prin urmare,

chestiunea valabilității celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 și a modului de soluționare a acțiunii în

revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâții persoane fizice

au intrat în puterea lucrului judecat conform Deciziei nr. 5200 din 26 iunie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, neputând fi repuse în discuție.

Având în vedere

îndrumările date prin decizia de casare și limitele rejudecării, instanța de

apel a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare care să

identifice întregul imobil, raportat la acesta construcțiilor înstrăinate,

terenul afectat acestora, incluzând atât suprafața utilă, cât și cea necesară

exploatării, precum și căile de acces.

Având în vedere

raportul de expertiză, în varianta finală, omologată de instanța de apel prin

decizia recurată, Curtea va constata că, în mod corect, s-a limitat restituirea

în natură doar la terenul liber de construcții marcat de punctele X, conform schiței

anexă.

În condițiile în care

s-a constatat validitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27022 din 27

septembrie 1946 și nr. 27420 din 28 octombrie 1996, instanța de apel nu putea

îngrădi exercițiul dreptului de proprietate al pârâților, prin refuzul

asigurării unei căi de acces în locuințe, precum și a accesului la utilități.

Prin urmare, nu poate

fi primită critica reclamanților-recurenți potrivit căreia ar fi trebuit ca

instanța de apel să dispună restituirea tuturor suprafețelor de teren ce nu au

făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995.

Deși, în speță nu

sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, acțiunea

reclamanților fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în lipsa unei

reglementări exprese a noțiunii de "teren aferent construcției",

jurisprudența relevantă a statuat că exercitarea efectivă a atributelor

dreptului de proprietate impune ca această noțiune să nu se limiteze doar la

terenul aflat sub construcție, ci să includă și suprafețele de teren necesare

normalei utilizări a construcției.

Ca atare, raportat la

configurația terenului și posibilitățile de utilizare a imobilului, s-a

apreciat corect de către instanța de apel că, potrivit constatărilor expertizei,

porțiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuințele

vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței familiei F. se

constituie din suprafața identificată prin expertiză pe aliniamentul Y, ce nu

poate face obiectul restituirii către reclamanți (în acord cu dispozițiile

Regulamentului de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/2006, republicată, anexa

4).

Procedând astfel,

instanța de apel nu a încălcat limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ.

și nici principiul disponibilității.

Critica potrivit

căreia pârâții-intimați ar avea posibilitatea de a solicita o servitute de

trecere în condițiile dreptului comun, conform dispozițiilor art. 616 C. civ.,

nu poate fi primită.

Pârâții-intimați au

un drept de proprietate asupra construcției, a cărui valabilitate a fost

recunoscută irevocabil, drept ce este opozabil foștilor proprietari, ce implică

folosirea și exploatarea terenului necesar unei normale utilizări a locuințelor

lor.

Deși nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin

Legea nr. 1/2009, care a intrat în vigoare ulterior promovării acțiunii,

recunoașterea dreptului menționat este în concordanță cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că persoanele care au dobândit cu

bună-credință nu pot fi puse în situația de a suporta greutatea

responsabilității statului care în trecut a confiscat aceste bunuri.

Pentru considerentele

expuse, se va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. se va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

În ceea ce privește

recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Curtea va

reține că acesta este fondat.

Instanța de apel a

reținut eronat că acest pârât are calitate procesuală pasivă, ca entitate care

a generat actul de preluare a imobilului în patrimoniul său de la antecesorii

reclamanților.

Soluția dată apelului

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice încalcă

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe cele ale art. 136 alin. (2)

din Constituția României, precum și dispozițiile art. 38 alin. (2) din Legea

nr. 215/2001. Conform prevederilor legale menționate, Ministerul Finanțelor

Publice reprezintă interesele statului în justiție numai în litigiile al căror

obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, potrivit

art. 136 alin. (3) din Constituție, în condițiile în care participă nemijlocit

și în nume propriu.

Având în vedere că

bunul revendicat face parte din domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale, nu se justifică reținerea calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului.

Conform art. 38 alin.

(2) din Legea nr. 215/2001, Consiliul Local administrează domeniul public și

privat al comunei sau orașului, hotărând și cu privire la vânzarea bunurilor

din patrimoniul unității administrativ-teritoriale.

Nu se poate considera

că actul de preluare a fost generat de acest pârât ca reprezentant al statului,

cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel pentru a se justifica

calitatea procesuală pasivă, ce presupune existența unei identități între

persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic de drept material.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul

declarat de pârât și va modifica în parte decizia recurată, în sensul admiterii

apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța

împotriva Sentinței civile nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului

Constanta, secția civilă.

Se va admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și se va respinge acțiunea

reclamanților împotriva acestuia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Se vor menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții N.M.N., N.M., G.M.N. Deciziei nr. 290/C din 29 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Constanța

împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Constanța împotriva Sentinței nr. 839 din 18

decembrie 2000 a Tribunalului Constanța, secția civilă.

Admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului apelant și respinge acțiunea

formulată împotriva acestuia pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL