ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4509/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4509/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la data de 22 martie 2007 reclamanta A.R.R. a chemat în judecată

pe pârâții municipiul București, prin primarul general, Ș.G.R., Ș,M. și G.E.,

solicitând restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a

apartamentului, situat în sector 1 București, împreună cu toate anexele,

inclusiv garajul și cota indiviză din terenul aferent clădirii situate la

adresa indicată.

În subsidiar, în ipoteza în care

primul capăt de cerere nu ar fi admis, reclamanta a solicitat să se constate că

pentru bunul în litigiu este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent,

potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005.

Prin sentința nr. 1558 din 5 decembrie

2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității și lipsei de

interes, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea în

natură a imobilului, în contradictoriu cu municipiul București, a admis în

parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ș.R., Ș.M. și G.E. să lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parterul

imobilului din sector 1, împreună cu anexele acestuia și terenul aferent situat

sub construcție.

De asemenea, a respins, ca

neîntemeiate, cererile de revendicare a garajului, a constatării . calității

reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent și

de revendicare prin comparare de titluri, formulată în contradictoriu cu

municipiul București, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de

calitate procesuală.

Prin Decizia nr. 806 din 3 noiembrie 2008

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile declarate

de reclamantă și pârâți, ca nefondate.

Prin Decizia nr. 2008 din 24 martie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursurile formulate de pârâții G.E., Ș.G.R. și Ș.M.

împotriva Deciziei civile nr. 806 din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel

În cel de-al doilea ciclu procesual,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Decizia nr. 369/ A

din 4 aprilie 2011 prin care a admis apelurile pârâților Ș.G.R. și Ș.M., a

schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare

formulată în contradictoriu cu pârâții Ș. și G.E., menținând restul

dispozițiilor sentinței.

Prin Decizia nr. 3857 din data de 18

mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.R.R. și de pârâta G.E.

împotriva Deciziei nr. 369/ A din 4 aprilie a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă; a admis recursul formulat de pârâții Ș.G.R. și Ș.M. împotriva

aceleași hotărâri judecătorești; a modificat decizia mai sus menționată, în

sensul că reclamanta a fost obligată la plata sumei de 17.381 lei cheltuieli de

judecată către pârâții Ș.G.R. și Ș.M., efectuate în primul ciclu procesual și

în rejudecare și a a menținut celelalte dispoziții ale deciziei; a respins, ca

nefondată, cererea recurenților Ș.G.R. și Ș.M. de acordare a cheltuielilor de

judecată făcute în recurs.

Instanța de recurs a constatat că

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat de reclamantă

constituie un aspect care a intrat sub putere de lucru judecat, deoarece acest

aspect nu a făcut obiectul criticilor în apel, în primul ciclu procesual.

Prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.,

la cauzele Măria Atanasiu și alții contra României și Gratzinger și

Gratzingerova împotriva Republicii Cehe, instanța de recurs a reținut că pentru

a putea obține restituirea în natură a imobilului pe cale acțiunii în

revendicare, reclamanta trebuie să dețină un bun actual și nu o speranță

legitimă, aceste noțiuni nefiind echivalente, după cum a susținut reclamanta.

Instanța a constatat că analiza

noțiunii de „bun actual" este indispensabilă soluționării oricărei acțiuni

în revendicare, deoarece fără verificarea existenței acestuia nu poate fi

tranșată problema dovedirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului,

aspect care este de esența acțiunii în revendicare.

În raport de aceste considerente, Înalta

Curte a reținut că este nefondată critica recurentei întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța anterioară nu putea să se

pronunțe asupra acestui aspect, deoarece nu a fost învestită cu analiza

noțiunii de „bun actual" prin motivele de apel.

Instanța supremă a respins criticile

privind reaua-credință a chiriașilor cumpărători și lipsa de eficiență a

mecanismului de despăgubire prevăzut în Legea nr. 247/2005, deoarece, în lipsa

unui bun actual, reclamanta nu poate obține restituirea în natură a bunului,

astfel încât invocarea altor criterii de preferabilitate în acțiunea în

revendicare este inutilă.

În ceea ce privește recursul declarat

de pârâții Ș.G.R. Ș.M. și G.E., Înalta Curte a constatat legalitatea hotărârii

pronunțate în apel pe considerentul că reclamanta este moștenitoarea

testamentară a fostei proprietare, potrivit testamentului autentificat din 28

ianuarie 2003 de Biroul notarului public Ș.R.O.

De asemenea, a constatat că este

nefondată critica recurenților privind motivarea inconsecventă a instanței de

apel referitoare la aspectul că autoarea reclamantei a testat lucrul altuia,

pentru a reține apoi că preluarea imobilului litigios a fost abuzivă, în raport

de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește includerea în

testament a bunului care fusese anterior preluat de stat, instanța a constatat

că nu se încalcă dispozițiile art. 899 C. civ. referitoare la acordarea de către

legatar, din ziua morții testatorului, a dreptului asupra lucrului legat,

deoarece Legea nr. 10/2001 are în vedere imobilele care nu se mai află în

patrimoniul testatorului și care nu mai pot fi transmise efectiv pe cale

succesorală, dar pentru care legea acordă posibilitatea restituirii în natură

sau prin echivalent către persoanele îndreptățite.

Înalta Curte a reținut că pentru

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este suficient ca persoana

îndreptățită să facă dovada calității de erede a fostului proprietar cu privire

la imobilul în litigiu, indiferent dacă bunul este inclus sau nu în masa

succesorală menționată în certificatul de moștenitor, deoarece acest certificat

nu face dovada proprietății, ci doar a calității de moștenitor, legal sau testamentar.

Cu privire la formularea notificării din

31 iulie 2001 de către autoarea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, instanța a reținut că acest aspect nu determină respingerea acțiunii

în revendicare, ca inadmisibilă, deoarece în absența răspunsului la notificare

instanța se poate pronunța pe fondul acesteia potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, s-a mai constatat că

reclamanta nu a atacat soluția pronunțată cu privire la acordarea

despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că a înțeles să

își valorifice acest drept pe calea procedurală instituită de Legea nr. 10/2001,

motiv pentru care criticile formulate de pârâta G.E. privind nepronunțarea pe acest

capăt de cerere au fost considerate ca nefondate.

Instanța a reținut că sunt fondate

motivele de recurs formulate de pârâții Ș.G.R. și Ș.M. privind omisiunea

instanței de apel de a le acorda cheltuielile de judecată pe care le-au

solicitat și suportat în primul ciclu procesual și în rejudecare, împrejurare

care rezultă din chitanțele depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte a constatat, ca

nefondată, critica formulată de pârâții Ș.G.R. și Ș.M. privind acordarea

cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, deoarece calea de atac promovată

de aceștia a fost admisă doar cu privire la omisiunea instanței de apel de a le

acorda aceste sume.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare A.R.R., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ.

În motivare, contestatoarea a arătat

că instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat cu privire la criticile

invocate în recurs, nerespectându-se cerința motivării hotărârii, astfel după

cum este reglementată de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Contestatoarea a susținut că motivele

invocate în cererea formulată pot fi încadrate în dispozițiile prevăzute de art.

318 C. proc. civ., având în vedere că instanța de recurs a motivat hotărârea în

sensul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. doar cu privire la

o parte din motivele de recurs pe care le-a invocat.

Prin cererea formulată, contestatoarea

a precizat că instanța de recurs nu a cercetat, în mod real, motivele de

nelegalitate ale hotărârii atacate, care au fost menționate în practicaua

acesteia, fără a fi supuse analizei și în considerente.

Petenta a susținut că instanța de

recurs nu a cercetat distinct criticile formulate de contestatoare, ci s-a

limitat să constate recursul, ca nefondat, aducând argumente generale care nu

sunt în concordanță cu motivele de recurs și cu situația de fapt dedusă

judecății.

Asupra cauzei de față, Înalta Curte

constată următoarele:

Având în vedere dispozițiile art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. potrivit cărora „instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în

total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", Înalta Curte constată

că argumentele invocate în cadrul contestației în anulare pot fi încadrate în

prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., motiv pentru excepția

inadmisibilității invocată de intimații Ș.G.R. și Ș.M. este neîntemeiată.

Pe fondul căii extraordinare de atac

instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 318 teza a Il-a C. proc. civ.,

invocate de către contestatoare, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul

sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze unul din motivele de

modificare sau de casare.

Prin cererea formulată contestatoarea

invocă nemulțumiri legate de faptul că instanța de recurs nu a răspuns tuturor

argumentelor sale și nu a analizat criticile de nelegalitate ale hotărârii

atacate, ci s-a limitat să constate recursul, ca nefondat, aducând argumente

generale care nu sunt în concordanță cu motivele de recurs și cu situația de

fapt din cauză.

În concret, motivele de recurs au

vizat faptul că, analizând existența unui bun actual în lipsa unei astfel de

solicitări, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

Potrivit criticilor formulate,

instanța avea posibilitatea de a analiza modalitatea de preluare a bunului de

către stat, să constate existența unei ingerințe a acestuia în dreptul de

proprietate și intenția de fraudare a intimatului Ș.G.R. a dispozițiilor Legii nr.

112/1995, să rețină că procedura instituită prin dispozițiile titlului VII din

Legea nr. 247/2005 nu constituie un remediu efectiv și eficient prin care să se

acorde o indemnizație echitabilă petentei, să constate că petenta are un bun

actual în patrimoniu, care îi permite restituirea acestuia în natură.

Examinând decizia a cărei retractare

se solicită, se constată că în considerentele acesteia au fost reținute, pe

larg, criticile invocate de contestatoare prin cererea de recurs, care au fost

supuse analizei de instanța de control judiciar.

Referitor la motivul de recurs privind

existența unui bun actual în patrimoniul petentei, în sensul prevăzut de

dispozițiile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, se constată că instanța de recurs l-a

avut în vedere la pronunțarea deciziei, deoarece a considerat că analiza

acestei noțiuni este indispensabilă soluționării oricărei acțiuni în

revendicare, fără verificarea existenței sale neputând fi tranșată problema

dovedirii dreptului de proprietate al reclamantei.

Cu privire la motivul de recurs care

vizează modalitatea de preluare a bunului de către stat, instanța a reținut că

acesta este un aspect care a intrat în autoritatea lucrului judecat, deoarece

nu a fost dedus judecății în apel, în primul ciclu procesual.

Criticile privind reaua-credință a

chiriașilor cumpărători și lipsa de eficiență a mecanismului de despăgubire

instituit prin Legea nr. 247/2005 nu au fost primite de instanța de recurs,

deoarece s-a considerat că, prin absența bunului actual în patrimoniul

contestatoarei, nu se poate obține restituirea în natură a imobilului.

Față de aspecte menționate, rezultă că

instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului

de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire

la toate argumentele invocate de contestatoare, nu echivalează cu o omisiune în

sensul prevăzut de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Instanța de recurs nu este obligată să

răspundă tuturor susținerilor recurentului în dezvoltarea unui motiv de casare,

ci poate să grupeze aceste argumente, pentru a răspunde la motivele de recurs

printr-un raționament comun.

Contestatoarea reiterează, de fapt,

criticile care au fost invocate ca motive de nelegalitate în recurs, aspecte

care nu pot fi analizate în cadrul contestației în anulare.

Fiind o cale de retractare,

contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte

motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare față de care

Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității cererii și contestația în

anulare, ca nefondată.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., obligă pe contestatoare căzută în pretenții la

plata sumei de 5.567 lei, cheltuieli de judecată către intimații Ș.G.R. și Ș.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității

contestației în anulare invocată de intimații Ș.G.R. și Ș.M.

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatoarea A.R.R. împotriva Deciziei nr. 3857 din 18

mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe contestatoare la plata sumei

de 5.567 lei, cheltuieli de judecată către intimații Ș.G.R. și Ș.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 octombrie 2013.