ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5624/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5624/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

11598/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța la data de 23 decembrie 2008,

reclamantul T.H. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 21 din Constituție,

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 480 - 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Constanța, prin primar, A.D. și A.V., să se constate nevalabilitatea titlului

statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S.; să se dispună

anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al

Sfatului popular al județului Constanța; să se dispună obligarea pârâților la

lăsarea în deplina proprietate și liniștită posesie asupra imobilului ca efect

al admiterii acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri; obligarea

pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare,

reclamantul a arătat că imobilul în discuție a aparținut părinților săi, T.N.

și T.O. (fiind unicul moștenitor acceptant) și a fost preluat de stat prin

Decizia nr. 277/1982 a Sfatului popular al județului Constanța, emisă în baza

Decretului nr. 223/1974, iar ulterior a fost vândut foștilor chiriași A.D. și

V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996.

A mai arătat

reclamantul că autoarea sa, T.N., a formulat, în mod repetat, către Primăria

Constanța, cereri de restituire a imobilului, respectiv, în baza Legii nr.

112/1995 - cererea nr. 21452/1996 rămasă nesoluționată; în baza Legii nr.

10/2001 - notificarea nr. 110 din 20 iunie 2001, de asemenea nesoluționată, iar

neacordarea niciunei măsuri reparatorii într-un interval de timp atât de mare

echivalează cu refuzul de restituire a bunului și constituie o violare continuă

a dreptului de proprietate încălcat, care impune protecția acestui drept pe

calea unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor.

Prin cererea

precizatoare formulată, reclamantul a solicitat introducerea în cauză și a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Consiliului județean

Constanța, în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului și anularea deciziei de preluare, alături de ceilalți pârâți

menționați în acțiunea introductivă.

Prin încheierea de

ședință din 16 decembrie 2009 tribunalul a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților A. și Municipiul Constanța în capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului și anularea Deciziei nr. 77/1982; a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța,

prin primar, în cererea privind revendicarea construcției; a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Consiliul

județean Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului și anularea Deciziei nr. 77/1982; a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților A. în cererea privind revendicarea

terenului aferent construcției, pentru considerentele expuse pe larg în

încheierea menționată.

Prin Sentința civilă

nr. 1619 din 13 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea;

a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat

în Constanța, str. A.S.; a dispus anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982

emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat popular al județului Constanța, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Consiliul județean Constanța; a respins acest capăt de cerere față de pârâții

Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V., ca fiind formulat împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, cererea

în revendicarea construcției, în contradictoriu cu pârâții A.D. și A.V. și ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă față de

Municipiul Constanța, prin primar; a respins, ca nefondată, cererea în

revendicarea terenului situat la aceeași adresă, în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că decizia de preluare a imobilului de la

reclamanți, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, este nelegală, pe de o

parte pentru că actul normativ menționat era contrar dispozițiilor art. 12 și

36 din Constituția din 1968, în vigoare la acea dată și dispozițiilor art. 481

C. civ., care ocroteau proprietatea privată și admiteau exproprierea doar

pentru lucrări de interes obștesc (de utilitate publică) și după plata unei

juste despăgubiri, iar pe de altă parte, pentru că Decretul nr. 223/1974 a fost

aplicat retroactiv în cazul reclamanților, aceștia plecând din țară în anul

1969.

S-a mai reținut că

decizia de preluare nu a fost comunicată la adresa imobilului în discuție,

indiferent de faptul că proprietarii se mai aflau sau nu în țară, fiind încălcate

dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974. A constatat instanța, în aceste

circumstanțe, că statul nu deține un titlu valabil, Decizia nr. 577/1982 fiind

declarată nulă.

Instanța de fond a

mai reținut că pârâții A.D. și V., locuind în imobil din anul 1983, au cumpărat

apartamentul îndeplinind condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 și sunt

cumpărători de bună-credință.

Făcând trimitere la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, aplicând și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, act normativ considerat incident în cauză, tribunalul a stabilit că nu

mai este posibilă restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții A. cu

bună-credință, situație în care reclamantul este îndreptățit să obțină

despăgubiri de la stat la valoarea de circulație a bunului înstrăinat. Instanța

a reținut însă că reclamantul nu a dorit să cheme statul în judecată în cererea

de revendicare, motiv pentru care a respins această cerere.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul T.H., cât și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pârâții A.D. și A.V. au declarat apel

împotriva încheierii din 16 decembrie 2009.

Reclamantul T.H. a

arătat că, prin aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, act normativ intervenit în

cursul procesului, instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității

legii civile, în textul inițial al legii nefiind exclusă posibilitatea

restituirii terenului ce depășea suprafața aferentă construcției vândute în

baza Legii nr. 112/1995. Instanța era datoare să aplice principiul

constituțional care stabilește că legea dispune numai pentru viitor, dar și

principiul "tempus regit actum", situație în care litigiul trebuia

soluționat potrivit regimului juridic existent la data introducerii acțiunii,

iar nu conform dispozițiilor unei legi care a intrat în vigoare pe parcursul

litigiului.

Instanța de fond a

aplicat nelegal dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și printr-o

interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor de

aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanța neindicând în considerentele

hotărârii care sunt normele din lege care permit cumpărătorilor dobândirea

dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției. Apreciază că o

astfel de "reglementare" este conținută numai de art. 37 din H.G. nr.

20/1996, aceasta fiind o normă de aplicare a legii care nu poate să acorde mai

multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative.

Instanța trebuia să înlăture de la aplicare aceste acte normative dacă în

temeiul lor a considerat că pârâții dețin un titlu deoarece ele încalcă art. 1

alin. (1) și (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, deoarece prin privarea de proprietate prevăzută de lege nu

se urmărește o cauză de utilitate publică și nici respectarea unui raport de

proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat și justul echilibru

între exigențele interesului general și imperativele respectării dreptului

fundamental la proprietate al individului.

Instanța de fond

trebuia să aprecieze că titlul pârâtului este viciat și nepreferabil în

acțiunea de comparare a titlurilor, iar nu să acorde nelegal și netemeinic

protecție proprietății cumpărătorului. La data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001 terenul se afla în proprietatea statului, astfel că s-a recunoscut

dreptul persoanei îndreptățite să solicite restituirea acestui bun. Prin

această lege a fost reconfirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra

terenului, iar prin Legea nr. 1/2009 a fost încălcat "un drept

câștigat". În acest caz instanța trebuia să înlăture ori să ignore legile

interne care încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte și să aplice normele din reglementarea

internațională mai favorabilă.

Constatând în speță

nevalabilitatea titlului statului, instanța trebuia să rețină că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 12 din H.G. nr. 20/1996, care

consacră recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului și nu să

considere, nelegal, că pârâții persoane fizice dețin un titlu de proprietate

asupra bunului în litigiu.

Instanța de fond a

refuzat să aplice regula comparării de titluri specifică acțiunii în

revendicare, folosind un argument fără logică și fără să explice care ar fi

autorul comun al titlurilor părților. Arată că părțile nu au avut un autor

comun astfel că instanța trebuia să compare titlurile și să dea eficiență

titlului mai bine caracterizat, respectiv, celui care era fondat pe o

transmitere legală a dreptului de proprietate de la un adevărat proprietar.

Instanța trebuia să

admită acțiunea în raport de argumentele de practică previzibilă ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție și amintește Deciziile nr. 5676/2005 și nr.

6188/2005 pronunțate de această instanță, iar nu să dea efecte hotărârii Curții

Europene pronunțată în cauza Raicu contra României, deoarece această hotărâre

are caracter singular în materia apărării dreptului de proprietate încălcat de

statul comunist și a avut în vedere o altă situație de fapt decât cea din

litigiu, în cauză fiind incidente principiile consacrate prin hotărârile Curții

Europene a Drepturilor Omului în cauzele Stoian ș.a. vs. România, Păduraru c.

România, Porțeanu c. România.

Instanța nu a ținut

seama că autoarea reclamantului formulase o cerere în baza Legii nr. 112/1995,

înregistrată sub nr. 21452/1996 și nesoluționată până în prezent, aspect în

raport de care trebuia analizată buna-credință a pârâților cumpărători și

preferabilitatea titlului reclamantului.

Instanța de fond a

respins, nelegal, acțiunea în revendicare, după ce a constatat că reclamantul a

fost privat de dreptul de proprietate și că statul nu are un titlu valabil

asupra bunului, reținând în schimb că reclamantul este îndreptățit să obțină de

la stat valoarea de circulație a imobilului înstrăinat, fără să arate în ce mod

ar fi putut fi despăgubit reclamantul. Consideră că Statul Român nu avea

calitate procesuală în acțiunea în revendicare deoarece nu este posesor al

bunului revendicat, iar procedurile în care a acționat reclamantul, prevăzute

prin Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, nu pot asigura o indemnizare a

reclamantului într-un cuantum și termen rezonabil pentru că mecanismul de

despăgubire nu constituie alternative viabile de indemnizare a reclamantului.

Instanța de fond a

respins greșit, ca nedovedit, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor

de judecată, deoarece prin concluziile scrise reclamantul a precizat că aceste

cheltuieli vor fi solicitate pe cale separată; susține că astfel a fost

încălcat principiul disponibilității. De asemenea, instanța a obligat greșit

reclamantul la cheltuieli de judecată către Municipiul Constanța.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de fond a respins

greșit excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece, în raport de

obiectul cererii, respectiv, anularea Deciziei nr. 277/1982 emisă de Comitetul

executiv al fostului Sfat Popular al județului Constanța, statul nu are

calitatea de pârât, acesta nefiind răspunzător pentru obligațiile organelor și

instituțiilor statului, dacă acestea sunt persoane juridice (art. 25 și 37 din

Decretul nr. 31/1954).

Pârâtul a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii formulate în temeiul art. 480 și 481 C.

civ. întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ care

reglementează o procedură specială de restituire a imobilelor preluate abuziv

de către stat, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai este

admisibilă, în acest sens statuând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

Pârâții A.D. și A.V.

au arătat că instanța a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii,

invocată în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

întrucât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedură pe care reclamantul

a folosit-o pentru formularea notificării, acțiunea în revendicarea nu mai este

admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să

urmeze procedura stabilită de legea specială. Susțin că în acest sens este și

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul dat în interesul legii, chestiunea admisibilității acțiunii în

revendicare vizând atât situația în care s-a declanșat procedura

administrativă, cât și situația în care această procedură nu este finalizată la

data sesizării instanței.

Acțiunea era

inadmisibilă și în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, potrivit cu care dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent

și că prin folosirea legii speciale de restituire, Legea nr. 10/2001, nu se

încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale. Invocă aplicabilitatea principiului

specialia generalibus derogant, intrarea în vigoare a legii speciale excluzând

aplicarea dreptului comun.

Prin Decizia civilă

nr. 373 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelurile

pârâților; a admis apelul reclamantului; a schimbat în parte sentința, în

sensul că a obligat Municipiul Constanța, prin primar, să înainteze propunerea

de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din

Constanța, str. A.S., ce nu mai poate fi restituit în natură; a menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantului, instanța de apel a constatat că

aceasta a fost corect soluționată, reținând că, pentru restituirea imobilului

în litigiu, situat în Constanța, str. A.S., autoarea reclamantului, T.N., a

deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin

notificarea înregistrată sub nr. 110 din 20 august 200, notificare care nu a

fost soluționată până la data declanșării prezentei acțiuni în justiție și nici

până la data soluționării în apel a cererii reclamantului.

Constatând refuzul

nejustificat al unității administrativ-teritoriale, Municipiul Constanța, de a

soluționa în termen legal notificarea sa, reclamantul s-a adresat instanței de

judecată, ca aceasta să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor sale,

respectiv, restituirea în natură a imobilului, înstrăinat pârâților A. în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996, încheiat în

baza Legii nr. 112/1995.

S-a apreciat că și în

condițiile în care reclamantul a intitulat acțiunea "revendicare",

indicând ca temei în drept dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și

solicitând compararea titlurilor părților, instanța nu poate considera

inadmisibilă acțiunea de restituire, ignorând notificarea formulată în

procedura administrativă formulată conform Legii nr. 10/2001.

S-a considerat că

soluția corespunde celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție care a decis că, în lipsa unui răspuns din partea autorității

administrative învestite cu soluționarea notificării, instanțele sunt abilitate

să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este

cazul, restituirea bunurilor. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

restituire formulată de reclamant, așa cum solicită apelanții pârâți, în

condițiile în care reclamantul și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau

potrivit legilor speciale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), notificând

în termen autoritățile administrative pentru restituirea imobilului, în lipsa

răspunsului acestor autorități timp de peste 10 ani, l-ar face pe reclamant să

sufere o sarcină excesivă și disproporționată, care ar aduce atingere

substanței înseși a dreptului său de acces la o instanță, cu consecința

încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța a reținut și

că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de

"bun" în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului poate desemna atât "bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror

titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în

baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viașu c.

România, hotărârea din 9 decembrie 2008).

S-a constatat că în

speță, prima instanță a stabilit că imobilul ce a aparținut autorului

reclamantului a fost preluat abuziv, în temeiul unui act normativ - Decretul

nr. 223/1974 - care încălca dispozițiile Constituției în vigoare la momentul

emiterii lui, dar și normele legale superioare potrivit ierarhiei actelor

normative, respectiv, dispozițiile care reglementau proprietatea în Codul

civil. Această parte a soluției pronunțată de prima instanță nu a făcut

obiectul criticilor în apelul pârâților, astfel că, sub acest aspect, soluția

are putere de lucru judecat, situație care, combinată cu nefinalizarea

procedurii de notificare din culpa autorităților administrative, conduce la

concluzia că reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă"

de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

În ce privește

comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii

Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie

în termenul legal de 60 de zile, acesta a pus sub semnul îndoielii eficiența

mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care

nu se poate interzice accesul reclamantului la instanță pentru a analiza și

cenzura comportamentul autorităților statului și pentru a se sancționa

lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor sale.

Referitor la apelul

formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța

de apel a reținut că, având în vedere că Statul Român, prin actele normative

adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la

construcții cât și cu privire la terenul aferent acestora, înseamnă că acesta

este răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă

a bunului și apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul

Constanța și ulterior, către cumpărătorii A.

Referitor la apelul

reclamantului, instanța de apel a reținut că acesta este întemeiat doar în ceea

ce privește "despăgubirea" datorată pentru privarea abuzivă de

proprietate.

Referitor la critica

privind încălcarea de către instanța de fond a principiului neretroactivității

legii civile și la critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanța de

apel a apreciat că acestea sunt nefondate.

Astfel, instanța de

fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, dar și la dispozițiile Legii

nr. 112/1995, pentru a justifica respingerea cererii de restituire în natură a

terenului solicitat de reclamant prin acțiune. Instanța de fond a arătat în

considerentele hotărârii de ce apreciază că dispozițiile legii speciale sunt

aplicabile și în acțiunea în revendicare promovată de reclamant, folosind ca

argument în respingerea cererii de restituire în natură faptul că terenul

solicitat este aferent construcției înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995

către pârâții A., situație în care terenul nu poate fi considerat liber pentru

a putea fi restituit către reclamant.

Instanța de fond nu a

decis în sensul constatării unui drept de proprietate asupra terenului în

favoarea pârâților cumpărători A. și de aceea nu a făcut nicio trimitere la

vreo normă metodologică de aplicare a Legii nr. 112/1995 care, așa cum susține

reclamantul, ar stabili mai multe drepturi decât legea însăși. Din această

perspectivă, critica din apelul reclamantului care se referă la interpretarea

și aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice aprobate

prin H.G. nr. 20/1996 nu prezintă relevanță, fiind fără obiect.

De asemenea, lipsită

de relevanță pentru dezlegarea dată acțiunii reclamantului a fost considerată

și critica ce vizează aplicarea retroactivă a Legii nr. 1/2009. Chiar în condițiile

în care normele introduse prin această lege, care au avut ca efect modificarea

art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate norme de drept

material, nu se poate reține că instanța de fond a dispus aplicarea lor

retroactivă acțiunii formulate de reclamant, pe de o parte, pentru că norma

invocată a intrat în vigoare anterior soluționării notificării de restituire,

pe de altă parte, pentru că prin această normă nu se realizează decât o

consacrare "in terminis" a regulii desprinse din ansamblul Legii nr.

10/2001, respectiv, că restituirea în natură se poate face numai pentru

bunurile considerate libere potrivit legii și pentru că argumentul sprijinit de

instanța de fond pe temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 era în

sensul imposibilității de restituire a terenului către reclamant din cauza

afectării acestui teren de construcțiile înstrăinate chiriașilor cumpărători A.

Nefondate au fost

apreciate și susținerile din apel ale reclamantului privind încălcarea, de

către instanța de fond, a regulilor aplicabile procedurii de comparare de

titluri specifice acțiunii în revendicare.

Aceasta, întrucât

reclamantul nu a contestat, printr-o acțiune formulată anterior promovării

prezentei cereri, în termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, validitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în septembrie 1996 între pârâții Municipiul Constanța și familia A.,

iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a contestat încheierea

cu bună-credință a contractului de către cumpărători. În aceste condiții,

dreptul de proprietate al pârâților cumpărători a fost consolidat, pârâții

deținând, de asemenea, "un bun", ocrotit în egală măsură prin

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Față de împrejurarea

că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional,

iar acțiunea în revendicare se află în curs de judecată, s-a apreciat că

pârâtul cumpărător de bună-credință al imobilului poate opune cu succes această

apărare, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, întrucât este vorba de

norme referitoare la organizarea proprietății și a drepturilor reale care sunt

considerate de ordine publică (mai ales că, în speță, acțiunea în restituire a

fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

Dacă s-ar considera

că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie

deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului

proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale

proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina

dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de

proprietate al subdobânditorului de bună-credință este, la rândul său, protejat

prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la lipsa

unei indemnizări a reclamantului pentru privarea sa de proprietate, instanța de

apel a constatat că această critică este fondată, reținând că acesta a învestit

instanța de judecată cu o acțiune în restituirea în natură imobilului,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., dar în același timp a urmat

și procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiași imobil. Or, în

contextul în care nu a primit niciun răspuns într-un interval de 10 ani de la

data notificării, s-a adresat instanței de judecată, pentru realizarea

dreptului său și sancționarea Statului, care, prin autoritățile sale publice,

nu a reacționat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantului,

cauzat prin privarea autorilor săi de proprietate în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

S-a apreciat că

finalitatea urmărită de reclamant în ambele proceduri a fost aceea de a

redobândi bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca acesta să fi

refuzat, în mod categoric, obținerea de despăgubiri echivalente, în situația în

care bunul nu mai poate fi restituit astfel.

Sub acest aspect, s-a

constatat că în mod judicios tribunalul a reținut că restituirea în natură a

imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluția de respingere a

restituirii în modalitatea despăgubirii prin echivalent din cauza

neparticipării statului în calitate de pârât în cererea de restituire este

contrară prin dispozițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la

procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric

al bunurilor reclamantului este în concordanță cu practica Curții Europene a

Drepturilor Omului care, în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra

Republicii Cehe (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat

că "nu se poate reproșa instanței că a acordat prevalență legii speciale

de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul

pretindea un drept de proprietate".

S-a reținut însă, că

pentru plata despăgubirilor bănești stabilită în cadrul procedurilor de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem

unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

încercându-se astfel, crearea unui cadru unic - legal și instituțional - în

care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de stat nu

mai puteau fi restituite în natură, stabilindu-se o procedură administrativă de

despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Reținând că însăși

Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate

generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat că acordarea

despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare

dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamantului.

În consecință,

reținând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

instanța de apel a dispus ca Municipiul Constanța, în calitatea sa de unitate

deținătoare, să înainteze propunere de despăgubire a reclamantului pentru

imobilul care nu mai poate fi restituit în natură.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantul T.H. și pârâții A.D., A.V., Municipiul Constanța,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul T.H. a

susținut nelegalitatea deciziei, precum și a încheierii din 18 mai 2011 (prin

care instanța de apel a respins solicitarea de sesizare a instanței de

contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr.

20/1996) sub următoarele aspecte:

- Instanța a acordat

altceva decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), având în vedere că

reclamantul a învestit-o cu o cerere în revendicare prin comparare de titluri

întemeiată pe art. 480 C. civ., solicitând pronunțarea asupra respectării

dreptului său de proprietate, ceea ce implica stabilirea unei "obligații

de a da". În schimb, instanța de apel s-a pronunțat în sensul stabilirii

unei "obligații de a face" în sarcina pârâtului Municipiul Constanța.

O astfel de

modificare a cererii de chemare în judecată este incompatibilă cu respectarea

principiului disponibilității procesuale, instanța modificând petitul cererii

reclamantului și acordând ceea ce nu s-a cerut.

- Hotărârea este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, prin

menținerea soluției asupra capătului de cerere privind revendicarea terenului,

a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, respectiv, a art. 7

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009 - deoarece, în

forma inițială, actul normativ nu excludea restituirea terenului ce depășea

suprafața aferentă construcției vândute conform Legii nr. 112/1995.

- În mod greșit a

fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996 în raport

cu Legea nr. 112/1995.

Astfel, Legea nr.

112/1995 nu a prevăzut nicăieri că se poate cumpăra sau dobândi prin efectul

legii dreptul de proprietate asupra terenului aferent. O asemenea reglementare

conține doar norma de aplicare a legii, care nu poate să acorde mai multe

drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative.

- Hotărârea este

nelegală și din perspectiva respingerii motivului de apel prin care s-a invocat

un refuz de examinare și aplicare a regulilor care guvernează acțiunea în

revendicare, consacrate de practică și doctrină, reguli care se constituie în

practica previzibilă circumscrisă principiului dreptului la un proces

echitabil.

Fără să examineze

aceste critici, instanța s-a pronunțat acordând de fapt, ceea ce nu s-a cerut.

Trebuia să se observe

că, neexistând un autor comun al părților, dreptul reclamantului este

preferabil, în timp ce pretinsul drept de proprietate al pârâților nu are nicio

bază legală.

- Instanța de apel nu

a ținut seama de practica previzibilă a Înaltei Curți în materia Decretului nr.

223/1974, care este în sensul admiterii acțiunii reclamantului și pe altă

parte, în mod nelegal a reținut efectul unei decizii a Curții Europene (cauza

Raicu împotriva României) care are la bază o cu totul altă situație de fapt și

de drept decât cea din speță, ignorând în schimb, alte hotărâri ale instanței

europene (cauza Păduraru c. României, Porțeanu c. României, Străin c. României,

Sebastian Taub c. României).

Soluția

"compensatorie" oferită de instanța de apel revendicării prin

comparare - obligarea municipiului să facă propuneri de despăgubiri - nu

reprezintă o reparare a dreptului de proprietate încălcat, compatibilă cu

exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâții A.D. și A.V.

au arătat că decizia este nelegală în ce privește modul de soluționare a

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, în condițiile urmării procedurii speciale reglementate de Legea nr.

10/2001, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 precum și efectele obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr.

33/2008.

S-a arătat că, față

de dispozițiile menționate, ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la care reclamantul a apelat,

transmițând notificare, acțiunea în revendicare de drept comun este

inadmisibilă.

Acest aspect a fost

de altfel tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie

pentru instanțe și părți, decizie care a statuat și asupra faptului că prin

instituirea unei proceduri speciale nu este încălcat dreptul la un proces

echitabil.

De asemenea, potrivit

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale, măsurii reparatorii se stabilesc numai în

echivalent.

În ce privește

invocarea și aplicarea cu prioritate a normelor convenționale, aceasta se poate

realiza în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun numai în măsura în

care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori stabilității

raporturilor juridice. Or, în speță, pârâții dețin un astfel de drept de

proprietate, dobândit legal, contractul lor nefiind desființat.

Instanța de apel nu a

adus argumente care să răspundă criticilor efectiv formulate cu privire la

considerentele care au determinat tribunalul, ca instanță de fond, să respingă

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ci dimpotrivă, a dat o

soluție care să rezolve cererea de restituire, indiferent de temeiul de lege

invocat de reclamant, prin abordarea cauzei atât din punct de vedere al

dreptului comun cât și din perspectiva legii speciale.

Pârâtul Municipiul

Constanța, prin primar, a arătat că instanța a transformat acțiunea în

revendicare formulată pe calea dreptului comun, într-una întemeiată pe Legea

nr. 10/2001, fără a pune acest lucru în discuția părților (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.).

Acțiunea în

revendicare trebuia considerată inadmisibilă, atâta timp cât există o lege

specială reparatorie, Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Acțiunea în

revendicare promovată este și nefondată, având în vedere că actul normativ

(Decretul nr. 223/1974) pe temeiul căruia s-a făcut preluarea a fost valabil

până în anul 1990.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că în mod greșit a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, având în vedere

obiectul judecății reprezentat de revendicarea unui imobil ce a trecut în

proprietatea statului prin decizie a Comitetului executiv al Sfatului popular

și faptul că Statul nu poate fi obligat într-un asemenea raport juridic.

A mai arătat că este

greșită soluția dată excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în condițiile în

care temeiul juridic al acesteia a fost reprezentat de art. 180, 481 C. civ.,

deși pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat s-a prevăzut o

procedură specială instituită prin Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 5440 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate împotriva hotărârii instanței de apel și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe; a respins recursul declarat de reclamant

împotriva încheierii de ședință de judecată din 18 mai 2011.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța supremă a reținut că reclamantul a formulat o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul comun și că instanța a greșit, pronunțându-se

pe altceva decât s-a cerut, ignorând temeiul juridic al cererii și încălcând,

astfel, principiul disponibilității, întrucât, prin ambele proceduri, se tindea

către restituirea în natură a bunului, iar nu la acordarea de despăgubiri.

Constatând

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, instanța de

apel a oferit soluția reparării prejudiciului prin echivalent, conform legii

speciale de reparație, încălcând formele procedurale ale desfășurării

judecății, respectiv, a principiul disponibilității, contradictorialității și

al respectării dreptului la apărare, întrucât judecata s-a făcut pe aspecte ce

nu au fost supuse dezbaterii.

Soluționarea

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare s-a făcut de către

instanța de apel în referire la inițierea, de către reclamant, a prevederii

Legii nr. 10/2001 și a împrejurării că această notificare nu a fost

soluționată.

În concluzie,

instanța de apel a apreciat că este vorba de o acțiune întemeiată pe

dispozițiile legii speciale de reparație, că unitatea deținătoare nu a

soluționat notificarea formulată și, constatând lipsa răspunsului la notificare

ca un refuz nejustificat, reclamantul s-a adresat instanței de judecată pentru

soluționarea cererii sale de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel,

procedând astfel, a pronunțat o soluție nelegală, acordând altceva decât s-a

cerut, a încălcat principiul disponibilității, a dreptului la apărare și al

contradictorialității, fapt ce a impus casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La reluarea

judecății, instanța superioară a dispus ca instanța de apel să aibă în vedere

că reclamantul a promovat o acțiune în revendicare de drept comun, astfel încât

va verifica dacă acesta deține un titlu de proprietate și beneficiază de un

"bun" în sensul convenției, a cărui realizare și protecție să o poată

obține pe calea acțiunii promovate.

Pentru determinarea

existenței bunului în patrimoniul reclamantului se va analiza susținerea

acestuia potrivit căreia dreptul i-a fost confirmat prin hotărârea de primă

instanță pronunțată în prezenta cauză și pe de ală parte, accepțiunea dată

noțiunii de bun prin Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza

Atanasiu împotriva României.

Totodată se va ține

seama și de evoluția jurisprudenței instanței europene.

De asemenea instanța

de apel va da rezolvare și problemei referitoare la admisibilitatea acțiunii în

revendicare de drept comun, avându-se în vedere și considerentele Deciziei în

interesul legii nr. 33/2008.

S-a mai reținut că

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea

procesuală în prezenta cauză și vor avea în vedere și celelalte critici

referitoare la fondul cauzei, susținute de pârâții persoane fizice care au

susținut că acțiunea în revendicare este nefondată, față de împrejurarea că

titlul lor este valabil și nu a fost contestat în temeiul prevăzut de art. 46

din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 147/C din 17 decembrie 2012 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel

Constanța a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1619 din 13 octombrie 2010 a

Tribunalului Constanța și apelul pârâților A.D. și A.V. împotriva încheierii

din 16 decembrie 2009; a schimbat în tot încheierea și în parte sentința civilă

apelate, în sensul că a admis excepția inadmisibilității cererii reclamantului

și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare față de pârâții A. și

Statul român; a menținut restul dispozițiilor, cât privește nevalabilitatea

titlului statului, anularea Deciziei nr. 277/1982 și respingerea cererii față

de Municipiul Constanța, precum și de obligare a reclamantului la cheltuieli de

judecată față de Municipiul Constanța; a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului.

Referitor la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut că prin

Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este

prevăzut în legea specială.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

Se observă, așadar,

că instanța de apel nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte

prin Decizia nr. 33/2008, conform cărora trebuie acordată prioritate

Convenției, în conflictul dintre aceasta și legea specială internă.

Or, această problemă

de drept tranșată prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nu este

aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității

reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în

care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară

recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție

raportul dintre norma generală și cea specială.

În cauză, reclamantul

a promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin

care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de

proprietate este mai caracterizat, aceasta după ce, recurgând la procedura

legii speciale, a solicitat conform notificării formulate înregistrată sub nr.

110/2001, măsuri reparatorii conform legii speciale pentru imobilul în litigiu,

notificare care nu a fost soluționată.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu

fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui

caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a

constatat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu

constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.

În acest sens,

instanța de apel a constatat că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci

are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii

nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită

promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

Prin urmare acțiunea

în revendicare formulată de reclamant este inadmisibilă.

Referitor la

preferabilitatea titlului persoanelor fizice, susținute de către pârâți și

reaua-credință susținută de către reclamant, instanța de apel a constatat că

pârâții persoane fizice justifică un titlu de proprietate consolidat prin

neatacarea contractului încheiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu

și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului

proprietar.

Faptul că legea

specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor

asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a

raporturilor juridice imperative ce se degajă și din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, Legea nr.

112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlul și analiza

sintagmei "imobil preluat de stat cu titlu" trebuie făcută raportat

la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, după regula tempus regit actum.

Mai mult, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respective, 13 septembrie 1996,

nu exista nicio hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil, și, în consecință, erau aplicabile

dispozițiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza

Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.

În atare situație,

stabilitatea și echilibrul social stabilește că drepturile dobândite de

persoanele fizice sub imperiul unor legi să nu poată fi schimbate prin

aplicarea unor legi ulterioare, altfel s-ar instaura incertitudinea și nimeni

nu ar mai fi sigur de drepturile ce i-au fost definitiv stabilite.

La analiza

preferabilității titlurilor de proprietate ale reclamantului și pârâților,

criteriul de analiză nu îl reprezintă compararea potrivit regulilor clasice, ci

atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros al bunului.

În favoarea

apelanților pârâți, persoane fizice operează și principiul aparenței de drept,

dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeași

natură, ce poartă asupra aceluiași subiect.

Pârâții A.D. și A.V.

au fost de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare fiind

convinși că statul este proprietarul locuinței în litigiu și cumpărarea

apartamentului era o operațiune care respectă pe deplin dispozițiile legale.

Împrejurarea că

reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2008, revendicând imobilul în

litigiu la 12 ani după vânzarea apartamentului, de către stat, către pârâții

A.D. și A.V., dovedește că nu a existat nicio îndoială asupra calității de

proprietar a statului și din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte

de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a rezultat că locuința pe care

o ocupau nu era litigioasă și putea fi achiziționată în temeiul Legii nr.

112/1995.

Principiul ocrotirii

bunei-credințe și-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, fiind impus și de împrejurarea că în această materie eroarea

comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut

suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța

unei prezumții juri et de jure că proprietarul aparent, statul, este adevăratul

proprietar.

Astfel, valabilitatea

titlului de proprietate al pârâților A. nu mai poate fi contestată,

bucurându-se de o prezumție absolută, avându-se în vedere că imobilul în

litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de către stat, în

conformitate cu art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea

sancțiunii de drept civil a nulității s-a prescris ca urmare a neexercitării

lui în termenul de 1 an, astfel cum s-a prelungit prin O.U.G. nr. 109/2005 și

195/2007.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., reclamantul T.H., formulând următoarele critici:

I. Prin admiterea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

și o greșită interpretare a efectelor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008

(pct. 1, 1.1 din motivele de recurs).

În acest sens,

recurentul-reclamant arată că prin soluția adoptată, instanța de apel nu a

verificat, in concreto, efectivitatea căii prevăzute de legea specială, în

funcție de care să se poată verifica dacă în prezenta cauză este incidentă sau

nu situația de excepție prevăzută de decizia în interesul legii ce a

reglementat admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Indemnizația ce ar fi

putut fi obținută de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică

și iluzorie, iar O.U.G. nr. 62/2010, O.U.G. nr. 4/2012 aprobată prin Legea nr.

117/2012 prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a

titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor

pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII din Legea nr.

247/2005 până la 15 mai 2013 sunt dovezi certe a faptului că mecanismul de

despăgubire prevăzut ca alternativă a restituirii în natură nu funcționează

într-o formă care să satisfacă exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană.

În atare situație,

rezultă că instanța de apel nu s-a conformat, în realitate, indicațiilor

deciziei de casare ce impuneau o astfel de analiză, și nici dispozițiilor

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 sub aspectul verificării, în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dacă procedura legii

speciale este una efectivă, întrucât în lipsa unei asemenea efectivități a

procedurii legii speciale, revendicarea este pe deplin admisibilă.

II. Instanța de apel

a dat o interpretare greșită efectelor hotărârilor Curții Europene a

Drepturilor Omului care clarifică noțiunea de "bun", încălcând astfel

indicațiile deciziei de casare și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

(pct. 2, 2.1, 2.2 din motivele de recurs).

În acest sens,

recurentul-reclamant arată că, urmare a existenței Sentinței civile nr. 1619

din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța prin care s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului și a fost anulată decizia de preluare (rămasă

irevocabilă prin neapelare), dreptul acestuia asupra bunului a fost confirmat,

sens în care reclamantul are "un bun actual" în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, o interpretare contrară fiind de natură a

încălca efectele autorității de lucru judecat, incompatibilă cu noțiunea de

proces echitabil.

Pe de altă parte,

instanța de apel nu a analizat existența unui "bun" în patrimoniul

reclamantului în raport de o altă statuare a cauzei Atanasiu, respectiv, aceea

privind marja de apreciere a magistratului intern în analiza acestei noțiuni,

în condițiile în care, în materia decretului nr. 223/1974, exista, la data

introducerii acțiunii, o jurisprudență relevantă și previzibilă, conform căreia

în ipoteza anulării deciziei de preluare, consecința directă este revenirea

părților la situația anterioară, raționament în urma căruia se impunea

admiterea acțiunii în revendicare.

III. Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra criticii reclamantului privind efectul hotărârilor

Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie (cauza Stoian c.

României, cauza Păduraru c. României, cauza Porțeanu c. României, cauza

Sebastian Taub c. României), având în vedere că ipotezele premise erau similare

cu cele din prezenta cauză, respectiv, aplicarea acestor hotărâri conducea la

confirmarea "existenței unui bun actual" în patrimoniul

reclamantului, având drept urmare admiterea acțiunii în revendicare (pct. 3.1

din motivele de recurs).

În acest fel,

instanța de apel a încălcat jurisdicția europeană, conform căreia dreptul

Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de

care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor

speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția

ar deveni un instrument teoretic și iluzoriu.

IV. Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra efectelor relei-credințe a pârâților A. la data

cumpărării imobilului în litigiu, raportat la anumite elemente concrete, și

anume(pct. 3.2, 3.2.1, 3.2.2, 3.2.3 din motivele de recurs):

- împrejurarea că

prin cererea înregistrată sub nr. 21452/1996, rămasă nesoluționată până în

prezent, autoa