ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5440/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5440/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată sub nr. 11598/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamantul T.H. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Constanța prin Primar, A.H. și A.V., să constate nevalabilitatea titlului

statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S. nr. 6, să

dispună anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv

al Sfatului popular al județului Constanța, să dispună obligarea pârâților la

lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie asupra imobilului ca efect

al admiterii acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri și obligarea

pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul în discuție a aparținut părinților

săi, T.N. și T.O. (fiind unicul moștenitor acceptant) și a fost preluat de Stat

prin Decizia nr. 277/1982 a Sfatului popular al județului Constanța, emisă în

baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior a fost vândut foștilor chiriași A.H.

și A.V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996.

A susținut

reclamantul că autoarea sa, T.N., a formulat în mod repetat către Primăria

Constanța cereri de restituire a imobilului în baza legilor retrocedării,

astfel: în baza Legii nr. 112/1995 - cererea nr. 21452/1996 rămasă

nesoluționată, în baza Legii nr. 10/2001 - notificarea nr. 110 din 20 iunie

2001, de asemenea nesoluționată, iar neacordarea niciunei măsuri reparatorii

într-un interval de timp atât de mare echivalează cu refuzul de restituire a

bunului și constituie o violare continuă a dreptului de proprietate încălcat,

care impune protecția acestui drept pe calea unei acțiuni în revendicare prin

compararea titlurilor.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 480-481 C. civ.

Prin cererea

precizatoare formulată, reclamantul a solicitat introducerea în cauză și a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Consiliului județean

Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

Statului și anularea deciziei de preluare, alături de ceilalți pârâți

menționați în acțiunea introductivă.

Prin Încheierea de

ședință din 16 decembrie 2009 Tribunalul a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților A. și Municipiul Constanța în capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului Statului și anularea Deciziei nr. 277/1982, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța

prin primar în cererea privind revendicarea construcției, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Consiliul

județean Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului Statului și anularea Deciziei nr. 277/1982 și a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. în cererea privind

revendicarea terenului aferent construcției, pentru considerentele expuse pe

larg în încheierea menționată.

Prin Sentința civilă

nr. 1619 din 13 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

și în consecință, a constatat nevalabilitatea titlului Statului de preluare a

imobilului situat în Constanța, str. A.S. nr. 6, a dispus anularea Deciziei nr.

277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat popular al

județului Constanța, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Consiliul județean Constanța. A respins acest capăt de

cerere față de pârâții Municipiul Constanța prin Primar, A.H. și A.V. ca fiind

formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost

respinsă, ca nefondată, cererea în revendicarea construcției, în contradictoriu

cu pârâții A.H. și A.V., și ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă față de Municipiul Constanța prin Primar.

A fost respinsă ca

nefondată cererea în revendicarea terenului situat la aceeași adresă, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, A.H. și A.V.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că decizia de preluare a imobilului

de la reclamanți, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 este nelegală, pe de

o parte pentru că actul normativ menționat era contrar dispozițiilor art. 12 și

36 din Constituția din 1968, în vigoare la acea dată și dispozițiilor art. 481

C. civ., care ocroteau proprietatea privată și admiteau exproprierea doar

pentru lucrări de interes obștesc (de utilitate publică) și după plata unei

juste despăgubiri iar pe de altă parte, pentru că Decretul nr. 223/1974 a fost

aplicat retroactiv în cazul reclamanților, aceștia plecând din țară în anul

1969.

S-a mai reținut și

faptul că decizia de preluare nu a fost comunicată la adresa imobilului în

discuție, indiferent de faptul că proprietarii se mai aflau sau nu în țară,

fiind încălcate chiar dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974. A

constatat instanța, în aceste circumstanțe, că Statul nu deține un titlu

valabil, Decizia nr. 577/1982 fiind declarată nulă.

Instanța a reținut că

pârâții A.H. și A.V., locuind în imobil din anul 1983, au cumpărat apartamentul

îndeplinind condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 și sunt cumpărători de bună

credință.

Făcând trimitere la

jurisprudența Curții europene a drepturilor omului și a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, aplicând și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, act normativ considerat incident în cauză, Tribunalul a stabilit că nu

mai este posibilă restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții A. cu

bună credință, situație în care reclamantul este îndreptățit să obțină

despăgubiri de la Stat la valoarea de circulație a bunului înstrăinat. Instanța

a reținut însă că reclamantul nu a dorit să cheme Statul în judecată în cererea

de revendicare, motiv pentru care a respins această cerere.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul T.H., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pârâții A.H. și A.V. au declarat apel

împotriva Încheierii din 16 decembrie 2009.

Prin Decizia civilă

nr. 373 din 21 septembrie 2011, Curtea de apel Constanța, secția civilă, minori

și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile

formulate de pârâții A. și de Statul Român. A admis apelul reclamantului și în

consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat Municipiul

Constanța prin Primar să înainteze propunere de despăgubiri conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din Constanța, str. A.S. nr. 6, ce

nu mai poate fi restituit în natură. A fost menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantului, criticile pârâților Statul Român și

A.H. și A.V. sunt nefondate, prima instanță stabilind judicios că acțiunea în

restituirea imobilului preluat abuziv de la autorii acestuia este admisibilă.

Astfel, pentru

restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanța, str. A.S. nr. 6,

autoarea reclamantului, T.N., a deschis procedura administrativă reglementată

de Legea nr. 10/2001 prin notificarea înregistrată sub nr. 110 la 20 august

2001, notificare care nu a fost soluționată până la data declanșării prezentei

acțiuni în justiție și nici până la data soluționării în apel a cererii

reclamantului.

Constatând refuzul

nejustificat al unității administrativ teritoriale, Municipiul Constanța, de a

soluționa în termen legal notificarea sa, reclamantul s-a adresat instanței de

judecată, ca aceasta să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor sale,

respectiv restituirea în natură a imobilului, înstrăinat pârâților A. în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996, încheiat în

baza Legii nr. 112/1995.

S-a apreciat că și în

condițiile în care reclamantul a intitulat acțiunea „revendicare",

indicând ca temei în drept dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și

solicitând compararea titlurilor părților, instanța nu poate considera

inadmisibilă acțiunea de restituire ignorând notificarea formulată în procedura

administrativă formulată conform Legii nr. 10/2001.

S-a considerat că

soluția corespunde celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

care a decis că, în lipsa unui răspuns din partea autorității administrative

învestite cu soluționarea notificării, instanțele sunt abilitate să statueze în

locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea

bunurilor. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în restituire formulată de

reclamant, așa cum solicită apelanții pârâți, în condițiile în care reclamantul

și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau potrivit legilor speciale (Legea nr.

112/1995, Legea nr. 10/2001), notificând în termen autoritățile administrative

pentru restituirea imobilului, în lipsa răspunsului acestor autorități timp de

peste 10 ani, l-ar face pe reclamant să sufere o sarcină excesivă și

disproporționată, care ar aduce atingere substanței înseși a dreptului său de

acces la o instanță, cu consecința încălcării art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Instanța a reținut și

că, potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, noțiunea de

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului poate desemna atât "bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror

titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în

baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate {Cauza Viașu c.

România, Hotărârea din 9 decembrie 2008).

S-a constatat că în

speță, prima instanță a stabilit că imobilul ce a aparținut autorului

reclamantului a fost preluat abuziv, în temeiul unui act normativ - Decretul

nr. 223/1974 - care încălca dispozițiile Constituției în vigoare la momentul

emiterii lui, dar și normele legale superioare potrivit ierarhiei actelor

normative, respectiv dispozițiile care reglementau proprietatea în Codul civil.

Această parte a soluției pronunțată de prima instanță nu a făcut obiectul

criticilor în apelurile pârâților, astfel că, sub acest aspect, soluția are

putere de lucru judecat, situație care, combinată cu nefinalizarea procedurii

de notificare din culpa autorităților administrative, conduce la concluzia că

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de

a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

În ce privește

comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii

Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie

în termenul legal de 60 de zile, acesta a pus sub semnul îndoielii eficiența

mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care

nu se poate interzice accesul reclamantului la instanță pentru a analiza și

cenzura comportamentul autorităților Statului și pentru a se sancționa

lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor sale.

Pentru aceste

considerente, au fost respinse criticile apelanților pârâți referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii.

Apelul formulat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat

nefondat și din perspectiva negării calității sale procesuale pasive în

prezentul litigiu.

Astfel, pârâtul a

susținut că obligațiile sale procesuale se manifestă numai în situația, care nu

se regăsește în speță, când Statul participă în mod nemijlocit în raporturi

juridice, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, ignorându-se

însă că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de

către Stat. S-a ignorat, de asemenea, faptul că într-o atare speță nu se ridică

doar problema titlului celui mai bine caracterizat, ci a atenuării

consecințelor juridice ale actului nelegal al Statului și a respectării

jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului privitoare la existența

unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității

raporturilor juridice.

Având în vedere că

Statul Român - prin actele normative adoptate - a dispus de aceste bunuri în

întregul lor, atât cu privire la construcții cât și cu privire la terenul

aferent acestora, înseamnă că acesta este răspunzător pentru prejudiciul cauzat

reclamantului prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui, prin

act normativ către Municipiul Constanța și ulterior, către cumpărătorii A.

Apelul reclamantului

a fost apreciat întemeiat în parte, doar în ceea ce privește

„despăgubirea" datorată reclamantului pentru privarea sa abuzivă de

proprietate.

Referitor la critica

privind încălcarea de către instanța de fond a principiului neretroactivității

legii civile și la critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanța de

apel a apreciat că acestea sunt nefondate.

Astfel, instanța de

fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, dar și la dispozițiile Legii

nr. 112/1995, pentru a justifica respingerea cererii de restituire în natură a

terenului solicitat de reclamant prin acțiune. Instanța de fond a arătat în

considerentele hotărârii de ce apreciază că dispozițiile legii speciale - Legea

nr. 10/2001, modificată - sunt aplicabile și în acțiunea în revendicare

promovată de reclamant, folosind ca argument în respingerea cererii de

restituire în natură faptul că terenul solicitat este aferent construcției

înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 către pârâții A., situație în care

terenul nu poate fi considerat liber pentru a putea fi restituit către

reclamant.

Instanța de fond nu a

decis în sensul constatării unui drept de proprietate asupra terenului în

favoarea pârâților cumpărători A. și de aceea nu a făcut nicio trimitere la

vreo normă metodologică de aplicare a Legii nr. 112/1995 care, așa cum susține

apelantul, ar stabili mai multe drepturi decât legea însăși. Din această

perspectivă, critica din apelul reclamantului care se referă la interpretarea

și aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice aprobate

prin H.G. nr. 20/1996 nu prezintă relevanță, fiind fără obiect.

De asemenea, lipsită

de relevanță pentru dezlegarea dată acțiunii reclamantului a fost considerată

și critica ce vizează aplicarea retroactivă a Legii nr. 1/2009. Chiar în

condițiile în care normele introduse prin această lege, care au avut ca efect

modificarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate norme de

drept material, nu se poate reține că instanța de fond a dispus aplicarea lor

retroactivă acțiunii formulate de reclamant, pe de o parte pentru că norma

invocată a intrat în vigoare anterior soluționării notificării de restituire,

pe de altă parte pentru că prin această normă nu se realizează decât o

consacrare „in terminis" a regulii desprinse din ansamblul Legii nr.

10/2001, respectiv că restituirea în natură se poate face numai pentru bunurile

considerate libere potrivit legii și, în fine, pentru că argumentul sprijinit

de instanța de fond pe temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 era în

sensul imposibilității de restituire a terenului către reclamant din cauza

afectării acestui teren de construcțiile înstrăinate chiriașilor cumpărători A.

Nefondate au fost

apreciate și susținerile din apelul reclamantului privind încălcarea de către

instanța de fond a regulilor aplicabile procedurii de comparare de titluri

specifice acțiunii în revendicare.

Aceasta, întrucât

reclamantul nu a contestat, printr-o acțiune formulată anterior promovării

prezentei cereri, în termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, validitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în septembrie 1996 între pârâții Municipiul Constanța și familia A.,

iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a contestat încheierea

cu bună credință a contractului de către cumpărători. În aceste condiții,

dreptul de proprietate al pârâților cumpărători a fost consolidat, pârâții

deținând, de asemenea, „un bun", ocrotit în egală măsură prin prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Față de împrejurarea

că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional,

iar acțiunea în revendicare se află în curs de judecată, s-a apreciat că

pârâtul cumpărător de bună credință al imobilului poate opune cu succes această

apărare, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, întrucât este vorba de

norme referitoare la organizarea proprietății și a drepturilor reale care sunt

considerate de ordine publică (mai ales că, în speță, acțiunea în restituire a

fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

Totodată, s-a reținut

că nedesființarea judiciară a actului de înstrăinare a bunului consolidează

transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia în patrimoniul pârâților

subdobânditori, un asemenea efect fiind de esența contractului de

vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat, așa cum a reținut corect instanța de

fond, prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a

revendicării.

Dacă s-ar considera

că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie

deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului

proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale

proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina

dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de

proprietate al subdobânditorului de bună credință este, la rândul său, protejat

prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

În ceea ce privește

critica referitoare la lipsa unei indemnizări a reclamantului pentru privarea

sa de proprietate, Curtea a constatat însă că aceasta este fondată.

Astfel, s-a reținut

că reclamantul a învestit într-adevăr, instanța de judecată cu o acțiune în

restituirea în natură a imobilului, întemeiată pe dispozițiile art.  480 și

481  C. civ., dar în același timp, reclamantul a urmat și procedura Legii nr.

10/2001, în vederea restituirii aceluiași imobil. Or, în contextul în care nu a

primit niciun răspuns într-un interval de 10 ani de la data notificării, s-a

adresat instanței de judecată, pentru realizarea dreptului său și sancționarea

Statului, care prin autoritățile sale publice, nu a reacționat în timp util

pentru repararea prejudiciului reclamantului, cauzat prin privarea autorilor

săi de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

S-a apreciat că

finalitatea urmărită de reclamant în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi

bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca acesta să fi refuzat, în

mod categoric, obținerea de despăgubiri echivalente, în situația în care bunul

nu mai poate fi restituit astfel.

Sub acest aspect, s-a

constatat că în mod judicios Tribunalul a reținut că restituirea în natură a

imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluția de respingere a

restituirii în modalitatea despăgubirii prin echivalent din cauza

neparticipării Statului în calitate de pârât în cererea de restituire este

contrară prin dispozițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la

procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric

al bunurilor reclamantului este în concordanță cu practica Curții europene a

drepturilor omului care, în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra

Republicii Cehe (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat

că „nu se poate reproșa instanței că a acordat prevalentă legii speciale de

restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă

petiționarul pretindea un drept de proprietate".

S-a reținut însă, că

pentru plata despăgubirilor bănești stabilită în cadrul procedurilor de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem

unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

încercându-se astfel, crearea unui cadru unic - legal și instituțional - în

care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de Stat nu

mai puteau fi restituite în natură și stabilindu-se o procedură administrativă

de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Reținând că însăși

Curtea europeană a drepturilor omului a considerat Legea nr. 247/2005 drept un

act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat

că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură

corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor

reclamantului.

În consecință,

reținând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

instanța de apel a dispus ca Municipiul Constanța, în calitatea sa de unitate

deținătoare, să înainteze propunere de despăgubire a reclamantului pentru

imobilul care nu mai poate fi restituit în natură.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantul și pârâții A.H., A.V., Municipiul Constanța, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

susținut nelegalitatea deciziei, precum și a Încheierii din 18 mai 2011 (prin

care instanța de apel a respins solicitarea de sesizare a instanței de

contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr.

20/1996) sub următoarele aspecte:

- Instanța a acordat

altceva decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), având în vedere că

reclamantul a învestit-o cu o cerere în revendicare prin comparare de titluri

întemeiată pe art. 480 C. civ., solicitând pronunțarea asupra respectării

dreptului său de proprietate, ceea ce implică stabilirea unei „obligații de a

da". În schimb, instanța de apel s-a pronunțat în sensul stabilirii unei

„obligații de a face" în sarcina pârâtului Municipiul Constanța.

O astfel de

modificare a cererii de chemare în judecată este incompatibilă cu respectarea

principiului disponibilității procesuale, instanța modificând petitul cererii

reclamantului și acordând ceea ce nu s-a cerut.

- Hotărârea este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, prin

menținerea soluției asupra capătului de cerere privind revendicarea terenului,

a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile - respectiv, a art.

7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009, deoarece, în

forma inițială, actul normativ nu excludea restituirea terenului ce depășea

suprafața aferentă construcției vândute conform Legii nr. 112/1995.

- În mod greșit a

fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996 în raport

cu Legea nr. 112/1995.

Astfel, Legea nr.

112/1995 nu a prevăzut nicăieri că se poate cumpăra sau dobândi prin efectul

legii dreptul de proprietate asupra terenului aferent. O asemenea reglementare

conține doar norma de aplicare a legii, care nu poate să acorde mai multe

drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative.

- Hotărârea este

nelegală și din perspectiva respingerii motivului de apel prin care s-a invocat

un refuz de examinare și aplicare a regulilor care guvernează acțiunea în

revendicare, consacrate de practică și doctrină, reguli care se constituie în

practica previzibilă circumscrisă principiului dreptului la un proces echitabil.

Fără să examineze

aceste critici, instanța s-a pronunțat acordând de fapt, ceea ce nu s-a cerut.

Trebuia să se observe

că, neexistând un autor comun al părților, dreptul reclamantului este

preferabil, în timp ce pretinsul drept de proprietate al pârâților nu are nicio

bază legală.

- Instanța de apel nu

a ținut seama de practica previzibilă a Înaltei Curți în materia Decretului nr.

223/1974, care este în sensul admiterii acțiunii reclamantului și pe altă

parte, în mod nelegal a reținut efectul unei decizii a Curții europene a

drepturilor omului (cauza Raicu împotriva României) care are la bază o cu totul

altă situație de fapt și de drept decât cea din speță, ignorând în schimb, alte

hotărâri ale instanței europene (cauza Păduraru c. României, Porțeanu c.

României, Străin c. României, Sebastian Taub c. României).

Soluția

„compensatorie" oferită de instanța de apel revendicării prin comparare -

obligarea municipiului să facă propuneri de despăgubiri - nu reprezintă o

reparare a dreptului de proprietate încălcat, compatibilă cu exigențele

Convenției europene a drepturilor omului.

A.V. au formulat critici sub următoarele aspecte:

- Decizia este

nelegală în ce privește modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile urmării

procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fiind încălcate astfel

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum și efectele

obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

S-a arătat că, față

de dispozițiile menționate, ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la care reclamantul a apelat,

transmițând notificare, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

Acest aspect a fost

de altfel tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie

pentru instanțe și părți, decizie care a statuat și asupra faptului că prin

instituirea unei proceduri speciale nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, potrivit

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent.

În ce privește

invocarea și aplicarea cu prioritate a normelor convenționale, aceasta se poate

realiza în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun numai în măsura în

care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori stabilității

raporturilor juridice. Or, în speță, pârâții dețin un astfel de drept de proprietate,

dobândit legal, contractul lor nefiind desființat.

Instanța de apel nu a

adus argumente care să răspundă criticilor efectiv formulate cu privire la

considerentele care au determinat Tribunalul, ca instanță de fond, să respingă

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ci dimpotrivă, a dat o

soluție care să rezolve cererea de restituire, indiferent de temeiul de lege

invocat de reclamant, prin abordarea cauzei atât din punct de vedere al

dreptului comun cât și din perspectiva legii speciale.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Constanța, prin Primar, a susținut caracterul nelegal al deciziei, dezvoltând

următoarele aspecte de nelegalitate:

- Instanța a

transformat acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun într-una

întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fără a pune acest lucru în discuția părților

(art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

- Acțiunea în

revendicare trebuia considerată inadmisibilă, atâta timp cât există o lege

specială reparatorie, Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

- Acțiunea în

revendicare promovată este și nefondată, având în vedere că actul normativ

(Decretul nr. 223/1974) pe temeiul căruia s-a făcut preluarea a fost valabil

până în anul 1990.

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia instanței de apel

sub următoarele aspecte:

- În mod greșit a

fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere obiectul judecății

reprezentat de revendicarea unui imobil ce a trecut în proprietatea Statului

prin decizie a Comitetului executiv al Sfatului popular și faptul că Statul nu

poate fi obligat într-un asemenea raport juridic.

- Este eronată, de

asemenea, soluția dată excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în condițiile

în care temeiul juridic al acesteia a fost reprezentat de art. 480, 481 C. civ.

deși pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat s-a prevăzut o

procedură specială instituită prin Legea nr. 10/2001.

Procedura

reglementată de actul normativ special nu este de natură să încalce accesul

liber la justiție, având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este

un drept absolut, precum și că există posibilitatea limitărilor implicit

admise, așa cum rezultă chiar din jurisprudența instanței europene.

În drept, cererea de

recurs s-a fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

- Aspectul care se

impune analizei în mod prioritar și care a fost dedus judecății prin

intermediul celor patru recursuri, este cel vizând limitele învestirii

instanței, date de obiectul cererii de chemare în judecată și, legat de acesta,

admisibilitatea demersului judiciar al părții.

Astfel, reclamantul a

susținut în mod constant că a formulat o acțiune în revendicare de drept comun

și că instanța de apel a greșit, pronunțându-se pe altceva decât ceea ce s-a

cerut, atunci când, ignorând temeiul juridic al cererii, în loc să aibă în

vedere respectarea dreptului real de proprietate al reclamantului și să se

pronunțe în consecință, pe existența unei obligații „de a da" în sarcina

pârâtului, s-a pronunțat asupra unei obligații „de a face" (respectiv, de

înaintare a propunerii de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005).

În același sens,

referindu-se la acțiunea în revendicare de drept comun, în termenii redactați

de către reclamant, pârâții au susținut inadmisibilitatea cererii, în

condițiile în care există un act normativ special (Legea nr. 10/2001) care

instituie o anumită procedură de recuperare a bunurilor și după a cărui

adoptare, demersul judiciar pe calea dreptului comun nu mai poate fi primit.

Or, pronunțându-se

asupra acestor aspecte, prin soluția adoptată, instanța de apel a deplasat

obiectul pretențiilor reclamantului, cu încălcarea principiului

disponibilității, reținând că „finalitatea urmărită de reclamant în ambele

proceduri - a dreptului comun și a legii speciale - a fost aceea de a redobândi

bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca reclamantul să fi refuzat,

în mod categoric, obținerea de despăgubiri echivalente în situația în care

bunul nu mai poate fi restituit în natură".

Reclamantul-recurent

nu a formulat însă asemenea precizări pe parcursul desfășurării judecății

(care, în respectarea principiului contradictorialității ar fi trebuit aduse și

la cunoștința pârâților), astfel încât instanța deduce greșit o asemenea

disponibilitate a părții.

Chiar dacă este vorba

de o apreciere făcută de instanță din considerente de rezonabilitate și de

echitate - întrucât, constatând imposibilitatea restituirii în natură a

bunului, a oferit soluția reparării prejudiciului prin echivalent, conform

cadrului normativ special - în același timp, decizia din apel încalcă formele

procedurale ale desfășurării judecății.

Astfel, în condițiile

în care reclamantul nu a înțeles să-și transforme acțiunea în revendicare de

drept comun, prin care a urmărit redobândirea în natură a bunului, într-una în

dezdăunări pentru situația imposibilității restituirii acestuia, instanța nu

putea decât, încălcând principiul disponibilității, să aprecieze asupra

despăgubirilor care s-ar datora pentru o astfel de ipoteză.

De asemenea, a fost

încălcat principiul contradictorialității și al respectării dreptului de

apărare întrucât judecata s-a făcut pe aspecte regăsite direct în

considerentele deciziei, care nu au fost supuse dezbaterii judiciare, fiind

astfel de natură să surprindă părțile care s-au găsit în imposibilitate de a-și

face apărări (câtă vreme cadrul procesual referitor la pretențiile

reclamantului a fost determinat doar cu ocazia deliberării instanței și

elaborării considerentelor deciziei).

În același context,

soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare s-a făcut

de către instanța de apel cu referire la inițierea de către reclamant a

procedurii Legii nr. 10/2001 (prin transmiterea notificării) și la împrejurarea

că această notificare nu a fost soluționată.

Altfel spus, instanța

de apel a apreciat că este vorba de o acțiune în restituire specială, fiind

justificat și admisibil demersul reclamantului ca urmare a faptului că nu a

primit niciun răspuns notificării sale, așa încât se poate adresa instanței de

judecată pentru „realizarea dreptului său și sancționarea Statului care prin

autoritățile sale publice nu a reacționat în timp util pentru repararea

prejudiciului reclamantului".

Recurentul-reclamant

a contestat însă acest considerent al instanței, arătând că admisibilitatea

demersului său nu are nicio legătură cu procedura Legii nr. 10/2001, subliniind

în continuare că este vorba de o acțiune de drept comun a cărei admisibilitate

este dată de împrejurarea că are un drept de proprietate, în condițiile în care

prima instanță a fondului a constatat nevalabilitatea preluării bunului de

către Stat iar sub acest aspect sentința nu a fost atacată.

Rezultă, potrivit

celor expuse anterior că, soluționând o acțiune în dezdăunare cu trimitere la

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care a fost învestită cu o

acțiune în revendicare de drept comun și rezolvând excepția de inadmisibilitate

a unei asemenea cereri cu referire la procedura nefinalizată a Legii nr.

10/2001, instanța de apel a depășit cadrul învestirii sale și a adus în

sprijinul soluției considerente străine naturii pricinii.

O asemenea

nelegalitate a soluției este încadrabilă, din punct de vedere procedural, în

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care, conform art. 306 alin. (3)

C. proc. civ. vor fi încadrate criticile formulate sub acest aspect) și care

sancționează nerespectarea formelor de desfășurare a judecății, inclusiv a

regulilor (principiilor) fundamentale ale acesteia.

Având în vedere,

astfel cum s-a arătat anterior, că prin pronunțarea asupra altceva decât s-a

cerut, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, al respectării

dreptului de apărare și al contradictorialității dezbaterilor, se va dispune

casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

La reluarea

judecății, se va avea în vedere că reclamantul a promovat o acțiune în

revendicare de drept comun, astfel încât se va verifica dacă acesta deține un

titlu de proprietate și beneficiază de un „bun" în sensul Convenției

europene a drepturilor omului, a cărui realizare și protecție să o poată obține

pe calea acțiunii promovate.

Pentru determinarea

existenței bunului în patrimoniul reclamantului se va avea în vedere pe de o

parte, susținerea acestuia potrivit căreia dreptul i-a fost confirmat prin

hotărârea de primă instanță pronunțată în prezenta cauză iar pe de altă parte,

accepțiunea dată noțiunii de bun prin Hotărârea-pilot pronunțată de Curtea

europeană în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României.

În felul acesta, se

va ține seama și de evoluția jurisprudenței instanței europene (recurentul

însuși invocând mai multe hotărâri care ar fi fost nesocotite), față de

împrejurarea că abordările jurisprudențiale ale acesteia în materia menționată

au fost extrem de nuanțate și de aspectul că prin hotărârea-pilot sunt fixate

repere ale modalității de abordare și rezolvare a acestei probleme.

În strânsă legătură

cu dezlegarea acestui aspect se va da rezolvare și problemei referitoare la

admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, ținându-se seama

totodată și de considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, se va avea în

vedere că, în măsura în care reclamantul beneficia într-adevăr de un bun în

sensul Convenției europene a drepturilor omului, el nu mai era obligat să

urmeze procedura legii speciale, iar în caz contrar, se va ține seama de

regulile rezolvării raportului dintre norma generală și cea specială.

Abia după rezolvarea

acestor elemente litigioase se va putea trece la analiza aspectelor deduse

judecății sub formă de apărări de către pârâții-persoane fizice, care au arătat

că acțiunea în revendicare este și nefondată, față de împrejurarea că titlul

lor de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat

conform Legii nr. 112/1995, nu a fost contestat în termenul prevăzut de art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât s-a consolidat.

În ce privește cadrul

procesual subiectiv, se va constata că, în condițiile în care prin acțiunea

promovată s-a formulat o pretenție distinctă referitoare la nevalabilitatea

preluării bunului de către Stat, acestuia din urmă îi este justificată

calitatea procesuală pasivă, critica formulată sub acest aspect fiind

nefondată.

Astfel, aprecierile

pe care le face recurentul Statul Român în legătură cu incidența art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 și cu împrejurarea că alt organ al Statului ar trebui să

răspundă (și deci, să stea ca parte în proces) sunt nefundamentate.

Aceasta, întrucât

preluarea imobilelor s-a făcut de către Stat, constituind proprietatea

acestuia, indiferent de emitentul actului în baza căruia s-a realizat preluarea

efectivă (în speță, decizie a comitetului executiv al Sfatului Popular).

În acest context, s-a

apreciat corect că Statul fiind cel care a dispus asupra imobilelor în litigiu

- printr-o preluare abuzivă și apoi, prin transmiterea lui către Municipiul

Constanța și ulterior, către pârâții-persoane fizice - își are justificată

legitimarea procesuală în cauză.

Totodată, la reluarea

judecății se va avea în vedere că recursul declarat de reclamant împotriva

Încheierii de ședință din 18 mai 2011, va fi apreciat ca nefondat, așa încât

efectele casării nu se extind asupra acestui act procedural.

Astfel, prin

încheierea respectivă a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a

instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 37 din H.G. nr. 20/1996, constatându-se că aceste prevederi

au fost invocate pentru prima dată în apel și nu au constituit temeiul de drept

al recunoașterii sau respingerii unor pretenții ale părților cu ocazia soluționării

pe fond a cauzei.

Această dezlegare

dată de instanța de apel problemei ridicate de reclamant cu titlu de chestiune

prejudicială (dată ca atare în competența altei instanțe, specializată în

materie) este corectă, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Potrivit textului

menționat, „legalitatea unui act administrativ individual poate fi cercetată

oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea

părții interesate. În acest caz, instanța constatând că de actul administrativ

depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată

instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza".

Or, în speță, de

textul respectiv (art. 37 din H.G. nr. 20/1996) nu a depins soluționarea cauzei

pe fond (niciuna dintre instanțele anterioare nefundamentându-și soluția pe

aceste dispoziții, așa încât nefiind întrunită condiția de admisibilitate a

sesizării instanței de contencios, în mod corect a fost respinsă cererea de

învestire a acesteia.

În recurs,

reclamantul nu combate considerentele instanței de apel și nu demonstrează de

ce, sub aspect procedural, ar fi fost îndeplinită condiția de admisibilitate a

învestirii instanței de contencios, ci se limitează să reitereze argumentele

pentru care, în opinia sa, ar fi nelegal textul din Hotărârea de Guvern

menționată.

În consecință, se va

constata că nu au fost deduse judecății critici apte să demonstreze

nelegalitatea încheierii atacate, astfel încât recursul îndreptat împotriva

acesteia va fi respins.

Pentru toate

considerentele arătate anterior, cele patru recursuri declarate în cauză vor fi

admise în limitele menționate care vor determina și efectele și limitele

casării cu trimitere spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul T.H. și de pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar, A.H. și A.V. împotriva Deciziei nr. 373 C din

21 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Respinge recursul

declarat de reclamant împotriva Încheierii de ședință din 18 mai 2011 a

aceleiași Curți de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG