ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4420/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 iulie 2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâții D.N., D.G. și G.M.L., solicitând restituirea în natură, în deplină proprietate și netulburată folosință a imobilului situat în București, sectorul 1, compus din construcție casă cu trei apartamente și dependințele aferente, terenul în suprafață de 430 mp, din care 246 mp curte liberă, cât și garajul situat la subsolul clădiri; anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin reprezentantul său SC H. SA, respectiv contractul din 4 octombrie 1996 încheiat de D.N.

și D.G. pentru apartamentul nr. 2, de la parter și contractul din 27 februarie 1997 încheiat de G.M.L. pentru apartamentul nr. 1 de la demisol. În drept, au fost invocate prevederile art. 112 și 177 C. proc. civ. , art. 948, 960-961, 966 și urm. C. civ. cu referire la art. 1897 alin. (2) și art. 1900 C. civ. de la 1864. În ședința publică de la data de 1 noiembrie 2007, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta E.R.A., referitor la cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997, reținându-se că această cerere a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat invocată de aceeași pârâtă, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

De asemenea, tribunalul a dispus prorogarea soluționării excepției inadmisibilității, până la soluționarea recursului în interesul legii. Prin sentința civilă nr. 2313 din 22 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamant și a respins, ca prescrise, capetele de cerere având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare cumpărare. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere Decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, prin care s-a reținut că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a apartamentelor deținute de pârâți, ci doar la acordarea de despăgubiri, astfel cum s-a și stabilit prin cele două dispoziții emise de Primarul Municipiului București, în condițiile legii speciale.

Totodată, tribunalul a constatat că acțiunea acestuia de constare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 și care reprezintă titlurile de proprietate ale pârâților, a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 1403 din 23 februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în timp ce solicitarea formulată în prezenta cauză a fost apreciată ca prescrisă, împrejurare care conduce la concluzia că dreptul de proprietate al acestora s-a consolidat și că dețin un bun, o speranță legitimă de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție Prin urmare, tribunalul a apreciat că, în aceste circumstanțe, reclamantul nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului în litigiu, singurii care dețin un bun în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, fiind pârâții.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul P.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul acordat la 29 noiembrie 2012, în temeiul art. 243 C. proc. civ. Curtea de apel a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor apelantului reclamant P.M., care a decedat, respectiv a numiților P.O.G., P.M.D. și P.G.L., precum și a moștenitorului intimatei pârâte E.R.A., respectiv E.I.C., ce au preluat calitățile procesuale ale autorilor lor. Prin decizia nr. 19A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca tardiv declarat, apelul formulat de reclamantul P.M., decedat pe parcursul procesului, prin moștenitori P.O.G. și P.G.L. și P.M.D.

împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. În motivare, Curtea de apel a reținut că, în raport de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. , ultima zi de declarare a apelului era 4 iunie 2012. Apelanți au interpretat greșit aceste prevederi legale, apreciind că s-ar exclude din calcul zilele de sâmbătă și duminică ce au urmat zilei de comunicare a sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care s-a făcut într-o zi de vineri, 18 mai 2012. Cum nu există nici un temei legal pentru ca din intervalul menționat să se scadă zilele enumerate de către apelanți, iar cererea de apel a fost depusă la data de 5 iunie 2012, curtea de apel a constatat că apelul este tardiv declarat.

Împotriva acestei decizii și împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții au declarat recurs. Reclamanții au criticat sentința nr. 2313/2011 a Tribunalului București pentru nelegalitate. Astfel, deși instanța recunoaște tacit că autorul reclamanților este proprietarul imobilului, totuși din rațiuni care țin de jurisprudența C.E.D.O. nu restituie imobilul. În realitate, autorul reclamanților are un bun în înțelesul Convenției Europeane a Drepturilor Omului. Mai mult, din întreg probatoriul administrat, rezultă că autorul reclamanților este moștenitorul fostului proprietar. Încă din anul 1995 acesta a făcut demersuri pentru restituirea imobilului.

Reclamanții au criticat și decizia nr. 19A din 2013 a Curții de Apel București pentru aplicarea greșită a legii, respectiv calcularea greșită a termenului de apel. Comunicarea deciziei s-a făcut la data de 18 mai 2012, iar prima zi de calcul a termenului nu este 19 mai, pentru că este sâmbătă, ci 21 mai, care este o zi de luni. Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, iar potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt irevocabile.

În speța de față, reclamanții au înțeles să formuleze recurs împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Această hotărâre judecătorească este supusă căii de atac a apelului, conform art. 282 alin. (1) C. proc. civ., cale de atac exercitată deja de reclamanți și respinsă de curtea de apel. Cum împotriva aceleiași hotărâri judecătorești nu se poate exercita și recurs și apel, instanța urmează să respingă recursul împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca inadmisibil. Nici criticile privind decizia civilă nr. 19A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu sunt fondate.

Conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. În speța de față, comunicarea sentinței apelate a fost făcută la data de 18 mai 2012, într-o zi de vineri. Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 101 alin. (1) C. proc. civ. când a reținut că ultima zi în care putea fi depusă cererea de apel este data de 4 mai 2012, termenul împlinindu-se astfel în această ultimă zi. Critica reclamanților pe acest aspect, în sensul că s-ar exclude din calcul zilele de sâmbătă și duminică ce au urmat zilei de comunicare este nefondată. Art. 101 alin. ultim C. proc. civ.

prevede că numai în cazul în care termenul se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, termenul se prelungește până la sfârșitul zilei de lucru următoare, neexistând astfel temei legal pentru ca din intervalul menționat să se scadă zilele arătate de către reclamanți. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 19A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., precum și înscrisurile aflate la dosar, instanța urmează să oblige recurenții reclamanți la plata sumei de 1.500 RON, către pârâții D.G. și D.N., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanții P.O.G., P.G.L., P.M.D. împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.O.G., P.G.L., P.M.D. împotriva deciziei civile nr. 19A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenții reclamanți la plata sumei de 1.500 RON către pârâții D.G. și D.N., cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.