ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4420/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 iulie

2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul P.M. a

chemat în judecată pe pârâții D.N., D.G. și G.M.L., solicitând restituirea în

natură, în deplină proprietate și netulburată folosință a imobilului situat în

București, sectorul 1, compus din construcție casă cu trei apartamente și

dependințele aferente, terenul în suprafață de 430 mp, din care 246 mp curte

liberă, cât și garajul situat la subsolul clădiri; anularea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria

Municipiului București, prin reprezentantul său SC H. SA, respectiv contractul

din 4 octombrie 1996 încheiat de D.N. și D.G. pentru apartamentul nr. 2, de la

parter și contractul din 27 februarie 1997 încheiat de G.M.L. pentru

apartamentul nr. 1 de la demisol.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 112 și 177 C. proc. civ. , art. 948, 960-961, 966 și urm. C.

civ. cu referire la art. 1897 alin. (2) și art. 1900 C. civ. de la 1864.

În ședința publică de

la data de 1 noiembrie 2007, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului

la acțiune, invocată de pârâta E.R.A., referitor la cererea de anulare a contractului

de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997, reținându-se că această cerere a fost

formulată cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 45 din Legea

nr. 10/2001.

Totodată, tribunalul a

respins ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat invocată de aceeași

pârâtă, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

De asemenea, tribunalul

a dispus prorogarea soluționării excepției inadmisibilității, până la soluționarea

recursului în interesul legii.

Prin sentința civilă

nr. 2313 din 22 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale

active, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamant

și a respins, ca prescrise, capetele de cerere având ca obiect nulitatea contractelor

de vânzare cumpărare.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a avut în vedere Decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, prin care

s-a reținut că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportând aspectele rezultate

din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul

a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a apartamentelor

deținute de pârâți, ci doar la acordarea de despăgubiri, astfel cum s-a și stabilit

prin cele două dispoziții emise de Primarul Municipiului București, în condițiile

legii speciale.

Totodată, tribunalul a

constatat că acțiunea acestuia de constare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 și care reprezintă titlurile

de proprietate ale pârâților, a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia nr.

1403 din 23 februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

timp ce solicitarea formulată în prezenta cauză a fost apreciată ca prescrisă, împrejurare

care conduce la concluzia că dreptul de proprietate al acestora s-a consolidat și

că dețin un bun, o speranță legitimă de a păstra bunul, în sensul avut în vedere

de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Prin urmare, tribunalul

a apreciat că, în aceste circumstanțe, reclamantul nu se poate prevala de existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra

imobilului în litigiu, singurii care dețin un bun în sensul avut în vedere de

art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, fiind pârâții.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel reclamantul P.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul acordat la

29 noiembrie 2012, în temeiul art. 243 C. proc. civ. Curtea de apel a dispus introducerea

în cauză a moștenitorilor apelantului reclamant P.M., care a decedat, respectiv

a numiților P.O.G., P.M.D. și P.G.L., precum și a moștenitorului intimatei pârâte

E.R.A., respectiv E.I.C., ce au preluat calitățile procesuale ale autorilor lor.

Prin decizia nr. 19A din

31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins,

ca tardiv declarat, apelul formulat de reclamantul P.M., decedat pe parcursul procesului,

prin moștenitori P.O.G. și P.G.L. și P.M.D. împotriva sentinței civile nr. 2313

din 22 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

În motivare, Curtea de

apel a reținut că, în raport de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. , ultima zi de

declarare a apelului era 4 iunie 2012.

Apelanți au interpretat

greșit aceste prevederi legale, apreciind că s-ar exclude din calcul zilele de sâmbătă

și duminică ce au urmat zilei de comunicare a sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie

2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care s-a făcut într-o zi de

vineri, 18 mai 2012.

Cum nu există nici un

temei legal pentru ca din intervalul menționat să se scadă zilele enumerate de către

apelanți, iar cererea de apel a fost depusă la data de 5 iunie 2012, curtea de apel

a constatat că apelul este tardiv declarat.

Împotriva acestei decizii

și împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, reclamanții au declarat recurs.

Reclamanții au criticat

sentința nr. 2313/2011 a Tribunalului București pentru nelegalitate.

Astfel, deși instanța

recunoaște tacit că autorul reclamanților este proprietarul imobilului, totuși din

rațiuni care țin de jurisprudența C.E.D.O. nu restituie imobilul.

În realitate, autorul

reclamanților are un bun în înțelesul Convenției Europeane a Drepturilor Omului.

Mai mult, din întreg probatoriul

administrat, rezultă că autorul reclamanților este moștenitorul fostului proprietar.

Încă din anul 1995 acesta a făcut demersuri pentru restituirea imobilului.

Reclamanții au criticat

și decizia nr. 19A din 2013 a Curții de Apel București pentru aplicarea greșită

a legii, respectiv calcularea greșită a termenului de apel.

Comunicarea deciziei s-a

făcut la data de 18 mai 2012, iar prima zi de calcul a termenului nu este 19 mai,

pentru că este sâmbătă, ci 21 mai, care este o zi de luni.

Analizând recursul formulat,

Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel,

cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe

cu activitate jurisdicțională, iar potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ. hotărârile

date în recurs sunt irevocabile.

În speța de față, reclamanții

au înțeles să formuleze recurs împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie

2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Această hotărâre judecătorească

este supusă căii de atac a apelului, conform art. 282 alin. (1) C. proc. civ., cale

de atac exercitată deja de reclamanți și respinsă de curtea de apel.

Cum împotriva aceleiași

hotărâri judecătorești nu se poate exercita și recurs și apel, instanța urmează

să respingă recursul împotriva sentinței civile nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca inadmisibil.

Nici criticile privind

decizia civilă nr. 19A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, nu sunt fondate.

Conform art. 284

alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel.

În speța de față, comunicarea

sentinței apelate a fost făcută la data de 18 mai 2012, într-o zi de vineri.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

când a reținut că ultima zi în care putea fi depusă cererea de apel este data de

4 mai 2012, termenul împlinindu-se astfel în această ultimă zi.

Critica reclamanților

pe acest aspect, în sensul că s-ar exclude din calcul zilele de sâmbătă și duminică

ce au urmat zilei de comunicare este nefondată.

Art. 101 alin. ultim C.

proc. civ. prevede că numai în cazul în care termenul se sfârșește într-o zi de

sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, termenul se prelungește până

la sfârșitul zilei de lucru următoare, neexistând astfel temei legal pentru ca din

intervalul menționat să se scadă zilele arătate de către reclamanți.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat împotriva

deciziei civile nr. 19A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Văzând dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., precum și înscrisurile aflate la dosar, instanța urmează

să oblige recurenții reclamanți la plata sumei de 1.500 RON, către pârâții

D.G. și D.N., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil

recursul declarat de reclamanții P.O.G., P.G.L., P.M.D. împotriva sentinței civile

nr. 2313 din 22 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții P.O.G., P.G.L., P.M.D. împotriva deciziei civile nr. 19A

din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenții reclamanți

la plata sumei de 1.500 RON către pârâții D.G. și D.N., cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.