ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1442/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București în data de 1 februarie 2010, reclamanta A.H. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestora, în principal, la restituirea prețului de piață al apartamentului situat în București, str. Londra, iar în subsidiar, la restituirea prețului actualizat plătit de reclamantă pentru același apartament, valori ce urmează a fi stabilite prin expertiză. În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a arătat că a achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 martie 1997, apartamentul situat în București, str. Londra.

Prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, instanța de judecată a anulat titlul de proprietate și a obligat reclamanta să lase în deplină proprietate, posesie și folosință imobilul, proprietarului recunoscut, respectiv numitului B.A.M. La data de 27 mai 2010, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare ce a fost anulat, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În ședința publică de la data de 08 octombrie 2010 pârâtul Municipiul București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție pe care instanța a unit-o cu fondul conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 20587 din 22 octombrie 2010, Judecătoria sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București. În considerente s-a reținut că prin capătul principal de cerere se solicită obligarea pârâților la prețul de circulație al imobilului și întrucât raportul de expertiză tehnică imobiliară dispus în cauză a stabilit că valoarea de circulație a imobilului este de 1.493.450 lei, s-a constatat că obiectul litigiului depășește suma de 500.000 lei, motiv pentru care, față de dispozițiile art. 159 alin. (2) C. proc. civ. și în conformitate cu dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., a fost admisă excepția de necompetență materială a judecătoriei.

Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. 55828/3/2010. Prin sentința civilă nr. 1160 din 15 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București reprezentat prin Primarul General și în consecință s-a respins acțiunea formulată împotriva acestuia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.H. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 39.941 lei reprezentând preț actualizat. S-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata prețului de piață ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Analizând excepția invocată, Tribunalul a avut în vedere că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 care în alin. (3) stabilesc că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de aceste prevederi legale, tribunalul a constatat că prin instituirea acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de art. 1337 - 1341 C. civ. urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii de prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă, Ministerul Finanțelor Publice.

Așa fiind, invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive de către pârât precum și a temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune, apare ca vădit lipsită de fundament legal, în condițiile în care prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească în ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține Ministerului Finanțelor Publice. Susținerea pârâtului în sensul că această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară este formulată în absența unui temei legal și cu ignorarea nepermisă a principiului general de drept „specialia generalibus derogant”, a fost înlăturată de tribunal.

De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său, urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice prin acțiune separată, în cazul în care nu formulează în cadrul aceluiași dosar, cerere de chemare în garanție. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător și S.E., în calitate de cumpărător, aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, strada Londra.

La data de 04 ianuarie 2002 a decedat cumpărătoarea S.E., masa succesorală rămasă de pe urma defunctei, în care se includea și dreptul de proprietate asupra imobilului anterior menționat, a revenit reclamantei A.H., astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 2002 emis de BNP - A.S.(fila 9 - dosar Jud. sect. 1) Prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător și S.E.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Din examinarea textului legal evocat, Tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează exclusiv situația acelor contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, a reținut totodată, o reglementare defectuoasă a normei menționate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Așa fiind, Tribunalul a considerat că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal evocat și de natură a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susțin o asemenea soluție juridică, astfel încât o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei norme juridice. Mai mult, trebuie avut în vedere și faptul că interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă cu scopul producerii de efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ. aplicabil pentru identitate de rațiune și în ipoteza normelor juridice, motiv pentru care dispozițiile legale anterioare menționate nu sunt incidente în cauză prin raportare la situația de fapt dedusă judecății.

Așa fiind, față de cele expuse și reținând că în prezenta cauză contractul de vânzare cumpărare a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal invocat de reclamantă și analizată în cele ce preced, nu este îndeplinită și, constatând că în cauză, contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, Tribunalul a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 39.941 lei reprezentând preț actualizat. În consecință, Tribunalul a respins cererea privind obligarea pârâtului la prețul de piață al imobilului, făcând și aplicarea art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanta A.H. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 841/ A pronunțată la 12 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârât. În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Susținerile reclamantei că prima instanță a reținut în mod eronat norma juridică aplicabilă și cadrul procesual în cauză, nu pot fi primite, întrucât, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată - 1 februarie 2010 și pretențiile din acțiune - obligarea la prețul de piață al imobilului, în principal și la prețul actualizat, în subsidiar, și invocarea deopotrivă a prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, dar și a art. 998 și urm. C. civ.

- 1337 și urm. C. civ. - prima instanță a făcut aplicarea în mod legal, a prevederilor legii speciale, în raport cu normele dreptului comun în materie de evicțiune - Legea nr. 10/2001 republicată după modificările și completările efectuate prin Legea nr. 1/2009 și care au prioritate de aplicare, nefiind permisă combinarea dreptului comun cu legea specială, potrivit adagiilor latine „specialia generalibus derogant” și „electa una via”. Prevederile art. 998 și urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nici nu aveau incidență în cauză - speța situându-se în sfera contractuală, iar nu în cea delictuală, a faptelor ilicite.

În mod legal, așadar, prima instanță a respins și excepția privind lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului Primăria Municipiului București, avându-se în vedere reglementarea specială a Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, care a conferit o astfel de legitimare pasivă, pentru restituirea prețului actualizat (conform art. 50 alin. (2) și (3) din legea nr. 10/2001) dar și a prețului de piață (art. 50 1 ). În consecință, criticile din cele două apeluri, în sensul rezolvării greșite a excepțiilor vizând calitățile procesuale pasive invocate în cauză - sunt nefondate. Susținerile reclamantei că prima instanță nu a cercetat fondul dedus judecății în temeiul prevederilor dreptului comun în materie de evicțiune și faptă ilicită - potrivit art. 1337 și urm. C. civ., și art. 998 și urm. C. civ.

- sunt greșite, aspect ce rezultă din considerentele reținute mai sus, în plus Curtea a constatat că neaplicarea textelor de lege din dreptul comun invocate au făcut obiectul de analiză în chiar considerentele sentinței apelate, reținându-se aspectul derogatoriu al legii speciale ce reglementează materia despăgubirilor foștilor chiriași - cumpărători și prioritatea de aplicare, față de dreptul comun. Critica reclamantei, în sensul că are dreptul la restituirea prețului de piață nu doar a prețului plătit actualizat, nu este fondată, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, - irevocabilă - i-a fost constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 5 martie 1997, încheiat cu eludarea art. 9 din legea nr. 112/1995 și cu rea credință.

Aplicabile astfel sunt prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, iar nu prevederile art. 50 1 din legea nr. 10/2001, care vizează situația în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul într-o acțiune în revendicare pe comparare a titlurilor, fără a se constata nulitatea contractului de vânzare - cumpărare. În consecință, reclamanta nu beneficiază de restituirea prețului de piață al imobilului. Nici criticile din apelul Ministerului Finanțelor Publice nu pot fi primite, potrivit considerentelor deja reținute pe aspectul aplicări legii speciale, care în plus, prevede în mod expres, calitatea sa procesuală pasivă în cererile formulate de chiriașii - cumpărători în instanță, aplicabile speței fiind prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

S-a considerat a fi nefondată și critica vizând greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pârâtul este partea căzută în pretențiuni, ca urmare a soluției de admitere a pretențiilor reclamantei, potrivit art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. I. În dezvoltarea recursului exercitat, reclamanta a formulat următoarele critici: Atât instanța de fond, cât și cea de apel au pronunțat hotărâri nelegale, întrucât nu există nicio dispoziție în Legea nr. 10/2001 sau în Legea nr. 1/2009 care să prevadă că prețul de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 se achită doar chiriașului cumpărător care a pierdut imobilul într-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.

Susține reclamanta că, în raport și cu jurisprudența CEDO, se impune aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001 și nu a art. 50 alin. (2) și (3), așa cum în mod greșit au reținut instanțele de fond. Mai susține recurenta reclamantă că instanțele au încălcat dispozițiile art. 1337, art. 1341 și art. 1346 C. civ., susținând că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile de drept comun în materie. II. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice susține că instanța de apel în mod greșit a respins apelul său și, în consecință, a confirmat soluția asupra calității sale procesuale pasive în cererea dedusă judecății. Recurentul arată că înțelege să reitereze prin motivele de recurs excepția arătată.

În susținerea acesteia, se prevalează de invocarea principiului relativității efectelor contractului, efecte care se produc numai între părțile contractante, întrucât acestea nici nu pot profita, dar nici dăuna unui terț. În aceste condiții, recurentul arată că nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat între autoarea reclamantei și Primăria Municipiului București, prin mandatar, SC H.N. SA, astfel că, are calitatea de terț față de acest raport juridic, fiind doar depozitarul fondului extrabugetar constituit prin vărsarea sumelor încasate de P.M.B. din operațiunile de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În baza art. 1337, art. și urm. 1341 C. civ., recurentul solicită să se instituie obligația de restituire a prețului actualizat în sarcina Primăriei Municipiului București, prin angajarea răspunderii sale pentru evicțiune decurgând din fapta unui terț.

Recurentul susține că aceste dispoziții legale nu pot fi înlăturate de la aplicare prin nicio dispoziție specială contrară, ci sunt pe deplin incidente în speța de față. Același recurent opinează că nici prevederile art. 50 din legea 10/2001 nu sunt de natură a conduce la introducerea sa în cauză și să îi acorde calitatea procesuală pasivă, cât timp obligația de răspundere pentru evicțiune are un conținut mai larg decât restituirea prețului. Or, deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar această împrejurare este de natură a conduce la angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală, deci, a Primăriei Municipiului București, față de pretențiile formulate privind restituirea prețului actualizat.

Recurentul mai învederează că în speță nu se verifică în niciun fel culpa sa, astfel că solicită instanței de recurs a avea în vedere cele ce se dispun prin art. 1.344 C. civ. O ultimă critică formulată de pârât vizează soluția instanței privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în speță culpa procesuală aparține vânzătorului, respectiv Primăriei municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, iar Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Structurând criticile formulate prin recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente: Curtea de apel a stabilit ca situație de fapt, ce nu mai poate fi reanalizată în recurs față de actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător și S.E., în calitate de cumpărător, aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, strada Londra. La data de 04 ianuarie 2002 a decedat cumpărătoarea S.E., masa succesorală rămasă de pe urma defunctei, în care se includea și dreptul de proprietate asupra imobilului anterior menționat, a revenit reclamantei A.H., astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 2002 emis de BNP - A.S. (fila 9 - dosar Jud. sect. 1) Prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin reprezentant, SC H.N.

SA, în calitate de vânzător și S.E. Față de această situație de fapt, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză. Astfel, constatarea făcută prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 martie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Totodată, dezlegările anterioare al instanțelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-50 1 din Legea nr. 10/2001, făcându-se distincție între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia. Argumentele instanțelor de fond s-au fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în litigiile anterioare, s-a invalidat contractul de vânzare-cumpărare din 05 martie 1997 încheiat de autoarea reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea prețului plătit de chiriași în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispozițiile art. 50 1 din aceeași lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995. Susținerile vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, trebuie reținute dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice”. Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu. În această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători. Reclamanta a intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința executării acestei obligații, potrivit celor deja arătate.

În consecință, în ce privește criticile ce au ca obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat că recurentul are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluționat în cauză, date fiind dispozițiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispozițiile dreptului comun. Este nefondată și critica pârâtului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de către instanța de fond. Astfel, în raport cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd ca temei al acordării cheltuielilor de judecată culpa procesuală, față de soluția tribunalului de admitere în parte a acțiunii reclamantei, critica nu poate fi primită.

Așa fiind, față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.H. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 841/ A pronunțată la 12 decembrie 2011 de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2013.