ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3010/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 06 iulie 2009, reclamantul M.C.G. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General și Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții în solidar, să-i restituie valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 1, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, imobil pe care reclamantul l-a cumpărat, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997, încheiat cu SC H.N. SA, în calitate de mandatar al pârâtei Primăria Municipiului București.

La data de 15 octombrie 2009, pârâta Primăria Municipiul București a formulat o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de beneficiar al sumelor obținute din vânzarea imobilului în litigiu. Prin sentința civilă nr. 1669 din 02 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea, doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 294.070 euro, în echivalent RON data plății și a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că, prin art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Ministerul Finanțelor Publice i s-a conferit o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desființat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare. Pe fondul litigiului, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 8698 din 06 iunie 2006, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac exercitate, Judecătoria sectorului 1 București, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat din 30 ianuarie 1997 între Primăria Municipiului București și M.C.G., acesta din urmă fiind obligat să lase reclamanților din acel litigiu - R.I.H.

și R.A. - în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în București, sector 1. Sunt incidente în ceea ce privește obligația de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului, fost proprietar al imobilului, dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care reclamantul este îndreptățit la restituirea valorii de circulație a imobilului - 249.070 euro, în echivalent în RON la data plății - astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța a constatat că, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții.

Cum acțiunea a fost respinsă în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, cererea acesteia de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice este neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. La termenul de judecată de la 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția tardivității declarării apelului, iar prin decizia civilă nr. 209A din 21 mai 2012, a admis apelul formulat și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, păstrând restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Critica formulată de apelantul pârât vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive este nefondată.

În mod corect, prima instanță a reținut că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este conferită de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, republicată, în speță de dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din această lege, ce prevăd că restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Cea de-a doua critică formulată de către apelantul pârât este întemeiată.

Prin sentința civilă nr. 8698 din 06 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 10618/299/2006, irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat din 30 ianuarie 1997, între Primăria Municipiului București și reclamantul M.C.G., acesta din urmă fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în București, sector 1. S-a reținut în considerentele acestei sentințe că imobilul în discuție nu a făcut parte din categoria celor preluate cu titlu de către Statul Român și ca urmare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest apartament nu se încadra în câmpul de aplicare al prevederilor Legii nr. 112/1995, nu putea fi vândut chiriașului, contractul fiind lovit de nulitate absolută.

Față de aceste considerente, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reținute de prima instanță, întrucât în cauză s-a constatat cu autoritate de lucru judecat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestui contract. Reclamantul se află în ipoteza instituită de dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 având dreptul la restituirea prețului actualizat achitat pentru apartamentul în discuție, și nu la prețul de piață pentru acest imobil. Cum însă prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat numai prețul de piață al imobilului, iar conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, nu se va putea acorda reclamantului prețul actualizat pentru imobil. Reclamantul M.C.G. a declarat recurs î mpotriva încheierii de ședință din data de 20 februarie 2012 și împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate pe care reclamantul le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ: 1. În ceea ce privește excepția tardivității declarării apelului, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 103, art. 104 și art. 86 alin. 3 C. proc. civ. Apelul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a III-a civilă pe data de 21 decembrie 2010 (după împlinirea termenului legal).

Nu există în dosar nici originalul plicului în care s-ar fi trimis apelul prin poștă și nici confirmări de primire, conform cerințelor trimiterii actelor de procedură prin poștă (art. 86 alin. 3 C. proc. civ.) Chiar dacă s-ar accepta ideea transmiterii, prin același plic, a unei corespondențe cu conținut diferit, vizând mai multe cauze, nu există „declarația de conținut" care se face la oficiul poștal într-o asemenea situație. Totodată, nu există nici o mențiune, nici în evidențele electronice și nici în registrul de apeluri, vizând dosarul în cauză, în sensul că acest apel a fost transmis cu scrisoare recomandată cu număr de prezentare și că, eventual, plicul s-ar afla în dosar. Adresa Tribunalului București, comunicată pe data de 19 octombrie 2011, nu are atașată copia registrului, așa cum se menționează în cuprinsul ei.

2. Pe fondul cauzei, instanța de apel a interpretat normele legale într-o modalitate de natură să golească de conținut două legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 și să elimine art. 1339 din C. civ. În textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 se prevede că beneficiază de restituirea prețului persoanele care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995. Or, aceste texte, care reglementează dreptul chiriașului de a cumpăra locuința în care locuia, sunt doar art. 9 și 10 din lege. Este evidentă culpa statului vânzător, rezultată din faptul că a vândut un bun asupra căruia s-a dovedit ulterior că nu avea un titlu valabil. Exonerarea acestuia de răspundere încălcă orice principiu de drept și normă juridică a răspunderii contractuale.

Cum Legea nr. 112/1995 nu a cuprins niciun text prin care să facă posibilă verificarea valabilității titlului statului, reclamantul putea să depună diligențe în acest sens. Abia după promulgarea Legii nr. 213/1998, s-a creat cadrul legal pentru verificarea valabilității titlului statului. Or, reclamantul a cumpărat apartamentul în anul 1997, înainte de promulgarea acestei legi, astfel încât nu i se poate imputa faptul că ar fi cunoscut sau putea să cunoască vreun viciu al titlului vânzătorului. Textul Legii nr. 1/2009 nu condiționează restituirea prețului de piață al imobilului și nu face vreo distincție între cauzele și modurile de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare. Prin urmare, instanțele nu puteau să aibă în vedere decât încălcările normelor cuprinse în art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Excepția tardivității declarării apelului a fost corect soluționată de instanța de apel prin încheierea de la termenul de judecată din data de 20 februarie 2012, criticile formulate de reclamant sub acest aspect fiind nefondate.

Așa cum rezultă din dovada de primire aflată la dosarul primei instanțe, sentința civilă nr. 1669 din 02 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost comunicată pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la data de 03 decembrie 2010. Apelul declarat de acest pârât a fost înregistrat la registratura secției a IV-a a Curții de Apel București, la data de 21 decembrie 2010. Astfel cum reiese din cuprinsul adreselor aflate la dosar apel, emise de Președintele secției a IV-a a Curții de Apel București, cererea de apel formulată în cauză a fost trimisă prin poștă, cu plicul, a cărui copie se află la dosar apel, recipisa poștală aflându-se la dosar. Prin aceleași adrese se precizează că originalul plicului se află la Dosarul 49114/3/2009 întrucât acesta cuprindea cereri de apel formulate în trei cauze diferite.

Față de caracterul oficial al datelor comunicate prin adresele menționate, nu pot fi primite susținerile formulate de recurent vizând lipsa originalului plicului, a unei „declarația de conținut" la oficiul poștal și a unei mențiuni în evidențele electronice ale instanței. Nu sunt aplicabile prevederile art. 86 alin. 3 C. proc. civ., invocate de recurent, deoarece acestea vizează comunicarea de către instanță a actelor de procedură, ci dispozițiile art. 104 C. proc. civ., pe care instanța de apel le-a interpretat și aplicat în mod corect. În raport de aceste prevederi legale, data declarării apelului în cauză este data poștei aflată pe plicul, respectiv data de 17 decembrie 2010, care se situează înăuntrul termenului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ. pentru declararea căii de atac. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că excepția tardivității declarării apelului a fost corect soluționată de instanța de apel, recursul formulat de reclamant împotriva încheierii de ședință din 20 februarie 2012 fiind nefundat. 2. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat plata prețului de piață (valoarea de circulație) al imobilului situat în București, sector 1, întemeindu-și pretențiile deduse judecății pe dispozițiile art. 1337-1341 C. civ. și ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte pretențiile reclamantului, apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în raport de care reclamantul este îndreptățit la plata prețului de piață al imobilului, astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Curtea de Apel, admițând apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a considerat că pretențiile reclamantului pot fi circumscrise prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora este îndreptățit la restituirea prețului actualizat al imobilului în litigiu, iar nu la plata prețului de piață al bunului, așa cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Criticile formulate prin motivele de recurs, prin care reclamantul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale, nu sunt fondate. Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată: „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Alin. (2 1 ) al aceluiași articol prevede: „Cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”. Tot astfel, potrivit art. 50 1 : „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Prin urmare, printr-o normă specială, de strictă interpretare, legiuitorul a reglementat dreptul de a beneficia de restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, așa cum în mod expres prevăd normele anterior citate. Or, este necontestat în cauză că reclamantul a dobândit imobilul din București, sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 8698 din 06 iunie 2006, Judecătoria sectorului 1 București, a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare și a obligat pe pârâtul M.C.G. să lase reclamantului R.I.H. în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în București, sector 1. Sentința pronunțată de Judecătoria sector 1 București a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 146 din 06 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1403 din 3 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În cuprinsul acestor hotărâri s-a reținut că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor preluate cu titlu de către stat și, prin urmare, nu putea fi vândut cumpărătorului M.C.G.

în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanțele au constatat, de asemenea, pe baza probelor administrate, că pârâtul M.C.G. nu se poate prevala de buna sa credință pentru a salva actul juridic de la sancțiunea nulității. Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul de proprietate al reclamantului, statuându-se că acest contract a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce imobilul ce a făcut obiectul actului juridic constatat nul nu putea fi înstrăinat în temeiul actului normativ menționat, nefăcând parte din categoria de imobile ce puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Această împrejurare se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu celei reglementate de dispozițiile art. 50 1 care vizează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului. În consecință, câtă vreme nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, și anume aceea ca actul de vânzare-cumpărare, ulterior desființat să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamantul nu poate beneficia, așa cum în mod corect a decis instanța de apel, de restituirea prețului de piață al apartamentului în litigiu.

Textul art. 50 1 nu face nici o distincție între prevederile Legii nr. 112/1995 sub aspectul determinării acelora care ar fi trebuit să fie respectate la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, ulterior desființate, pentru ca titularii respectivelor contracte să poată beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului. De aceea, susținerile recurentului în sensul că textul legal menționat ar avea în vedere numai respectarea prevederilor art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995 (condiție îndeplinită în cazul său) nu pot fi primite, interpretarea logică a textului bazată pe regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, contrazicând aceste afirmații.

Tot astfel, față de puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești anterioare, nu pot fi primite criticile prin care, contrar celor reținute de instanțe în soluționare litigiilor precedente, reclamantul ar fi dat dovadă de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va r espinge ca nefondat recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 20 februarie 2012 și împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.C.G. împotriva încheierii de ședință din 20 februarie 2012 și împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.