ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 750/2014

Asupra recursului civil de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 02 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General și M.F.P., solicitând obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 500.000 lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, sector 2, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii , reclamanta a arătat că a fost proprietara unui apartamentului situat în București, sector 2, dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 20 februarie 2007, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Fostul proprietar al imobilului, A.G.M., a promovat în instanță o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ. de la 1864, prin care a solicitat să fie obligată cumpărătoarea D.A. să îi lase în deplină proprietate și posesie acest imobil, având în vedere faptul că titlul statului nu era un titlu valabil și, în consecință, vânzarea apartamentului către reclamantă nu îi este opozabilă. Acțiunea civilă a fost continuată de moștenitorul reclamantului, G.A.D. Acțiunea a făcut obiectul Dosarului nr. 21225/3/2008 și chiar dacă la fond acțiunea a fost respinsă, prin decizia instanței de apel, confirmată de instanța Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul a fost soluționat definitiv și irevocabil în sensul admiterii acțiunii.

Astfel, prin hotărârea instanțelor judecătorești a fost invalidat titlul de proprietate al reclamantei reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare din 20 februarie 2007 și, în consecință, imobilul situat în București, sectorul 2, a trecut în proprietatea lui G.A.D., reclamanta fiind obligată să-i lase acestuia imobilul în deplină proprietate și linistitiă posesie.

Reclamanta a invocat ca temei de drept al acțiunii sale prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Prin cererea depusă la data de 09 noiembrie 2011 reclamanta a evaluat provizoriu imobilul la suma de 789.474 lei, valoare față de care tribunalul a constatat că este competent material să soluționeze cererea. Ulterior, în ședința publică de la 07 decembrie 2011, reclamanta a precizat că temeiul de drept al cererii este art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În cauză au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară. Concluziile expertizei, întocmite de expert S.S., au fost în sensul că valoarea de piață a apartamentului în litigiu la momentul efectuării expertizei (ianuarie 2012) este de 432.330 lei, echivalentul sumei de 99.755 euro. Prin sentința civilă nr. 784 din 04 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și M.F.P. și a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamantă a prețului de 17.523.629 lei, achitat pentru imobilul situat în București, sector 2, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 decembrie 1996 și actului adițional la contract din 20 februarie 1997, actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data plății la zi.

S-a respins cererea reclamantei privind obligarea în solidar a pârâților la plata prețului de piață al imobilului situat în București, sector 2, ca neîntemeiată. S-a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 1838/23 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin mandatar SC F. SA, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucuresti, sector 2, în schimbul plății sumei de 16.351.842 lei cu titlu de preț.

Prin decizia civilă nr. 316A/19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de fostul proprietar, A.G.M., și continuată de moștenitorul acestuia, G.A.D., și a fost obligată pârâta D.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, reținându-se nevalabilitatea titlului statului, instanța apreciind, totodată, ca titlul invocat de reclamant este preferabil celui deținut de pârâtă.

Tribunalul a reținut că, deși contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamantei nu a fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității, prin Decizia civilă nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie s-a constatat că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995 și deci înstrăinate, și s-a apreciat că această ipoteză nu se regăsește în speță; în consecință, acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 50 1 coroborat cu art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Tribunalul a reținut că ipoteza reglementată de textului legal evocat, vizează exclusiv situația acelor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin ho tărâri judecătorești definitive și irevocabile, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Tribunalul a considerat că aceasta este interpretarea corectă a textului normativ, de natură a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susțin o asemenea soluție juridică, astfel încât o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei norme juridice. În consecință, reținând că în prezenta cauză s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că titlul reclamantei - contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal invocat de reclamantă, nu este îndeplinită.

Tribunalul nu a primit susținerea reclamantei referitoare la realizarea condițiilor cumulative prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, vizând existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. A apreciat că această cerință nu este îndeplinită, atât timp cât s-a reținut cu putere de lucru judecat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că imobilul nu putea fi înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât nu îi erau aplicabile dispozițiile acestei legi. În acest sens, au fost avute în vedere considerentele Deciziei civile nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în cuprinsul cărora s-a menționat că imobilul nu a fost preluat cu titlu, deci nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 și în consecință acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi.

Tribunalul a apreciat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea unei condiții esențiale prevăzută de Legea nr. 112/1995, astfel că aceasta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, ci doar a prețului actualizat circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și care se regăsește în cauză. Potrivit art. 13 pct. 6 lit. a) din Legea nr. 112/1995, la dispoziția M.F.P. se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

De asemenea în conformitate cu dispozițiile art. 41 din H.G. nr. 20/1996, unitățile specializate în evaluarea și vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, vor reține din prețul vânzării un comision de 1% iar restul sumei va fi virat la Trezoreria Statului. În consecință, prețul imobilului vândut către reclamantă a intrat în conturile M.F.P. unde s-a constituit un fond extrabugetar a cărui destinație a fost stabilită, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca fiind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora obligația de restituire a prețului imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, revine M.F.P., tribunalul a constatat că a fost instituită o răspundere specială pentru evicțiune, derogatorie de la dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864, astfel că potrivit principiului specialia generalibus derogant s-a reținut în cauză doar obligația M.F.P. de a restitui prețul imobilului, neexistând temei pentru răspunderea Municipiului București, și cu atât mai puțin pentru răspunderea solidară a pârâților. Așa fiind, tribunalul a reținut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1995 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care s-a admis în parte cererea și a fost obligat pârâtul M.F.P.

la plata către reclamantă a prețului de 17.523.629 lei , achitat pentru imobilul situat în București, sector 2, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 decembrie 1996 și actului adițional la contract din 20 februarie 1997 , actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data plății fiecărei rate la zi. S-a respins cererea reclamantei privind obligarea în solidar a pârâților la plata prețului de piață al imobilului situat în București, sector 2, ca neîntemeiată. În privința cheltuielilor de judecată, s-a cerut instanței ca pârâții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert. Potrivit chitanței depuse la dosar reclamanta a achitat onorariul expertului tehnic judiciar în sumă de 600 lei, însă tribunalul a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la plata prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiză, cererea sa fiind respinsă sub acest aspect.

În consecință, tribunalul a respins și cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta D.A. și pârâtul M.F.P. În motivarea apelului declarat de reclamanta D.A., aceasta a arătat că motivarea instanței în sensul că în prezenta cauză s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că titlul reclamantei - contract de vânzare-cumpărare - a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este în totală contradicție cu probatoriul administrat în cauză. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit imobilul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fapt necontestat nici măcar de către fostul proprietar al imobilului, reclamant în acțiunea în revendicare.

De asemenea, Decizia civilă nr. 316/A din 19 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a dat câștig de cauză moștenitorului fostului proprietar, nu a cuprins nici o statuare referitoare la o rea-credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, așa cum nu s-a făcut referire nici la o încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului. La baza soluției instanței a stat exclusiv compararea titlurilor, fiind preferat titlul reclamantului, fost proprietar, în lumina practicii C.E.D.O în acea perioadă. Prin urmare, în mod greșit a ajuns instanța la concluzia că titlul său a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care în nici unul dintre înscrisurile din dosarul cauzei nu se reține acest aspect.

Reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate și admiterea cererii, astfel cum a fost precizată. În motivarea apelului său, pârâtul M.F.P., a arătat că în mod greșit instanța a apreciat că M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauză, stabilind în sarcina sa obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. A arătat că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț. A mai susținut că stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

A arătat că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiul având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză. Așa fiind, calitate procesuală pasivă în cauză nu poate avea într-o astfel de acțiune decât vânzătorul (în speță Primăria Municipiului București), nicidecum M.F.P., care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.

Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar instituind prevederi cu caracter procesual și în plus referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză) și nu ale unui act juridic (contractul fiind conform art. 969 C. civ., legea părților). Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite la restituirea prețului și M.F.P., care numai administrează fondul cu această destinație.

Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P., ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ., or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat în alte situații - când a urmărit în interes general schimbarea unui debitor prin novațiune -, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres în actul normativ respectiv, novațiunea. Pârâtul M.F.P. a conchis că Municipiul București prin Primarul General are calitate procesuală pasivă și a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a arătat că în mod greșit instanța a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă în cauză, mai ales în situația în care contractul a fost desființat cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei credințe la momentul încheierii contractului. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P., cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, în cauză neexistând culpa M.F.P. Pârâtul M.F.P. a mai invocat și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cu care, „dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Municipiul București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii. A solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, prin Decizia nr. 239/A din 03 iulie 2013, a admis apelul declarat de reclamantă D.A., împotriva sentinței civile nr. 784 din 04 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Bucureșt, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că, urmare a admiterii în parte a acțiunii, l-a obligat pe pârâtul M.F.P. la plata, către reclamantă, a sumei de 432.330 lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, sector 2. A obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A menținut soluția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

A respins, ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.F.P., cu sediul în București, Sector 6 împotriva sentinței civile nr. 784 din 04 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cererea dedusă judecății are ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului - apartament, situat în Bucuresti, sector 2, dobândit de reclamantă în baza contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 23 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC F. SA.

Prin Decizia civilă nr. 316/A din 19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de fostul proprietar, A.G.M., și continuată de moștenitorul acestuia, G.A.D., s-a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului (Decretul nr. 92/1950) și a fost obligată pârâta D.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare menționat. Prima instanță a reținut în cauză legitimarea procesuală pasivă a pârâtului M.F.P., a admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul la plata prețului achitat pentru imobil, actualizat cu rata inflației, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul a criticat sentința, susținând că nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, în timp ce reclamanta a susținut că este îndreptățită la plata prețului de piață al imobilului, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, iar nu doar a prețului actualizat. Instanța de apel a constatat că este nefondată critica referitoare la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului în speța dedusă judecății, în raport de art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 și de O.U.G. nr. 221/2008. Aceste prevederi legale au caracter de norme speciale și derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința legitimării procesuale pasive în restituirea prețului (de piață sau actualizat), prevederile C. civ.

care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337 C. civ.), respectiv principiile efectelor nulității actelor juridice, invocate de apelant. Susținerea pârâtului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia ca prevederile Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele pentru care legea specială conferă legitimare procesuală pasivă M.F.P. De asemenea, față de prevederile exprese ale textului legal menționat, care stabilesc legitimarea procesuală pasivă a pârâtului, sunt nefondate criticile referitoare la nerespectarea prevederilor Codului civil referitoare la novație.

Argumentul pârâtului în sensul că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite la restituire și M.F.P., nu poate fi primit, deoarece textul menționat este clar, neechivoc și nu poate fi susceptibil de nici o interpretare în sensul celor susținute de apelant. De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o prima fază participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută, împotriva M.F.P.

prin acțiune separată, în cazul in care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995 prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P.(art. 13 alin (6)). Instanța de apel a reținut că criticile intitulate de pârât ca fiind referitoare la fondul litigiului privesc în realitate tot legitimarea procesuală pasivă, fiind nefondate, pentru considerentele deja menționate.

Cu privire la apelul reclamantei, instanța de apel a reținut următoarele: Prima instanță a apreciat că reclamanta este îndreptățită doar la restituirea prețului actualizat al imobilului, motivat de faptul că prin Decizia civilă nr. 316/A din 19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, (prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar), s-a reținut că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță; în consecință, a reținut tribunalul, actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, fiind încidente în cauză prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a criticat sentința tribunalului, susținând că în cauză se regăsește ipoteza prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece hotărârea judecătorească menționată nu a făcut referire la încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și nici nu a statuat reaua credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Textul legal enunțat se referă la contracte de vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat că ar fi fost lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract. În cauză, prin hotărârea judecătorească irevocabilă la care s-a raportat prima instanță, s-a admis cererea formulată de fostul proprietar și a fost obligată pârâta D.A.

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin hotărârea respectivă nu s-a anulat contractul de vânzare cumpărare, acesta fiind însă desființat implicit prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, ceea ce atrage incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Admiterea acțiunii în revendicare a avut la bază o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale din perspectiva deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008, pornind de la premisa existenței a două titluri valabile. Astfel, în considerentele deciziei instanței de recurs s-a reținut că, ”În mod corect instanța de apel, constatând preluarea fără titlu valabil a imobilului în cauză și nedesființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1005 (titlu exhibat de D.A.

și nedesființat în instanță), a făcut referire, la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație în recurs în interesul legii”. ”În speță, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în mod corect a reținut instanța de apel dreptul reclamantului de a i se restitui bunul imobil asupra căruia i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și irevocabil dreptul de proprietate”.

S-a reținut că,” în aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de libertate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriașa cumpărătoare, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat.” În opinia Curții, considerentele din cuprinsul deciziei din apel la care s-a raportat tribunalul în fundamentarea soluției de admitere în parte a acțiunii, referitoare la faptul că ”numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță”, nu atrag incidența în cauză a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece textul legal menționat se referă la contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respectiv a dispozițiilor art. 9-14 din această Lege, iar nu a condiției prevăzute de art. 1, care vizează domeniul de aplicare al legii.

Dacă s-ar interpreta astfel, ar însemna că norma prevăzută de art. 50 1 nu ar mai produce nici un efect, deoarece toate contractele ar fi nelegale câtă vreme titlul statului, în accepțiunea Legii nr. 112/1995 nu poate fi considerat ca fiind unul valabil din perspectiva prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, regulă de interpretare conținută de art. 978 C. civ., pentru interpretarea convențiilor, aplicabilă pentru identitate de rațiune și în cazul interpretării normei de drept civil.

În consecință, instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 50 1 , care o îndreptățesc pe reclamantă la restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și, în consecință, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că, urmare a admiterii în parte a acțiunii, l-a obligat pe pârâtul M.F.P. la plata sumei de 432.330 lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, sector 2, conform raportului de expertiză efectuat în primă instanță de expert S.S.. În baza art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., dat fiind că prin admiterea cererii, pârâtul a căzut în pretenții, în sensul textului legal enunțat, instanța de apel l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert și a menținut soluția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul-pârât M.F.P., în dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut următoarele: (1) Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în raport de considerentele Deciziei nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civila, irevocabilă prin Decizia civila nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză care nu se regăsește în speță, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, în cauză fiind incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A susținut că soluția instanței de apel este greșită, având în vedere faptul că noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece altfel s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar. (2) În mod greșit, instanța de apel a menținut soluția de admitere a acțiunii in contradictoriu cu M.F.P., apreciind ca acesta ar avea legitimare procesuala pasiva in cauza. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita si nici dauna unui terț.

Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998 dintre reclamanți si Primăria Municipiului București este terț fata de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din C. civ., trebuia instituită răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț iar aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile în litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P.

și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piața. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totala a vânzătorului, Primăria Muncipiului București și nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., concluzie ce se impune și în raport de dispozițiile art. 1344 C. civ. Pentru argumentele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

și modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. (3) Recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel a stabilit obligația de plata a prețului de piață în sarcina M.F.P. în mod nelegal susținând că, în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, reaua credință, atâta a vânzătorului cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect reținut în Decizia civila nr. 316/A din 19 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Nu există o hotărâre judecătoreasca prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceștia nedepunând minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau sa-l achiziționeze, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În cauză nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. De vreme ce reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, M.F.P.

nu poate fi obligat la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului. Recurentul-pârât a susținut că în mod eronat a fost obligat la plata sumei de 432.330 lei reprezentând prețul de piață al imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în prima instanță și că în faza procesuală a apelului trebuia efectuată o nouă expertiză, la evaluarea imobilului trebuind să fie avute în vedere corecții impuse de scăderea pieții imobiliare, situația litigioasă a procesului, raportul cerere/ofertă etc., care n-au fost luate în considerare la efectuarea expertizei de la fond. Recurentul-pârât a susținut că prețul de circulație stabilit este exagerat de mare, în speță operând îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta fiind în situația de a încasa o valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Recurentul-pârât a făcut referire la jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, cauza Wulpe; cauza Stoyanova si Ivanov) și a susținut că statuările instanței de contencios european sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține că, în situația în care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotită proporțională și conformă Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului. Recurentul-pârât a solicitat, pentru motivele expuse, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu M.F.P. Referitor la obligarea pârâtului M.F.P.

la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 600 lei a susținut că hotărârea este nelegală, având in vedere ca nu a dat dovada de rea credință, neglijență și că nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi sancționat procedural prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată și, neexistând culpă procesuală în sensul art. 274 C. pr.civ., este neîntemeiată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed. Critica recurentului-pârât în sensul că nu M.F.P. ci Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă în speță, deoarece acesta a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, nu poate fi primită.

Calitatea procesuală pasivă a M.F.P. - în cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriași cu eludarea sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile - este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.), invocate de recurentul-pârât nu-și găsesc aplicarea în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului , deoarece litigiul de față nu este fundamentat pe instituția răspunderii pentru evicțiune reglementată de C. civ. ci pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în mod expres calitate procesuală pasivă M.F.P.

Nu sunt fondate nici criticile recurentului-pârât în sensul că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda prețul de piața și că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în raport de considerentele Deciziei nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a reținut că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză care nu se regăsește în speță deoarece această statuare a instanței este scoasă din context de către recurentul-pârât pentru a susține alegația că în cauză sunt incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/995.

Astfel, prin considerentele Deciziei nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a fostului proprietar împotriva reclamantei din prezenta cauză s-a reținut că „circumstanțele concrete ale speței, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care pârâta ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul său, în judecarea cererii în revendicare, pentru că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță” precum și că „buna-credință a pârâtei-cumpărătoare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, pers se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a reclamantului”,statuându-se totodată că „intimata-pârâtă D.A.

este deținătoare a unui titlu asupra imobilului în litigiu, necontestat în termenul impus de fostul art. 46 din Legea nr. 10/2001”, astfel că „dispune, la rândul ei, de un bun în sensul Convenției”. Contrar susținerilor recurentului-pârât, ambele condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului către cumpărătorul chiriaș sunt îndeplinite.

Reclamanta din prezentul dosar a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, a dmiterea acțiunii în revendicare având la bază o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, în sensul identificării existenței unor „bunuri actuale” - ca noțiune autonomă dezvoltată de Curtea Europeană - în patrimoniul părților aflate în conflict juridic, a unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora și analizării justificării acestei ingerințe precum și pe respectarea obligațiilor pozitive și negative ce incumbă statului, dându-se câștig de cauză fostului proprietar (Decizia nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civila, irevocabilă prin Decizia civila nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În plus, nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în termenul special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, acesta s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate în prezentul litigiu aspecte referitoare la buna sau reaua credință a părților contractante la momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor dispoziții legale sub imperiul cărora actul a fost perfectat. În concluzie, susținerile recurentului-pârât în sensul că reclamanta din prezentul dosar nu ar fi dovedit buna credință la încheierea contractului și că actul juridic nu ar fi fost perfectat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu se justifică. Cea de-a două condiție pentru obținerea prețului de piață de către cumpărătorul ce a pierdut imobilul este, de asemenea, îndeplinită.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă a fost desființat în sensul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, noțiunea de „desființare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desființarea” actului juridic ca efect al exercitării unei acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea în rezoluțiune ș.a.). „Desființarea” actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni în revendicare.

Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.” De altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și situația acțiunilor în revendicare, este explicabilă în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului în ceea ce privește pierderea bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea are loc ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind practic aceleași este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație și în cazul cumpărătorului care a încheiat actul cu eludarea aceleiași legi, pierzând bunul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la una dintre cele două forme de reparație (preț de piață al imobilului, preț reactualizat), după cum se încadrează în una dintre cele două ipoteze enunțate mai sus, întrucât dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional interzic orice formă de discriminare.

În concluzie, ambele condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru obținerea prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite în speță astfel că instanța de apel, reținând că efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare au încetat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovată de fostul proprietar și că actul este desființat ca efecte, a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie. În acest context apare ca nefondată critica recurentului-pârât referitoare la imposibilitatea obligării sale la plata către reclamantă a prețului de piață al imobilului, pe motiv că nu s-ar fi dovedit existența unei hotărâri de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la criticile recurentului-pârât care vizează faptul că, în mod eronat a fost obligat la plata sumei de 432.330 lei reprezentând prețul de piață al imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în prima instanță și că în faza procesuală a apelului trebuia efectuată o nouă expertiză, la evaluarea imobilului trebuind să fie avute în vedere corecții impuse de scăderea pieții imobiliare, situația litigioasă a procesului, raportul cerere/ofertă etc., care n-au fost luate în considerare la efectuarea expertizei de la fond precum și că prețul de circulație stabilit este exagerat de mare, în speță operând îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, sunt de reținut următoarele: În faza procesuală a fondului pârâtul M.F.P.

nu a formulat nici un fel de obiecțiuni la raportul de expertiză (întocmit în ianuarie 2012), ale cărei concluzii au fost în sensul că prețul de piață al imobilului este de 432.330 lei. Cum împotriva sentinței tribunalului au formulat cereri de apel atât reclamanta cât și pârâtul, acesta din urmă avea posibilitatea de a solicita efectuarea unei noi expertize care să ajusteze valoarea stabilită cu coeficienții negativi de individualizare a imobilului pentru care se solicita restituirea prețului de piață, coeficienți despre care a susținut abia în faza procesuală a recursului că nu ar fi fost avuți în vedere la efectuarea expertizei în fața primei instanțe. Or, pârâtul nu a înțeles să ceară administrarea acestei probe nici prin motivele cererii sale de apel, nici ca apărare, prin formularea întâmpinării la apelul declarat de reclamantă, deși, potrivit art. 294 - 298 C. proc.

civ., instanța de apel, urmare a formulării unei asemenea cereri - în cazul în care ar fi apreciat necesar - ar fi putut încuviința refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, eventual efectuarea unei noi expertize, corecția prețului de piață invocat de pârât neputându-se realiza decât prin completarea sau efectuarea unei noi expertize, nesolicitată însă în cauză de partea interesată.

Așa fiind, recurentul-pârât nu poate invoca critici vizând această chestiune în faza procesuală a recursului, sens în care nu poate fi pusă în discuție îmbogățirea fără just temei a reclamantei față de despăgubirile acordate în conformitate cu dispozițiile normative menționate, reprezentând contravaloarea prețului de piață al imobilului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, cu atât mai mult cu cât pun în discuție interpretarea probelor, respectiv a raportului de expertiză, sau constituie simple afirmații privind declinul prețurilor actuale în materie imobiliară, nesusceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Nici critica vizând obligarea pârâtului M.F.P.

la plata cheltuielilor de judecată nu este fondată, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Culpa procesuală este determinată de atitudinea părții pe parcursul procesului. În sarcina pârâtului nu ar fi fost impusă obligația plății cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantei, conform art. 275 C. proc. civ., or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții legale atâta timp cât, chiar și în recurs, acesta contestă dreptul reclamantei la plata sumelor în cauză. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge ca atare, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 239/A din 03 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 martie 2014.