ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 764/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3383/299/2006, la data de 2 februarie 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta B.P.O. a chemat în judecată pe pârâții M.M., S.C. și S.D.M., solicitând instanței să îi oblige pe aceștia să îi lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din două apartamente. Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Pitești, care, prin sentința civilă nr. 4682 din 2 septembrie 2008, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1854/R din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., reținând că valoarea obiectului litigiului depășește suma de 800.000 de euro. Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 40 din 3 martie 2009, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că autorul reclamantei avea posibilitatea să redobândească proprietatea asupra imobilului în baza Legii nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, fostul proprietar aflându-se în viață, precum și că existența normelor speciale de retrocedare a dreptului de proprietate asupra imobilului face inadmisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentințe, iar Curtea de Apel Pitești, prin Decizia civilă nr. 27/A din 01 martie 2010, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea fondului, constatând că limitarea în timp, prin norme interne speciale, a dreptului de a redobândi proprietatea este în contradicție cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, conflictul de norme urmând a se rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internațional, raportat și la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008. Recursul formulat împotriva deciziei Curții de Apel de pârâții S.C., S.D.M., M.V.

și L.A. (ultimii doi, în calitate de moștenitori ai pârâtei M.M., decedată în timpul procesului) a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 3129 din 01 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut că Legea nr. 10/2001 nu asigură aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea o contradicție cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției, conform art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României. De asemenea, instanța supremă a apreciat că instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod corect, Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

Înalta Curte a dispus ca susținerile pârâților, privind regimul juridic al termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și aspectul legat de cererea formulată de reclamantă în procedura acestei legi, referitoare la dispoziția din 03 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului București să fie analizate sub formă de apărări de instanța de rejudecare. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 26 din 23 ianuarie 2012, Tribunalul Argeș a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta este moștenitoarea testamentară a defunctei Iancu Ortansa, conform certificatului de moștenitor și testamentului autentificat din 1992, aceasta din urmă fiind, la rândul său, unica moștenitoare a defunctului I.N., conform testamentului olograf și certificatului de moștenitor din 1992 emis de fostul Notariat de Stat Vrancea.

În această calitate, reclamanta a revendicat cele două apartamente înstrăinate pârâților, conform Legii nr. 112/1995, invocând, ca act de proprietate, contractul de vânzare cumpărare din 27 iulie 1928 și extrasul din Arhivele Statului, privind procesul verbal din 1940 emis de Comisia Cărții Funciare București, referitor la imobilul din, București, compus din 410 mp și casă cu subsol, parter, etaj și mansardă. Pe de altă parte, pârâții au invocat contractele de vânzare cumpărare din 28 octombrie 1996 și din 25 septembrie 1996 încheiate cu Primarul municipiului București, prin care au dobândit cele două apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin Decizia civilă nr. 51/R din 18 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat, în mod irevocabil, că imobilul situat la adresa sus-menționată a fost preluat de Statul Român de la autorul reclamantei, I.N., fără titlu valabil.

În considerentele hotărârii, s-a reținut că s-a analizat acțiunea în constatare, fără a fi formulată și o acțiune în realizarea dreptului, de natură a conduce la aproprierea bunului. Tribunalul a reținut că aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea, în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. Instanța de fond a apreciat că, în jurisprudența actuală a C.E.D.O., s-a observat o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, era considerată ca o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terți, care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, era apreciată ca incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (cauza Străin, parag. 39; cauza Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreț și alții, paragraf 20). Însă, în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus, expres, în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141,142 și 143). Tribunalul a concluzionat că diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul 1, referitoare la existența „bunului” în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii acțiunii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase, explicit, în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat către un terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparată cu dreptul de proprietate pretins de pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Însă, urmare a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană, în cauza Atanasiu, circumstanțele actuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire.

Schimbarea de abordare, în analiza cerinței bunului, este justificată de aplicarea, în cauza Atanasiu, a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea, în sarcina Statului Român, a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare, care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului, de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea Europeană nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite reclamantelor din cauza Atanasiu urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni. Tribunalul Argeș a apreciat că, dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot, din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, aceasta nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Față de toate aceste considerente, Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu deține un „bun actual” asupra imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât actele de vânzare-cumpărare încheiate, în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentele în litigiu își produc efectele, nefiind desființate până în prezent, situație față de care s-a respins acțiunea, ca nefondată. Reclamanta B.P.O. a formulat apel împotriva sentinței Tribunalului. La termenul de judecată din data de 05 iunie 2012, Curtea de Apel Pitești a stabilit că singurul moștenitor al pârâtei M.M., în prezent decedată, este L.A., pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de la acea dată. Prin Decizia civilă nr. 45 din 12 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: În acțiunea în revendicare, reclamanta a invocat numai dispozițiile art. 480 C. civ., însă Tribunalul a analizat temeinicia acțiunii promovate prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dând eficiență dispozițiilor art. 20 din Constituția României, care impun obligația interpretării și aplicării dispozițiilor privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu actele și tratatele la care România este parte. Prima instanță a interpretat, în mod corect, dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, concluzionând că reclamanta nu deține „un bun” în sensul acestor dispoziții.

Astfel, autorul reclamantei, I.N., a fost proprietarul imobilului în litigiu, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cu privire la care aceasta a obținut, ulterior promovării prezentei acțiuni, Decizia civilă nr. 51/R din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat că bunul a fost preluat fără titlu valabil. Prin prezenta acțiune, reclamanta a revendicat două apartamente din acest imobil, apartamente ocupate de pârâți, care le-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Fostul proprietar nu a înțeles să uzeze de procedura specială, instituită prin actul normativ sus-menționat, pentru a obține restituirea în natură a celor două apartamente. Abia după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, a solicitat restituirea în natură a întregii proprietăți din București.

Prin dispoziția din 03 decembrie 2003 emisă de Primarul General al municipiului București, s-a dispus restituirea, către reclamantă, a imobilului, numai în parte, cu excepția celor două apartamente cumpărate de pârâți. Reclamanta a formulat contestație împotriva acestei dispoziții, pe rolul Tribunalului București, respinsă prin sentința civilă nr. 286/2005, definitivă prin Decizia nr. 1477/2005 a Curții de Apel București, irevocabilă prin renunțarea la judecata recursului. Instanțele au reținut că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001, atunci când s-a restituit reclamantei, numai parțial, imobilul, fiind exceptate, în mod corect, cele două apartamente, ce fuseseră înstrăinate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Au concluzionat că, în raport de dispozițiile art. 19 alin. (2) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru cele două apartamente, iar nu la restituirea în natură. Așadar, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost respinsă, irevocabil, cererea de restituire în natură a celor două imobile. O altă statuare a instanțelor a fost aceea că aspectul susținut de reclamantă, privind vânzarea apartamentelor cu încălcarea dispozițiilor legale, poate fi invocat, pe cale separată, de către aceasta, printr-o acțiune de constatare a nulității contractelor încheiate. Referitor la primul aspect, Curtea a stabilit că, în prezent, reclamanta se află în posesia unei hotărâri irevocabile, respectiv Decizia civilă nr. 51/R din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat că imobilul ce a aparținut autorului său a fost preluat de la acesta, fără titlu valabil.

Cu privire la cea de-al doilea aspect, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a depus o hotărâre judecătorească, prin care să se fi constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților. Raportat la hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, Curtea a mai stabilit, în speță, că reclamanta, deținând și ea doar o hotărâre irevocabilă de constatare a nelegalității naționalizării, se află într-o situație identică cu cea a petentelor Atanasiu și Poenaru. Pentru identitate de rațiune, nici reclamanta din prezentul dosar nu poate fi considerată că deține „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Pe de altă parte, reclamanta a uzat de procedura specială a Legii nr. 10/2001, pe care a epuizat-o, instanțele statuând, în mod irevocabil, că nu este îndreptățită la restituirea în natură a celor două apartamente cumpărate de pârâți, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Din acest punct de vedere, situația ei este diferită față de cea a petentelor Atanasiu și Poenaru, care au avut hotărâri favorabile, obținute în procedura Legii nr. 10/2001. În altă ordine de idei, este reală susținerea apelantei reclamante, în sensul că, în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Petentele din cauza Atanasiu aveau, însă, hotărâri favorabile, pronunțate în procedura specială a Legii 10/2001, hotărâri care nu au fost executate; or, o atare situație de fapt nu se regăsește în prezentul litigiu, apelanta-reclamantă având o hotărâre irevocabilă de respingere în procedura Legii nr. 10/2001, ea epuizând întreaga procedură. În aceste condiții, instanța de apel a constatat că, în mod corect, Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu deține un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul 1, prevederea legală din Convenție nefiind încălcată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.P.O., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.). Art. 20 alin. (2) din Constituția României instituie o excepție de la principiul priorității aplicării tratatelor internaționale, și anume cazul în care Constituția sau legile naționale conțin dispoziții mai favorabile. Ca atare, instanța era obligată să analizeze și art. 480 C. civ., care prevede că dreptul de proprietate este dreptul unei persoane de a se folosi și de a se bucura, în mod exclusiv și perpetuu, de un bun. Nulitatea titlului statului a fost constatată anterior promovării acțiunii în revendicare, prin hotărâre irevocabilă; moștenitoarea fostului proprietar a uzat de calea Legii nr. 112/1995, promovând o cerere de restituire înainte de vânzarea nelegală a apartamentelor, cerere nesoluționată nici în prezent.

Instanța de apel, ca și instanța de fond, condiționează indirect, prin invocarea în considerente, promovarea acțiunii în revendicare de constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, considerând, în realitate, acțiunea inadmisibilă, cu încălcarea hotărârilor Curții de Apel Pitești și a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a accesului liber la justiție. 2. Similaritatea dintre cauza Atanasiu și prezenta cauză este evidentă, iar decizia instanței de apel cuprinde argumente contradictorii. Astfel, și în favoarea reclamantei s-a recunoscut privarea abuzivă de proprietate a autorului său, Neculai Iancu, prin constatarea nulității absolute a titlului statului, precum și dreptul la despăgubiri, așa cum a reținut și instanța de fond, despăgubiri care nu au fost niciodată acordate și nici nu există vreo speranță în acest sens.

Și în cauza Atanasiu, s-a reținut existența unei hotărâri prin care s-a constatat nelegalitatea privării de proprietate a petentelor, recunoașterea dreptului la despăgubiri, constatarea că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului acestora la despăgubire și că reclamantele nu au primit încă nicio despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi. Instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că petenta Atanasiu ar avea o hotărâre favorabilă în procedura Legii nr. 10/2001, și B., nu. Din punct de vedere al restituirii în natură, în procedura actului normativ sus-menționat, ambele au hotărâri nefavorabile, în schimb, au hotărâri favorabile în privința despăgubirilor, care nu au fost și nu vor fi primite în viitorul apropiat, chiar pe termen mediu, având în vedere prelungirea, cu încă 9 luni, a adoptării legislației în materie.

3. Prin decizia Curții de Apel Pitești, irevocabilă, prin care a fost soluționată problema inadmisibilității acțiunii, s-a dispus ca instanțele să procedeze la compararea titlurilor, decizie nerespectată în rejudecare. În continuare, recurenta expune situația de fapt din dosar, în legătură cu modalitatea de dobândire a imobilului din care fac parte apartamentele în litigiu de către autorul său, cu preluarea de către stat și dobândirea de către actualii titulari ai dreptului de proprietate, cu calitatea reclamantei, de moștenitoare a fostului proprietar. Precizează că pârâții nu îndeplineau condițiile prevăzute în Legea nr. 112/1995 și au fost de rea credință la dobândirea apartamentelor în litigiu, iar statul nu putea vinde, în mod valabil, imobilul preluat fără titlu.

Susține că, în urma comparării celor două categorii de titluri, titlul de proprietate al recurentei este preferabil, autorul său dobândind dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar asupra terenului și construind, personal, casa amplasată pe acest teren. Invocă, în acest sens, decizia Curții Constituționale nr. 73/1995, care a statuat că imobilele preluate de stat fără titlu valabil nu pot face obiectul Legii nr. 112/1995; dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la noțiunea de „bun”, în sensul art. 1 al Protocolului 1 la Convenție, în jurisprudența C.E.D.O., pronunțate în materia respectării dreptului de proprietate privată, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după anul 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu. Curtea a apreciat ca fiind întrunită cerința atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui „bun actual” în cazurile în care vânzarea către chiriași s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv (cauza Străin, cauza Păduraru). Titularul dreptului deține doar o „speranță legitimă” de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un „bun actual”, în cazurile în care înstrăinarea, în baza Legii nr. 112/1995, a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, cauza Porțeanu). Curtea Europeană a decis că vânzarea de către stat a unui bun al altuia chiar unor terți de bună-credință, atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin și alții).

A mai arătat că, în cazul în care imobilele au trecut în proprietatea statului fără titlu, se recunoaște, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că dreptul de proprietate nu a fost recunoscut și în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate duce la concluzia că aceștia nu avea un „bun”, în sensul Convenției (cauza Czaran și Grofcsik; cauza Reichardt, cauza Popescu și Dimeca). În același sens, a invocat și hotărârile pronunțate în cauzele Gingis împotriva României, Viașu împotriva României. Prin hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României nu se schimbă jurisprudența Curții, ci, făcându-se o sinteză a repetatelor încălcări ale Convenției, în aceeași modalitate, se consacră principiile practicii anterioare, ca obligații în sarcina Statului Român într-o viitoare reglementare a chestiunii proprietăților preluate abuziv.

Unul dintre aceste principii, dedus din interpretarea art. 1 al Protocolului 1 la Convenție, este acela că o persoană are „un bun” dacă s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat printr-o hotărâre judecătorească și nu a beneficiat de despăgubiri la valoarea de piață a bunului (cauza Viașu împotriva României). Bunul, cel puțin ca „speranță legitimă”, nu poate fi protejat decât pe calea acțiunii în revendicare. În cazul în care s-ar fi produs o schimbare de optică, Curtea ar fi menționat-o în mod expres. Având în vedere situația de fapt din cauza Atanasiu, similară celei din prezenta cauză, instanța a hotărât, în dispozitiv (pct. 5), că art. 1 al Protocolului 1 la Convenție a fost încălcat.

Hotărârea-pilot nu validează măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le consideră, atât ca formă, cât și ca mecanism, contrare prevederilor Convenției, motiv pentru care se și instituie obligația în sarcina României, de a amenda, radical, legislația de restituire. În concluzie, comparând titlurile, cel al reclamantei este preferabil, titlul pârâților nefiind fundamentat juridic, pe baza unor principii specifice unui stat de drept. Intimații pârâți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta impută instanței de apel, în esență, următoarele nereguli: - greșita soluționare a acțiunii, fără să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților după regulile circumscrise art. 480 C. civ., față de caracterul mai favorabil al legii naționale în raport cu tratatele internaționale.

Susține preferabilitatea titlului său de proprietate în concurs cu cele ale pârâților, precum și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele în litigiu; - încălcarea dreptului de acces la justiție, raportat la argumentarea soluției de respingere a acțiunii, pe considerente de inadmisibilitate; - încălcarea deciziilor pronunțate în ciclul procesual anterior, raportat la argumentarea soluției de respingere, pronunțată în rejudecare, și la obligația dispusă de instanțele de control judiciar în legătură că aplicarea art. 480 C. civ.; - motivarea contradictorie a deciziei recurate față de situația similară din prezenta cauză cu cea în care s-a pronunțat hotărârea pilot sus-menționată; - încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la greșita interpretare a noțiunii de „bun” din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., în special, a hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României. Niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată. - Recurenta a susținut că trebuia aplicat, în speță, art. 480 C. civ., în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, care prevăd, în materia protecției drepturilor omului, că documentele internaționale la care România este parte se aplică în mod prioritar, cu excepția cazului în care legea națională este mai favorabilă. Cu alte cuvinte, critică decizia instanței de apel, deoarece, în mod greșit, în opinia sa, această instanță a pronunțat soluția de respingere a acțiunii, argumentat pe interpretarea jurisprudenței create în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în loc să aplice dispozițiile art. 480 C. civ., care ar fi determinat pronunțarea unei soluții favorabile reclamantei, în sensul admiterii acțiunii în revendicare.

Susținerea recurentei este greșită. În determinarea legii mai favorabile, cea națională sau dispozițiile din tratatul internațional, trebuie să se pornească de la dispoziții din legea internă care sunt incidente în cauză. Or, contrar celor arătate de recurentă, ulterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație, în cazul imobilelor preluate de stat în regimul politic trecut, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor persoane fizice se soluționează nu după regulile clasice, prevăzute de art. 480 C. civ., ci în raport de regulile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001. În plus, în situația în care există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, numai dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securității raporturilor juridice.

Aceasta este dezlegarea dată, în vederea soluționării acțiunii în revendicare de drept comun, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe, în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (actual art. 330 7 alin. (3)). Prin urmare, cum acțiunea de față reprezintă o acțiune în revendicare de drept comun introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în soluționarea acesteia, trebuie să se țină seama de legea specială, dar și de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, de dreptul de proprietate invocat de pârâți, precum și de principiul securității raporturilor juridice, sens în care instanțele anterioare au procedat, cu respectarea deciziei în interesul legii enunțate mai sus.

În consecință, nu prezintă relevanță, în soluționarea acțiunii prezente, care este titlul preferabil în raport de compararea drepturilor autorilor părților din proces, care își dispută dreptul, potrivit art. 480 C. civ. Ca atare, susținerile recurentei privind caracterul preferabil al dreptului său de proprietate, în raport de împrejurarea că imobilul a fost dobândit de aceasta de la adevăratul proprietar, deposedat în mod nevalabil, nu vor fi examinate de prezenta instanță, după cum nu vor fi analizate nici criticile prin care partea menționată arată că apartamentele au fost cumpărate de foștii chiriași cu rea credință și cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Aceasta, întrucât susținerile respective nu pot fi analizate decât în cadrul unei acțiuni în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare sau chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare, sub rezerva formulării în termenul de prescripție de un an și șase luni, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește verificarea actelor juridice încheiate de pârâți (termenul de prescripție este relevant doar referitor la examinarea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, fără să afecteze caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare).

În speță, însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au fost atacate, pe cale separată, cu acțiune în nulitate, iar susținerile formulate de recurentă, în prezentul dosar, care pun în discuție valabilitatea acestor acte, nu pot fi examinate de Înalta Curte (doar în legătură cu acest aspect), față de data introducerii acțiunii, 2 februarie 2006, cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termen care s-a împlinit la 14 august 2002. În concluzie, nefiind atacate în termenul de prescripție, actele juridice încheiate de pârâți s-au consolidat, în mod retroactiv, nemaiputând fi cenzurate după împlinirea acestui termen, deci, nici în prezenta cauză.

În ceea ce privește faptul că reclamanta a formulat o cerere de restituire, în natură, a apartamentelor în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, anterior încheierii contractelor de către pârâți și nesoluționată până în prezent, aceasta nu poate conduce la pronunțarea unei alte soluții în acțiunea de față. Astfel, împrejurarea menționată ar fi fost relevantă în analiza titlurilor de proprietate ale pârâților, analiză ce nu se mai poate realiza pentru argumentele deja arătate. De asemenea, strict, raportat la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, nici din acest punct de vedere, formularea cererii de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, chiar nesoluționată, nu influențează soluția dată revendicării.

Restituirea unui imobil în baza actului normativ menționat este supusă, în esență, unui alt regim juridic decât cel al acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În plus, nesoluționarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu reprezintă un motiv pentru admiterea acțiunii în revendicare de față. Solicitantul restituirii în baza legii speciale avea la dispoziție alte remedii pentru valorificarea dreptului său, și anume cele oferite de chiar această lege, respectiv de dreptul comun, sub forma promovării unei acțiuni de obligare a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 la soluționarea cererii sau, direct, la restituire. Autoarea reclamantei nu a uzat, însă, de asemenea căi procedurale, iar, pentru considerentele arătate, recurenta nu poate invoca, în sprijinul admiterii acțiunii în revendicare, nesoluționarea cererii de restituire formulată în baza unui alt act normativ decât cele incidente în speță.

- Nu se poate reține nici încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 din Constituția României, deoarece, contrar susținerilor recurentei, acțiunea în revendicare formulată de aceasta a fost respinsă nu ca inadmisibilă, ci pe fond, în urma examinării unor chestiuni care țin de fondul pretențiilor deduse judecății, și anume existența/inexistența unui „bun” în favoarea reclamantei, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, existența unor titluri de proprietate valabile ale pârâților, aspecte examinate în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O. și cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Împrejurarea că instanțele nu au soluționat acțiunea formulată de reclamantă potrivit regulilor clasice, prevăzute de art. 480 C. civ., nu înseamnă că aceasta nu a fost rezolvată pe fond, instanțele având în vedere, în mod corect, legea aplicabilă la data sesizării lor. De asemenea, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a condiționat admisibilitatea acțiunii în revendicare, ca și mijloc procedural de valorificare a dreptului de proprietate invocat de reclamantă, de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți. Inexistența unei asemenea hotărâri a fost avută în vedere la soluționarea, pe fond, a litigiului de față, în sensul că pârâții au un titlu de proprietate pentru apartamentele cumpărate, consolidat retroactiv, ca urmare a neexercitării acțiunii în nulitate de către recurentă.

În concluzie, argumentele invocate de recurentă, privind încălcarea dreptului său de acces la justiție, sunt nefondate. - Susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor obligatorii ale instanțelor de apel și de recurs, care s-au pronunțat în ciclul procesual anterior, sunt, de asemenea, greșite. Cum s-a arătat deja, în rejudecare, cauza a fost soluționată pe fond, și nu pentru argumente de inadmisibilitate. Problema de drept dezlegată de aceste instanțe a vizat împrejurarea că acțiunea de față este admisibilă, fiind, în mod nelegal, respinsă de prima instanță prin raportare la adoptarea Legii nr. 10/2001, care nu asigură o aplicare efectivă a măsurilor reparatorii prevăzute de această lege.

S-a mai stabilit ca soluționarea cauzei să se realizeze în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate în concurs cu legea națională, și de decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Or, în acest sens au și procedat instanțele de rejudecare, Curtea de Apel menținând soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, în urma analizei criteriilor oferite de textul menționat din documentul european și de jurisprudența creată în aplicarea sa, referitoare la existența/inexistența unui „bun” în favoarea reclamantei pentru apartamentele pretinse, precum și de celelalte criterii stabilite de decizia în interesul legii enunțată, privind neîncălcarea unui alt drept de proprietate și respectarea principiului securității raporturilor juridice.

De asemenea, contrar criticilor formulate de recurentă, instanțele de control judiciar care s-au pronunțat în primul ciclu procesual, nu au dispus ca soluționarea cauzei de față să se realizeze potrivit regulilor acțiunii în revendicare, prevăzute de art. 480 C. civ., nefiind, astfel, incidente cerințele motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - Nici motivarea contradictorie a deciziei recurate, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate reține. Această ipoteză cuprinsă în motivul de modificare enunțat se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate. Argumentele hotărârii Curții de Apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe. Interpretarea greșită, în opinia recurentei, de către instanța de apel a hotărârii pilot pronunțată de C.E.D.O. la 12 octombrie 2010, cu consecința înlăturării, de asemenea, greșite, a similarității dintre cauza de față și cauza Atanasiu, reprezintă o chestiune de legalitate a deciziei recurate și va fi examinată în cele ce urmează, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a noțiunii de „bun”, raportat la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența actuală a Curții Europene, concluzionând fundamentat că reclamanta nu este titulara unui „bun”, care să-i confere câștig de cauză în ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu chiriașii cumpărători ai apartamentelor în litigiu. Referitor la chestiunea menționată în cadrul motivului de recurs precedent, privind similaritatea dintre cauza Atanasiu și cauza de față, susținerile reclamantei interesează numai sub aspectul dreptului la restituirea bunului în natură, conform cerințelor acțiunii prezente, care are ca obiect revendicarea apartamentelor, iar nu și similitudinea celor două cauze din perspectiva dreptului la despăgubiri, care nu are legătură cu procesul prezent.

Contrar celor arătate de recurentă, în ceea ce privește dreptul la restituirea bunurilor pretinse, instanța de apel nu a considerat că situația părții din prezenta cauză este diferită de cea a petentelor din cauza în care s-a pronunțat hotărârea pilot. Astfel, instanța de apel a menționat că, în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a apreciat că reclamantele Atanasiu și Poenaru nu dețin un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nicio instanță sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut, în mod definitiv, un drept de a li se restitui bunul; ele aveau doar o hotărâre irevocabilă de constatare a nelegalității naționalizării, cu privire la care instanța de contencios european a considerat că nu reprezintă un titlu executoriu pentru restituirea imobilului.

Reclamanta din cauza de față deține, și ea, o asemenea hotărâre, respectiv Decizia nr. 51/2008 a Curții de Apel București, fiind, din această perspectivă, într-o situație identică, cu cea a petentelor Atanasiu și Poenaru. A concluzionat instanța de apel că, pentru identitate de rațiune, reclamanta B.P.O. nu are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (pag. 6-7, parag. 11-12 din decizia recurată). În consecință, sub aspectul dreptului la restituirea, în natură, a apartamentelor în litigiu, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a hotărârii pilot, Curtea europeană stabilind, într-adevăr, că cele două petente nu au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care să le confere dreptul la restituirea bunurilor pretinse (parag.143-144 din hotărârea C.E.D.O.).

Paralela dintre această cauză și litigiul de față este, de asemenea, corectă, reclamanta B. neavând nici ea o hotărâre/dispoziție emisă de un organ judecătoresc/administrativ, care să-i recunoască dreptul la restituirea apartamentelor. Cum s-a arătat deja, analiza comparativă între cele două cauze, criticată de recurentă din perspectiva dreptului la despăgubiri, obținut în procedura Legii nr. 10/2001, nu are relevanță pentru soluționarea acțiunii în revendicare de față, întrucât un asemenea drept, și dacă ar fi recunoscut în favoarea reclamantei, nu poate conduce la admiterea cererii ce formează obiectul prezentului dosar.

Pe de altă parte, toate susținerile recurentei, în legătură cu „speranța legitimă” de a obține restituirea, în natură, a unui imobil, preluat de stat, fără titlu valabil, în cazul înstrăinării bunului chiar și unui terț de bună credință, anterior confirmării, în justiție, a dreptului fostului proprietar, precum și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană în acest sens, invocate în cererea de recurs (cauza Păduraru, Porțeanu, Străin, Viașu, Gingis, Czaran și Grofcsik, Reichardt, Popescu și Dimeca vs. România) vizează o jurisprudență anterioară hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, diferită de cea actuală, astfel cum a considerat, în mod corect, și Curtea de Apel.

Cum s-a arătat deja și astfel cum a reținut și instanța de apel, potrivit jurisprudenței actuale a C.E.D.O., configurată în hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pentru a avea un „bun”, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la restituirea în natură a imobilului pretins, este necesar ca o instanță sau o autoritate administrativă internă să recunoască solicitantului, în mod definitiv, un drept la restituire, nefiind suficientă, în acest sens, existența unei hotărâri de constare a naționalizării nelegale. Curtea Europeană a stabilit, în cauza Atanasiu, că o asemenea hotărâre nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului, concluzionând că acesta nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala (parag.

143-144 din hotărâre). Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de contencios european a arătat, în mod expres, că numai existența unei hotărâri judecătorești sau a unui act al autorității administrative, în care să se menționeze, dreptul la restituirea bunului, în natură, fundamentează existența unui”bun” cu privire la imobil, de care reclamantele să se poată prevala, conform art. 1 din Primul Protocol. Aceasta constituie, fără dubiu, o schimbare a jurisprudenței anterioare a Curții Europene, potrivit căreia, existența unei hotărâri judecătorești definitive, de constatare a nelegalității preluării imobilului în regimul politic trecut, era considerată un „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol, care îl îndreptățea pe beneficiar la restituirea imobilului respectiv.

A mai susținut recurenta lipsa de relevanță, pentru existența unui „bun” în favoarea sa, a împrejurării că dreptul de proprietate al acesteia nu este recunoscut și în dispozitivul hotărârii prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului. Susținerile sunt reale, întrucât, constatându-se preluarea nevalabilă, indirect, se recunoaște că, în raport cu statul, imobilul nu a ieșit din patrimoniul fostului proprietar, deposedat în mod abuziv. Cu toate acestea, din perspectiva formei de reparație cuvenită fostului proprietar, în condițiile art. 1 din Primul Protocol, astfel cum a fost interpretat și aplicat în jurisprudența actuală a Curții Europene, dar și potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acesta are un „bun” nu cu privire la imobil în materialitatea sa, ci cu privire la un drept de creanță, ca valoare patrimonială, și aceasta, sub rezerva respectării legilor naționale de reparație.

Astfel, potrivit parag. 143-144 din hotărârea pilot, numai existența unei hotărâri judecătorești definitive sau a unui act emis de o autoritate administrativă, în care să se menționeze dreptul fostului proprietar la restituire, îi conferă acestuia reparația în natură. În cazul în care fostul proprietar nu a obținut o asemenea hotărâre/act administrativ, el are dreptul doar la despăgubiri. În acest sens, în hotărârea pilot, se arată că „(…) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag.

142). Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite (parag. 145). Prin urmare, trebuie concluzionat că, în ciuda faptului că primăria nu a emis până în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite.

Având în vedere hotărârile judecătorești interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curții, "o jurisprudență bine stabilită a instanțelor", această creanță constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 - a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, menționată mai sus, § 52 (parag. 146).” În consecință, pentru a beneficia de restituirea, în natură, a imobilului pretins, solicitantul trebuie să fie în posesia unei hotărâri judecătorești/act administrativ, care să cuprindă, în dispozitiv, nu mențiunea de „recunoaștere a dreptului de proprietate” al persoanei deposedate, cum, în mod greșit, a considerat recurenta că ar fi reținut instanța de apel, ci mențiunea de „restituire” a imobilului către aceasta.

Referitor la constatarea încălcării art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform hotărârii pilot, într-adevăr, Curtea Europeană a recunoscut, în favoarea petentelor din cauza Atanasiu, că a avut loc încălcarea textului din Convenție enunțat, dar nu a stabilit și dreptul acestora la restituirea în natură a imobilului solicitat, ci obligarea statului de a le plăti despăgubiri pentru prejudiciile produse prin preluarea nevalabilă a bunului și nerespectarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele naționale, de care reclamantele beneficiau, în procedurile anterioare. A mai arătat recurenta că hotărârea pilot nu validează măsuri reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, ci le consideră contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care a instituit, în sarcina Statului Român, obligația de a amenda legislația de restituire.

Susținerile sunt reale, Curtea Europeană reținând, în cadrul hotărârii sus-enunțate, deficiențe de ordin funcțional și structural în procedura de restituire instituită prin legea specială de reparație, cu modificările ulterioare. Dar aceasta nu înseamnă că, a stabilit, totodată, în favoarea reclamantelor din cauza Atanasiu, dreptul acestora la restituirea în natură; dimpotrivă, a pus în vedere Statului Român să ia măsurile necesare, cu caracter general, pentru eficientizarea procedurii, cu respectarea intereselor tuturor părților implicate (parag. 228 din hotărâre). Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în revendicare, ca nefondată, reclamanta nefiind îndreptățită la obținerea apartamentelor, în contradictoriu cu actualii titulari ai dreptului de proprietate.

În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P.O. împotriva Deciziei nr. 45 din 12 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2013.