ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 750/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 750/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului civil de față constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data

de 02 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin

Primar General și M.F.P., solicitând obligarea în solidar a pârâților la plata

sumei de 500.000 lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în

București, sector 2, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

În

motivarea cererii

,

reclamanta a arătat că a fost proprietara unui apartamentului situat în

București, sector 2, dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare

autentificat din 20 februarie 2007, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Fostul

proprietar al imobilului, A.G.M., a promovat în instanță o acțiune în

revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ. de la

1864, prin care a solicitat să fie obligată cumpărătoarea D.A. să îi lase în

deplină proprietate și posesie acest imobil, având în vedere faptul că titlul

statului nu era un titlu valabil și, în consecință, vânzarea apartamentului

către reclamantă nu îi este opozabilă. Acțiunea civilă a fost continuată de

moștenitorul reclamantului, G.A.D.

Acțiunea

a făcut obiectul Dosarului nr. 21225/3/2008 și chiar dacă la fond acțiunea a

fost respinsă, prin decizia instanței de apel, confirmată de instanța Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dosarul a fost soluționat definitiv și irevocabil

în sensul admiterii acțiunii.

Astfel,

prin hotărârea instanțelor judecătorești a fost invalidat titlul de proprietate

al reclamantei reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare din 20

februarie 2007 și, în consecință, imobilul situat în București, sectorul 2, a

trecut în proprietatea lui G.A.D., reclamanta fiind obligată să-i lase acestuia

imobilul în deplină proprietate și linistitiă posesie.

Reclamanta

a invocat ca temei de drept al acțiunii sale prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit

cărora „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate în

baza Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.”

Prin

cererea depusă la data de 09 noiembrie 2011 reclamanta a evaluat provizoriu

imobilul la suma de 789.474 lei, valoare față de care tribunalul a constatat că

este competent material să soluționeze cererea. Ulterior, în ședința publică de

la 07 decembrie 2011, reclamanta a precizat că temeiul de drept al cererii este

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În cauză

au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară.

Concluziile expertizei, întocmite de expert S.S., au fost în sensul că valoarea

de piață a apartamentului în litigiu la momentul efectuării expertizei (ianuarie

2012) este de 432.330 lei, echivalentul sumei de 99.755 euro.

Prin sentința civilă nr. 784 din 04

aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis

în parte cererea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primar General și M.F.P. și a fost obligat pârâtul M.F.P.

la plata către reclamantă a prețului de 17.523.629 lei, achitat pentru imobilul

situat în București, sector 2, conform contractului de vânzare-cumpărare cu

plata în rate din 23 decembrie 1996 și actului adițional la contract din 20 februarie

1997, actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data plății la

zi. S-a respins cererea reclamantei privind obligarea în solidar a pârâților la

plata prețului de piață al imobilului situat în București, sector 2, ca

neîntemeiată. S-a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată,

ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare - cumpărare

cu plata în rate nr. 1838/23 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

cu Primăria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin mandatar SC F. SA,

reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în

Bucuresti, sector 2, în schimbul plății sumei de 16.351.842 lei cu titlu de

preț.

Prin

decizia civilă nr. 316A/19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin Decizia

nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de

fostul proprietar, A.G.M., și continuată de moștenitorul acestuia, G.A.D., și a

fost obligată pârâta D.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996,

reținându-se nevalabilitatea titlului statului, instanța apreciind, totodată,

ca titlul invocat de reclamant este preferabil celui deținut de pârâtă.

Tribunalul

a reținut că, deși contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamantei

nu a fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității, prin Decizia

civilă nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie s-a constatat că numai imobilele preluate

cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995 și deci

înstrăinate, și s-a apreciat că această ipoteză nu se regăsește în speță; în

consecință, acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

Potrivit

dispozițiilor art. 50

1

coroborat cu art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Tribunalul

a reținut că ipoteza reglementată de textului legal evocat, vizează exclusiv

situația acelor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin ho

tărâri

judecătorești definitive și irevocabile,

apreciind că, în realitate s-a

avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în

deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora

din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de

proprietate ale părților.

Tribunalul

a considerat că aceasta este interpretarea corectă a textului normativ, de

natură a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală

menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea

nu susțin o asemenea soluție juridică, astfel încât o altă interpretare a

normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar

contraveni intenției legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei

norme juridice.

În consecință,

reținând că în prezenta cauză s-a constatat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă că titlul reclamantei - contractul de vânzare-cumpărare a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că

ipoteza textului legal invocat de reclamantă, nu este îndeplinită.

Tribunalul

nu a primit susținerea reclamantei referitoare la realizarea condițiilor

cumulative prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001, vizând existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

A

apreciat că această cerință nu este îndeplinită, atât timp cât s-a reținut cu

putere de lucru judecat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că imobilul

nu putea fi înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995,

întrucât nu îi erau aplicabile dispozițiile acestei legi.

În acest

sens, au fost avute în vedere considerentele Deciziei civile nr. 316/A din 19

mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, în cuprinsul cărora s-a menționat că imobilul nu a fost preluat cu

titlu, deci nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 și în

consecință acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi.

Tribunalul

a apreciat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu

încălcarea unei condiții esențiale prevăzută de Legea nr. 112/1995, astfel că

aceasta nu este îndreptățită la

restituirea prețului

de piață al imobilului, ci doar a prețului actualizat

circumstanțiat

ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și care se

regăsește în cauză.

Potrivit

art. 13 pct. 6 lit. a) din Legea nr. 112/1995, la dispoziția M.F.P. se

constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a

prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din sumele obținute din

vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți

integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din

valoarea apartamentelor. De asemenea în conformitate cu dispozițiile art. 41

din H.G. nr. 20/1996, unitățile specializate în evaluarea și vânzarea

apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, vor reține din prețul vânzării un

comision de 1% iar restul sumei va fi virat la Trezoreria Statului.

În

consecință, prețul imobilului vândut către reclamantă a intrat în conturile M.F.P.

unde s-a constituit un fond extrabugetar a cărui destinație a fost stabilită,

prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca fiind restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Față

de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

obligația de restituire a prețului imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995,

cu respectarea dispozițiilor acestei legi, revine M.F.P., tribunalul a

constatat că a fost instituită o răspundere specială pentru evicțiune,

derogatorie de la dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864, astfel că potrivit

principiului specialia generalibus derogant s-a reținut în cauză doar obligația

M.F.P. de a restitui prețul imobilului, neexistând temei pentru răspunderea

Municipiului București, și cu atât mai puțin pentru răspunderea solidară a

pârâților.

Așa

fiind, tribunalul a reținut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare din 23

decembrie 1995 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

motiv pentru care s-a admis în parte cererea și a fost obligat pârâtul M.F.P.

la plata către reclamantă a prețului de

17.523.629

lei

,

achitat pentru imobilul situat în

București, sector 2, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate

din 23 decembrie 1996 și actului adițional la contract din 20 februarie 1997

,

actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data plății fiecărei

rate la zi.

S-a

respins cererea reclamantei privind obligarea în solidar a pârâților la plata

prețului de piață al imobilului

situat în București, sector 2,

ca neîntemeiată.

În

privința cheltuielilor de judecată, s-a cerut instanței ca pârâții să fie

obligați la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert.

Potrivit chitanței depuse la dosar reclamanta a achitat onorariul expertului

tehnic judiciar în sumă de 600 lei, însă tribunalul a constatat că reclamanta

nu este îndreptățită la plata prețului de piață al imobilului, stabilit prin

expertiză, cererea sa fiind respinsă sub acest aspect.

În

consecință, tribunalul a respins și cererea reclamantei privind cheltuielile de

judecată constând în onorariul de expert ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat

apel reclamanta D.A. și pârâtul M.F.P.

În motivarea apelului declarat de

reclamanta D.A., aceasta a arătat că motivarea instanței în sensul că în

prezenta cauză s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că titlul

reclamantei - contract de vânzare-cumpărare - a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este în totală contradicție cu probatoriul administrat

în cauză.

Astfel, contractul de

vânzare-cumpărare prin care a dobândit imobilul a fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, fapt necontestat nici măcar de către fostul

proprietar al imobilului, reclamant în acțiunea în revendicare.

De asemenea, Decizia civilă nr. 316/A

din 19 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a dat câștig

de cauză moștenitorului fostului proprietar, nu a cuprins nici o statuare

referitoare la o rea-credință a reclamantei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, așa cum nu s-a făcut referire nici la o încălcare a prevederilor

Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului. La baza soluției instanței

a stat exclusiv compararea titlurilor, fiind preferat titlul reclamantului,

fost proprietar, în lumina practicii C.E.D.O în acea perioadă.

Prin urmare, în mod greșit a

ajuns instanța la concluzia că titlul său a fost încheiat cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care în nici unul dintre

înscrisurile din dosarul cauzei nu se reține acest aspect.

Reclamanta a solicitat admiterea

apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate și admiterea cererii, astfel

cum a fost precizată.

În

motivarea apelului său, pârâtul M.F.P.,

a arătat că în mod greșit instanța a apreciat

că M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauză, stabilind în sarcina sa

obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

A arătat că potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț.

A mai susținut că

stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea

prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei

de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. A

arătat că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată

decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al

retroactivității, astfel încât părțile să ajungă în situația în care acel act

nu s-ar fi încheiat, principiul având la bază și regula îmbogățirii fără justă

cauză.

Așa fiind, calitate

procesuală pasivă în cauză nu poate avea într-o astfel de acțiune decât

vânzătorul (în speță Primăria Municipiului București), nicidecum M.F.P., care

nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății.

Prevederile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se

acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001,

legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar instituind

prevederi cu caracter procesual și în plus referindu-se numai la efectele

faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză) și nu ale unui act

juridic (contractul fiind conform art. 969 C. civ., legea părților).

Prin modificarea alin.

(3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit determinarea sursei din care

vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca

prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele

îndreptățite la restituirea prețului și M.F.P., care numai administrează fondul

cu această destinație. Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege

s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P., ar însemna că prin lege s-ar

realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ., or, în acest

caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132

C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul

a procedat în alte situații - când a urmărit în interes general schimbarea unui

debitor prin novațiune -, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând

expres în actul normativ respectiv, novațiunea.

Pârâtul M.F.P. a

conchis că Municipiul București prin Primarul General are calitate procesuală

pasivă și a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a

arătat că în mod greșit instanța a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile

art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune

totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu

poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe

deplin aplicabilă în cauză, mai ales în situația în care contractul a fost

desființat cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei credințe la momentul

încheierii contractului.

Nici dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea

în cauză a M.F.P., cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților

de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț,

iar aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru

evicțiune totală a vânzătorului, în cauză neexistând culpa M.F.P.

Pârâtul M.F.P. a mai

invocat și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cu care, „dacă lucrul

vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză,

vânzătorul (Municipiul București) este dator să plătească cumpărătorului, pe

lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.

A solicitat admiterea

apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii, ca

neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă,

prin Decizia

nr.

239/A din 03 iulie 2013, a admis

apelul declarat de

reclamantă D.A., împotriva sentinței civile nr. 784 din 04 aprilie 2012

pronunțată de Tribunalul Bucureșt, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în

parte în sensul că, urmare a admiterii în parte a acțiunii, l-a obligat pe

pârâtul M.F.P. la plata, către reclamantă, a sumei de 432.330 lei reprezentând

prețul de piață al imobilului situat în București, sector 2.

A obligat pârâtul la plata, către

reclamantă, a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut soluția de respingere

a acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul

General.

A respins,

ca

nefondat apelul declarat de pârâtul M.F.P., cu sediul în București, Sector 6

împotriva sentinței civile nr. 784 din 04 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cererea

dedusă judecății are ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului -

apartament, situat în Bucuresti, sector 2, dobândit de reclamantă în baza

contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 23 decembrie 1996,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București,

reprezentată prin mandatar SC F. SA.

Prin Decizia

civilă nr. 316/A din 19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin Decizia

nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de

fostul proprietar, A.G.M., și continuată de moștenitorul acestuia, G.A.D., s-a

constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului (Decretul nr.

92/1950) și a fost obligată pârâta D.A. să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare

menționat.

Prima

instanță a reținut în cauză legitimarea procesuală pasivă a pârâtului M.F.P., a

admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul la plata prețului

achitat pentru imobil, actualizat cu rata inflației, în temeiul art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul a

criticat sentința, susținând că nu justifică legitimare procesuală pasivă în

cauză, în timp ce reclamanta a susținut că este îndreptățită la plata prețului

de piață al imobilului, conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar

nu doar a prețului actualizat.

Instanța de apel a

constatat că este nefondată critica referitoare la legitimarea procesuală

pasivă a pârâtului în speța dedusă judecății, în raport de art. 50 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 și de O.U.G. nr. 221/2008.

Aceste prevederi

legale au caracter de norme speciale și derogă de la dreptul comun în materie,

conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât,

în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința legitimării procesuale pasive

în restituirea prețului (de piață sau actualizat), prevederile C. civ. care

reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337 C.

civ.), respectiv principiile efectelor nulității actelor juridice, invocate de

apelant.

Susținerea pârâtului

în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai

larg, nu poate conduce la concluzia ca prevederile Legii nr. 10/2001 nu își

găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele

pentru care legea specială conferă legitimare procesuală pasivă M.F.P.

De asemenea, față de

prevederile exprese ale textului legal menționat, care stabilesc legitimarea

procesuală pasivă a pârâtului, sunt nefondate criticile referitoare la

nerespectarea prevederilor Codului civil referitoare la novație.

Argumentul pârâtului

în sensul că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit doar

determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celei

solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un raport

obligațional direct între persoanele îndreptățite la restituire și M.F.P., nu

poate fi primit, deoarece textul menționat este clar, neechivoc și nu poate fi

susceptibil de nici o interpretare în sensul celor susținute de apelant.

De altfel, prin

adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în

asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o prima fază

participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la

rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută, împotriva M.F.P. prin

acțiune separată, în cazul in care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere

de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995

prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare cumpărare

perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea

documentația și actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P.(art. 13 alin (6)).

Instanța de apel a

reținut că criticile intitulate de pârât ca fiind referitoare la fondul

litigiului privesc în realitate tot legitimarea procesuală pasivă, fiind

nefondate, pentru considerentele deja menționate.

Cu

privire la apelul reclamantei, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima

instanță a apreciat că reclamanta este îndreptățită doar la restituirea

prețului actualizat al imobilului, motivat de faptul că prin Decizia civilă nr.

316/A din 19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 11

noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, (prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și a

fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar), s-a

reținut că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul

Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță; în consecință, a

reținut tribunalul, actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu încălcarea

Legii nr. 112/1995, fiind încidente în cauză prevederile art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Reclamanta

a criticat sentința tribunalului, susținând că în cauză se regăsește ipoteza

prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece hotărârea

judecătorească menționată nu a făcut referire la încălcarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și nici nu a statuat reaua credință a reclamantei la încheierea

contractului de vânzare cumpărare.

Potrivit

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Textul

legal enunțat se referă la contracte de vânzare-cumpărare, „încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar de acele

contracte în privința cărora nu s-a constatat că ar fi fost lovite de vreun

motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității,

nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar

care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma

promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând

că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de

contract.

În

cauză, prin hotărârea judecătorească irevocabilă la care s-a raportat prima

instanță, s-a admis cererea formulată de fostul proprietar și a fost obligată

pârâta D.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin

hotărârea respectivă nu s-a anulat contractul de vânzare cumpărare, acesta

fiind însă desființat implicit prin efectul admiterii acțiunii în revendicare,

ceea ce atrage incidența în cauză a prevederilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Admiterea acțiunii în

revendicare a avut la bază o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale

din perspectiva deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008, pornind de

la premisa existenței a două titluri valabile.

Astfel, în

considerentele deciziei instanței de recurs s-a reținut că, ”În mod corect

instanța de apel, constatând preluarea fără titlu valabil a imobilului în cauză

și nedesființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1005 (titlu exhibat de D.A. și nedesființat în instanță), a făcut referire,

la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație în recurs în

interesul legii”.

”În speță, întrucât

părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate recunoscut ca valabil

și au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, în mod corect a reținut instanța de apel dreptul

reclamantului de a i se restitui bunul imobil asupra căruia i s-a recunoscut de

către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și irevocabil dreptul de

proprietate”.

S-a reținut că,” în

aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de libertate suferită prin vânzarea imobilului

reclamantului către chiriașa cumpărătoare, vânzare ce reprezintă o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă

vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu

titlu de către stat.”

În opinia Curții,

considerentele din cuprinsul deciziei din apel la care s-a raportat tribunalul

în fundamentarea soluției de admitere în parte a acțiunii, referitoare la

faptul că ”numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul

Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță”, nu atrag incidența în

cauză a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece textul

legal menționat se referă la contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, respectiv a dispozițiilor art. 9-14 din această Lege, iar nu a

condiției prevăzute de art. 1, care vizează domeniul de aplicare al legii. Dacă

s-ar interpreta astfel, ar însemna că norma prevăzută de art. 50

1

nu

ar mai produce nici un efect, deoarece toate contractele ar fi nelegale câtă

vreme titlul statului, în accepțiunea Legii nr. 112/1995 nu poate fi considerat

ca fiind unul valabil din perspectiva prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998. Or, legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu

în sensul neaplicării: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut

pereat, regulă de interpretare conținută de art. 978 C. civ., pentru

interpretarea convențiilor, aplicabilă pentru identitate de rațiune și în cazul

interpretării normei de drept civil.

În consecință, instanța

de apel a constatat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind incidente dispozițiile art.

50

1

, care o îndreptățesc pe reclamantă la restituirea prețului de

piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și, în consecință, a

admis

apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința

tribunalului în sensul că, urmare a admiterii în parte a acțiunii, l-a obligat

pe pârâtul M.F.P. la plata sumei de 432.330 lei reprezentând prețul de piață al

imobilului situat în București, sector 2, conform raportului de expertiză

efectuat în primă instanță de expert S.S..

În baza art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., dat fiind că prin admiterea cererii, pârâtul a căzut în pretenții,

în sensul textului legal enunțat, instanța de apel l-a obligat pe acesta la

plata către reclamantă a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de expert și a menținut soluția de respingere a acțiunii

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate.

Invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât M.F.P., în dezvoltarea motivelor de

recurs, a susținut următoarele:

(1) Instanța de apel

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

în raport de considerentele Deciziei nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civila, irevocabilă prin Decizia civila nr. 5964 din 11

noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că

numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995,

ipoteză care nu se regăsește în speță, astfel încât contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, în cauză fiind

incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A susținut că soluția

instanței de apel este greșită, având în vedere faptul că noțiunea de proces

echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în

litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate,

au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece altfel s-ar încălca

principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii

jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

(2) În mod greșit,

instanța de apel a menținut soluția de admitere a acțiunii in contradictoriu cu

M.F.P., apreciind ca acesta ar avea legitimare procesuala pasiva in cauza.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile

contractante, neputând nici profita si nici dauna unui terț.

Or, M.F.P., nefiind

parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1998

dintre reclamanți si Primăria Municipiului București este terț fata de acesta,

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă

sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din C. civ., trebuia

instituită răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț iar aceasta

dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială

contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile în litigiu.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu

sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să

acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la

valoarea de piața.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de

drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totala a vânzătorului, Primăria Muncipiului București și nu poate fi antrenată

răspunderea M.F.P., concluzie ce se impune și în raport de dispozițiile art. 1344

C. civ.

Pentru argumentele

expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. și modificarea hotărârii recurate,

în sensul respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

(3) Recurentul-pârât

a mai susținut că instanța de apel a stabilit obligația de plata a prețului de

piață în sarcina M.F.P. în mod nelegal susținând că, în cauză nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, reaua

credință, atâta a vânzătorului cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la

îndoială având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul

Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect

reținut în Decizia civila nr. 316/A din 19 mai 2009 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă.

Nu există o hotărâre

judecătoreasca prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună

credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceștia nedepunând

minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza

căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau

sa-l achiziționeze, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În cauză nu este

îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost

desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

De vreme ce reclamanții

nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea

ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

M.F.P. nu poate fi obligat la plata sumei reprezentând valoarea de piață a

imobilului.

Recurentul-pârât a

susținut că în mod eronat a fost obligat la plata sumei de 432.330 lei

reprezentând prețul de piață al imobilului stabilită prin raportul de expertiză

efectuat în prima instanță și că în faza procesuală a apelului trebuia

efectuată o nouă expertiză, la evaluarea imobilului trebuind să fie avute în

vedere corecții impuse de scăderea pieții imobiliare, situația litigioasă a

procesului, raportul cerere/ofertă etc., care n-au fost luate în considerare la

efectuarea expertizei de la fond.

Recurentul-pârât a

susținut că prețul de circulație stabilit este exagerat de mare, în speță operând

îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta fiind în situația de a încasa o

valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe

piața imobiliară de la ora actuală.

În spiritul

protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995

și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceștia ar fi îndreptățiți să

primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție

de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995,

a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii

actuale de piață a unui astfel de imobil.

Recurentul-pârât a făcut

referire la jurisprudența C.E.D.O. (cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, cauza

Wulpe; cauza Stoyanova si Ivanov) și a susținut că statuările instanței de

contencios european sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține că, în

situația în care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple

erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotită

proporțională și conformă Convenției, chiar dacă despăgubirea este net

inferioară valorii actuale a imobilului.

Recurentul-pârât a

solicitat, pentru motivele expuse, admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu M.F.P.

Referitor la obligarea

pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 600 lei a

susținut că hotărârea este nelegală, având in vedere ca nu a dat dovada de rea

credință, neglijență și că nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel

că nu poate fi sancționat procedural prin obligarea sa la plata cheltuielilor

de judecată și, neexistând culpă procesuală în sensul art. 274 C. pr.civ., este

neîntemeiată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele care succed.

Critica

recurentului-pârât în sensul că nu M.F.P.

ci

Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă

în speță,

deoarece acesta a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, fiind

astfel aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie obligația de

garanție a vânzătorului pentru evicțiune, nu poate fi primită.

Calitatea

procesuală pasivă a M.F.P. - în cererile

sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat sau a prețului de

piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate de chiriași cu eludarea sau, respectiv, cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile -

este

conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001,

care prevede că

restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2

1

) se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în

materie,

conform

principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în

cauză,

prevederile

C.

civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra

evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.),

invocate de recurentul-pârât

nu-și

găsesc aplicarea în privința restituirii prețului actualizat,

respectiv a restituirii prețului de piață al

imobilului

, deoarece litigiul de față

nu este fundamentat pe instituția răspunderii pentru evicțiune reglementată de

C. civ. ci pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în

mod expres calitate procesuală pasivă M.F.P.

Nu sunt fondate nici

criticile recurentului-pârât în sensul că în speță nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 pentru a se acorda prețul de piața și că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în

raport de considerentele Deciziei nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, prin care s-a reținut că numai imobilele

preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză

care nu se regăsește în speță deoarece această statuare a instanței este scoasă

din context de către recurentul-pârât pentru a susține alegația că în cauză

sunt incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul

de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/995.

Astfel, prin

considerentele Deciziei nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a fostului

proprietar împotriva reclamantei din prezenta cauză s-a reținut că

„circumstanțele concrete ale speței, decurgând din constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere

buna-credință cu care pârâta ar fi acționat în momentul cumpărării

apartamentului, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în

patrimoniul său, în judecarea cererii în revendicare, pentru că numai imobilele

preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză

ce nu se regăsește în speță” precum și că „buna-credință a

pârâtei-cumpărătoare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic,

apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, pers se, un titlu

de proprietate de natură să anihileze forța juridică a reclamantului”,statuându-se

totodată că „intimata-pârâtă D.A. este deținătoare a unui titlu asupra

imobilului în litigiu, necontestat în termenul impus de fostul art. 46 din

Legea nr. 10/2001”, astfel că „dispune, la rândul ei, de un bun în sensul

Convenției”.

Contrar

susținerilor recurentului-pârât, ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului către

cumpărătorul chiriaș sunt îndeplinite.

Reclamanta

din prezentul dosar a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, a

dmiterea acțiunii în

revendicare având la bază o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale

din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii,

în sensul identificării existenței unor „bunuri actuale” - ca noțiune autonomă

dezvoltată de Curtea Europeană - în patrimoniul părților aflate în conflict

juridic, a unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora și analizării

justificării acestei ingerințe precum și pe respectarea obligațiilor pozitive

și negative ce incumbă statului, dându-se câștig de cauză fostului proprietar (Decizia

nr. 316/A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civila,

irevocabilă prin Decizia civila nr. 5964 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție).

În plus,

nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în

termenul special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma

actuală, acesta s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate în prezentul

litigiu aspecte referitoare la buna sau reaua credință a părților contractante

la momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor dispoziții

legale sub imperiul cărora actul a fost perfectat.

În

concluzie, susținerile recurentului-pârât în sensul că reclamanta din prezentul

dosar nu ar fi dovedit buna credință la încheierea contractului și că actul

juridic nu ar fi fost perfectat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu se

justifică.

Cea de-a

două condiție pentru obținerea prețului de piață de către cumpărătorul ce a

pierdut imobilul este, de asemenea, îndeplinită.

Contrar

susținerilor recurentului-pârât, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamantă a fost desființat în sensul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

noțiunea de „desființare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun,

nelimitându-se la „desființarea” actului juridic ca efect al exercitării unei

acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea

în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea”

actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul

contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni

în revendicare.

Această

interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, conform cărora:

„În cazul în care imobilul a

fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care

locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca

urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea

cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de

consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.”

De

altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare” a contractului de

vânzare-cumpărare în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și

situația acțiunilor în revendicare, este explicabilă în raport de efectele

concrete produse în patrimoniul cumpărătorului în ceea ce privește pierderea

bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea are loc ca urmare a

admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele

celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind practic aceleași este

firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință, ce

a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul

prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație

și în cazul cumpărătorului care a încheiat actul cu eludarea aceleiași legi,

pierzând bunul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul

dintre cele două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la

una dintre cele două forme de reparație (preț de piață al imobilului, preț

reactualizat), după cum se încadrează în una dintre cele două ipoteze enunțate

mai sus, întrucât dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional interzic orice

formă de discriminare.

În

concluzie, ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

pentru obținerea prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite în speță

astfel că instanța de apel,

reținând că efectele juridice ale contractului de

vânzare-cumpărare au încetat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

promovată de fostul proprietar și că actul este desființat ca efecte, a

procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie.

În acest

context apare ca nefondată critica recurentului-pârât referitoare la

imposibilitatea obligării sale la plata către reclamantă a prețului de piață al

imobilului, pe motiv că nu s-ar fi dovedit existența unei hotărâri de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la

criticile recurentului-pârât care vizează faptul că, în mod eronat a fost

obligat la plata sumei de 432.330 lei reprezentând prețul de piață al

imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în prima instanță și

că în faza procesuală a apelului trebuia efectuată o nouă expertiză, la

evaluarea imobilului trebuind să fie avute în vedere corecții impuse de

scăderea pieții imobiliare, situația litigioasă a procesului, raportul

cerere/ofertă etc., care n-au fost luate în considerare la efectuarea

expertizei de la fond precum și că prețul de circulație stabilit este exagerat

de mare, în speță operând îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, sunt de

reținut următoarele:

În faza procesuală a

fondului pârâtul M.F.P. nu a formulat nici un fel de obiecțiuni la raportul de

expertiză (întocmit în ianuarie 2012), ale cărei concluzii au fost în sensul că

prețul de piață al imobilului este

de 432.330 lei.

Cum împotriva

sentinței tribunalului au formulat cereri de apel atât reclamanta cât și

pârâtul, acesta din urmă avea posibilitatea de a solicita

efectuarea unei noi

expertize care să ajusteze valoarea stabilită cu coeficienții negativi de

individualizare a imobilului pentru care se solicita restituirea prețului de

piață, coeficienți despre care a susținut abia în faza procesuală a recursului

că nu ar fi fost avuți în vedere la efectuarea expertizei în fața primei

instanțe.

Or, pârâtul nu a

înțeles să ceară administrarea acestei probe nici prin motivele cererii sale de

apel, nici ca apărare, prin formularea întâmpinării la apelul declarat de

reclamantă, deși, potrivit art. 294 - 298 C. proc. civ., instanța de apel,

urmare a formulării unei asemenea cereri - în cazul în care ar fi apreciat

necesar - ar fi putut încuviința refacerea sau completarea probelor

administrate în primă instanță, eventual efectuarea unei noi expertize,

corecția prețului de piață invocat de pârât neputându-se realiza decât prin completarea

sau efectuarea unei noi expertize, nesolicitată însă în cauză de partea

interesată.

Așa fiind,

recurentul-pârât nu poate invoca critici vizând această chestiune în faza

procesuală a recursului, sens în care nu poate fi pusă în discuție îmbogățirea

fără just temei a reclamantei față de despăgubirile acordate în conformitate cu

dispozițiile normative menționate, reprezentând contravaloarea prețului de

piață al imobilului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, cu atât mai mult

cu cât pun în discuție interpretarea probelor, respectiv a raportului de

expertiză, sau constituie simple afirmații privind declinul prețurilor actuale

în materie imobiliară, nesusceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Nici critica vizând obligarea

pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată nu este fondată, în raport

de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care

cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată.

Culpa procesuală este

determinată de atitudinea părții pe parcursul procesului. În sarcina pârâtului

nu ar fi fost impusă obligația plății cheltuielilor de judecată dacă ar fi

recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantei, conform art. 275 C.

proc. civ., or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții legale atâta

timp cât, chiar și în recurs, acesta contestă dreptul reclamantei la plata

sumelor în cauză.

Având în

vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de

pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl

va respinge ca atare, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din

același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 239/A din

03 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 martie 2014.