ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5624/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 11598/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța la data de 23 decembrie 2008, reclamantul T.H. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 21 din Constituție, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 - 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V., să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S.; să se dispună anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al Sfatului popular al județului Constanța; să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplina proprietate și liniștită posesie asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri; obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că imobilul în discuție a aparținut părinților săi, T.N. și T.O. (fiind unicul moștenitor acceptant) și a fost preluat de stat prin Decizia nr. 277/1982 a Sfatului popular al județului Constanța, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior a fost vândut foștilor chiriași A.D.

și V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996. A mai arătat reclamantul că autoarea sa, T.N., a formulat, în mod repetat, către Primăria Constanța, cereri de restituire a imobilului, respectiv, în baza Legii nr. 112/1995 - cererea nr. 21452/1996 rămasă nesoluționată; în baza Legii nr. 10/2001 - notificarea nr. 110 din 20 iunie 2001, de asemenea nesoluționată, iar neacordarea niciunei măsuri reparatorii într-un interval de timp atât de mare echivalează cu refuzul de restituire a bunului și constituie o violare continuă a dreptului de proprietate încălcat, care impune protecția acestui drept pe calea unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor.

Prin cererea precizatoare formulată, reclamantul a solicitat introducerea în cauză și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Consiliului județean Constanța, în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și anularea deciziei de preluare, alături de ceilalți pârâți menționați în acțiunea introductivă.

Prin încheierea de ședință din 16 decembrie 2009 tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. și Municipiul Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și anularea Deciziei nr. 77/1982; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța, prin primar, în cererea privind revendicarea construcției; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Consiliul județean Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și anularea Deciziei nr. 77/1982; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. în cererea privind revendicarea terenului aferent construcției, pentru considerentele expuse pe larg în încheierea menționată.

Prin Sentința civilă nr. 1619 din 13 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea; a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S.; a dispus anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat popular al județului Constanța, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul județean Constanța; a respins acest capăt de cerere față de pârâții Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V., ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, cererea în revendicarea construcției, în contradictoriu cu pârâții A.D.

și A.V. și ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă față de Municipiul Constanța, prin primar; a respins, ca nefondată, cererea în revendicarea terenului situat la aceeași adresă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că decizia de preluare a imobilului de la reclamanți, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, este nelegală, pe de o parte pentru că actul normativ menționat era contrar dispozițiilor art. 12 și 36 din Constituția din 1968, în vigoare la acea dată și dispozițiilor art. 481 C. civ., care ocroteau proprietatea privată și admiteau exproprierea doar pentru lucrări de interes obștesc (de utilitate publică) și după plata unei juste despăgubiri, iar pe de altă parte, pentru că Decretul nr. 223/1974 a fost aplicat retroactiv în cazul reclamanților, aceștia plecând din țară în anul 1969. S-a mai reținut că decizia de preluare nu a fost comunicată la adresa imobilului în discuție, indiferent de faptul că proprietarii se mai aflau sau nu în țară, fiind încălcate dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974.

A constatat instanța, în aceste circumstanțe, că statul nu deține un titlu valabil, Decizia nr. 577/1982 fiind declarată nulă. Instanța de fond a mai reținut că pârâții A.D. și V., locuind în imobil din anul 1983, au cumpărat apartamentul îndeplinind condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 și sunt cumpărători de bună-credință. Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicând și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, act normativ considerat incident în cauză, tribunalul a stabilit că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții A. cu bună-credință, situație în care reclamantul este îndreptățit să obțină despăgubiri de la stat la valoarea de circulație a bunului înstrăinat.

Instanța a reținut însă că reclamantul nu a dorit să cheme statul în judecată în cererea de revendicare, motiv pentru care a respins această cerere. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul T.H., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pârâții A.D. și A.V. au declarat apel împotriva încheierii din 16 decembrie 2009. Reclamantul T.H. a arătat că, prin aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, act normativ intervenit în cursul procesului, instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii civile, în textul inițial al legii nefiind exclusă posibilitatea restituirii terenului ce depășea suprafața aferentă construcției vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Instanța era datoare să aplice principiul constituțional care stabilește că legea dispune numai pentru viitor, dar și principiul "tempus regit actum", situație în care litigiul trebuia soluționat potrivit regimului juridic existent la data introducerii acțiunii, iar nu conform dispozițiilor unei legi care a intrat în vigoare pe parcursul litigiului. Instanța de fond a aplicat nelegal dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și printr-o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanța neindicând în considerentele hotărârii care sunt normele din lege care permit cumpărătorilor dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției.

Apreciază că o astfel de "reglementare" este conținută numai de art. 37 din H.G. nr. 20/1996, aceasta fiind o normă de aplicare a legii care nu poate să acorde mai multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative. Instanța trebuia să înlăture de la aplicare aceste acte normative dacă în temeiul lor a considerat că pârâții dețin un titlu deoarece ele încalcă art. 1 alin. (1) și (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin privarea de proprietate prevăzută de lege nu se urmărește o cauză de utilitate publică și nici respectarea unui raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat și justul echilibru între exigențele interesului general și imperativele respectării dreptului fundamental la proprietate al individului.

Instanța de fond trebuia să aprecieze că titlul pârâtului este viciat și nepreferabil în acțiunea de comparare a titlurilor, iar nu să acorde nelegal și netemeinic protecție proprietății cumpărătorului. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 terenul se afla în proprietatea statului, astfel că s-a recunoscut dreptul persoanei îndreptățite să solicite restituirea acestui bun. Prin această lege a fost reconfirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului, iar prin Legea nr. 1/2009 a fost încălcat "un drept câștigat". În acest caz instanța trebuia să înlăture ori să ignore legile interne care încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și să aplice normele din reglementarea internațională mai favorabilă.

Constatând în speță nevalabilitatea titlului statului, instanța trebuia să rețină că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 12 din H.G. nr. 20/1996, care consacră recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului și nu să considere, nelegal, că pârâții persoane fizice dețin un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu. Instanța de fond a refuzat să aplice regula comparării de titluri specifică acțiunii în revendicare, folosind un argument fără logică și fără să explice care ar fi autorul comun al titlurilor părților. Arată că părțile nu au avut un autor comun astfel că instanța trebuia să compare titlurile și să dea eficiență titlului mai bine caracterizat, respectiv, celui care era fondat pe o transmitere legală a dreptului de proprietate de la un adevărat proprietar.

Instanța trebuia să admită acțiunea în raport de argumentele de practică previzibilă ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și amintește Deciziile nr. 5676/2005 și nr. 6188/2005 pronunțate de această instanță, iar nu să dea efecte hotărârii Curții Europene pronunțată în cauza Raicu contra României, deoarece această hotărâre are caracter singular în materia apărării dreptului de proprietate încălcat de statul comunist și a avut în vedere o altă situație de fapt decât cea din litigiu, în cauză fiind incidente principiile consacrate prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Stoian ș.a. vs. România, Păduraru c. România, Porțeanu c. România. Instanța nu a ținut seama că autoarea reclamantului formulase o cerere în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 21452/1996 și nesoluționată până în prezent, aspect în raport de care trebuia analizată buna-credință a pârâților cumpărători și preferabilitatea titlului reclamantului.

Instanța de fond a respins, nelegal, acțiunea în revendicare, după ce a constatat că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate și că statul nu are un titlu valabil asupra bunului, reținând în schimb că reclamantul este îndreptățit să obțină de la stat valoarea de circulație a imobilului înstrăinat, fără să arate în ce mod ar fi putut fi despăgubit reclamantul. Consideră că Statul Român nu avea calitate procesuală în acțiunea în revendicare deoarece nu este posesor al bunului revendicat, iar procedurile în care a acționat reclamantul, prevăzute prin Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, nu pot asigura o indemnizare a reclamantului într-un cuantum și termen rezonabil pentru că mecanismul de despăgubire nu constituie alternative viabile de indemnizare a reclamantului.

Instanța de fond a respins greșit, ca nedovedit, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece prin concluziile scrise reclamantul a precizat că aceste cheltuieli vor fi solicitate pe cale separată; susține că astfel a fost încălcat principiul disponibilității. De asemenea, instanța a obligat greșit reclamantul la cheltuieli de judecată către Municipiul Constanța. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de fond a respins greșit excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece, în raport de obiectul cererii, respectiv, anularea Deciziei nr. 277/1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat Popular al județului Constanța, statul nu are calitatea de pârât, acesta nefiind răspunzător pentru obligațiile organelor și instituțiilor statului, dacă acestea sunt persoane juridice (art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954).

Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii formulate în temeiul art. 480 și 481 C. civ. întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează o procedură specială de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai este admisibilă, în acest sens statuând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii. Pârâții A.D. și A.V. au arătat că instanța a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedură pe care reclamantul a folosit-o pentru formularea notificării, acțiunea în revendicarea nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Susțin că în acest sens este și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul dat în interesul legii, chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare vizând atât situația în care s-a declanșat procedura administrativă, cât și situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței. Acțiunea era inadmisibilă și în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent și că prin folosirea legii speciale de restituire, Legea nr. 10/2001, nu se încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Invocă aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant, intrarea în vigoare a legii speciale excluzând aplicarea dreptului comun. Prin Decizia civilă nr. 373 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelurile pârâților; a admis apelul reclamantului; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat Municipiul Constanța, prin primar, să înainteze propunerea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din Constanța, str. A.S., ce nu mai poate fi restituit în natură; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, instanța de apel a constatat că aceasta a fost corect soluționată, reținând că, pentru restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanța, str. A.S., autoarea reclamantului, T.N., a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea înregistrată sub nr. 110 din 20 august 200, notificare care nu a fost soluționată până la data declanșării prezentei acțiuni în justiție și nici până la data soluționării în apel a cererii reclamantului. Constatând refuzul nejustificat al unității administrativ-teritoriale, Municipiul Constanța, de a soluționa în termen legal notificarea sa, reclamantul s-a adresat instanței de judecată, ca aceasta să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor sale, respectiv, restituirea în natură a imobilului, înstrăinat pârâților A. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

S-a apreciat că și în condițiile în care reclamantul a intitulat acțiunea "revendicare", indicând ca temei în drept dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și solicitând compararea titlurilor părților, instanța nu poate considera inadmisibilă acțiunea de restituire, ignorând notificarea formulată în procedura administrativă formulată conform Legii nr. 10/2001. S-a considerat că soluția corespunde celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care a decis că, în lipsa unui răspuns din partea autorității administrative învestite cu soluționarea notificării, instanțele sunt abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor.

Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în restituire formulată de reclamant, așa cum solicită apelanții pârâți, în condițiile în care reclamantul și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau potrivit legilor speciale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), notificând în termen autoritățile administrative pentru restituirea imobilului, în lipsa răspunsului acestor autorități timp de peste 10 ani, l-ar face pe reclamant să sufere o sarcină excesivă și disproporționată, care ar aduce atingere substanței înseși a dreptului său de acces la o instanță, cu consecința încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța a reținut și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate desemna atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viașu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008). S-a constatat că în speță, prima instanță a stabilit că imobilul ce a aparținut autorului reclamantului a fost preluat abuziv, în temeiul unui act normativ - Decretul nr. 223/1974 - care încălca dispozițiile Constituției în vigoare la momentul emiterii lui, dar și normele legale superioare potrivit ierarhiei actelor normative, respectiv, dispozițiile care reglementau proprietatea în Codul civil.

Această parte a soluției pronunțată de prima instanță nu a făcut obiectul criticilor în apelul pârâților, astfel că, sub acest aspect, soluția are putere de lucru judecat, situație care, combinată cu nefinalizarea procedurii de notificare din culpa autorităților administrative, conduce la concluzia că reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. În ce privește comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie în termenul legal de 60 de zile, acesta a pus sub semnul îndoielii eficiența mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care nu se poate interzice accesul reclamantului la instanță pentru a analiza și cenzura comportamentul autorităților statului și pentru a se sancționa lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor sale.

Referitor la apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că, având în vedere că Statul Român, prin actele normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcții cât și cu privire la terenul aferent acestora, înseamnă că acesta este răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanța și ulterior, către cumpărătorii A. Referitor la apelul reclamantului, instanța de apel a reținut că acesta este întemeiat doar în ceea ce privește "despăgubirea" datorată pentru privarea abuzivă de proprietate. Referitor la critica privind încălcarea de către instanța de fond a principiului neretroactivității legii civile și la critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare aprobate prin H.G.

nr. 20/1996, instanța de apel a apreciat că acestea sunt nefondate. Astfel, instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, dar și la dispozițiile Legii nr. 112/1995, pentru a justifica respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat de reclamant prin acțiune. Instanța de fond a arătat în considerentele hotărârii de ce apreciază că dispozițiile legii speciale sunt aplicabile și în acțiunea în revendicare promovată de reclamant, folosind ca argument în respingerea cererii de restituire în natură faptul că terenul solicitat este aferent construcției înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 către pârâții A., situație în care terenul nu poate fi considerat liber pentru a putea fi restituit către reclamant.

Instanța de fond nu a decis în sensul constatării unui drept de proprietate asupra terenului în favoarea pârâților cumpărători A. și de aceea nu a făcut nicio trimitere la vreo normă metodologică de aplicare a Legii nr. 112/1995 care, așa cum susține reclamantul, ar stabili mai multe drepturi decât legea însăși. Din această perspectivă, critica din apelul reclamantului care se referă la interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996 nu prezintă relevanță, fiind fără obiect. De asemenea, lipsită de relevanță pentru dezlegarea dată acțiunii reclamantului a fost considerată și critica ce vizează aplicarea retroactivă a Legii nr. 1/2009.

Chiar în condițiile în care normele introduse prin această lege, care au avut ca efect modificarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate norme de drept material, nu se poate reține că instanța de fond a dispus aplicarea lor retroactivă acțiunii formulate de reclamant, pe de o parte, pentru că norma invocată a intrat în vigoare anterior soluționării notificării de restituire, pe de altă parte, pentru că prin această normă nu se realizează decât o consacrare "in terminis" a regulii desprinse din ansamblul Legii nr. 10/2001, respectiv, că restituirea în natură se poate face numai pentru bunurile considerate libere potrivit legii și pentru că argumentul sprijinit de instanța de fond pe temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 era în sensul imposibilității de restituire a terenului către reclamant din cauza afectării acestui teren de construcțiile înstrăinate chiriașilor cumpărători A. Nefondate au fost apreciate și susținerile din apel ale reclamantului privind încălcarea, de către instanța de fond, a regulilor aplicabile procedurii de comparare de titluri specifice acțiunii în revendicare.

Aceasta, întrucât reclamantul nu a contestat, printr-o acțiune formulată anterior promovării prezentei cereri, în termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în septembrie 1996 între pârâții Municipiul Constanța și familia A., iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a contestat încheierea cu bună-credință a contractului de către cumpărători. În aceste condiții, dreptul de proprietate al pârâților cumpărători a fost consolidat, pârâții deținând, de asemenea, "un bun", ocrotit în egală măsură prin prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de împrejurarea că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional, iar acțiunea în revendicare se află în curs de judecată, s-a apreciat că pârâtul cumpărător de bună-credință al imobilului poate opune cu succes această apărare, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, întrucât este vorba de norme referitoare la organizarea proprietății și a drepturilor reale care sunt considerate de ordine publică (mai ales că, în speță, acțiunea în restituire a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință este, la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Referitor la lipsa unei indemnizări a reclamantului pentru privarea sa de proprietate, instanța de apel a constatat că această critică este fondată, reținând că acesta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în restituirea în natură imobilului, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., dar în același timp a urmat și procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiași imobil.

Or, în contextul în care nu a primit niciun răspuns într-un interval de 10 ani de la data notificării, s-a adresat instanței de judecată, pentru realizarea dreptului său și sancționarea Statului, care, prin autoritățile sale publice, nu a reacționat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantului, cauzat prin privarea autorilor săi de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. S-a apreciat că finalitatea urmărită de reclamant în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca acesta să fi refuzat, în mod categoric, obținerea de despăgubiri echivalente, în situația în care bunul nu mai poate fi restituit astfel.

Sub acest aspect, s-a constatat că în mod judicios tribunalul a reținut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluția de respingere a restituirii în modalitatea despăgubirii prin echivalent din cauza neparticipării statului în calitate de pârât în cererea de restituire este contrară prin dispozițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantului este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că "nu se poate reproșa instanței că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate". S-a reținut însă, că pentru plata despăgubirilor bănești stabilită în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, încercându-se astfel, crearea unui cadru unic - legal și instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură, stabilindu-se o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Reținând că însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamantului. În consecință, reținând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de apel a dispus ca Municipiul Constanța, în calitatea sa de unitate deținătoare, să înainteze propunere de despăgubire a reclamantului pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul T.H. și pârâții A.D., A.V., Municipiul Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul T.H. a susținut nelegalitatea deciziei, precum și a încheierii din 18 mai 2011 (prin care instanța de apel a respins solicitarea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996) sub următoarele aspecte: - Instanța a acordat altceva decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), având în vedere că reclamantul a învestit-o cu o cerere în revendicare prin comparare de titluri întemeiată pe art. 480 C. civ., solicitând pronunțarea asupra respectării dreptului său de proprietate, ceea ce implica stabilirea unei "obligații de a da". În schimb, instanța de apel s-a pronunțat în sensul stabilirii unei "obligații de a face" în sarcina pârâtului Municipiul Constanța.

O astfel de modificare a cererii de chemare în judecată este incompatibilă cu respectarea principiului disponibilității procesuale, instanța modificând petitul cererii reclamantului și acordând ceea ce nu s-a cerut. - Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, prin menținerea soluției asupra capătului de cerere privind revendicarea terenului, a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, respectiv, a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009 - deoarece, în forma inițială, actul normativ nu excludea restituirea terenului ce depășea suprafața aferentă construcției vândute conform Legii nr. 112/1995. - În mod greșit a fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G.

nr. 20/1996 în raport cu Legea nr. 112/1995. Astfel, Legea nr. 112/1995 nu a prevăzut nicăieri că se poate cumpăra sau dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra terenului aferent. O asemenea reglementare conține doar norma de aplicare a legii, care nu poate să acorde mai multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative. - Hotărârea este nelegală și din perspectiva respingerii motivului de apel prin care s-a invocat un refuz de examinare și aplicare a regulilor care guvernează acțiunea în revendicare, consacrate de practică și doctrină, reguli care se constituie în practica previzibilă circumscrisă principiului dreptului la un proces echitabil. Fără să examineze aceste critici, instanța s-a pronunțat acordând de fapt, ceea ce nu s-a cerut.

Trebuia să se observe că, neexistând un autor comun al părților, dreptul reclamantului este preferabil, în timp ce pretinsul drept de proprietate al pârâților nu are nicio bază legală. - Instanța de apel nu a ținut seama de practica previzibilă a Înaltei Curți în materia Decretului nr. 223/1974, care este în sensul admiterii acțiunii reclamantului și pe altă parte, în mod nelegal a reținut efectul unei decizii a Curții Europene (cauza Raicu împotriva României) care are la bază o cu totul altă situație de fapt și de drept decât cea din speță, ignorând în schimb, alte hotărâri ale instanței europene (cauza Păduraru c. României, Porțeanu c. României, Străin c. României, Sebastian Taub c. României).

Soluția "compensatorie" oferită de instanța de apel revendicării prin comparare - obligarea municipiului să facă propuneri de despăgubiri - nu reprezintă o reparare a dreptului de proprietate încălcat, compatibilă cu exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pârâții A.D. și A.V. au arătat că decizia este nelegală în ce privește modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile urmării procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum și efectele obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008. S-a arătat că, față de dispozițiile menționate, ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la care reclamantul a apelat, transmițând notificare, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

Acest aspect a fost de altfel tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe și părți, decizie care a statuat și asupra faptului că prin instituirea unei proceduri speciale nu este încălcat dreptul la un proces echitabil. De asemenea, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurii reparatorii se stabilesc numai în echivalent. În ce privește invocarea și aplicarea cu prioritate a normelor convenționale, aceasta se poate realiza în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori stabilității raporturilor juridice.

Or, în speță, pârâții dețin un astfel de drept de proprietate, dobândit legal, contractul lor nefiind desființat. Instanța de apel nu a adus argumente care să răspundă criticilor efectiv formulate cu privire la considerentele care au determinat tribunalul, ca instanță de fond, să respingă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ci dimpotrivă, a dat o soluție care să rezolve cererea de restituire, indiferent de temeiul de lege invocat de reclamant, prin abordarea cauzei atât din punct de vedere al dreptului comun cât și din perspectiva legii speciale. Pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, a arătat că instanța a transformat acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, într-una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fără a pune acest lucru în discuția părților (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.). Acțiunea în revendicare trebuia considerată inadmisibilă, atâta timp cât există o lege specială reparatorie, Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Acțiunea în revendicare promovată este și nefondată, având în vedere că actul normativ (Decretul nr. 223/1974) pe temeiul căruia s-a făcut preluarea a fost valabil până în anul 1990. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, având în vedere obiectul judecății reprezentat de revendicarea unui imobil ce a trecut în proprietatea statului prin decizie a Comitetului executiv al Sfatului popular și faptul că Statul nu poate fi obligat într-un asemenea raport juridic.

A mai arătat că este greșită soluția dată excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în condițiile în care temeiul juridic al acesteia a fost reprezentat de art. 180, 481 C. civ., deși pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat s-a prevăzut o procedură specială instituită prin Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 5440 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate împotriva hotărârii instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de ședință de judecată din 18 mai 2011. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că reclamantul a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și că instanța a greșit, pronunțându-se pe altceva decât s-a cerut, ignorând temeiul juridic al cererii și încălcând, astfel, principiul disponibilității, întrucât, prin ambele proceduri, se tindea către restituirea în natură a bunului, iar nu la acordarea de despăgubiri.

Constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, instanța de apel a oferit soluția reparării prejudiciului prin echivalent, conform legii speciale de reparație, încălcând formele procedurale ale desfășurării judecății, respectiv, a principiul disponibilității, contradictorialității și al respectării dreptului la apărare, întrucât judecata s-a făcut pe aspecte ce nu au fost supuse dezbaterii. Soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare s-a făcut de către instanța de apel în referire la inițierea, de către reclamant, a prevederii Legii nr. 10/2001 și a împrejurării că această notificare nu a fost soluționată.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că este vorba de o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii speciale de reparație, că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată și, constatând lipsa răspunsului la notificare ca un refuz nejustificat, reclamantul s-a adresat instanței de judecată pentru soluționarea cererii sale de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Instanța de apel, procedând astfel, a pronunțat o soluție nelegală, acordând altceva decât s-a cerut, a încălcat principiul disponibilității, a dreptului la apărare și al contradictorialității, fapt ce a impus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La reluarea judecății, instanța superioară a dispus ca instanța de apel să aibă în vedere că reclamantul a promovat o acțiune în revendicare de drept comun, astfel încât va verifica dacă acesta deține un titlu de proprietate și beneficiază de un "bun" în sensul convenției, a cărui realizare și protecție să o poată obține pe calea acțiunii promovate. Pentru determinarea existenței bunului în patrimoniul reclamantului se va analiza susținerea acestuia potrivit căreia dreptul i-a fost confirmat prin hotărârea de primă instanță pronunțată în prezenta cauză și pe de ală parte, accepțiunea dată noțiunii de bun prin Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu împotriva României.

Totodată se va ține seama și de evoluția jurisprudenței instanței europene. De asemenea instanța de apel va da rezolvare și problemei referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, avându-se în vedere și considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008. S-a mai reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală în prezenta cauză și vor avea în vedere și celelalte critici referitoare la fondul cauzei, susținute de pârâții persoane fizice care au susținut că acțiunea în revendicare este nefondată, față de împrejurarea că titlul lor este valabil și nu a fost contestat în temeiul prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 147/C din 17 decembrie 2012 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Constanța a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1619 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța și apelul pârâților A.D. și A.V. împotriva încheierii din 16 decembrie 2009; a schimbat în tot încheierea și în parte sentința civilă apelate, în sensul că a admis excepția inadmisibilității cererii reclamantului și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare față de pârâții A. și Statul român; a menținut restul dispozițiilor, cât privește nevalabilitatea titlului statului, anularea Deciziei nr. 277/1982 și respingerea cererii față de Municipiul Constanța, precum și de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată față de Municipiul Constanța; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Referitor la admisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut în legea specială. Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Se observă, așadar, că instanța de apel nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, conform cărora trebuie acordată prioritate Convenției, în conflictul dintre aceasta și legea specială internă. Or, această problemă de drept tranșată prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

În cauză, reclamantul a promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat, aceasta după ce, recurgând la procedura legii speciale, a solicitat conform notificării formulate înregistrată sub nr. 110/2001, măsuri reparatorii conform legii speciale pentru imobilul în litigiu, notificare care nu a fost soluționată. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a constatat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.

În acest sens, instanța de apel a constatat că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare. Prin urmare acțiunea în revendicare formulată de reclamant este inadmisibilă. Referitor la preferabilitatea titlului persoanelor fizice, susținute de către pârâți și reaua-credință susținută de către reclamant, instanța de apel a constatat că pârâții persoane fizice justifică un titlu de proprietate consolidat prin neatacarea contractului încheiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice imperative ce se degajă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De altfel, Legea nr. 112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlul și analiza sintagmei "imobil preluat de stat cu titlu" trebuie făcută raportat la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după regula tempus regit actum. Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respective, 13 septembrie 1996, nu exista nicio hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, și, în consecință, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.

În atare situație, stabilitatea și echilibrul social stabilește că drepturile dobândite de persoanele fizice sub imperiul unor legi să nu poată fi schimbate prin aplicarea unor legi ulterioare, altfel s-ar instaura incertitudinea și nimeni nu ar mai fi sigur de drepturile ce i-au fost definitiv stabilite. La analiza preferabilității titlurilor de proprietate ale reclamantului și pârâților, criteriul de analiză nu îl reprezintă compararea potrivit regulilor clasice, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros al bunului. În favoarea apelanților pârâți, persoane fizice operează și principiul aparenței de drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeași natură, ce poartă asupra aceluiași subiect.

Pârâții A.D. și A.V. au fost de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare fiind convinși că statul este proprietarul locuinței în litigiu și cumpărarea apartamentului era o operațiune care respectă pe deplin dispozițiile legale. Împrejurarea că reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2008, revendicând imobilul în litigiu la 12 ani după vânzarea apartamentului, de către stat, către pârâții A.D. și A.V., dovedește că nu a existat nicio îndoială asupra calității de proprietar a statului și din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a rezultat că locuința pe care o ocupau nu era litigioasă și putea fi achiziționată în temeiul Legii nr. 112/1995.

Principiul ocrotirii bunei-credințe și-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind impus și de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța unei prezumții juri et de jure că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâților A. nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumție absolută, avându-se în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de către stat, în conformitate cu art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul de 1 an, astfel cum s-a prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2005 și 195/2007. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul T.H., formulând următoarele critici: I. Prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. și o greșită interpretare a efectelor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 (pct. 1, 1.1 din motivele de recurs). În acest sens, recurentul-reclamant arată că prin soluția adoptată, instanța de apel nu a verificat, in concreto, efectivitatea căii prevăzute de legea specială, în funcție de care să se poată verifica dacă în prezenta cauză este incidentă sau nu situația de excepție prevăzută de decizia în interesul legii ce a reglementat admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Indemnizația ce ar fi putut fi obținută de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică și iluzorie, iar O.U.G. nr. 62/2010, O.U.G. nr. 4/2012 aprobată prin Legea nr. 117/2012 prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 până la 15 mai 2013 sunt dovezi certe a faptului că mecanismul de despăgubire prevăzut ca alternativă a restituirii în natură nu funcționează într-o formă care să satisfacă exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

În atare situație, rezultă că instanța de apel nu s-a conformat, în realitate, indicațiilor deciziei de casare ce impuneau o astfel de analiză, și nici dispozițiilor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 sub aspectul verificării, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dacă procedura legii speciale este una efectivă, întrucât în lipsa unei asemenea efectivități a procedurii legii speciale, revendicarea este pe deplin admisibilă. II. Instanța de apel a dat o interpretare greșită efectelor hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului care clarifică noțiunea de "bun", încălcând astfel indicațiile deciziei de casare și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

(pct. 2, 2.1, 2.2 din motivele de recurs). În acest sens, recurentul-reclamant arată că, urmare a existenței Sentinței civile nr. 1619 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și a fost anulată decizia de preluare (rămasă irevocabilă prin neapelare), dreptul acestuia asupra bunului a fost confirmat, sens în care reclamantul are "un bun actual" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o interpretare contrară fiind de natură a încălca efectele autorității de lucru judecat, incompatibilă cu noțiunea de proces echitabil.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat existența unui "bun" în patrimoniul reclamantului în raport de o altă statuare a cauzei Atanasiu, respectiv, aceea privind marja de apreciere a magistratului intern în analiza acestei noțiuni, în condițiile în care, în materia decretului nr. 223/1974, exista, la data introducerii acțiunii, o jurisprudență relevantă și previzibilă, conform căreia în ipoteza anulării deciziei de preluare, consecința directă este revenirea părților la situația anterioară, raționament în urma căruia se impunea admiterea acțiunii în revendicare. III.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii reclamantului privind efectul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie (cauza Stoian c. României, cauza Păduraru c. României, cauza Porțeanu c. României, cauza Sebastian Taub c. României), având în vedere că ipotezele premise erau similare cu cele din prezenta cauză, respectiv, aplicarea acestor hotărâri conducea la confirmarea "existenței unui bun actual" în patrimoniul reclamantului, având drept urmare admiterea acțiunii în revendicare (pct. 3.1 din motivele de recurs). În acest fel, instanța de apel a încălcat jurisdicția europeană, conform căreia dreptul Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția ar deveni un instrument teoretic și iluzoriu.

IV. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra efectelor relei-credințe a pârâților A. la data cumpărării imobilului în litigiu, raportat la anumite elemente concrete, și anume(pct. 3.2, 3.2.1, 3.2.2, 3.2.3 din motivele de recurs): - împrejurarea că prin cererea înregistrată sub nr. 21452/1996, rămasă nesoluționată până în prezent, autoa