ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Asupra recursului
civil de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul acesteia
instanțe la data de 11 aprilie 2012, urmare a declinării de competenta de
către Judecătoria sector 5, reclamanții C.C.L. și C.C.L. au solicitat, în contradictoriu
cu pârâții M.F.P., Municipiul București, prin primarul general
pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care pârâții să fie
obligați la plata contravalorii apartamentului situat în București,
sector 4, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii,
reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 07
aprilie 1998, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC A.V.L.B. SA,
în temeiul Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, au dobândit apartamentul nr.
34, situat în București, sectorul 4, fără a li se comunica, înainte de
încheierea contractului sau la data încheierii acestuia, faptul că apartamentul
menționat forma obiectul unei cereri de restituire către fostul proprietar
formulată în condițiile art. 2 din Legea nr. 112/1995.
Prin sentința civilă nr.
5776 din 06 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București a
fost admis capătul de cerere având ca obiect acțiune în constatare, iar
reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase numitei B.C.
(fosta T.), în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Hotărârea
judecătorească a rămas irevocabilă în calea de atac a recursului. Se
învederează de către reclamanți că, în ceea ce privește contractul de
vânzare-cumpărare prin care au dobândit imobilul, acesta a rămas valabil, dar
s-a dat preferință titlului de proprietate al numitei B.C. (fosta T.). De asemenea,
se susține de către reclamanți faptul că au dobândit dreptul de
proprietate cu buna-credință, sens în care au adus îmbunătățiri
apartamentului, valoarea acestuia crescând datorită acestora.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 50, art. 50
1
și urmt. din Legea nr. 10/2001,
art. 1337-1351 C. civ.
La termenul de
judecată din 15 februarie 2012, reclamanții au depus la dosar cerere
modificatoare a cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în
calitate de pârâți a Statului Roman, prin M.F.P., a Municipiului București,
prin primar și a A.V.L. Berceni. Totodată, reclamanții au arătat că
solicita obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 120.000 euro,
echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând prețul de circulație
al apartamentului, având în vedere sporul de valoare adus imobilului prin
îmbunătățirile efectuate, a sumei de 5.600 lei reprezentând onorariu de
avocat achitat în dosarul în care au fost evinși, a sumei de 13.361,71 lei
reprezentând cheltuieli de judecata în dosarul în care au fost evinși și
cheltuieli de executare efectuate în Dosarul de executare nr. 1490/2011, a
sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale, pentru suferințele create de
statul român, respectiv starea de neliniște, incertitudine, insecuritate,
procedura judiciara foarte lungă și costisitoare începută din anul 2005,
finalizat cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului, precum și
suma de 250 euro pe zi, cu titlu de daune cominatorii.
În drept, au fost
invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Convenția C.E.D.O.,
protocolul nr. 1 la Convenția C.E.D.O.
Prin sentința
civilă nr. 484 din 11 aprilie 2014 Tribunalul București, secția V-a civilă,
a respins cererea precizata de reclamanții C.C.L. și C.C.L., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul de
vânzare-cumpărare din 7 aprilie 1998, încheiat între Primăria Municipiului București,
prin SC SC A.V.L.B. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului și
reclamanți, în calitate de cumpărători, s-a transmis dreptul de
proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, în temeiul
Legii nr. 112/1995, în schimbul prețului de 45.086.675 lei.
Prin sentința
civilă nr. 5776 din 6 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sector 4,
în Dosarul nr. 4454/4/2007 s-a dispus obligarea numiților C.C.L. și C.C.L.
să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul către
reclamanta B.C. A apreciat instanța că atât cumpărătorii - reclamanții din
prezenta cauză - cât și vânzătorul nu se pot prevala de prezumția
bunei-credințe la momentul încheierii actului, întrucât, “cu minime diligente,
prin verificarea dosarului aflat la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995,
ar fi luat cunoștința de cererea formulată” de fostul proprietar. A
mai statuat instanța că unitatea deținătoare a înstrăinat imobilul înainte
de soluționarea cererii lui B.C. privind restituirea în natură. Deși
admisă calea de atac a apelului promovată de reclamanții din prezenta
cauză, prin Decizia civilă nr. 1475 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de
Curtea de Apel a fost admis recursul declarat de B.C., modificată Decizia civilă
nr. 1404/A din 22 decembrie 2009 în sensul respingerii apelului formulat de
C.C.L. și C.C.L. A statuat instanța de recurs în cuprinsul considerentelor
asupra datei de 23 iulie 1996, deci anterior încheierii contractului de vânzare
cumpărare, data la care B.C. a formulat notificare în vederea restituirii în natură
a imobilului. Astfel, considerentele hotărârii judecătorești au intrat în puterea
lucrului judecat.
În conformitate cu
dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (3)
din același act normativ legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători
la restituirea prețului de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, în timp ce pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare
desființate și care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995
a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție
de indicele de inflație.
În speță, contractul
de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul situat în
București, sector 4 a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,
sens în care prin sentința civilă nr. 5776 din 6 noiembrie 2008
pronunțată de Judecătoria sector 4, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1475
din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus
obligarea numiților C.C.L. și C.C.L. să lase în deplină proprietate și liniștită
posesie imobilul către reclamanta B.C. S-a reținut astfel, în considerentele
hotărârii faptul că la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 7
aprilie 1998 au fost nesocotite prevederile Legii nr. 112/1995, preluarea
imobilului de către stat făcându-se fără titlu valabil. Deși nu s-a
constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare, s-a
reținut ineficacitatea sa. Or, în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,
de prevederile acestei legi pot beneficia în mod efectiv chiriașii
imobilelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari.
Așadar, tribunalul a statuat că nu poate fi reținută buna
credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 7 aprilie 1998
câtă vreme, cu minime demersuri, dat fiind și contextul social al momentului,
fostul chiriaș ar fi avut posibilitatea sa cunoască situația juridică
a apartamentului dobândit.
Condiția esențială
pentru ca titularul titlului desființat să beneficieze de însăși valoarea de
piață a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu
respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care
s-a constatat ineficacitatea actului juridic, ale cărei considerente, în
susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză,
fără a putea fi reevaluate. Întrucât norma în discuție nu distinge, este
necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea
oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de drept procedural, din
conținutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art. 50
1
Legea nr.
10/2001. Or, în cauza de față, reclamanții nu au înțeles să
investească instanța cu o cerere în pretenții constând în prețul
actualizat al imobilului, sens în care tribunalul nu a acordat, din oficiu,
ceva ce nu s-a cerut. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanții
nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piața al
imobilului, în conformitate cu dispozițiile art. 50
1
alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, drept pentru care tribunalul a respins acest capăt de cerere
formulat în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca neîntemeiat.
Au mai solicitat
reclamanții obligarea pârâților, în solidar la plata cheltuielilor de
judecata efectuate în cadrul Dosarului civil nr. 4454/4/2007, a cheltuielilor
de executare efectuate în cadrul Dosarului de executare nr. 1490/2011, precum
și daune cominatorii, indicând ca temei de drept prevederile art. 1337-1351, art.
1073 și art. 1075 C. civ., potrivit precizărilor făcute în ședința
publică din data de 11 octombrie 2013. Contrar opiniei reclamanților,
tribunalul a avut în vedere că, în cauză, nu operează evicțiunea de drept
comun, astfel cum este reglementată de prevederile art. 1337-1344 C. civ. În
această materie, legea specială nu se completează cu dreptul comun. Altfel
spus, dispozițiile art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001 derogă de la
dreptul comun constând în prevederile art. 1337-1344 C. civ. Dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să
aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel
al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.
În acest sens, deși
s-a reținut că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui
drept prin judecată, instanța a considerat necesar să reitereze că, în cauză,
nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de
vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul
translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o consecința a
admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează
efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu
consecința repunerii pârtilor în situația anterioara (restitutio în integrum).
S-a avut în vedere că
restituirea prestațiilor, expresie a principiului „restitutio în integrum”, operează
între părțile contractante însă, potrivit măsurii anterior evocate, legea
specială derogă de la această regulă instituind prin textul legal anterior
citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la
restituirea prețului). Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea
unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea
administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și
sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru
cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar
constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare.
Tribunalul a subliniat
faptul că garanția contra evicțiunii rezultând din fapta unui
terț, cum este cazul în speță, operează cu îndeplinirea cumulativă a
trei cerințe, respectiv existenta unei tulburări de drept, anterioritatea
cauzei evicțiunii față de vânzare, necunoașterea cauzei
evicțiunii de către cumpărător. Or, cum s-a statuat prin considerentele
sentinței civile nr. 5776 din 6 noiembrie 2008 pronunțată de
Judecătoria sector 4, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1475 din 22 noiembrie
2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a reținut cu
putere de lucru judecat ca reclamanții-cumpărători au acționat cu
rea-credință la momentul încheierii contractului, văzând data notificării
formulate de fosta proprietară, B.C, respectiv 23 iulie 1996. Prin urmare, nu
s-a putut susține, în mod obiectiv, că reclamanții cumpărători nu au
cunoscut cauza evicțiunii la momentul încheierii contractului.
Obligația de garanție a vânzătorului decurge din principiul potrivit
cu care el trebuie sa facă tot ce-i sta în putință pentru a asigura cumpărătorului
stăpânirea-liniștită și utilă a lucrului vândut. Nefiind îndeplinită una
dintre cerințele obligatorii pentru constatarea intervenirii
evicțiunii totale, evident ca nici efectelor juridice ale acestei
garanții nu li se poate da eficientă. Ca atare, pretențiile privind
recunoașterea dreptului la restituirea sumelor reprezentând contravaloarea
cheltuielilor de judecata efectuate în cadrul Dosarului civil nr. 4454/4/2007,
a cheltuielilor de executare efectuate în cadrul Dosarului de executare nr. 1490/2011,
precum și daune cominatorii au fost apreciate a fi neîntemeiate.
S-a avut în vededre
că, nici în considerarea garanțiilor procesuale europene nu se poate
constitui în patrimoniul reclamanților un drept de creanță. Pentru a putea
invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și a analiza
dacă reclamanții au un „bun” în sensul acestui articol, în jurisprudența
C.E.D.O. s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile
Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința invocată s-a
produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv, ceea ce
în cauza se verifica, statul român ratificând convenția prin Legea nr. 30/1994.
În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un
bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței
în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de
„bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde
nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern,
dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o
despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate
în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca fie
printr-un act administrativ. Or, aceasta condiție nu se mai regăsește
în cauza dedusa judecații, dreptul reclamanților la restituirea
prețului de piață al imobilului excedând posibilităților reale
inserate în cuprinsul art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei
sentințe, la data de 30 mai 2014 au declarat apel reclamanții C.C. și C.C.L. formulând
critici de netemeinicie și nelegalitate.
Prin Decizia civilă
nr 525 din 02 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins,
ca nefondat, apelul reclamanților.
În pronunțarea
acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:
Curtea de Apel a constatat
că, în esență, reclamanții au criticat sentința atacată, sub aspectul
greșitei interpretări și aplicări a Convenției Europene a Drepturilor Omului,
în privința art 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., precum și sub
aspectul încălcării principiului disponibilității, prin neexaminarea capătului
doi de cerere.
Relativ la primului
motiv de critică, instanța de apel a avut în vedere că, din lecturarea
motivelor de apel, reclamanții susțin ignorarea jurisprudenței instanței
europene, care a statuat în sensul că titlul de proprietate al
subdobânditorului de bună credință, constituit în temeiul Legii nr. 112/1995
este protejat de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.
Instanța de apel a constat
că nu sunt incidente dispozițiile evocate în speța de față, deoarece
protecția pe care jurisprudența C.E.D.O. o recunoaște contractelor de vânzare cumpărare
perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 pornește de la premisă unui drept de
proprietate legal dobândit, potrivit legislației interne. Or, examinând considerentele
hotărârilor pronunțate în procesul de revendicare imobiliară, intentat de
fostul proprietar reclamanților, Curtea de Apel a constatat că această premisă
nu este îndeplinită. Pentru fundamentarea acestei concluzii, s-a reținut că
prin sentința civilă nr. 5776/2008 a Judecătoriei sectorului 4 București s-a
admis acțiunea în revendicarea, pârâții fiind obligația să lase în deplină
proprietate și posesie imobilul fostului proprietar, respingându-se capătul de
cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare
cumpărare. Din motivarea primei instanțe, reiese că s-a examinat, prin prisma Deciziei
civile nr. 33/2008 a instanței supreme, capătul de cerere privind revendicarea
imobilului dar nu s-a examinat pe fond și capătul de cerere ce viza
valabilitatea contractului de vânzare cumpărare al reclamanților, acesta fiind
respins, ca prescris. În considerente, s-a reținut că admiterea revendicării nu
se poate face dacă se aduce atingere principiului stabilității raporturilor
juridice, ceea ce presupune ca imobilul să fi fost dobândit în asemenea
condiții încât să fie exclusă reaua credință. Judecătoria a mai reținut că
reclamanții din prezenta cauză, în calitate de chiriași cumpărători, cu minime
diligențe ar fi putut afla de formularea notificării în baza Legii nr. 112/1995,
de către fostul proprietar, anterior încheierii contractului de vânzare
cumpărare, contract perfectat înainte de soluționarea cererii de retrocedare în
natură a imobilului în litigiu. În egală măsură se reține de către prima
instanță că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.
223/1974, fără plata unei despăgubiri, modalitate de etatizare calificată de
instanță drept preluare fără titlu valabil, fiind încălcate tratatele
internaționale la care România este parte.
Împotriva acestei
sentințe s-a declarat apel, care a fost admis, fiind respinsă acțiunea în
revendicare a fostului proprietar, în motivare reținându-se că titlul de
proprietate al reclamanților din prezenta cauză, constând în contractul de vânzare
cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este preferabil, în temeiul Legii
nr. 10/2001, reținându-se în completare faptul că înstrăinarea imobilului s-a
realizat în condiții de legalitate, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea
nulității absolute a contractului în termen de 1 an.
Decizia din apel a
fost recurată, calea de atac fiind soluționată prin Decizia civilă nr. 1475/2010
de către Curtea de Apel București, în sensul admiterii recursului cu consecința
modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor promovate de
reclamanții din prezenta cauză. În considerentele acestei decizii, instanța de
recurs a reținut că instanța de apel a interpretat greșit principiul
stabilității circuitului juridic civil, în condițiile în care fostul proprietar
a formulat notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, cerând restituirea în
natură, iar faptul că actul de vânzare cumpărare al reclamanților din prezenta
cauză nu a fost desființat nu înseamnă că aceștia au un drept de proprietate
legal dobândit, deoarece asupra unui bun nu pot coexista doi proprietari
exclusivi, ci doar pot exista două titluri de proprietate. Se mai arată că,
pornind de la distincția între titlu ca act juridic și dreptul propriu-zis, nu
există contradicție între situația menținerii titlului foștilor chiriași,
cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 și constatarea că aceștia nu au un drept
de proprietate asupra imobilului, deși actul juridic nu a fost desființat.
Vânzarea imobilului către chiriași reprezintă o privare de bun, constituind o
ingerință în dreptul de proprietate al fostului proprietar, iar prin preluarea
imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 statul nu avea un titlu, astfel
că ingerința în dreptul al fostului proprietar este lipsită de baza legală.
Din examinarea
considerentelor deciziei instanței de recurs, Curtea de Apel a constatat că s-a
tranșat în mod irevocabil, chestiunea dobândirii în mod legal a dreptului de
proprietate imobiliară de către reclamanți, în calitate de chiriași cumpărători
în temeiul Legii nr. 112/1995, statuându-se cu putere de lucru judecat că
reclamanții din prezenta cauză nu sunt titularii legali ai dreptului de
proprietate asupra apartamentului în litigiu, astfel că nu se pot prevala de
protecția conferită de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.
și, pe cale de consecință, nici nu pot pretinde valoarea reală de circulație a
imobilului, a cărui posesie au pierdut-o în urma admiterii, în mod irevocabil,
a revendicării formulate de fostul proprietar.
Potrivit
prevederilor art 50
1
din legea specială, proprietarii ale căror
contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,
urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din
interpretarea acestor dispoziții legale, se desprind două cerințe ce trebuie să
fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de piață al
imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foștii
chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și desființarea
acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Deși textul de
lege folosește noțiunea de desființare a contractului, ceea ce conduce la ideea
de nulitate, Curtea de Apel a apreciat că, de fapt, intenția legiuitorului a
fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerințele de
validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obține valoarea de circulație a
imobilului în toate situațiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsa
de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înțelegând atât
situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât și cele în care
s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
În privința
primei condiții, relativ la respectarea cerințelor de valabilitate impuse de Legea
nr. 112/1995, instanța de apel a avut în vedere că singurul criteriu impus
de legiuitor pentru a delimita situațiile în care există îndreptățirea foștilor
chiriași cumpărători ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 de a primi prețul
de piață, de situațiile în care aceștia sunt îndreptățiți să primească doar
prețul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare
cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel a considerat necesar a sublinia faptul că ceea ce recompensează
legiuitorul prin acordarea prețului de piață este legala dobândire a
imobilului. În speța de față, constatarea nulității absolute a contractului de
vânzare cumpărare a fost în mod irevocabil respinsă ca prescrisă, astfel că
fără a repune în discuție această chestiune, reținerea făcută de instanța de
recurs în procesul de revendicare al fostului proprietar, în sensul că
dobândirea dreptului de proprietate de către reclamanții din prezenta cauză nu
s-a făcut în mod legal, face ca această cerință să nu fie îndeplinită din
perspectiva dispozițiilor art 50
1
din Legea nr. 10/2001, cu
consecința că reclamanții nu sunt îndreptățiți să primească prețul de piață al
imobilului, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea
ce privește cea de-a doua critică, relativ la nepronunțarea asupra capătului al
doilea de cerere, instanța de apel a apreciat-o ca nefondată, în
condițiile în care prima instanța a examinat aceste pretenții, argumentând
pe larg soluția de respingere a acestora. Astfel, tribunalul a reținut, în
esență, faptul că
nu
operează evicțiunea de drept comun, reglementată de prevederile art. 1337-1344
C. civ., deoarece, în materia imobilelor preluate abuziv s-a adoptat o lege
specială, care derogă de la normele dreptului comun și nu se completează cu
acestea. În mod corect a reținut instanța de fond că dispozițiile art. 50 din Legea
nr. 10/2001 constituie o aplicație a instituției răspunderii vânzătorului
pentru evicțiune în ipoteza în care fostul chiriaș pierde imobilul în urma
admiterii acțiunii în revendicare, deoarece evicțiune presupune un contract de
vânzare cumpărare valabil încheiat, iar în situația în care se constată
nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii
nr. 112/1995, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității. Se
mai reține că restituirea prestațiilor, expresie a principiului restitutio în integrum,
care se subsumează efectelor nulității actului juridic civil, potrivit
dreptului comun, operează între părțile contractante însă, în materia
imobilelor preluate abuziv, legea specială derogă de la această regulă
instituind prin dispozițiile art. 50, o subrogație legală a persoanei
debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).
Așa cum rezultă
din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a
stabilit în sarcina M.F.P. obligația plății prețului reactualizat sau de
circulație din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin.
(6) din Legea nr. 112/1995. Existența fondului extrabugetar, drept sursă de
finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument pentru a da eficiență
dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului comun, având în vedere
că perfectarea contractelor de vânzare cumpărare nu reprezintă expresia
libertății contractuale, aceasta realizând în condițiile speciale stabilite de dispozițiile
Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind și faptul că prețul preferențial (inferior
celui de piață) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reținut de
către vânzător, ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la
dispoziția M.F.P., după deducerea comisionului de 1% din valoarea
apartamentelor. În acest context, Curtea de Apel a reținut că unitățile care
realizau înstrăinarea imobilelor preluate de stat în perioada regimului
comunist acționau de fapt ca mandatari fără reprezentare ai statului, prețul
obținut în urma vânzării nefiind încasat de către vânzător ci vărsat într-un
fond extrabugetar constituit la dispoziția recurentului pârât.
Această
prevedere legală (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001) își are rațiunea în
necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor
încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de
la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului
reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la
încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerințelor Legii nr.
112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții).
În
completare, prima instanță oferă și o motivare subsidiară, evidențiind că nu ar
fi îndeplinite condițiile răspunderii pentru evicțiune, nici în ipoteza în care
s-ar da eficiență prevederilor dreptului comun, deoarece una dintre aceste
cerințe constă în
necunoașterea
cauzei evicțiunii de către cumpărător, condiție neîndeplinită în cauză,
din moment ce, prin considerentele sentinței civile nr. 5776/2008,
pronunțată de Judecătoria sector 4, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1475/2010
a Curții de Apel București, s-a reținut cu putere de lucru judecat ca
reclamanții-cumpărători au acționat cu rea-credință la momentul
încheierii contractului, față de data notificării formulate de fostul
proprietar, nesoluționate la acel moment.
Pentru
toate aceste considerente, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea
a respins ca nefondat apelul reclamanților și a luat act că apelanții
și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva
acestei decizii s-a declarat recurs de către reclamanți, care a fost admis prin
Decizia civilă nr. 1137 din 29 aprilie 2015 a Înaltei Curții de Casație
și Justiție, secția I civilă, cu consecința casării deciziei
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
În
considerentele decizie din recurs s-a reținut că instanțele de fond au făcut
interpretarea corectă a dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001,
astfel că reclamanții nu pot beneficia de prețul de piață al imobilului, precum
și faptul că nu s-a observat formularea unui al doilea petit prin cererea
precizatoare, constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului de
către reclamanți. Instanța supremă concluzionează că acest aspect nu a fost
examinat în condițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, deși singura critică din
apel constă în aceea că instanța de fond nu a analizat al doilea capăt de
cerere, încălcându-se astfel principiul disponibilității.
Prin Decizia
nr. 382/A din 1
septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, a fost
admis apelul formulat de apelanții-reclamanți
C.C.L. și C.C.L. împotriva sentinței civile nr. 484 din 11 aprilie 2014 pronunțată
de Tribunalul București, secția V-a civilă, în Dosarul nr. 12382/3/2012
în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul București, prin primarul
general, Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, M.F.P.
și SC SC A.V.L.B. SA.
A schimbat
în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității
procesuale pasive și a respins capătul de cerere privind îmbunătățirile,
pentru lipsa calității procesuale pasive, fiind menținute celelalte dispoziții
ale sentinței.
Rejudecând
apelul, în condițiile dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a reținut
următoarele:
Prin
decizia de casare, instanța supremă a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare
justificat de faptul că în apel nu s-a analizat solicitarea reclamantului,
formulată în cadrul cererii precizatoare, de a se avea în vedere în cadrul
prețului de circulația al imobilului și îmbunătățirile aduse apartamentului,
statuându-se totodată că reclamanții nu sunt îndreptățiți să primească prețul
de piață al imobilului, ci doar cel actualizat. Având în vedere că, așa cum s-a
evidențiat expres în considerentele deciziei de casare, examinarea pretențiilor
reclamanților privind îmbunătățirile trebuie realizată prin raportare la
prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a avut în vedere
interpretatrea acestor dispoziții legale, în forma în vigoare la data
introducerii acțiunii (01 septembrie 2011).
Astfel,
legiuitorul statuează, prin prevederile alineatului 1, că locatarii au dreptul
la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de
locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, arătând în alineatul al doilea
că obligația plății despăgubirii revine persoanei îndreptățite, indiferent dacă
imobilul a fost preluat de către stat cu titlu valabil sau fără titlu. Valoarea
acestor despăgubiri se stabilește pe bază de expertiză, cu precizarea că sunt
avute în vedere cheltuielile necesare și utile, iar cuantumul despăgubirilor se
stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură
al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se
suportă de chiriași.
Modificările
ulterioare aduse Legii nr. 10/2001 nu au vizat acest aspect, astfel că
dispozițiile legale anterior expuse constituie, de altfel și forma actuală a Legii
nr. 10/2001 în această materie a despăgubirilor solicitate de chiriași,
constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilelor preluate abuziv și
retrocedate în natură foștilor titulari ai dreptului de proprietate sau
succesorilor lor în drepturi, în condițiile legii.
Din
interpretarea prevederilor art. 48 din legea instanța de apel a avut în
vedere că legitimare procesuală pasivă are, într-un astfel de demers judiciar
inițiat de chiriaș, doar persoana îndreptățită, indiferent de modalitatea în
care imobilul a fost preluat de către stat. Din această perspectivă,
solicitarea unor astfel de pretenții în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.,
cu unitatea deținătoare, cu societatea comercială specializată în vânzarea
imobilelor din domeniul privat al unității administrativ teritoriale, care a
acționat în calitate de mandatar la perfectarea contractului de vânzare
cumpărare cu fostul chiriaș și cu M.F.P. ridică o problemă de legitimare
procesuală, care nu se poate rezolva decât prin admiterea excepției lipsei
calității procesuale pasive a pârâților, chemați în judecată în prezenta cauză.
Curtea de Apel a subliniat că textul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
statuează cu acuratețe că exclusiv persoanei îndreptățite i se poate pretinde
plata despăgubirilor constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse
imobilului retrocedat în natură, atât în procedura legii speciale, cât și în
urma admiterii unei acțiuni în revendicare introduse în condițiile dreptului
comun.
Având în
vedere că instanța de fond și de apel din primul ciclu procesual s-au considerat
investite și au examinat exclusiv pretențiile reclamanților cu privire la
prețul de piață al imobilului pierdut prin admiterea acțiunii în revendicare
formulată de foștii proprietari, legitimarea procesuală pasivă a pârâților
chemați în judecată a fost stabilită în raport cu aceste pretenții deduse
judecății. Pe cale de consecință, nu s-a reținut că, în raport de pretențiile
referitoare la contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentului, cadrul
procesual, din punct de vedere pasiv, ar constitui o chestiune tranșată
irevocabil, care să fi intrat în puterea lucrului judecat, deoarece instanța de
casare nu face nicio precizare în această privință, limitându-se la a statua că
analiza acestor pretenții (privind contravaloarea îmbunătățirilor) va fi
realizată de instanța de trimitere în condițiile dispozițiilor art. 48 din Legea
nr. 10/2001.
Pentru
toate aceste considerente, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea de
Apel a admis (formal) calea de atac a apelului, a schimbat în parte sentința
atacată, în sensul că, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a
pârâților, în privința capătului de cerere având ca obiect contravaloarea
îmbunătățirilor aduse de reclamanți imobilului, a respins ca atare aceste
pretenții, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs
reclamanții C.C.L. și C.C.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au invocat nelegalitatea
deciziei atacate întrucât instanța de apel a admis greșit excepția lipsei
calității procesual pasive a Statului Roman, prin M.F.P., a Municipiului
București, prin primarul general, precum și a SC A.V.L.B. SA, în ceea ce
privește plata îmbunătățirilor și a sporului de valoare adus apartamentului în
privința căruia au fost evinși.
Apreciază
că instanța de apel consideră în mod greșit faptul că respingerea de către
instanța de fond a excepției lipsei calității procesual pasive a fost doar în ceea
ce privește capătul de cerere privind plata prețului de circulație a
apartamentului de care au fost evinși. Susțin faptul că această excepție a
fost soluționată prin încheierea din 11 octombrie 2013, instanța de fond pronunțându-se,
în sensul respingerii acestei excepții în raport de toate capetele de cerere,
inclusiv îmbunătățirile și sporul de valoare adus imobilului de foștii
chiriași-cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.
Subliniază
faptul că speța dedusă judecății prezintă o particularitate care constă în
faptul că reclamanții au pierdut proprietatea imobilului în urma admiterii
acțiuni în revendicare formulată de fostul proprietar, în prezenta cauza fiind
încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat stabilit în considerentele Deciziei
civile nr. 1475/2010 pronunțată de Curtea de Apel București. Arată că, în considerentele
acestei decizii nu se regăsește vreo mențiune cu privire la poziția subiectivă
a chiriașilor cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,
raportat la dispozițiile art. 1899 C. civ. potrivit cărora buna-credință se
prezumă, și, prin urmare, recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți la
despăgubiri, inclusiv a îmbunătățirilor și a sporului de valoare adus
imobilului astfel cum reiese din expertiza efectuată în cauză, inclusiv
cheltuielile suportate de reclamanți în procesul în care au fost evinși.
Subliniază
faptul că puterea de lucru judecat este cel mai important efect procesual al
actului jurisdicțional și, făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte
teoretice, solicită să se constate că cerințele legale pentru încheierea
valabilă a contractului de vânzare cumpărare au fost deja analizate prin
sentința civilă nr. 5776 din 06 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sector
4 în Dosarul nr. 4454/4/2007 care a avut ca obiect pe lângă revendicare și constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, considerente care au
fost înlocuite cu cele ale Deciziei civile nr. 1475/2010 pronunțată de Curtea
de Apel București.
Pe cale
de consecință, consideră că instanțele nu au dat eficiență juridică puterii
pozitive de lucru judecat stabilit în considerentele Deciziei civile nr. 1475/2010
pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a statuat, irevocabil,
faptul că cerințele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt
îndeplinite, astfel încât orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, în prezenta
cauza, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în
puterea lucrului judecat.
Recurenții
apreciază că sunt lipsite de importanță condițiile în care pârâții au încheiat
contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu respectarea
sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau perioada în care
au fost edificate lucrările, în timpul locațiunii sau ulterior cumpărării
locuinței, chiar și în cazul unui contract de vânzare-cumparare desființat.
Relevant este dacă pârâții au fost chiriași în imobilul la care au adus
îmbunătățiri, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de art. 48 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, condiție îndeplinită în cauză de către
reclamanți.
Solicită
a se constatata că deposedarea reclamanților de imobilul deținut de către
aceștia în temeiul unui titlu valabil, contractul lor de vânzare-cumpărare
nefiind anulat, în absența unei reparații echitabile poartă conotațiile unei
privări de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze din alin. (1) al art. 1
din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., în condițiile în care recurenții
sunt beneficiarii unui bun, în sensul Convenției și că orice ingerință în
dreptul lor de proprietate trebuie să răspundă criteriilor de
proporționalitate, ceea ce înseamnă menținerea unui just echilibru între
exigențele interesului general al comunității și cel particular sau altfel
spus, imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului.
Subliniind
cauza reală a evicțiunii, dar și obligația instituită chiar prin lege la
despăgubire, solicită a se constată că instanța de apel a admis nelegal excepția
lipsei calității procesuale pasive a tuturor intimaților-pârâți, ceea
ce impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimații
nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate alte probe în
sensul art. 305 C. proc. civ.
Verificând
legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, susceptibile de
încadrare în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta
Curte va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare,
pentru următoarele considerente:
Sub un
prim aspect, trebui subliniat faptul că, limitele rejudecării apelului au fost
fixate, în cadrul primului ciclu procesual, ca efect al pronunțării Deciziei
civile nr. 1137 din 29 aprilie 2015 prin care Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanti, a casat Decizia
nr. 525/A din 02 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția
a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, și a trimis
cauza pentru rejudecare aceeași instanțe în limitele art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Instanța de casare a avut în vedere faptul că instanțele nu au
observat, în lipsa unei cereri explicite în acest sens, că prin cererea
precizatoare s-a solicitat, „în cadrul” prețului de circulație al
apartamentului să fie avute în vedere și îmbunătățirile aduse de
reclamanți apartamentului. S-a statuat, astfel, că acest aspect nu a fost
analizat, în condițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în pofida faptului
că singura ctitică din apel a vizat faptul că, relativ la capătul II de cerere,
„instanța de fond nu l-a analizat în niun fel, fiind încălcat astfel principiul
disponibilității”.
În
contextul limitelor fixate prin decizia de casare, în rejudecare, instanța
de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care
stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, a procedat corect la
examinarea pretențiilor reclamanților privind îmbunătățirile
pretinse prin raportare la prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 în forma
textului legal evocat, în vigoare la data introducerii acțiunii (01
septembrie 2011).
Prin
motivele de recurs, reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei recurate
prin care a fost respins capătul de cerere privind plata îmbunătățirilor
și a sporului de valoare adus apartamentului pentru lipsa calității
procesuale pasive a pârâților Statul român, prin M.F.P., Municipiul
București, prin primarul general și SC A.V.L.B. SA. În dezvoltarea
acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat, în esență, că
excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâților a fost
soluționată de instanța de fond prin încheierea din 11 octombrie 2013,
în sensul respingerii acestei excepții, în raport de toate capetele de
cerere și nu numai în privința capătului de cerere privind plata
prețului de circulație a apartamentului, cum eronat a reținut
instanța de apel.
Contrar
susținerilor recurenților
în cadrul analizei legalității hotărârii
primei instanțe în raport cu criticile apelanților-reclamanți și
în contextul casării parțiale dispusă de către instanța de recurs din
primul ciclu procesual, instanța de apel a procedat corect la rejudecarea
pricinii în limita celor statuate prin decizia de casare, fiind astfel exclus
din obiectivul instanței de rejudecare a problemelor de drept și a capetelor de
cerere care au rămas soluționate irevocabil.
Într-adevăr,
prin încheierea de ședință din 11 octombrie 2013, instanța de
fond a procedat la soluționarea excepției lipsei calității
procesuale pasive a pârâților în raport de pretențiile și temeiul
de drept cu care s-a considerat a fi investită, respectiv art. 50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, fără a fi analizat însă cadrul procesual pasiv în raport
de pretențiile reclamanțilolr din capătului II de cerere relativ la
plata contravalorii îmbunătățirilor și a sporului de valolare aduse
apartamentului. Drept dovadă, ulterior acestui moment, instanța de recurs,
prin decizia de casare din primul ciclu procesual deși reține faptul
că instanțele de fond au efectuat o interpretare corectă a prevederilor art.
50
1
din Legea nr. 10/2001, reținând că reclamanții nu pot
beneficia de restituirea prețului de piață, trimite cauza spre
rejudecare motivat de faptul că cererea privind îmbunătățirile aduse de
reclamanți apartamentului nu a fost analizată, în condițiile art. 48
din Legea nr. 10/2001, în pofida faptului că singura critică din apelul
declarat de reclamanți a vizat chiar împrejurarea că, instanța de
fond nu a analizat capătul II de cerere, încălcând astfel principiul
disponibilității.
În acest
context, instanța de apel a reținut corect faptul că, raportat de
prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009,
indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu,
obligația despăgubirii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația
de locuința prin îmbunătățirile necesare și utile revine persoanei
îndreptățite.
Avand în
vedere că potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 sunt considerate persoane
îndreptățite, printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor
la data preluării în mod abuziv a acestora, rezultă cu evidență că în
privința capătului 2 de cerere, calitate procesuală pasivă poate avea
numai persoana căreia i s-a restituit imobilul printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă, deoarece terțul evingător este cel ținut să suporte
sporul de valoare rezultat din efectuarea cheltuielilor necesare si utile, întrucât
lui îi profită aceste cheltuieli. Or, în limitele cadrului procesual conferit
de reclamanți prin cererea precizatoare rezultă că, în condițiile
statuate prin art. 48 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală pasivă a Statului
român, prin M.F.P., a unității deținătoare și a societății
comerciale specializată în vânzarea imobilelor din domeniul privat al
unității administrativ-teritoriale, care a acționat ca mandatar la
perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu fostul chiriaș și M.F.P.
nu se justifică în cauză, cum corect a reținut instanța de apel.
Printr-un
alt motiv de recurs, reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei atacată
întrucât a fost pronunțată cu încălcarea efectului pozitiv al Deciziei civile
nr. 1475/2010 a Curții de Apel București prin care s-a statuat că
cerințele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt
îndeplinite. Consideră, în esență, că orice analiză a acestor
condiții este inutilă în prezenta cauză, de vreme ce ar putea conduce la un
rezultat care ar contrazice cele deja intrate în puterea lucrului judecat
și întrucât sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Primul
protocol adițional la Convenția europeană, deoarece contractul lor de
vânzare-cumpărare nu a fost anulat, rezultă că absența unei reparații
echitabile conduce la o ingerință în dreptul lor de proprietate.
Critica
recurenților însă nu mai poate forma obiect de dezbatere în prezentul
recurs, de vreme ce instanța de recurs din ciclul procesual anterior a
analizat acest motiv relativ la fondul pretențiilor reclamanților cu
privire la prețul de piață al imobilului pierdut prin admiterea
acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari. Relativ la
acest capăt de cerere, instanța a reținut în considerentele deciziei
de casare că, în speță, nu se poate reține că actul de
vănzare-cumpărare al reclamanților a fost încheiat cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiție prevăzută de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață). Dând
eficiență puterii lucrului judecat deciziei pronunțată în recurs în
cadrul acțiunii în revendicare relativ la verificarea condițiilor de
valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți,
în Decizia de casare nr. 1137 din 29 aprilie 2015 Înalta Curte de Casație
și Justiție a subliniat, însă, că cele statuate prin Decizia civilă nr.
1475/R din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, exprimă cât se poate de clar faptul că imobilul din litigiu nu
era susceptibil de vânzare în sistemul Legii nr. 112/1995 și, drept
urmare, reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de
piață al imobilului în condițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
În acest
context, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare a Înaltei
Curți de Casație și Justiție din primul ciclu procesual au
intrat, sub aspectul în discuție, în puterea lucrului judecat și nu
mai pot fi examinate în prezentul recurs. Or, verificarea legalității
deciziei recurate este posibilă numai în privința soluției dispusă ca
efect al rejudecării pricinii, în limitele deciziei de casare, respectiv a
modului de soluționare a pretențiilor care au format obiectul
capătului de cerere privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de
reclamanți apartamentului și care au fost respinse pentru lipsa
calității procesuale pasive, aspecte care au fost analizate deja în
precedent.
Pentru
considerentele expuse, constatându-se că soluția pronunțată de instanța de apel
este legală, urmează a constata că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9
C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitate, drept pentru care în
baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge,
ca nefondat, recursul formulat de reclamanții C.C.L. și C.C. împotriva Deciziei
nr. 382/A din 01 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții C.C.L. și C.C. împotriva Deciziei nr.
382/A din 1 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 21 ianuarie 2016.