ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3010/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3010/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de

06 iulie 2009,

reclamantul M.C.G. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului

București prin Primar General și Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții în

solidar, să-i restituie valoarea de circulație a imobilului situat în

București, sector 1, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare,

imobil pe care reclamantul l-a cumpărat, în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997, încheiat cu SC H.N. SA, în calitate de

mandatar al pârâtei Primăria Municipiului București.

La data de 15

octombrie 2009, pârâta Primăria Municipiul București a formulat o cerere de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de beneficiar al sumelor

obținute din vânzarea imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă

nr. 1669 din 02 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă. a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București,

a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei Primăria Municipiului București,

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea, doar în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

la plata către reclamant a sumei de 294.070 euro, în echivalent RON data plății

și a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că,

prin art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice i s-a conferit o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă

de calitatea de parte în contractul desființat ori rămas fără efecte ca urmare a

admiterii acțiunii în revendicare.

Pe fondul litigiului,

prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 8698 din 06 iunie 2006, rămasă

definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac exercitate, Judecătoria

sectorului 1 București, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat din 30 ianuarie 1997 între Primăria Municipiului București și M.C.G., acesta

din urmă fiind obligat să lase reclamanților din acel litigiu - R.I.H. și R.A. -

în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în București, sector

1.

Sunt incidente în ceea

ce privește obligația de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului, fost proprietar

al imobilului, dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) și art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, în raport cu care reclamantul este îndreptățit la restituirea valorii de

circulație a imobilului - 249.070 euro, în echivalent în RON la data plății - astfel

cum aceasta a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție, instanța a constatat că, potrivit prevederilor art. 60

alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții. Cum acțiunea

a fost respinsă în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, cererea

acesteia de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice este neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

La termenul de judecată

de la 20 februarie 2012, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

tardivității declarării apelului, iar prin decizia civilă nr. 209A din 21 mai 2012,

a admis apelul formulat și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins

ca neîntemeiată acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, păstrând

restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Critica formulată de apelantul

pârât vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive

este nefondată.

În mod corect, prima instanță

a reținut că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este

conferită de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, republicată, în speță

de dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din această lege, ce prevăd că restituirea

prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Cea de-a doua critică

formulată de către apelantul pârât este întemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 8698 din 06 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul

nr. 10618/299/2006, irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat din 30 ianuarie

1997, între Primăria Municipiului București și reclamantul M.C.G., acesta din urmă

fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie,

apartamentul situat în București, sector 1.

S-a reținut în considerentele

acestei sentințe că imobilul în discuție nu a făcut parte din categoria celor preluate

cu titlu de către Statul Român și ca urmare, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, acest apartament nu se încadra în câmpul de aplicare al prevederilor

Legii nr. 112/1995, nu putea fi vândut chiriașului, contractul fiind lovit de nulitate

absolută.

Față de aceste considerente,

în speță nu sunt incidente dispozițiile art.

50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001 reținute de prima instanță, întrucât în cauză s-a constatat cu autoritate

de lucru judecat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul

în litigiu, ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestui

contract.

Reclamantul se află în

ipoteza instituită de dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001

având dreptul la restituirea prețului actualizat achitat pentru apartamentul în

discuție, și nu la prețul de piață pentru acest imobil.

Cum însă prin cererea

de chemare în judecată, reclamantul a solicitat numai prețul de piață al imobilului,

iar conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății, nu se va putea acorda reclamantului

prețul actualizat pentru imobil.

Reclamantul M.C.G. a declarat

recurs î

mpotriva

încheierii de ședință din data de 20 februarie 2012 și împotriva deciziei civile

nr. 209A din 21 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin motivele de recurs

se formulează următoarele critici de nelegalitate pe care reclamantul le întemeiază

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ:

excepția tardivității declarării apelului, instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 103, art. 104 și art. 86 alin. 3 C. proc. civ.

Apelul a fost înregistrat

la Tribunalul București, secția a III-a civilă pe data de 21 decembrie 2010 (după

împlinirea termenului legal).

Nu există în dosar nici

originalul plicului în care s-ar fi trimis apelul prin poștă și nici confirmări

de primire, conform cerințelor trimiterii actelor de procedură prin poștă (art.

86 alin. 3 C. proc. civ.)

Chiar dacă s-ar accepta

ideea transmiterii, prin același plic, a unei corespondențe cu conținut diferit,

vizând mai multe cauze, nu există „declarația de conținut" care se face la

oficiul poștal într-o asemenea situație.

Totodată, nu există nici

o mențiune, nici în evidențele electronice și nici în registrul de apeluri, vizând

dosarul în cauză, în sensul că acest apel a fost transmis cu scrisoare recomandată

cu număr de prezentare și că, eventual, plicul s-ar afla în dosar.

Adresa Tribunalului București,

comunicată pe data de 19 octombrie 2011, nu are atașată copia registrului, așa cum

se menționează în cuprinsul ei.

de apel a interpretat normele legale într-o modalitate de natură să golească de

conținut două legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 1 din 30 ianuarie

2009 și să elimine art. 1339 din C. civ.

În textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 se prevede că beneficiază de restituirea prețului persoanele

care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Or, aceste texte, care

reglementează dreptul chiriașului de a cumpăra locuința în care locuia, sunt doar

art. 9 și 10 din lege. Este evidentă culpa statului vânzător, rezultată din faptul

că a vândut un bun asupra căruia s-a dovedit ulterior că nu avea un titlu valabil.

Exonerarea acestuia de răspundere încălcă orice principiu de drept și normă juridică

a răspunderii contractuale.

Cum Legea nr. 112/1995

nu a cuprins niciun text prin care să facă posibilă verificarea valabilității titlului

statului, reclamantul putea să depună diligențe în acest sens. Abia după promulgarea

Legii nr. 213/1998, s-a creat cadrul legal pentru verificarea valabilității titlului

statului. Or, reclamantul a cumpărat apartamentul în anul 1997, înainte de promulgarea

acestei legi, astfel încât nu i se poate imputa faptul că ar fi cunoscut sau putea

să cunoască vreun viciu al titlului vânzătorului.

Textul Legii nr. 1/2009

nu condiționează restituirea prețului de piață al imobilului și nu face vreo distincție

între cauzele și modurile de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare. Prin

urmare, instanțele nu puteau să aibă în vedere decât încălcările normelor cuprinse

în art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

declarării apelului a fost corect soluționată de instanța de apel prin încheierea

de la termenul de judecată din data de 20 februarie 2012, criticile formulate de

reclamant sub acest aspect fiind nefondate.

Așa cum rezultă din dovada

de primire aflată la dosarul primei instanțe, sentința civilă nr. 1669 din 02

noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost comunicată

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la data de 03 decembrie 2010.

Apelul declarat de acest

pârât a fost înregistrat la registratura secției a IV-a a Curții de Apel București,

la data de 21 decembrie 2010.

Astfel cum reiese din

cuprinsul adreselor aflate la dosar apel, emise de Președintele secției a IV-a a

Curții de Apel București, cererea de apel formulată în cauză a fost trimisă prin

poștă, cu plicul, a cărui copie se află la dosar apel, recipisa poștală aflându-se

la dosar. Prin aceleași adrese se precizează că originalul plicului se află la Dosarul

49114/3/2009 întrucât acesta cuprindea cereri de apel formulate în trei cauze diferite.

Față de caracterul oficial

al datelor comunicate prin adresele menționate, nu pot fi primite susținerile formulate

de recurent vizând lipsa originalului plicului, a unei „declarația de conținut"

la oficiul poștal și a unei mențiuni în evidențele electronice ale instanței.

Nu sunt aplicabile prevederile

art. 86 alin. 3 C. proc. civ., invocate de recurent, deoarece acestea vizează comunicarea

de către instanță a actelor de procedură, ci dispozițiile art. 104 C. proc. civ.,

pe care instanța de apel le-a interpretat și aplicat în mod corect. În raport de

aceste prevederi legale, data declarării apelului în cauză este data poștei aflată

pe plicul, respectiv data de 17 decembrie 2010, care se situează înăuntrul termenului

prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. pentru declararea căii de atac.

Prin urmare, Înalta Curte

apreciază că excepția tardivității declarării apelului a fost corect soluționată

de instanța de apel, recursul formulat de reclamant împotriva încheierii de ședință

din 20 februarie 2012 fiind nefundat.

cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat plata prețului

de piață (valoarea de circulație) al imobilului situat în București, sector 1, întemeindu-și

pretențiile deduse judecății pe dispozițiile art. 1337-1341 C. civ. și ale art.

50

1

din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a admis în parte pretențiile reclamantului, apreciind că

în cauză sunt incidente prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în

raport de care reclamantul este îndreptățit la plata prețului de piață al imobilului,

astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Curtea de Apel, admițând

apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a considerat că pretențiile

reclamantului pot fi circumscrise prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001, în temeiul cărora este îndreptățit la restituirea prețului actualizat

al imobilului în litigiu, iar nu la plata prețului de piață al bunului, așa cum

a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Criticile formulate prin

motivele de recurs, prin care reclamantul susține că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a acestor dispoziții legale, nu sunt fondate.

Potrivit art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată: „Cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite

de plata taxei de timbru.

Alin. (2

1

)

al aceluiași articol prevede: „Cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect

restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxele de timbru”.

Tot astfel, potrivit

art. 50

1

: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Prin urmare, printr-o

normă specială, de strictă interpretare, legiuitorul a reglementat dreptul de a

beneficia de restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, așa cum în mod expres prevăd normele anterior citate.

Or, este necontestat în

cauză că reclamantul a dobândit imobilul din București, sector 1, în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă

nr. 8698 din 06 iunie 2006, Judecătoria sectorului 1 București, a constatat nulitatea

absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare și a obligat pe pârâtul M.C.G.

să lase reclamantului R.I.H. în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul

situat în București, sector 1.

Sentința pronunțată de

Judecătoria sector 1 București a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 146

din 06 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1403 din 3 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

În cuprinsul acestor hotărâri

s-a reținut că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor preluate cu

titlu de către stat și, prin urmare, nu putea fi vândut cumpărătorului

M.C.G. în temeiul Legii

nr. 112/1995. Instanțele au constatat, de asemenea, pe baza probelor administrate,

că pârâtul M.C.G. nu se poate prevala de buna sa credință pentru a salva actul juridic

de la sancțiunea nulității.

Prin urmare, printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul de proprietate al reclamantului, statuându-se

că acest contract a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de

vreme ce imobilul ce a făcut obiectul actului juridic constatat nul nu putea fi

înstrăinat în temeiul actului normativ menționat, nefăcând parte din categoria de

imobile ce puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Această împrejurare se

circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, iar nu celei reglementate de dispozițiile art. 50

1

care

vizează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a beneficia de restituirea

prețului de piață al imobilului.

În consecință, câtă vreme

nu este îndeplinită condiția prevăzută de art.

50

1

din Legea nr. 10/2001,

și anume aceea ca actul de vânzare-cumpărare, ulterior desființat să fi fost încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamantul nu poate beneficia,

așa cum în mod corect a decis instanța de apel, de restituirea prețului de piață

al apartamentului în litigiu.

Textul art.

50

1

nu face nici o distincție

între prevederile Legii nr. 112/1995 sub aspectul determinării acelora care ar fi

trebuit să fie respectate la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, ulterior desființate,

pentru ca titularii respectivelor contracte să poată beneficia de restituirea prețului

de piață al imobilului. De aceea, susținerile recurentului în sensul că textul legal

menționat ar avea în vedere numai respectarea prevederilor art. 9 și 10 din

Legea nr. 112/1995 (condiție îndeplinită în cazul său) nu pot fi primite, interpretarea

logică a textului bazată pe regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,

contrazicând aceste afirmații.

Tot astfel, față de puterea

de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești anterioare, nu pot fi

primite criticile prin care, contrar celor reținute de instanțe în soluționare litigiilor

precedente, reclamantul ar fi dat dovadă de bună credință la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va r

espinge

ca nefondat recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 20 februarie 2012

și împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul M.C.G. împotriva încheierii de ședință din 20 februarie

2012 și împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.