ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6595/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial la Judecătoria Constanta la 5 august 1996 reclamanții N.I.M., N.M., N.M. și G.M.N. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă a Domeniului Privat și Public Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a apartamentului format din 4 camere, hol și dependințe și "terenului în suprafață de 371 m.p., situat în Constanța, ce a trecut în proprietatea statului în baza Dosarului nr. 92/1950, prin aplicarea greșită a acestui act normativ, pe numele lui N.E., deși acesta era proprietatea lui N.C.V.

și N.C.I., așa cum rezultă din CF nr. 152 din 26 februarie 1941, iar aceștia erau exceptați de la naționalizare. Prin Sentința civilă nr. 839 din 18 decembrie 2000, Tribunalul Constanța, rejudecând cauza, astfel cum s-a dispus prin Decizia civilă nr. 1063 din 27 septembrie 1999 a Curții de Apel Constanța, a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, Statul Român și Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, F.F. și V.Z., constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27.022/1999 și nr. 27240/1996. Pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în Constanța, compus din construcție și terenul aferent, în suprafață de 871 m.p.

Prin Decizia nr. 191 din 30 mai 2001, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile pârâților și a schimbat în totalitate sentința menționată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamanților, reținând legalitatea titlului Statului, întrucât E.N. făcea parte din familia proprietarilor imobilului și s-a făcut corect aplicarea art. V din Decretul nr. 92/1950. Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 4731 din 20 decembrie 2002 a respins recursul declarat de N.I.M., N.M., N.M. și G.M.N. împotriva Deciziei nr. 191 din 30 mai 2001. Prin Decizia nr. 5409 din 1 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de reclamanți împotriva Deciziei nr. 4731/2002 a Curții Supreme de Justiție pe care a anulat-o, reținând că la pronunțarea Deciziei nr. 4731/2002 nu s-a luat în discuție situația construcțiilor în suprafață de 59,15 m.p.

și a terenului curte neconstruit în suprafață de 186,04 m.p., care nu au fost înstrăinate. Prin Decizia nr. 5713 din 9 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de F.C., F.F. și V.Z. împotriva Deciziei nr. 5409 din 1 octombrie 2004, pe care a anulat-o reținând că pronunțarea acesteia s-a făcut cu lipsă de procedură în privința intimaților-contestatori. Prin Decizia nr. 2094 din 6 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cu majoritate de voturi contestația în anulare formulată de N.M.I. și continuată de N.M.N. și N.M., precum și în nume propriu de N.M. și G.M.N. împotriva Deciziei nr. 731 din 20 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, reținând că instanța de recurs a omis să verifice critica vizând situația construcțiilor și a terenului curte care nu au format obiect al vânzării.

Examinând recursul declarat de reclamanți numai sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5200 din 26 iunie 2007, a admis în parte recursul declarat de reclamanți și a casat în parte Decizia nr. 191 din 30 mai 2001 a Curții de Apel Constanța, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea cererii de revendicare a părții din imobil neînstrăinate. S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei. Prin Decizia civilă nr. 23/c din 25 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, asigurări sociale și litigii de muncă, a admis în parte apelurile declarate de apelanții F.C., F.F., V.Z., Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, RAEDPP Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar împotriva Sentinței nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța.

S-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor pârâților F.C., F.F. și V.Z. Au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților suprafața de teren de 245,19 m.p. și construcțiile edificate pe suprafața de 59,15 m.p. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.M.N., N.M., N.M. și G.M.N., pârâții F.C., F.F. și V.Z., precum și pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și RAEDPP Constanța. Prin Decizia nr. 3760 din 23 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis toate recursurile și a casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia menționată, instanța de recurs a statuat asupra următoarelor dezlegări în drept, precum și asupra posibilității administrării următoarelor probe, cu ocazia reluării judecății, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: S-a reținut că instanța de apel nu a lămurit, în raport de limitele sesizării sale și a temeiului acțiunii (art. 480 C. civ.), situația juridică a imobilului pentru care a dispus restituirea către reclamanți, respectiv dacă acesta face parte din patrimoniul pârâților persoane fizice; nu a clarificat dacă aceste părți aveau calitate procesuală pentru restul pretențiilor în discuție, care era poziționarea construcțiilor identificate și natura lor, definitive sau provizorii, fiind necesară în acest sens efectuarea unei expertize.

S-a statuat ca, după analizarea titlurilor de proprietate ale părților și verificarea posesiei imobilelor în litigiu, să se stabilească calitatea procesuală pasivă a pârâților, determinându-se cui îi revine obligația predării în deplină proprietate și posesie a bunului. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 290/c pronunțată la 29 noiembrie 2010, a admis apelurile declarate de pârâții F.C., F.F., V.Z., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și RAEDPP Constanța și a respins apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța. S-a schimbat în parte sentința apelată, cât privește acțiunea în revendicare, în sensul că s-a admis cererea reclamanților și au fost obligați pârâții să restituie acestora suprafața determinată de expertiza C.G.

depusă la termenul din 27 septembrie 2010, între notațiile X. S-a respins cererea apelanților de obligare a intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut în ceea ce privește chestiunea "determinării părții de imobil neînstrăinate" că, jurisprudența instanței supreme, cât și deciziile de speță ale curții de apel converg spre soluția determinării terenului aferent construcției vândute conform Legii nr. 112/1995, prin raportare nu doar strict la cel de sub construcție, ci și la acea suprafață care asigură exercitarea normală a atribuțiilor dreptului de proprietate asupra edificiului.

Pornind de la această premisă, s-a considerat că solicitarea intimaților-reclamanți vizând restituirea întregii suprafețe de teren adiacente imobilului din Str. D., deci inclusiv a celei de sub construcția vândută familiilor F. și V., nu este întemeiată, cu atât mai mult cu cât prin Decizia civilă nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au stabilit limitele casării și s-a dispus analizarea acțiunii în revendicare pentru "restul de teren" (cel care nu este afectat locuințelor vândute), inclusiv pentru cel afectat de construcțiile care nu au făcut obiectul înstrăinării.

Instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea deciziei menționate concluziile suplimentului la raportul de expertiză, depus la termenul din 27 septembrie 2010 (care a identificat terenul în discuție cu culoarea albastră pe schița anexă), susținând că pe acest teren se regăsesc construcții aparținând chiriașilor cumpărători, care nu au natura unor edificii definitive, magazie din lemn și placaj ușor aparținând lui V.Z., și magazie din stâlpi metalici acoperită cu plăci de azbociment aparținând lui F.C., aceste construcții fiind ridicate fără autorizație de construire. S-a constatat, totodată, că aceste construcții nu au făcut obiectul celor două acte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte ce au avut ca obiect strict suprafețele utile ale părții de construcție cu destinație de locuință, 55,50 mp - V.Z.

și, respectiv, 67,92 mp familia F. În privința acordării terenului apreciat ca fiind liber de către intimații reclamanți, la limita construcției vândute către apelanții persoane fizice, instanța de apel a reținut că o asemenea soluție ar nega exercițiul liber și neîngrădit al dreptului de proprietate al pârâților V. și F. asupra locuințelor, dar și normele care reglementează regimul urbanistic, respectiv H.G. nr. 125/2006 republicată, pct. 4.11.2 din Anexa 4. S-a constatat, astfel, că porțiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței familiei F., se constituie în suprafața identificată în expertiză pe aliniamentul Y, ce nu poate face obiectul restituirii către intimații-reclamanți, în condițiile în care chiriașii cumpărători nu au altă deschidere către calea publică, decât prin instituirea acestei căi de acces.

S-a considerat că, în speță, nu se pune problema instituirii unei servituți de trecere în favoarea chiriașilor cumpărători, pentru că în acest litigiu nu este incident textul art. 616 C. civ. S-a considerat că obligația de restituire incumbă în egală măsură și pârâților apelanți Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului supus restituirii. În ceea ce privește apărările formulate de Statul Român, s-a reținut că, raportat la temeiul acțiunii, art. 480 C. civ., acesta are calitate procesuală pasivă, ca entitate care a generat actul de preluare în patrimoniul său a bunului de la antecesorii intimaților-reclamanți. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și reclamanții N.M.N., N.M., N.M.

și G.M.N. Dezvoltând motivele sale de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 136 alin. (2) din Constituția României. Totodată, recurentul a susținut că instanța de apel a reținut nelegal calitatea sa procesuală în cauză, în condițiile în care, potrivit H.G. nr. 113/1992 și Legii nr. 215/2001 (art. 38 alin. (2) lit. f) - h)) domeniul public și privat al comunelor, orașelor și județelor este administrat de consiliul local. Prin urmare, s-a învederat că bunul revendicat face parte în prezent din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, deținătorul acestuia fiind Consiliul Local Constanța, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Prin recursul lor, reclamanții au criticat ca nelegale încheierile de ședință din 8 octombrie 2009 și 28 iunie 2010, precum și decizia recurată, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Reclamanții-recurenți au susținut că, față de preluarea imobilului fără just titlu, se impunea ca instanța să recunoască dreptul de proprietate asupra întregului imobil neînstrăinat și rămas în proprietatea aparentă a statului. S-a învederat că, prin încheierile de ședință criticate, prin impunerea stabilirii unei suprafețe de teren aferente construcției, care nu se află în proprietatea chiriașilor cumpărători, precum și prin impunerea stabilirii unei servituți de trecere, s-a încălcat principiul disponibilității, în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut în petitul acțiunii și al cererii reconvenționale.

De asemenea, sub același aspect, s-a invocat și încălcarea limitelor casării, întrucât, deși s-a constatat că persoanele fizice nu sunt proprietare ale terenului în discuție, nu s-a aplicat art. 480 C. civ. și nu s-a acordat dreptul de proprietate adevăratului proprietar. RAEDPP Constanța a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri ca nefondate. Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Având în vedere decesul recurentei-reclamante N.M., intervenit la 24 decembrie 2010, prin încheierea de la 1 noiembrie 2012 s-a constatat că unicul moștenitor al acesteia este N.M., care are deja calitatea de recurent.

Examinând criticile invocate de recurenții-reclamanți, Curtea va constata că recursul acestora este nefondat pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește recursul declarat împotriva Încheierii din 8 octombrie 2009, prin care instanța de apel a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare cu obiectivele stabilite în raport de limitele casării și a Încheierii din 28 iunie 2010, prin care s-au admis în parte obiecțiunile reclamanților-intimați la raportul de expertiză tehnică imobiliară, Curtea va reține că, față de dispozițiile art. 268 C. proc. civ., criticile ce vizează aceste încheieri se impun a fi examinate odată cu criticile aduse fondului pricinii soluționat prin decizia recurată.

Curtea va constata că, așa cum a rezultat din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5200 din 26 iunie 2007, urmare a casării parțiale a Deciziei nr. 191 din 30 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe numai sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare a părții din imobil neînstrăinate, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Astfel, limitele reinvestirii instanței de apel au privit judecata pentru restul de teren și construcțiile ce nu au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de recurs apreciind că, pronunțându-se asupra valabilității celor două contracte, și rezolvând acțiunea în revendicare în sensul respingerii sale pentru întreg imobilul, curtea de apel a lăsat nesoluționată problema părții din imobil care nu a intrat sub incidența actelor translative de drepturi.

Cea de-a doua casare, care a constituit fundamentul judecății în apel finalizate prin pronunțarea deciziei recurate, a confirmat faptul că, în rejudecare, instanța de apel nu a răspuns îndrumărilor statuate prin prima decizie. Prin cea de-a doua decizie de casare s-au indicat probele a căror administrare se impune pentru clarificarea deplină a situației de fapt rămase în discuție. Prin urmare, chestiunea valabilității celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și a modului de soluționare a acțiunii în revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâții persoane fizice au intrat în puterea lucrului judecat conform Deciziei nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, neputând fi repuse în discuție.

Având în vedere îndrumările date prin decizia de casare și limitele rejudecării, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare care să identifice întregul imobil, raportat la acesta construcțiilor înstrăinate, terenul afectat acestora, incluzând atât suprafața utilă, cât și cea necesară exploatării, precum și căile de acces. Având în vedere raportul de expertiză, în varianta finală, omologată de instanța de apel prin decizia recurată, Curtea va constata că, în mod corect, s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de construcții marcat de punctele X, conform schiței anexă. În condițiile în care s-a constatat validitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27022 din 27 septembrie 1946 și nr. 27420 din 28 octombrie 1996, instanța de apel nu putea îngrădi exercițiul dreptului de proprietate al pârâților, prin refuzul asigurării unei căi de acces în locuințe, precum și a accesului la utilități.

Prin urmare, nu poate fi primită critica reclamanților-recurenți potrivit căreia ar fi trebuit ca instanța de apel să dispună restituirea tuturor suprafețelor de teren ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Deși, în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, acțiunea reclamanților fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în lipsa unei reglementări exprese a noțiunii de "teren aferent construcției", jurisprudența relevantă a statuat că exercitarea efectivă a atributelor dreptului de proprietate impune ca această noțiune să nu se limiteze doar la terenul aflat sub construcție, ci să includă și suprafețele de teren necesare normalei utilizări a construcției.

Ca atare, raportat la configurația terenului și posibilitățile de utilizare a imobilului, s-a apreciat corect de către instanța de apel că, potrivit constatărilor expertizei, porțiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuințele vândute, inclusiv în spațiul punctului sanitar aferent locuinței familiei F. se constituie din suprafața identificată prin expertiză pe aliniamentul Y, ce nu poate face obiectul restituirii către reclamanți (în acord cu dispozițiile Regulamentului de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/2006, republicată, anexa 4). Procedând astfel, instanța de apel nu a încălcat limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ. și nici principiul disponibilității. Critica potrivit căreia pârâții-intimați ar avea posibilitatea de a solicita o servitute de trecere în condițiile dreptului comun, conform dispozițiilor art. 616 C. civ., nu poate fi primită.

Pârâții-intimați au un drept de proprietate asupra construcției, a cărui valabilitate a fost recunoscută irevocabil, drept ce este opozabil foștilor proprietari, ce implică folosirea și exploatarea terenului necesar unei normale utilizări a locuințelor lor. Deși nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, care a intrat în vigoare ulterior promovării acțiunii, recunoașterea dreptului menționat este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credință nu pot fi puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care în trecut a confiscat aceste bunuri.

Pentru considerentele expuse, se va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul reclamanților ca nefondat. În ceea ce privește recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Curtea va reține că acesta este fondat. Instanța de apel a reținut eronat că acest pârât are calitate procesuală pasivă, ca entitate care a generat actul de preluare a imobilului în patrimoniul său de la antecesorii reclamanților. Soluția dată apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice încalcă dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe cele ale art. 136 alin. (2) din Constituția României, precum și dispozițiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Conform prevederilor legale menționate, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție numai în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituție, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu. Având în vedere că bunul revendicat face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, nu se justifică reținerea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului. Conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, Consiliul Local administrează domeniul public și privat al comunei sau orașului, hotărând și cu privire la vânzarea bunurilor din patrimoniul unității administrativ-teritoriale.

Nu se poate considera că actul de preluare a fost generat de acest pârât ca reprezentant al statului, cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel pentru a se justifica calitatea procesuală pasivă, ce presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic de drept material. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de pârât și va modifica în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța împotriva Sentinței civile nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanta, secția civilă.

Se va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și se va respinge acțiunea reclamanților împotriva acestuia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.M.N., N.M., G.M.N. Deciziei nr. 290/C din 29 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Constanța împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Constanța împotriva Sentinței nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța, secția civilă.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului apelant și respinge acțiunea formulată împotriva acestuia pentru lipsa calității procesuale pasive. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL