ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1442/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1442/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei sectorului 1 București în data de 1 februarie 2010, reclamanta A.H.
a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul
Economiei și Finanțelor și Primăria municipiului București, solicitând
instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestora, în
principal, la restituirea prețului de piață al apartamentului situat în
București, str. Londra, iar în subsidiar, la restituirea prețului actualizat
plătit de reclamantă pentru același apartament, valori ce urmează a fi stabilite
prin expertiză.
În motivarea cererii,
întemeiată pe dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001,
reclamanta a arătat că a achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare din 5
martie 1997, apartamentul situat în București, str. Londra.
Prin decizia civilă nr.
1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, instanța de
judecată a anulat titlul de proprietate și a obligat reclamanta să lase în
deplină proprietate, posesie și folosință imobilul, proprietarului recunoscut,
respectiv numitului B.A.M.
La data de 27 mai 2010,
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, în cuprinsul
căreia a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu a
fost parte în contractul de vânzare cumpărare ce a fost anulat, iar pe fond a
solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În ședința publică de
la data de 08 octombrie 2010 pârâtul Municipiul București a invocat excepția
lipsei calității procesuale pasive, excepție pe care instanța a unit-o cu
fondul conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr.
20587 din 22 octombrie 2010, Judecătoria sector 1 București a admis excepția
necompetenței materiale și a dispus trimiterea cauzei spre competentă
soluționare Tribunalului București.
În considerente s-a
reținut că prin capătul principal de cerere se solicită obligarea pârâților la
prețul de circulație al imobilului și întrucât raportul de expertiză tehnică
imobiliară dispus în cauză a stabilit că valoarea de circulație a imobilului
este de 1.493.450 lei, s-a constatat că obiectul litigiului depășește suma de
500.000 lei, motiv pentru care, față de dispozițiile art. 159 alin. (2) C.
proc. civ. și în conformitate cu dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ.,
a fost admisă excepția de necompetență materială a judecătoriei.
Pe rolul Tribunalului
București, cauza a fost înregistrată la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. 55828/3/2010.
Prin sentința civilă nr.
1160 din 15 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,
s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. S-a admis excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București reprezentat prin
Primarul General și în consecință s-a respins acțiunea formulată împotriva
acestuia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală
pasivă. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.H. împotriva
pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 39.941 lei reprezentând
preț actualizat. S-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata prețului
de piață ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Analizând excepția
invocată, Tribunalul a avut în vedere că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001
care în alin. (3) stabilesc că restituirea prețului de piață al imobilelor,
privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de
către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în
temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Față de aceste
prevederi legale, tribunalul a constatat că prin instituirea acestui raport
juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de
art. 1337 - 1341 C. civ. urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor
persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contractele de
vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii de prețului de
piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor
evicțiunii și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având
aceeași situație premisă, Ministerul Finanțelor Publice.
Așa fiind, invocarea
excepției lipsei calității procesuale pasive de către pârât precum și a
temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune, apare ca
vădit lipsită de fundament legal, în condițiile în care prin norme speciale
derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească în
ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține Ministerului
Finanțelor Publice.
Susținerea pârâtului
în sensul că această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici
o dispoziție specială contrară este formulată în absența unui temei legal și cu
ignorarea nepermisă a principiului general de drept „specialia generalibus
derogant”, a fost înlăturată de tribunal.
De altfel, prin
adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în
asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o primă fază,
participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la
rândul său, urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului
Finanțelor Publice prin acțiune separată, în cazul în care nu formulează în
cadrul aceluiași dosar, cerere de chemare în garanție.
Pe fondul cauzei, tribunalul
a reținut următoarele considerente:
Prin contractul de
vânzare-cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria
Municipiului București prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător
și S.E., în calitate de cumpărător, aceasta din urmă a dobândit dreptul de
proprietate asupra imobilului situat în București, strada Londra.
La data de 04
ianuarie 2002 a decedat cumpărătoarea S.E., masa succesorală rămasă de pe urma
defunctei, în care se includea și dreptul de proprietate asupra imobilului
anterior menționat, a revenit reclamantei A.H., astfel cum rezultă din
cuprinsul certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 2002 emis de BNP - A.S.(fila
9 - dosar Jud. sect. 1)
Prin decizia civilă nr.
1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,
irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare cu plata
în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin
reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător și S.E.
Potrivit
dispozițiilor art. 50 alin. (1
1
) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare,
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,
stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Din examinarea
textului legal evocat, Tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează
exclusiv situația acelor contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, a reținut totodată, o reglementare
defectuoasă a normei menționate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere
situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,
foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină
proprietate și liniștită posesie, foștilor proprietari, titlul acestora din
urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate
ale părților.
Așa fiind, Tribunalul
a considerat că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal evocat
și de natură a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală
menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea
nu susțin o asemenea soluție juridică, astfel încât o altă interpretare a
normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar
contraveni intenției legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei
norme juridice.
Mai mult, trebuie
avut în vedere și faptul că interpretarea unei norme juridice trebuie să se
facă cu scopul producerii de efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ.
aplicabil pentru identitate de rațiune și în ipoteza normelor juridice, motiv
pentru care dispozițiile legale anterioare menționate nu sunt incidente în
cauză prin raportare la situația de fapt dedusă judecății.
Așa fiind, față de
cele expuse și reținând că în prezenta cauză contractul de vânzare cumpărare a
fost declarat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Tribunalul a
apreciat că ipoteza textului legal invocat de reclamantă și analizată în cele ce
preced, nu este îndeplinită și, constatând că în cauză, contractul de vânzare -
cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 a fost încheiat cu eludarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, Tribunalul a admis în parte cererea și a
obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 39.941 lei reprezentând
preț actualizat. În consecință, Tribunalul a respins cererea privind obligarea
pârâtului la prețul de piață al imobilului, făcând și aplicarea art. 274 C.
proc. civ.
Împotriva acestei
sentințe, au formulat apel reclamanta
A.H. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Prin
decizia nr. 841/ A pronunțată la 12 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția
a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelurile
declarate de reclamantă și de pârât.
În motivarea soluției
sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Susținerile
reclamantei că prima instanță a reținut în mod eronat norma juridică aplicabilă
și cadrul procesual în cauză, nu pot fi primite, întrucât, în raport de data
formulării cererii de chemare în judecată - 1 februarie 2010 și pretențiile din
acțiune - obligarea la prețul de piață al imobilului, în principal și la prețul
actualizat, în subsidiar, și invocarea deopotrivă a prevederilor Legii nr. 10/2001
republicată, dar și a art. 998 și urm. C. civ. - 1337 și urm. C. civ. - prima
instanță a făcut aplicarea în mod legal, a prevederilor legii speciale, în
raport cu normele dreptului comun în materie de evicțiune - Legea nr. 10/2001
republicată după modificările și completările efectuate prin Legea nr. 1/2009
și care au prioritate de aplicare, nefiind permisă combinarea dreptului comun
cu legea specială, potrivit adagiilor latine „specialia generalibus derogant”
și „electa una via”.
Prevederile art. 998
și urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nici nu aveau incidență
în cauză - speța situându-se în sfera contractuală, iar nu în cea delictuală, a
faptelor ilicite.
În mod legal, așadar,
prima instanță a respins și excepția privind lipsa de calitate procesuală
pasivă a pârâtului Primăria Municipiului București, avându-se în vedere
reglementarea specială a Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009,
care a conferit o astfel de legitimare pasivă, pentru restituirea prețului
actualizat (conform art. 50 alin. (2) și (3) din legea nr. 10/2001) dar și a
prețului de piață (art. 50
1
).
În consecință,
criticile din cele două apeluri, în sensul rezolvării greșite a excepțiilor
vizând calitățile procesuale pasive invocate în cauză - sunt nefondate.
Susținerile
reclamantei că prima instanță nu a cercetat fondul dedus judecății în temeiul
prevederilor dreptului comun în materie de evicțiune și faptă ilicită -
potrivit art. 1337 și urm. C. civ., și art. 998 și urm. C. civ. - sunt greșite,
aspect ce rezultă din considerentele reținute mai sus, în plus Curtea a constatat
că neaplicarea textelor de lege din dreptul comun invocate au făcut obiectul de
analiză în chiar considerentele sentinței apelate, reținându-se aspectul
derogatoriu al legii speciale ce reglementează materia despăgubirilor foștilor
chiriași - cumpărători și prioritatea de aplicare, față de dreptul comun.
Critica reclamantei,
în sensul că are dreptul la restituirea prețului de piață nu doar a prețului
plătit actualizat, nu este fondată, având în vedere că, prin decizia civilă nr.
1045 din 12 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, -
irevocabilă - i-a fost constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din
5 martie 1997, încheiat cu eludarea art. 9 din legea nr. 112/1995 și cu rea
credință.
Aplicabile astfel
sunt prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, iar nu
prevederile art. 50
1
din legea nr. 10/2001, care vizează situația în
care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul într-o acțiune în revendicare pe
comparare a titlurilor, fără a se constata nulitatea contractului de vânzare -
cumpărare.
În consecință,
reclamanta nu beneficiază de restituirea prețului de piață al imobilului.
Nici criticile din
apelul Ministerului Finanțelor Publice nu pot fi primite, potrivit
considerentelor deja reținute pe aspectul aplicări legii speciale, care în
plus, prevede în mod expres, calitatea sa procesuală pasivă în cererile
formulate de chiriașii - cumpărători în instanță, aplicabile speței fiind
prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
S-a considerat a fi
nefondată și critica vizând greșita sa obligare la plata cheltuielilor de
judecată, în condițiile în care pârâtul este partea căzută în pretențiuni, ca
urmare a soluției de admitere a pretențiilor reclamantei, potrivit art. 274 C.
proc. civ.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
I. În dezvoltarea
recursului exercitat, reclamanta a formulat următoarele critici:
Atât instanța de
fond, cât și cea de apel au pronunțat hotărâri nelegale, întrucât nu există
nicio dispoziție în Legea nr. 10/2001 sau în Legea nr. 1/2009 care să prevadă
că prețul de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 se achită
doar chiriașului cumpărător care a pierdut imobilul într-o acțiune în
revendicare prin comparare de titluri.
Susține reclamanta că,
în raport și cu jurisprudența CEDO, se impune aplicarea dispozițiilor art. 50 alin.
(1
1
) din Legea nr. 10/2001 și nu a art. 50 alin. (2) și (3), așa cum
în mod greșit au reținut instanțele de fond.
Mai susține recurenta
reclamantă că instanțele au încălcat dispozițiile art. 1337, art. 1341 și art. 1346
C. civ., susținând că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile de drept
comun în materie.
II. În
dezvoltarea criticilor formulate, recurentul pârât Ministerul Finanțelor
Publice susține că instanța de apel în mod greșit a respins apelul său și, în
consecință, a confirmat soluția asupra calității sale procesuale pasive în
cererea dedusă judecății.
Recurentul
arată că înțelege să reitereze prin motivele de recurs excepția arătată.
În
susținerea acesteia, se prevalează de invocarea principiului relativității
efectelor contractului, efecte care se produc numai între părțile contractante,
întrucât acestea nici nu pot profita, dar nici dăuna unui terț.
În aceste
condiții, recurentul arată că nu a fost parte în contractul de vânzare
cumpărare încheiat între autoarea reclamantei și Primăria Municipiului
București, prin mandatar, SC H.N. SA, astfel că, are calitatea de terț față de
acest raport juridic, fiind doar depozitarul fondului extrabugetar constituit
prin vărsarea sumelor încasate de P.M.B. din operațiunile de vânzare cumpărare
încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În baza art. 1337, art.
și urm. 1341 C. civ., recurentul solicită să se instituie obligația de
restituire a prețului actualizat în sarcina Primăriei Municipiului București,
prin angajarea răspunderii sale pentru evicțiune decurgând din fapta unui terț.
Recurentul susține că
aceste dispoziții legale nu pot fi înlăturate de la aplicare prin nicio
dispoziție specială contrară, ci sunt pe deplin incidente în speța de față.
Același recurent
opinează că nici prevederile art. 50 din legea 10/2001 nu sunt de natură a
conduce la introducerea sa în cauză și să îi acorde calitatea procesuală
pasivă, cât timp obligația de răspundere pentru evicțiune are un conținut mai
larg decât restituirea prețului.
Or, deposedarea
reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește
condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar această
împrejurare este de natură a conduce la angajarea răspunderii vânzătorului
pentru evicțiune totală, deci, a Primăriei Municipiului București, față de
pretențiile formulate privind restituirea prețului actualizat.
Recurentul mai
învederează că în speță nu se verifică în niciun fel culpa sa, astfel că
solicită instanței de recurs a avea în vedere cele ce se dispun prin art. 1.344
C. civ.
O ultimă critică formulată
de pârât vizează soluția instanței privind obligarea sa la plata cheltuielilor
de judecată, arătând că în speță culpa procesuală aparține vânzătorului,
respectiv Primăriei municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, iar Ministerul
Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face
vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat prin
obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Structurând
criticile formulate prin recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte constată
că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru
următoarele considerente:
Curtea de apel a
stabilit ca situație de fapt, ce nu mai poate fi reanalizată în recurs față de
actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. că, prin contractul
de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 05 martie 1997 încheiat între
Primăria Municipiului București prin reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de
vânzător și S.E., în calitate de cumpărător, aceasta din urmă a dobândit
dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, strada Londra.
La data de 04
ianuarie 2002 a decedat cumpărătoarea S.E., masa succesorală rămasă de pe urma
defunctei, în care se includea și dreptul de proprietate asupra imobilului
anterior menționat, a revenit reclamantei A.H., astfel cum rezultă din
cuprinsul certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 2002 emis de BNP - A.S. (fila
9 - dosar Jud. sect. 1)
Prin decizia civilă nr.
1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,
irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare cu plata
în rate din 05 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin
reprezentant, SC H.N. SA, în calitate de vânzător și S.E.
Față de această
situație de fapt, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a
prevederilor legale incidente în cauză.
Astfel, constatarea
făcută prin decizia civilă nr. 1045 din 12 iunie 2008 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a IV a civilă, în sensul că încheierea contractului de
vânzare-cumpărare din 05 martie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii
nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat,
nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei
hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Totodată, dezlegările
anterioare al instanțelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr.
10/2001, deoarece restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de
vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul
care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului
este reglementată diferit prin prevederile art. 50-50
1
din Legea nr.
10/2001, făcându-se distincție între situația contractelor încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu
eludarea dispozițiilor acesteia.
Argumentele
instanțelor de fond s-au fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în
litigiile anterioare, s-a invalidat contractul de vânzare-cumpărare din 05
martie 1997 încheiat de autoarea reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Stabilindu-se cu
putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate
normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art.
50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea
prețului plătit de chiriași în cazul contractelor de vânzare-cumpărare
încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispozițiile art. 50
1
din
aceeași lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare
încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995.
Susținerile vizând
încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui act a
fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei
hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre
sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
În ce privește
excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, trebuie
reținute dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora
„restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor
Publice”.
Este tocmai temeiul
juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând
problema raportului dintre norma generală și cea specială.
Chiar
dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice
apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el
acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și
direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către
cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.
În
această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de
către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în
proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul
extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de
cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în
cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul
acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în
numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu
plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De
altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice și persoanele juridice, „Statul
este persoana juridică în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El
participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile
în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Ca atare,
deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care
participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații,
ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor
sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit
legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca
atare, în absența unor reprezentanți.
Cu excepția unei
dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce
este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului
reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au
pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că
Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în
tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la
fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație
către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică
creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii
proprietății bunului, de către cumpărători.
Reclamanta a
intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art.
50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a dat curs acestui
demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana
Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința executării
acestei obligații, potrivit celor deja arătate.
În
consecință, în ce privește criticile ce au ca obiect excepția lipsei calității
procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că
în mod legal instanța de apel a confirmat că recurentul are calitatea de parte
obligată în raportul juridic soluționat în cauză, date fiind dispozițiile
derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispozițiile
dreptului comun.
Este nefondată și
critica pârâtului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de
către instanța de fond.
Astfel, în raport cu dispozițiile art. 274 alin. (1)
C. proc. civ., care prevăd ca temei al acordării
cheltuielilor de judecată culpa procesuală, față de soluția tribunalului de
admitere în parte a acțiunii reclamantei, critica nu poate fi primită.
Așa fiind, față de
considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire
la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate
în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.H. și de pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului
București împotriva deciziei civile nr. 841/ A pronunțată la 12 decembrie 2011
de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și
familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 18 martie 2013.