ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2015

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 40258/3/2012 la data de 17 octombrie 2012, reclamanții F.I. și F.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei reprezentând echivalentul a 150.000 euro, la data introducerii prezentei acțiuni, valoarea menționată fiind estimată ca preț al valorii de circulație al imobilului situat în București, sector 1. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1336,1337, 1339 C. civ., Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 au dobândit de la Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R. SA, proprietatea asupra imobilului mai sus individualizat.

Prin sentința civila nr. 4002 din 28 februarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București (rămasă irevocabilă) s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea moștenitorilor foștilor proprietari, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului vânzare-cumpărare menționat. Ulterior, prin sentința civilă nr. 9461 din 14 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București (irevocabilă prin Decizia nr. 1228 din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) s-a admis acțiunea în revendicare formulată de A.S., G.S., E.R., M.S. șa (foștii proprietari), iar reclamanții din prezentul dosar au fost obligați să le lase acestora imobilul, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Reclamanții au arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel că au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. La data de 22 februarie 2013, pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiul București, a formulat întâmpinare, prin care a susținut că reclamanții solicită în mod neîntemeiat obligarea la plata prețului la „valoarea de circulație a imobilului”, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că este terț față de contractul de vânzare cumpărare. Prin sentința civilă nr. 1377 din 21 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiul București și a fost obligat pârâtul să acorde reclamanților suma de 767.965 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, sectorul 1. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut ca fiind neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., constatând că potrivit voinței legiuitorului, exprimată prin Legea nr. 1/2009, respectiv a art. 50 alin. (3), restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale se realizează de către M.E.F. (în prezent M.F.P.), din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că reclamanții au fost titularii unui bun asupra apartamentului situat în București, sector 1 compus din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, vestibul, culoar, oficiu și pivniță, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997, că la momentul încheierii contractului au fost de bună-credință, titlul statului nefiind anulat, iar contractul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și a dispozițiilor C. civ., în vigoare la acea dată. S-a constatat valabil contractul de vânzare-cumpărare al acestora, reținându-se că subdobânditorii cu titlu particular au fost de bună-credință la încheierea actului, dar s-a admis acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, iar reclamanții din prezenta cauză au pierdut dreptul de proprietate asupra bunului lor.

Art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 1/2009 arată că proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea dreptului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pe baza unei expertize de specialitate. Actul normativ sus menționat nu folosește termenul de anulare a contractelor de vânzare cumpărare, ci pe acela de desființare, care cuprinde și situația în care a fost admisă în mod irevocabil o acțiune în revendicare, anularea intervenind doar în condițiile, în care s-ar fi eludat prevederile Legii nr. 112/1995, situație care nu se regăsește în speță.

Împotriva sentinței nr. 1337 din 21 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a declarat apel pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei aprecieri a tribunalului, în sensul că M.F.P. are calitate procesuală pasivă, deoarece, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, apelantul având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., apelantul consideră că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, această dispoziție de drept comun neputând fi înlăturată prin nici o dispoziție specială,contrară.

S-au mai adus critici, potrivit cărora nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și că acest temei juridic nu justifică introducerea în prezenta cauză a M.F.P., cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, conform art. 1344 C. civ. Referitor la fondul cauzei s-a menționat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Totodată, s-a criticat de către pârât valoarea imobilului stabilită prin expertiză.

De asemenea, apelantul a arătat că în speță, operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind excesiv ca reclamanții să încaseze o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului la ora actuală. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, este unul preferențial, sporul de valoare trebuie să reprezinte diferența dintre valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului și valoarea de piață la momentul evicțiunii, în caz contrar, fiind lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Cum, imobilele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au fost cumpărate după regulile pieței imobiliare, și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criteriul de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. Invocând jurisprudența C.E.D.O., apelantul a arătat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit, la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Prin Decizia nr. 319/A din 18 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 1377 din 21 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. A dispus obligarea pârâtului să plătească intimatului-reclamant F.I. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar, în devoluțiune a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză privind stabilirea valorii de piață a imobilului conform standardelor internaționale de evaluare prevăzute de Legea nr. 10/2001.Raportul de expertiză întocmit de expert tehnic Ioniță Nicolae a fost depus la dosar la data de 29 ianuarie 2014 (filele 56-63), iar apelantul-pârât a formulat obiecțiuni ce au fost încuviințate de instanță, care, totodată, a dispus completarea probei cu înscrisuri, la dosar fiind depuse și actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1997, precum și hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a precizat că legitimarea procesuala pasivă a M.F.P. în litigiul de față este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) rap. la art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legea nr. 112/1995 care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În acest sens, au fost avute în vedere și validate apărările intimaților-reclamanți F.I. și F.M., în sensul că dispozițiile legii speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză nu își mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețul de piață al imobilului, prevederile C. civ.

care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341, 1344 C. civ.). Curtea de Apel București a reținut că, deși obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg, nu se poate reține fondat, că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict in ipotezele pentru care legea conferă legitimare procesuala pasivă M.F.P. De altfel, prin Decizia civilă nr. 138/A din 03 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, în cauza prin care reclamanții au chemat în judecată pe Statul Român, prin M.F.P., pentru restituirea prețului de piață al imobilului, s-a reținut cu putere de lucru judecat că nu acesta, ci M.F.P.

are calitate procesuală pasivă în cadrul unei asemenea cereri, așa încât, în mod corect reclamanții au formulat acțiunea de față în contradictoriu cu M.F.P., în calitate de pârât, conform prevederilor Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește soluționarea fondului litigiului, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate criticile din apel, referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit textului legal menționat mai sus, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

S-a reținut că textul evocat se referă la contracte de vânzare cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai bine caracterizat în raport de contractul de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia civilă nr. 9461 din 14 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1228 din 23 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, (filele 12 - 28 dosar Tribunalul București) reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, foștilor proprietari. De asemenea, prin sentința civilă nr. 4002 din 28 februarie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin Decizia civilă nr. 2835/A din 22 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III -a civilă, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 196 din 24 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, și critica apelantului în sensul că, cea de-a doua condiție a textului art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită, dat fiind faptul că actul de vânzare cumpărare nu a fost desființat, nefiind constatată nulitatea absolută a acestuia, deoarece articolul enunțat, care justifică restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează o asemenea ipoteză, ci dimpotrivă, textul se referă la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care îndreptățesc pe intimații-reclamanți la restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Critica apelantului în sensul că restituirea prețului de piață al imobilului constituie o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, având în vedere că prețul de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost mult inferior valorii de piață a imobilului, a fost respinsă, față de dispozițiile exprese ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care prevăd pentru ipoteza dedusă judecății îndreptățirea reclamanților la restituirea acestui cuantum. Caracterul special al acestei norme impune restituirea prețului de piață, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, astfel că nu poate fi primită nici teza susținută de apelant referitoare la modalitatea în care ar trebui calculat cuantumul despăgubirilor raportat la dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, cu respectarea și aplicarea prevederilor legii speciale.

Instanța de apel a făcut aplicarea art. 274 alin. 1 C. proc. civ., privind cheltuielile de judecată. Împotriva Deciziei nr. 319/A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs Statul Român prin M.F.P. invocând critici de nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, conform cărora, instanța de apel a considerat eronat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și că reclamanții nu au făcut dovada acestora: prima, încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1997, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea de-a doua, ca acesta (contractul) să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Intimații-reclamanți F.I. și F.M. au depus întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin M.F.P., arătând că Statul Român nu este parte în prezenta cauză. Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin M.F.P. și va respinge recursul declarat de acesta, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală în declararea acestei căi de atac, pentru considerentele ce succed: Raportul juridic dedus judecății, cu privire la petitul obligării M.F.P.

- în calitate de pârât - la restituirea prețului reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 1 a fost întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 aplicabile în cauză, dându-se eficiență principiului ,,specialia generalibus derogant”, aceasta fiind legea specială derogatorie de la dreptul comun și care creează cadrul și temeiul juridic al restituirii, prin efectul legii, desigur cu îndeplinirea condițiilor stipulate de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Este de observat, astfel, că acest raport juridic dedus judecății de către cei doi reclamanți este configurat pasiv cu Ministrul Finanțelor Publice, acesta având legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât, prin lege, este titularul obligației în ceea ce privește restituirea prețului actualizat al imobilului.

Inițial, prin acțiunea introductivă de instanță, grație principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, a fost chemat în judecată în calitate de pârât M.F.P., iar sentința instanței de fond a fost pronunțată în contradictoriu cu acest pârât. Apoi, în calea ordinară de atac, apelul a fost exercitat de către același pârât -M.F.P. - Decizia nr. 319/A din 18 septembrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind pronunțată, de asemenea, în contradictoriu cu acesta. Or, în recurs - cale extraordinară de atac- s-a solicitat instanței supreme examinarea recursului de către Statul Român prin M.F.P., acesta nefiind parte în proces. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între cel care formulează cerere (în speță, calea de atac) și persoana obligată în același raport juridic.

Altfel spus, nu poate exercita o calea de atac persoana care nu a figurat în proces, în acest sens fiind aplicabile dispozițiile procedurale prevăzute de art. 316, prin analogie cu dispozițiile art. 294 C. proc. civ. de la 1865. Ca atare, aplicabilitatea în recurs a dispozițiilor privind judecata în apel și în primă instanță este prevăzută expres, prin voința legiuitorului. Norma juridică reglementată de art. 316 stipulează că,,dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”. Așa fiind, în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Stabilirea calității procesuale derivă din clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial și anume, în speță, natura obligației sumei de bani reprezentând prețul imobilului și, legat de configurarea raportului juridic dedus judecății, izvorul acestei obligații, precum și persoanele în raport cu care se deslușește acesta. În Legea nr. 10/2001 nu se prevede obligativitatea Statului Român, prin M.F.P. de a restitui prețul imobilului, astfel că, rezultă fără putință de tăgadă că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului. Așa fiind, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin M.F.P. invocată de intimații-reclamanți F.I. și F.M. și, pe cale, de consecință va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca fiind formulat de o persoană care nu are calitate procesuală activă, în declararea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin M.F.P. invocată de intimații-reclamanții F.I. și F.M. Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.-D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 319/A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, în declararea recursului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.