ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 483/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 483/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la 23 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanții A.N., M.G.G., A.M., I.H., E.E.

și E.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului

Constanța, pronunțarea unei decizii de restituire și obligarea acestuia de a

lăsa reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

Constanța, str. Ecaterina Varga, format din teren în suprafață totală de 158,59

mp și construcție în suprafață de 137 mp, compusă din subsol, parter, etaj și

terasă cu o garsonieră. In contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanța, K.C. și K.M., s-a

cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 31 octombrie

1996 încheiat între soții K.M. și K.C. și R.A.E.D.P.P. Constanta.

În subsidiar,

s-a solicitat acordarea de despăgubiri

în natură sau în echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, evaluat

conform standardelor de evaluare.

În

conformitate cu art. 57 C. proc. civ., reclamanții au chemat în judecată și pe

numiții A.M. și A.A., în calitate de persoane care pot pretinde aceleași

drepturi ca și reclamanții (ca moștenitori ai numitului A.T.).

În motivarea

acțiunii,

s-a arătat că

prin notificarea înregistrată la 05 iunie 2001 la executorul judecătoresc,

reclamanții și numiții A.M. și A.A. au solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în Constanța, str. Ecaterina Varga.

Totodată,

printr-o altă notificare, înregistrată din 08 iunie 2001, reclamanții I.H., E.E.,

E.A. și numitul E.S. au cerut restituirea în natură a imobilului situat în

Constanța, str. Ecaterina Varga.

Imobilul în

litigiu, format din teren în suprafață totală de 158,59 mp și construcție în

suprafață de 137 mp (compus din subsol, parter, etaj și terasă cu o garsonieră)

a fost dobândit în proprietate și în indiviziune de către autorii

reclamanților, numitele A.P. și E.P., prin actul de vânzare cumpărare

autentificat din 25 august 1948.

Imobilul

a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 223),

iar ulterior s-a formulat contestație împotriva măsurii naționalizării,

contestație admisă prin Hotărârea pronunțată la data de 08 iunie 1950, prin

care imobilul a fost scos de sub naționalizare. Cu toate acestea, măsura nu s-a

concretizat prin radierea bunului din decret, astfel încât, după zece ani de la

naționalizare, imobilul a fost din nou operat în evidențele fiscale ca fiind

naționalizat.

Ca

atare, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, imobilul intrând în categoria celor preluate abuziv, iar

partea din imobil dobândită de către soții K.M. și K.C., în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996, a provenit astfel de la un non

proprietar, actul fiind lovit de nulitate (mai ales că nu s-a făcut dovada că,

la data încheierii acestuia, contractul de închiriere din 04 iunie 1982 era în

vigoare).

Cadrul

procesual a fost modificat pe parcursul judecății, ca urmare a decesului

reclamantului A.N., a pârâtei K.C. (fiind introduși în cauză, moștenitorii

acestora).

Prin

încheierea din 05 martie 2009, instanța a respins, ca neîntemeiată excepția

prescrierii dreptului material la acțiune și a admis excepția autorității de

lucru judecat referitor la capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută

a contractului de

vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996 încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța

și soții K.M. și K.C., raportat la motivele de nulitate constând în încheierea

acestui contract înainte de emiterea Hotărârii nr. 584/28 aprilie 1998 și

vânzarea bunului de către un non proprietar.

Prin

sentința civilă nr. 633 din 7 mai 2009 Tribunalul Constanta a respins capătul

de cerere având ca obiect nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996

pentru autoritate de lucru judecat, a respins, ca nefondată, cererea de chemare

în judecată a altor persoane, respectiv a intervenienților forțați A.M. și A.A.,

a respins, ca nefondat capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996, nulitate întemeiată pe

nevalabilitatea contractului de închiriere din 04 iunie 1982.

Potrivit

aceleiași hotărâri a fost admisă, în parte,

acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu

pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța și Primarul

Municipiului Constanța.

Au fost

obligați pârâții

să

restituie, în natură, către reclamanți, în indiviziune, în cote de câte 1/4 (1/4

pentru reclamanții A.A., M.G.G., A.M. și L.G. și 1/4 pentru reclamanții I.H., E.E.

și E.A.) imobilul teren, în suprafață de 158,59 mp și construcție situate în

Constanța, str. Ecaterina Varga, cu excepția apartamentului nr. 3 situat la

etajul 1, compus din 4 camere și dependințe, ce a fost predat numitei A.M. prin

protocolul de predare primire din 16 iulie 1999 potrivit Hotărârii nr. 584 din 28

aprilie 1998 pronunțată în baza Legii nr. 112/1995 de către Consiliul Județean

Constanța și a apartamentului ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare

din 31 octombrie 1996 încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și K.M., K.C.,

precum și a terenurilor aferente acestor construcții, respectiv a suprafeței de

36,56 mp.

A fost

obligat pârâtul

Primarul

Municipiului Constanța la înaintarea notificărilor formulate de către

reclamanți (înregistrate din 05 iunie 2001 și din 08 iunie 2001) către Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu

prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru acordarea de despăgubiri

privind apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 31

octombrie 1996, precum și pentru terenul în suprafață de 36,56 mp aferent

apartamentului.

Pentru a

hotărî astfel,

tribunalul

a reținut că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare

de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi

(termen prelungit cu 6 luni).

S-a constatat

însă, că nu poate fi reținută incidența acestui text de lege, deoarece potrivit

precizărilor reclamanților, aceștia au ales calea dreptului comun, nulitatea

nefiind invocată în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că

prin decizia civilă nr. 284 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 25

octombrie 1996 încheiat cu numita L.A. (decizie menținută prin decizia civilă

nr. 514 din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța), reținându-se ca

motive de nulitate, încheierea contractului de vânzare cumpărare înainte de

emiterea Hotărârii nr. 584 din 28 aprilie 1998, contrar art. 9 din Legea nr. 112/1995,

cât și vânzarea bunului de către un non proprietar. în privința pârâților K. a

fost de menținut contractul de vânzare-cumpărare, cu referire la buna-credință

a acestora, apreciindu-se ca fiind îndeplinite condițiile validității aparenței

în drept.

S-a mai

reținut că, împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu nu are relevanță

întrucât cumpărătorii nu o puteau cunoaște.

În raport de

aceste două motive de nulitate au fost considerate incidente dispozițiile art.

1201 C. civ., fapt pentru care s-a admis excepția autorității de lucru judecat.

Pe

fondul cauzei

instanța a

reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate și în indiviziune

de către numitele A.P. și E.P., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din

25 august 1948 și că, potrivit actelor succesorale depuse, a rezultat că

moștenitorii numitei A.P. sunt M.G.G., A.M., A.A., A.M., L.G. și A.A. iar

moștenitorii numitei E.P. sunt reclamanții I.H. E.E. și E.A.

Imobilul a fost

preluat de stat prin naționalizare, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cu consecința calificării ca abuzive a

modului de preluare a imobilului de către stat, iar conform art. 3 alin. (1)

lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii.

În ceea ce îi

privește pe intervenienții A.M. și A.A., instanța a reținut că aceștia nu pot

pretinde aceleași drepturi ca reclamanții întrucât, deși sunt moștenitori ai

fostului proprietar, nu au urmat procedura instituită de art. 22 și urm. din

Legea nr. 10/2001, în sensul că nu au notificat unitatea deținătoare pentru

restituirea imobilului, situație în care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite

condițiile impuse de art. 57 C. proc. civ.

Cererea

reclamanților având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 31 octombrie 1996, întemeiată pe nevalabilitatea contractului de închiriere

din 04 iunie 1982, a fost constatată neîntemeiată, deoarece contractul de

locațiune care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare era

valabil la momentul cumpărării, acesta fiind prelungit de drept în baza Legii

nr. 17/1994, dar și potrivit normelor de drept comun care reglementează tacita

relocațiune, aplicabile contractului conform stipulației părților.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamanții

L.G., A.A., M.G.G. și A.M. precum și pârâții V.D., M.K.M.

(moștenitorii pârâților inițiali, decedați pe parcursul procesului), Primarul

Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța.

În apelul

formulat, reclamanții

au

criticat hotărârea pentru respingerea cererii de restituire în natură a

apartamentului nr. 3, aflat în posesia moștenitorilor lui A.T., respectiv în

posesia celor chemați în judecată în condițiile art. 57 C. proc. civ., precum

și pentru respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996 prin care a fost vândut apartamentul

nr. 4 către pârâții M.K.M. și V.D.

Apelanții

pârâți

V.D. și M.K.M. au

contestat atât soluția pronunțată pe fond, cât și dezlegarea interlocutorie

dată prin încheierea din 5 martie 2009, de respingere ca neîntemeiată a

excepției prescrierii dreptului material la acțiune invocată pentru capătul de

cerere privitor la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31

octombrie 1996.

S-au

invocat dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul fiind de

un an pentru formularea acțiunii, prin derogare de la dreptul comun, indiferent

de cauza nulității.

În

apelul lor, pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și

Consiliul Local al Municipiului Constanța

au

susținut că în mod greșit instanța de fond a ignorat neconcordanțele de nume,

nerectificate conform legii și care conduc la concluzia că E.E. și E.A. nu au

calitatea de persoane îndreptățite.

Au mai

susținut că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 deoarece

naționalizarea bunului a fost anulată printr-un act administrativ necontestat,

intrat în circuitul civil, că Primarul și Consiliul local nu au calitate

procesuală pasivă și că instanța nu a avut în vedere culpa reclamanților în

procedura administrativ jurisdicțională, constând în nedepunerea întregii

documentații necesare soluționării notificării.

În apel s-a

formulat de către numita L.A.

cerere

de intervenție în interes alăturat pârâților Municipiul Constanța, Consiliul

Local Constanța și Primarul Municipiului Constanța, cerere admisă în principiu

prin încheierea din 11 ianuarie 2010, instanța reținând că intervenienta

justifică un interes legitim și actual prin raportare la contractul de

vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanta.

Prin decizia

civilă nr. 38 din 22 februarie 2010 Curtea de Apel Constanța a admis apelurile

formulate de pârâtele M.K.M. și V.D.

și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția prescrierii

dreptului la acțiune

privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996,

respingând acest capăt de cerere.

A respins

apelul reclamanților

și

al pârâților Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, Primarul

Municipiului Constanța, ca nefondat și a respins cererea de intervenție

accesorie formulată de L.A.

A respins

excepția inadmisibilității apelului formulat de M.K.M. și V.D.A. menținut

restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs

reclamanții

M.G.G. și A.M., pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și

Primarul Municipiului Constanța și intervenienta L.A., iar prin decizia civilă

nr. 3338 din 11 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile pe motiv că hotărârea din apel nu se circumscrie exigențelor de

motivare impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind analizate raporturile

juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la

dosar. în consecință, a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel, reținându-se totodată în considerente, faptul că nu

a fost pusă în discuția părților și nu a fost analizată cererea de intervenție

formulată, nefiind analizată nici situația rezultată din sentința civilă nr. 521

din 15 iunie 1999 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 1180

din 24 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reluând

judecata apelurilor, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a pronunțat

Decizia nr. 10/ C din 18 ianuarie 2012,

prin

care a admis apelurile formulate de pârâtele M.K.M. și V.D.

A schimbat în

parte sentința, în sensul că a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune

privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

31 octombrie

1996 și a respins acest capăt de

cerere ca prescris.

A

respins, ca nefondate,

apelurile

declarate de reclamanți și de pârâți, precum și cererea de intervenție

accesorie formulată de L.A..

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide astfel, instanța

de apel a reținut, cu privire la apelul pârâtelor M.K.M. și V.D., că acesta a dedus

judecății, ca principală critică de nelegalitate, modalitatea de soluționare a

excepției prescripției cu privire la cererea de constatare nulitate absolută a

contractului de vânzare cumpărare

încheiat

de autorii pârâtelor cu autoritățile locale, pentru apartamentul nr. 4 din

imobilul în litigiu.

S-a constatat

că în mod greșit tribunalul a considerat că indicarea dispozițiilor C. civ.

referitoare la incapacitatea de a contracta, la lipsa unui consimțământ

valabil, lipsa obiectului contractului ori cauza falsă a acestuia, ca temei al

cererii în nulitate, ar determina aplicarea regimului de drept comun în materia

nulității actului juridic civil, regim care declară imprescriptibile acțiunile

în constatarea nulității absolute a unui act care încalcă normele ce

interesează ordinea publică.

O

asemenea apreciere ignoră regimul juridic al bunului imobil suspus litigiului,

bun preluat abuziv de către Stat, prin naționalizare, în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001, ceea ce determină incidența acestui act normativ special,

potrivit principiului „specialia generalibus derogant

”

.

De aceea,

referitor la nulitatea contractului de vânzare cumpărare menționat sunt

incidente prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care

reglementează derogatoriu, termenul în care poate fi introdusă acțiunea în

constatarea nulității, indiferent de cauza de nulitate invocată.

Or, termenul

de 1 an prevăzut de textul menționat, prelungit cu câte 3 luni, prin două

Ordonanțe de urgență ale Guvernului, s-a împlinit la 14 august 2002, așa încât,

acțiunea fiind introdusă ulterior (la 23 aprilie 2008), rezultă că era prescris

dreptul reclamanților de a obține în justiție constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996.

Ca

atare, a fost admis apelul pârâtelor cu consecința schimbării hotărârii

atacate, în sensul respingerii acestei cereri ca prescrisă.

Cu

privire la apelul reclamanților,

s-a

constatat caracterul nefondat al criticii vizând nerestituirea în natură a

apartamentului nr. 3 din imobil, în condițiile în care acesta fusese retrocedat

către moștenitorii defunctului A.T., prin Hotărârea nr. 584 din 28 aprilie 1998

a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se mai

afla, la data formulării notificării, în proprietatea unității administrativ

teritoriale.

S-a

reținut că Hotărârea emisă de Comisia județeană a fost întemeiată pe

prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,

potrivit cărora moștenitorii foștilor proprietari „beneficiază de restituirea

în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în

care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru

celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12”.

Această

hotărâre a fost supusă controlului instanței care a reținut în mod irevocabil (

sentința civilă nr. 7112 din 08 iunie 2007 a Judecătoriei Constanța și decizia

nr. 71 din 20 februarie 2008 a Tribunalului Constanța), în cadrul contestației

formulate de către reclamanți, dreptul succesorilor defunctului A.T., respectiv

A.M., A.A. și A.M., de a li se restitui apartamentul nr. 3 din imobilul în

litigiu. Hotărârile menționate au autoritate de lucru judecat în raport cu

reclamanții care au fost părți în contestație.

În temeiul

acestor hotărâri, intervenienții în interes propriu A.M. și A.A. și reclamantul

A.M. au dobândit, conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, un drept exclusiv de

proprietate asupra apartamentului în care a locuit, la data intrării în vigoare

a legii, autorul lor, A.T. (conform art. 22 alin. (5) din același act normativ

aceștia au în hotărârea comisiei județene, modificată potrivit hotărârii

definitive a instanței, un titlu de proprietate).

S-a constatat

că, în condițiile în care Hotărârea nr. 584 din 28 aprilie 1998 emisă de

Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995, confirmată de instanță în

privința dreptului succesorilor lui A.T. de a li se restitui în natură

apartamentul nr. 3 din imobil, a avut ca efect trecerea dreptului de

proprietate asupra acestui apartament din patrimoniul Municipiului Constanța în

proprietatea exclusivă a unora dintre moștenitorii fostului proprietar A.P.,

cererea de restituire în natură a acestui apartament, formulată în condițiile

Legii nr. 10/2001 de către alți moștenitori ai foștilor proprietari A.P. și E.P.,

nu mai poate fi realizată în această procedură specială. Pe de o parte, pentru

că acest act normativ special nu reglementează decât ipoteza în care persoanele

îndreptățite au primit despăgubiri în Legea nr. 112/1995, iar restituirea în

natură este condiționată de restituirea sumei reprezentând despăgubirea primită

(art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - situație neregăsită în speță) și pe

de altă parte, pentru că apartamentul nr. 3 solicitat a fi restituit în natură

nu se mai afla, la data notificării, în patrimoniul Municipiului Constanța ci

în patrimoniul succesorilor lui A.T.

Obținerea

de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 3, în procedura Legii nr.

10/2001, nu se poate realiza, astfel cum au solicitat reclamanții și pentru că,

prin restituire s-ar realiza o dublă reparație, ceea ce nu se poate admite.

Criticile

deduse judecății prin apelul pârâților Primarul Municipiului Constanța,

Municipiul Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța au fost

apreciate nefondate,

în

condițiile în care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001,

sunt considerate a fi fost preluate în mod abuziv și sunt supuse acordării

măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ și imobilele preluate fără

titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare, precum și

cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat.

Or, în speță,

imobilul din str. Ecaterina Varga a făcut inițial obiectul preluării prin

naționalizare, fiind menționat în anexa la Decretul nr. 92/1950, iar urmare a

contestării de către proprietari a măsurii aplicate, a fost scos de sub

naționalizare, pentru ca ulterior să fie preluat în fapt de către Stat și

menționat în evidențele administrative ca imobil naționalizat.

De asemenea,

apelul a fost găsit nefondat și sub aspectul criticilor referitoare la faptul

că nu ar fi fost sesizate neregularitățile legate de numele moștenitorilor E.,

câtă vreme în dosar au fost depuse certificatul de calitate de moștenitor din 12

martie 2002 și certificatul de moștenitor din 15 mai 2000 eliberate de BNP - T.E.,

care fac dovada deplină a calității de succesori legali a reclamanților E.E. și

E.A., de pe urma defunctului E.S.

A fost

înlăturată și critica potrivit căreia pârâtul Consiliul Local Constanța nu ar

avea calitate procesuală pasivă în cauză, pentru niciuna dintre pretențiile

reclamanților, precum și că Primarul nu ar avea calitate procesuală pasivă în

cererea privitoare la restituirea în natură.

Aceasta,

întrucât obiectul principal al cererii de chemare în judecată l-a constituit

restituirea în natură a imobilului în litigiu, asupra căruia Municipiul

Constanța are un drept de proprietate conform Legii nr. 213/1998, bunul

aflându-se în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, iar

atribuțiile privind administrarea domeniului public și privat al comunei,

orașului sau municipiului revin, în virtutea art. 36 din Legea nr. 215/2001,

Consiliului Local, primarul având doar obligațiile legale de aducere la

îndeplinire a hotărârilor organului deliberativ.

De

asemenea, în considerarea normei speciale a art. 21 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, Primarul acționează ca reprezentant al entității cu personalitate

juridică (oraș, comună, municipiu), prin similitudine cu situația organelor de

conducere ale altor unități deținătoare și stă în proces atât în această

calitate, cât și ca titular al obligației de emitere a dispoziției motivate

asupra notificării.

Nefondate au

fost găsite și criticile ce vizează nesocotirea dezlegării date prin aplicarea

Legii nr. 112/1995, măsurile reparatorii constând în despăgubiri potrivit

Hotărârii nr. 584 din 28 aprilie 1998 a Comisiei Județene de aplicare a Legii

nr. 112/1995, neputând exclude, astfel cum se statuează prin art. 20 din Legea

nr. 10/2001, incidența acestui din urmă act normativ.

În

sensul caracterului nefondat s-a constatat și critica referitoare la

prezentarea parțială, de către reclamanți, a documentației în faza

administrativă de soluționare a notificării, întrucât acest aspect nu justifică

neemiterea timp de peste 8 ani a unei dispoziții.

Cu privire la

cererea de intervenție în interesul alăturat apelanților pârâți Municipiul

Constanța, Consiliul Local Constanța și Primarul Municipiului Constanța,

formulată de intervenienta L.A.,

instanța

a reținut că aceasta, dată fiind poziția sa procesuală, putea să valorifice

apărări referitoare la aspectele menționate în cadrul apelului pârâților. Fiind

o cerere accesorie, intervenientul nu pretinde pentru sine nimic, nu poate

invoca un drept propriu, ci poate face doar apărări în favoarea părții pentru

care a intervenit.

Având în

vedere soluția dată apelului părților în favoarea cărora numita L.A. a

intervenit în proces, și dat fiind caracterul său accesoriu, nu se poate

dispune decât respingerea cererii de intervenție accesorie.

Totodată, în

raport de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, instanța de apel a

reținut că intervenienta L.A. nu se mai poate prevala de existența în patrimoniul

său a unui drept de proprietate asupra apartamentului pentru care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996.

În

condițiile constatării nulității contractului acestui act de vânzare printr-o

hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 284 din 18 aprilie 2006 pronunțată de

Tribunalul Constanța, menținută prin decizia civilă nr. 514 din 31 octombrie 2006

a Curții de Apel Constanța) care a analizat actul încheiat de intervenienta din

perspectiva îndeplinirii condițiilor sale de validitate (constatând cauza

ilicită la încheierea acestuia), existența unei hotărâri anterioare (sentința

civilă nr. 521 din 15 iunie 1999 a Tribunalului Constanța, irevocabilă) care a

constatat, la cererea intervenientei, că aceasta are calitatea de proprietar al

apartamentului ca urmare a cumpărării lui conform Legii nr. 112/1995, fără să

realizeze o analiză specifică a condițiilor de validitate ale contractului

afirmat, nu poate avea nicio influență asupra soluției în cererea de

intervenție.

Aceasta, întrucât,

prin anularea irevocabilă a contractului său de vânzare cumpărare,

intervenienta a redevenit chiriaș în imobil iar în această calitate nu era

obligatoriu să fie chemată în proces ( procedura de soluționare a notificării

reglementate de Legea nr. 10/2001 neincluzând și chiriașii printre persoanele

care dobândesc drepturi și cărora le revin obligații, raporturile juridice

legându-se, după caz, între persoanele îndreptățite și unitatea deținătoare ori

între persoanele îndreptățite și cumpărătorii imobilelor).

Decizia

a fost atacată cu recurs de către reclamanții M.G.G., A.M., pârâții Municipiul

Constanța, Primarul municipiului Constanța și Consiliul local Constanta,

intervenienta L.A.

au criticat decizia dezvoltând motive îndeosebi sub forma unor interogații

retorice și de o manieră nesistematizată.

Procedându-se

la o încadrare a motivelor, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., au

fost identificate următoarele critici:

- Instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (art. 304 pct.

5 C. proc. civ.), întrucât hotărârea este nemotivată raportat la motivele din

decizia de casare și la motivele de apel cu care a fost învestită.

Astfel,

în ce privește solicitarea privind restituirea în natură a apartamentului nr.

3, motivarea instanței de apel a constat în aceea că A.M. și A. nu pot pretinde

aceleași drepturi ca reclamanții, deoarece nu au urmat procedura instituită de

art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar tribunalul a constatat corect că bunul a

fost deja restituit moștenitorilor defunctului A.T., prin Hotărârea Comisiei de

aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se mai afla, oricum, în

proprietatea unității administrativ-teritoriale la data transmiterii

notificării.

Or, această

argumentare a instanței nu este susținută de probele dosarului, nereieșind care

este actul care demonstrează că Hotărârea nr. 584 din 28 aprilie 1998 a

Comisiei județene era definitivă la data depunerii notificării, în condițiile

în care abia prin decizia nr. 71 din 20 februarie 2008 a Tribunalului Constanța

a fost anulată parțial hotărârea respectivă și recunoscute drepturile tuturor

moștenitorilor lui A.T.

- Instanța

de apel nu a avut în vedere sentința civilă nr. 521 din 15 iunie 1999 a

Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 1180 din 24 februarie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce vizează situația juridică a

imobilului în litigiu.

Dacă s-a

reținut că intervenienții A. nu au formulat notificare, trebuia să se facă

aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, urmând să se restituie apartamentul

tuturor moștenitorilor lui A.P., care au formulat notificare.

- Instanța

de apel nu a motivat soluția cu privire la respingerea aplicării art. 57 C.

proc. civ.

Or, instanța

de fond a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

atunci când a respins aplicarea art. 57 C. proc. civ., dar nu a făcut referire

la dreptul de acrescământ ce profită celorlalți moștenitori

(recurenților-reclamanți).

întrucât

practica instanțelor s-a conturat în sensul că succesorii nu dobândesc în nume

propriu dreptul de restituire, ci în calitatea de moștenitori ai antecesorului

lor, soluția corectă este a admiterii cererii și în ceea ce privește

restituirea în natură a apartamentului nr. 3, atât pentru recurenții-reclamanți,

cât și pentru cei doi intervenienți.

- Instanța

de apel a păstrat soluția tribunalului, încălcând astfel dispozițiile Legii nr.

10/2001 (art. 7 alin. (1) și (5)), având în vedere că apartamentul nr. 3 nu a

fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, Legea

nr. 10/2001 nu face referire la imobile restituite în temeiul Legii nr.

112/1995, ci la imobile înstrăinate în temeiul acestei legi.

- Referitor

la nulitatea absolută invocată în legătură cu apartamentul nr. 4, obiect al

contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, aceasta a constat în

cauza ilicită și lipsa obiectului, fiind întemeiată pe normele dreptului comun.

Instanța de

apel a motivat eronat respingerea nulității cu referire la dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001, deși acestea n-aveau nicio legătură cu ceea ce

constituise temeiul acțiunii reclamanților.

Imobilul fiind

preluat fără titlu, statul nu putea să efectueze vânzarea, iar în privința

contractului de închiriere, care a stat la baza vânzării-cumpărării, acesta nu

a fost semnat pentru conformitate și nu a fost înfățișat în instanță

originalul. în realitate, contractul de închiriere nu a fost prelungit, pentru

ca pe baza lui să se poată întocmi contractul de vânzare-cumpărare.

Aprecierea

instanței de apel asupra nulității fiind făcută cu referire la dispozițiile

legii speciale și nu ale dreptului comun se situează în afara învestirii

acesteia.

Municipiul Constanța, Primarul municipiului Constanța și Consiliul local

Constanța au susținut că decizia din apel este nelegală întrucât:

-

Instanța a ignorat neconcordanțele de

nume, nerectificate potrivit legii și „care duc la concluzia că E.E. și E.A. nu

sunt persoane îndreptățite”.

-

Speța nu cade sub incidența Legii nr.

10/2001, întrucât naționalizarea s-a anulat prin act administrativ necontestat,

intrat în circuitul civil.

- Consiliul

local Constanța nu are calitate procesuală pasivă în legătură cu niciun capăt

de cerere, iar Primarul nu are calitate procesuală pasivă în cererea vizând

restituirea în natură.

- Se ignoră

rezolvarea irevocabilă a cauzei prin Legea nr. 112/1995.

- Nu s-a avut

în vedere culpa reclamantului în faza administrativ-jurisdicțională constând în

nedepunerea întregii documentații.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a susținut că în mod greșit i-a fost respinsă cererea de intervenție în interes

alăturat pârâților, cu motivarea că, fiind vorba de o intervenție accesorie, nu

poate pretinde nimic pentru sine, nu poate invoca un drept propriu, ci poate

face doar apărări în favoarea părții pentru care a intervenit.

Intervenienta

a susținut apărarea pârâților, în sensul că nu pot fi obligați la restituirea

în natură a imobilului, întrucât prin sentința civilă nr. 521 din 15 iunie 1999

a Tribunalului Constanta, irevocabilă prin decizia nr. 1180 din 24 februarie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă acțiunea vizând

revendicarea imobilului și a fost admisă cererea intervenientei, în sensul

validării contractului de vânzare-cumpărare.

Prin obligarea

pârâților din prezenta cauză la restituirea apartamentului, s-a dus atingere

dreptului de proprietate al intervenientei, stabilit prin hotărâre irevocabilă.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând

recursurile exercitate în cauză, înalta Curte constată următoarele:

reclamanților este nefondat.

Contrar

susținerii acestora, decizia atacată conține motivele pe care se sprijină, cu

luarea în considerare atât a îndrumărilor deciziei de casare, cât și a

criticilor din apel.

- Astfel,

soluția de casare cu trimitere spre rejudecare a fost determinată (conform

considerentelor deciziei nr. 3338 din 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție) de împrejurarea că hotărârea anterioară a instanței de

apel nu a fost motivată corespunzător, de greșita apreciere asupra cererii de

intervenție ca fiind în interes propriu, deși era în interes alăturat pârâților

și de necesitatea de a fi luată în considerare situația juridică a imobilului,

așa cum rezultă ea și în urma pronunțării sentinței civile nr. 521/1999 a

Tribunalului Constanta.

Or,

toate aceste aspecte își găsesc rezolvare, într-o argumentare amplă și

punctuală, în decizia ce face obiectul prezentului recurs.

- Pe de altă

parte, contrar susținerii reclamanților, criticile formulate de aceștia în apel

au fost analizate, dar apreciate, în mod corect, ca având caracter nefondat.

În ce privește

soluția de nerestituire a apartamentului nr. 3 din imobil, dezvoltând critica

formulată, recurenții denaturează considerentele deciziei din apel.

Astfel,

instanța de apel nu reține, în argumentarea soluției, împrejurarea că „intervenienții

în interes propriu nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001,

situație care profită reclamanților”, ci doar redă această susținere, făcută de

către reclamanți în prezentarea motivului de apel.

Considerentele

instanței de apel în validarea soluției fondului, de nerestituire a

apartamentului menționat, au constat în aceea că respectivul imobil făcuse deja

obiect al restituirii, în procedura Legii nr. 112/1995 (conform Hotărârii nr.

584 din 28 aprilie 1998 a Comisiei județene), către moștenitorii defunctului A.T.

Ca atare, în

mod corect s-a reținut că apartamentul nu se mai afla, la momentul notificării,

în patrimoniul unității deținătoare (municipiul Constanța) pentru ca aceasta să

mai poată dispune în vreun fel de bun și în temeiul Legii nr. 10/2001.

Sub acest

aspect, este lipsită de relevanță susținerea că, la momentul notificării,

Hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu era definitivă (ca

urmare a atacării ei în instanță), întrucât dreptul de dispoziție ieșise din

patrimoniul unității administrativ-teritoriale, nefiindu-i îngăduit acesteia să

revoce respectiva hotărâre, act administrativ-jurisdicțional, și să dispună

altfel de bun.

În același

timp, reparația în modalitatea solicitată de către reclamanți, nu este

posibilă, cum corect a reținut instanța de apel și pentru că apartamentul

făcuse deja obiect al reparației în temeiul altei legi speciale, în favoarea

unora dintre moștenitorii fostului proprietar A.P.

În caz

contrar, ar însemna ca în privința aceluiași imobil, statul să suporte o dublă

reparație, ceea ce este inadmisibil, singura soluție legală fiind aceea a

desocotirii moștenitorilor conform normelor dreptului comun.

Față de

considerentele justificative ale soluției, aprecierile recurenților-reclamanți

în legătură cu dreptul de acrescământ, care ar fi trebuit să funcționeze în

favoarea lor, fiind cei care au formulat notificarea și încălcarea dispozițiilor

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sunt lipsite de pertinență, nevenind să

combată vreun argument din decizia instanței de apel.

- Susținerea

potrivit căreia instanța de apel nu ar fi răspuns criticii referitoare la

respingerea cererii de intervenție forțată pe care au formulat-o reclamanții

(față de moștenitorii lui A.T., aflați în posesia apartamentului) este

nefondată, câtă vreme aceasta nu a fost o critică de sine-stătătoare, ci, în

realitate, un argument care s-a subsumat criticii referitoare la nerestituirea

apartamentului nr. 3.

Or, așa

cum s-a menționat anterior, situația intervenienților și a dreptului de

proprietate dobândit de aceștia în temeiul art. 2 din Legea nr. 112/1995 asupra

apartamentului nr. 3, au fost analizate de către instanța de apel, care a

constatat că, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 (și a Hotărârii

Comisiei nr. 584/1998, validată jurisdicțional), aceștia dețin un titlu de

proprietate asupra imobilului, ceea ce situează, din punct de vedere juridic,

bunul în afara sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Sub

acest aspect este, de asemenea, eronată susținerea reclamanților conform căreia

Legea nr. 10/2001 ar fi incidență sub motiv că „aceasta nu face referire la

imobile restituite în temeiul Legii nr. 112/1995, ci la imobile înstrăinate

conform Legii nr. 112/1995”.

În

realitate, pentru ca imobilele preluate abuziv de către stat să facă obiectul

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, este necesar să se

regăsească în situația premisă prevăzută la art. 20, respectiv, să fi fost

deținute, la data intrării în vigoare a actului normativ, de una din unitățile

deținătoare aparținând statului, menționate în text.

În speță însă,

apartamentul nu se mai afla, la data notificării, în patrimoniul municipiului

Constanța, ci în patrimoniul unor persoane fizice (succesorii lui A.T.).

- Critica

vizând soluția asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare din 21

octombrie 1996 a apartamentului nr. 4, se fundamentează pe aprecierea eronată

pe care ar fi realizat-o instanța de apel în legătură cu incidența

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, ignorându-se faptul că reclamanții

au invocat cauze de nulitate în condițiile dreptului comun.

Susținerea

recurenților este neîntemeiată, având în vedere că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a principiului conform căruia norma specială derogă

întotdeauna de la norma generală existentă în aceeași materie (specialia

generalibus derogant).

Astfel,

câtă vreme regimul juridic al apartamentului, preluat abuziv de către stat, îl

situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, invocarea nulității

actelor juridice încheiate cu privire la asemenea imobile nu se poate face

decât în condițiile și în termenul special de prescripție reglementat de art.

45 alin. (5) din actul normativ menționat.

Reclamanții nu pot eluda norma

specială imperativă pentru a se prevala de dispozițiile dreptului comun. Din

acest punct de vedere, este lipsită de relevanță împrejurarea că în cererea de

chemare în judecată ar fi indicat normele dreptului comun ca temei juridic al

nulității, întrucât instanța are obligația să determine norma incidență

situației de fapt deduse judecății.

Nu este

vorba, cum se susține, de depășirea limitelor învestirii sau de încălcarea

principiului disponibilității, întrucât instanța, în virtutea funcției jurisdicționale,

este cea care aplică dreptul elementelor de fapt, cu respectarea principiilor

care guvernează incidența normelor.

De

aceea, constatând, cu referire la dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, că termenul de prescripție a dreptului de a cere desființarea actului

juridic, indiferent de cauza de nulitate invocată, s-a împlinit la 14 august

20902 (cu prelungirile operate prin cele două Ordonanțe de Urgență, nr.

109/2001 și nr. 145/2001), în mod corect instanța de apel a apreciat ca fiind

prescrisă cererea reclamanților formulată la 23 aprilie 2008.

Celelalte

aspecte invocate de către recurenți, vizând fondul cererii de nulitate, sunt

străine soluției din apel care a constatat impedimentul decurgând din

împlinirea termenului prescripției extinctive.

Pentru

toate considerentele arătate, a rezultat caracterul nefondat al criticilor

formulate, recursul urmând să fie respins în consecință.

declarat de pârâții Municipiul Constanța, Primarul municipiului Constanța,

Consiliul local Constanța, deși indică formal dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., nu dezvoltă critici subsumabile acestui motiv și nici, în

condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vreunui alt motiv din cele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Ignorând

exigențele căii extraordinare de atac promovate, recurenții-pârâți se limitează

la a face afirmații, reiterând în realitate motivele de apel, Iară să arate

argumentele pentru care raționamentul și considerentele instanței de apel ar fi

eronate, în așa fel încât să fie susceptibile de cenzură în recurs.

Astfel,

recurenții-pârâți preiau criticile din apel, susținând în fapt aceleași aspecte

deduse judecății în faza procesuală anterioară, referitoare la o pretinsă

neconcordanță de norme cu privire la E., la împrejurarea că litigiul nu ar

cădea sub incidența Legii nr. 10/2001, că nu ar subzista calitatea procesuală

pasivă a Consiliului local și a Primarului sau că nu s-a avut în vedere culpa

reclamantului în faza administrativ-jurisdicțională, ori rezolvarea irevocabilă

a cauzei pe temeiul Legii nr. 112/1995.

Toate

aceste aspecte însă, au făcut obiect de analiză pentru instanța de apel și au

fost dezlegate jurisdicțional, conform considerentelor deciziei atacate.

Fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel, pârâții procedează practic,

la reiterarea acelorași critici aduse împotriva sentinței fondului, ignorând

faza procesuală anterioară și faptul că obiectul judecății în recurs îl

reprezintă decizia din apel.

Este

motivul pentru care reluarea acelorași aspecte, fără nicio referire la

considerentele hotărârii care le-au dat dezlegare, nu se poate constitui în

critici de nelegalitate susceptibile de analiză în recurs.

Ca

atare, reținând că exercitarea recursului s-a făcut cu nesocotirea

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care

sancționează cu nulitatea cererea de recurs ce nu cuprinde motivele de

nelegalitate pe care se sprijină, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

sancțiunii menționate și să constate nul recursul declarat de pârâți.

a dedus judecății, în recurs, critici care depășesc poziția procesuală a

acesteia, de intervenient accesoriu, în favoarea pârâților.

Astfel,

prevalându-se de un drept de proprietate pe care l-ar avea asupra

apartamentului supus restituirii, în condițiile în care pârâții nu au invocat,

în apărare, un astfel de impediment, intervenienta tinde, de fapt, la

valorificarea unui drept propriu, ca și cum ar avea o poziție procesuală

independentă, de sine-stătătoare în cadrul procesului.

Recurenta nu

poate pretinde că ar fi susținut, de fapt, apărarea pârâților, în sensul că

printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentința nr. 52/1999 a

Tribunalului Constanța, irevocabilă) a fost respinsă acțiunea în revendicare a

reclamanților, promovată pe calea dreptului comun, ceea ce înseamnă că pârâții

nu pot fi obligați la restituirea bunului.

Pe de o

parte, cum s-a menționat, pârâții nu au invocat un asemenea impediment la

restituire, iar, pe de altă parte, instanța de apel, răspunzând unei astfel de

susțineri, a reținut că, în condițiile constatării nulității contractului de

vânzare-cumpărare de care se prevalează intervenienta (conform deciziei nr. 284

din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 514

din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța), nu mai are relevanță și

nicio influență în soluționarea cererii de intervenție accesorie împrejurarea

că, într-o acțiune în revendicare anterioară, în care oricum nu s-a analizat

validitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții nu au avut câștig de

cauză (sentința nr. 521/1999 a Tribunalului Constanța).

Recurenta-intervenientă

nu combate aceste argumente ale instanței, ci doar reiterează faptul că,

ignorându-se hotărârea din anul 1999, s-ar fi adus atingere dreptului ei de

proprietate.

Rezultă,

potrivit celor expuse, că, promovând recursul, intervenienta nu a combătut

considerentele deciziei din apel referitoare la pretinsul drept de proprietate

invocat și, pe de altă parte, că a dedus judecății aspecte care exced poziției

sale procesuale, subordonată celei a pârâților.

În

aceste condiții, instanța de recurs nu este învestită cu analiza unor motive de

nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., astfel încât,

văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

recursul declarat de intervenientă va fi constatat nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.G.G. și A.M., împotriva

deciziei nr. 10/ C din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I

civilă.

Constată nule recursurile declarate de

pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar,

Consiliul Local Constanța, și de intervenientă L.A. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 februarie 2013.