ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2263/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2263/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2263/2016

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București sub nr. x/299/2007, la data de 25 ianuarie 2007,

reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E. și

F. solicitând obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie 4 apartamente din imobilul

situat în București, Calea V.

În susținerea acțiunii

reclamanta a arătat că imobilul situat în București, Calea V.,

format din teren și construcție parter+subsol+7 etaje, a

aparținut mamei sale, G., fiind dobândit de aceasta de la H., prin

contractul autentic din 10 octombrie 1938, înscris în registrul de

transcripțiuni la Grefa Tribunalului Ilfov. Pe teren, în baza

autorizației de construcție din 10 septembrie 1940, G. a edificat

construcția existentă în Calea V.

Prin adresa din 26 martie 1948,

Ministerul Afacerilor Interne a înștiințat-o pe G. că acest

imobil a fost „recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945”. Această

înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din Calea

V. apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cât și

de pe numele reclamantei prin Decretul nr. 244/1949, decret cu caracter

individual dat în baza hotărârii Consiliului de Miniștrii nr.

587/1949. Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta a formulat cerere

de restituire a imobilului respinsă la 21 decembrie 1998 reținându-se

că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de

expropriere nr. 224/1949 și ca atare nu face obiectul Legii nr. 112/1995.

Reclamanta a mai arătat că, în anul 1998 a formulat acțiune în

revendicarea imobilului în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului

București admisă în mod irevocabil prin sentința civilă nr.

10160/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București

în baza căreia la 19 ianuarie 1999, prin executorul judecătoresc, s-a

procedat la punerea în posesie a imobilului revendicat.

S-a mai învederat că în

toată această perioadă, din anul 1995, autoritatea publică

competentă, cu rea-credință și cu nerespectarea

dispozițiilor legale, a procedat la vânzarea apartamentelor din imobilul situat

în Calea V. către chiriași, fiind încheiate 11 contracte de

vânzare-cumpărare după cum urmează: contractul de vânzare

cumpărare din 21 octombrie 1998 prin care Primăria Municipiului

București vinde către I. ap. 12 și 13 de la et. 2; contractul de

vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998, pentru ap. 25, et. 4,

cumpărător fiind J.; contractul de vânzare cumpărare din 09

aprilie 1998, pentru ap. 24, et.4 cumpărător fiind K:; contractul de

vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1998 pentru ap. 41 mansardă

cumpărători fiind B. și C.; contractul de vânzare cumpărare

din 23 mai 1997 pentru ap. 9 de la etaj 2 cumpărători fiind L.

și M.; contractul de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997 pentru

ap. 10 etaj 2 cumpărător fiind D.; contractul de vânzare

cumpărare din 15 ianuarie 1997 pentru ap. 38 cumpărătoare fiind E.;

contractul de vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1997 pentru ap. 39

cumpărătoare fiind N.; contractul de vânzare cumpărare din 12

decembrie 1996 pentru ap. 34 de la etj. 6 cumpărători fiind O.

și P.; contractul de vânzare cumpărare din 04 decembrie 1996, pentru

ap. 4 etj. 1 cumpărător fiind R.; contractul vânzare cumpărare

din 04 decembrie 1996, cumpărător fiind S. ap. 3 de la etj. 1. În

ceea ce privește calitatea procesuală activă reclamanta a

arătat că este unica moștenitoare a mamei sale, G., în calitate

de descendent, fapt ce rezultă din certificatul de moștenitor nr. x/1996

eliberat de notarul public.

În această calitate, având în

vedere faptul că preluarea imobilului de către Statul Român a fost

abuzivă și nelegală, că titlul de proprietate a antecesoarei

sale nu a fost desființat, având în vedere și sentința

civilă nr. 10160/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului

2 București, urmată de procesul verbal de punere în posesie asupra

imobilului din litigiul pendinte, reclamanta a susținut că își

justifică calitatea procesuală activă în cauză. S-a mai

învederat că nevalabilitatea titlului de proprietate al pârâților

își are temeiul în actul de naționalizare Decretul nr. 244/1949, act

cu caracter individual care încălca prevederile art. 10 din

Constituție și că actul care a stat la baza acestui decret,

respectiv Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 587/1949, nu are

forța juridică de lege, ci de hotărâre de guvern, încălcând

prevederile Constituției în vigoare la data adoptării sale. Prin urmare,

s-a susținut că în condițiile în care preluarea imobilului a

avut loc fără titlu, dreptul de proprietate a antecesoarei sale nu a

ieșit niciodată din patrimoniul ei, iar Statul Român nu a avut

niciodată în patrimoniu în mod valabil acest imobil, motiv pentru care se

învederează că înstrăinarea în temeiul Legii nr. 112/1995 a avut

ca obiect un bun al altuia, ceea ce determină nulitatea absolută a

actelor de înstrăinare.

Cu privire la aceste aspecte s-a

arătat că în actuala jurisprudență și doctrină, impusă

și de ultimele decizii CEDO s-a apreciat că „sunt considerate ca

fiind intrate în posesia statului fără titlu nu numai locuințele

preluate în fapt, ci și cele care au fost preluate de stat în temeiul unei

reglementari existente, dar cu nerespectarea ei. Față de aceste

aspecte, întrucât acțiunea în revendicare este admisibilă, reclamanta

a solicitat a se proceda la compararea titlurilor de proprietate în baza art.

480 și urm. C. civ. și a se constata că titlul său este

preferat fiind mai bine caracterizat decât titlul pârâților. În raport de

aceste considerente, reclamanta a apreciat că în condițiile în care

este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu,

pârâții, au preluat doar calitatea de detentori precari neproprietari ai

bunului, întocmai ca și autorul lor Statul Român.

Față de cele expuse

reclamanta a solicitat obligarea pârâților de a-i lăsa în

deplină proprietate imobilul format din teren și construcție

situat în București, Calea V. în temeiul art. 480 și urm. C. civ.

Pârâta F. a formulat atât întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea acțiunii, cât și cerere

reconvențională, prin care a solicitat a se constata că a

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 39 din imobilul

situat în imobilul din Calea V., prin uzucapiunea de 10 ani. De asemenea la

data de 01 martie 2007, pârâta F., a formulat în temeiul art. 60 și urm. C.

proc. civ., cerere de chemare în garanție a Municipiului București

prin Primar General, SC T. SA și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea lor în solidar la plata unei despăgubiri în valoare de 300.000

euro pentru apartamentul nr. 39 din imobilul situat în București, Calea V.,

din care 100.000 euro reprezintă prețul actualizat al apartamentului

și 200.000 euro reprezintă daune-interese ce constau în

diferența dintre prețul achitat și prețul de

piață al acestui apartament.

Pârâții D., B. și C. au

invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei. La data de 26 aprilie 2007, pârâta F. și-a precizat cererea

reconvențională, în sensul că suma de 300.000 euro

reprezintă valoarea de circulație a apartamentului nr. 39 din

imobilul situat în București, Calea V.

La data de 21 februarie 2008, chematul

în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinare

a invocat atât excepția lipsei calității procesuale pasive cât

și faptul că petitul privind revendicarea imobilului este evaluabil

în bani neintrând în categoria acțiunilor exceptate prin lege de la plata

taxelor judiciare de timbru și prin urmare reclamanții au

obligația legală de a timbra acest petit. Prin sentința

civilă nr. 2413 din 21 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1

București a admis excepția necompetenței materiale declinând

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția civilă, reținând că potrivit prevederilor

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă

instanță procesele și cererile în materie civilă al

căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde RON și că

valoarea imobilului din litigiul pendinte este peste 5 miliarde RON fapt ce

rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. Astfel,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, sub nr. 13608/3/2008, la data de 08 aprilie

2008.

Prin sentința civilă nr. 1066

din 27 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei

capacității de folosință și excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei. A fost respinsă

excepția lipsei calității procesule pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, pe cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta F. A fost respinsă acțiunea reclamantei A. și

admisă cererea reconvențională formulată de pârâta F.

constatându-se că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei

indivize de 1/2 parte din ap. 39 situat în București Calea V. prin

uzucapiunea de 10 ani. De asemenea a fost respinsă cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta F. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, cu privire la

excepția lipsei capacității de folosință a

reclamantei, că în urma demersurilor efectuate de instanță, s-a

considerat că atâta timp cât, printr-un înscris oficial nu s-a făcut

dovada că A. ar fi decedat, iar corespondența purtată cu instituțiile

din Franța au confirmat faptul că aceasta ar fi în viață

semnând în fața executorilor judecătorești asociați

autorizați de Tribunalul de pe lângă Puteaux la data de 23 septembrie

2010, această excepție nu este incidentă în cauză. Cu

privire la calitatea procesuală activă s-a apreciat că prin

înscrisurile depuse la dosar și anume contractele de vânzare -

cumpărare din 1921 și 1938 coroborate cu procesul verbal de înscriere

în cartea funciară din 16 iunie 1946 și certificatul de calitate de

moștenitor din 30 aprilie 1996 emis de BNP U. reclamanta a justificat atât

calitatea procesuală activă și anume că este titulara unui

prezumtiv drept de proprietate în calitate de moștenitoare a fostei

proprietare G., pentru imobilul situat în București Calea V., cât și

interesul în formularea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 3 din Legea nr. 10/2001 având

calitatea de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii prevăzute de lege. S-a constatat că în cauză a fost depus

în copie Decretul nr. 244/1949 prin care s-a dispus exproprierea imobilului din

litigiu, precum și o înștiințare din care rezultă că

la 26 martie 1948 imobilul fusese recenzat de către Ministerul Afacerilor

Interne fiind ocupat de S.A.R. V. apreciindu-se că nu există nici o

contradicție între aceste 2 acte de preluare, deoarece la nivelul anului

1948 imobilul putea fi recenzat, respectiv rechiziționat și ocupat,

iar ulterior în anul 1949 putea fi trecut în proprietatea Statului în temeiul

Decretului nr. 244/1949.

În ce privește modalitatea

trecerii în proprietatea Statului Român a imobilului din litigiu s-a

reținut că acesta a fost preluat cu titlu în baza Decretului de

expropriere nr. 244/1949, în mod abuziv, și că în anul 1998 prin

sentința civilă nr. 10160, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București a fost admisă în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă, că punerea în posesie cu privire la

imobil s-a efectuat la data de 19 ianuarie 1999, însă anterior acestei

date au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 contracte de vânzare -

cumpărare cu foștii chiriași respectiv cu pârâții din

prezenta cauză.

Față de faptul că

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., tribunalul a avut în vedere

faptul că, în principiu o astfel de acțiune este admisibilă

și după apariția Legii nr. 10/2001, deoarece niciun articol din

lege nu consideră ca inadmisibile acțiunile de drept comun privind

revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv de stat. Situația

juridică a imobilului în litigiu este reglementată de art. 2 din

Legea nr. 10/2001 privind imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989 și în acest sens potrivit art. 6 pct. 2 din Legea nr.

213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Instanța de fond a avut în vedere

Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

obligatorie pentru instanță în condițiile art. 329 alin. (3) C.

proc. civ. și faptul că reclamanta a dobândit imobilul prin

succesiune legală de la fosta proprietară G., că la momentul

dobândirii bunul imobil fusese preluat cu titlu de către stat prin

Decretul nr. 244/1949. S-a reținut că pârâții B. și C. au

dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 la data de 14 ianuarie 1998, deși la acea dată

exista o cerere formulată de reclamantă la 30 aprilie 1996 în temeiul

art. 2, 11, 12, 13 din Legea nr. 112/1995 privind acordarea unor

despăgubiri pentru imobilul construcție și teren. Comisia de

aplicare a Legii nr. 112/1995 prin hotărârea nr. 2108 din 21 decembrie

1998 a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în

Calea V. formulată de A.

Cum această hotărâre nu a

fost atacată cu contestație în termen de 30 zile de la comunicare s-a

constatat că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare

din 14 ianuarie 1998 între Primăria Municipiului București și

pârâții B. și C. au fost respectate dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 112/1995, în sensul că exista un contract de închiriere legal,

că nu exista litigiu între fostul proprietar și chiriași pe

rolul instanțelor, că titlul statului nu fusese anulat, că

singura acțiune prin care s-au comparat cele 2 titluri de proprietate a

fost cea soluționată prin sentința civilă nr. 10160 din 19

iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București

în contradictoriu cu C.G.M.B., prin care s-a procedat la compararea titlurilor

de proprietate fără să existe vreun capăt de cerere privind

anularea titlului statului, iar la acea dată contractul de vânzare -

cumpărare era deja încheiat. S-a reținut că aceeași

situație există și cu privire la contractul de vânzare -

cumpărare încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâta E.

și respectiv cu pârâta D., constatându-se că la data încheierii acestora

(15 ianuarie 1997), titlul statului nu fusese anulat. Instanța de fond a

reținut că aceeași situație exista și în ceea ce

privește apartamentul nr. 39, cumpărat de către N.

Conform certificatului de

moștenitor din 25 august 1998 emis de B.N.P. W., după defuncta N.

decedată la 19 iulie 1998, pârâta F. în calitate de fiică, a dobândit

în proprietate cota de 1/2 parte din acest apartament. În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul a

avut în vedere că la momentul încheierii contractelor de vânzare -

cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995, că acțiunea în revendicare din

1998 a fost soluționată în contradictoriu cu Consiliul Municipiului

București, iar pârâții persoane fizice nu au fost părți în

litigiu, că nu a existat nicio acțiune în revendicare cu foștii

chiriași la acea dată și nicio notificare prin care să li

se aducă la cunoștință împrejurarea că reclamanta din

prezenta cauză înțelege să solicite restituirea în natură a

imobilului, că la acest moment contractele de vânzare - cumpărare nu

au fost anulate prin nicio modalitate prevăzută de lege. În aceste

condiții s-a reținut că în cauză devin incidente, pe de o

parte dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu modificările

ulterioare, constatându-se că foștii chiriași deveniți

proprietari au dobândit cu bună credință apartamentele în

litigiu, că singura posibilitate pe care ar fi avut-o reclamanta ar fi

fost aceea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent reprezentând

prețul de piață al imobilului dacă ar fi urmat procedura

administrativă prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001. La

compararea titlurilor de proprietate invocate de reclamantă și de

pârâți, tribunalul a dat preferabilitate titlurilor de proprietate ale

pârâților, deoarece aceștia au dobândit imobilul prin contracte de

vânzare-cumpărare cu titlu oneros încheiate cu Primăria Municipiului

București în calitate de reprezentant al Statului Român al cărui

titlu de proprietate nu fusese anulat și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, motiv pentru care s-a apreciat că reclamanta poate

beneficia potrivit art. 18 din Legea nr. 10/2001, doar de măsuri

reparatorii prin echivalent.

S-a apreciat că în cauză se

dă prevalență art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia:”orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor

ori a altor contribuții sau a amenzilor”. S-a considerat că pentru

siguranța raporturilor civile, a bunei credințe a terților

subdobânditori în strictă corelație cu art. 1 din Protocolul 1

C.E.D.O. se impune respingerea acțiunii în revendicare formulată de

reclamantă. Cu privire la cererea reconvențională formulată

de pârâta F., tribunalul a avut în vedere că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege pentru uzucapiunea de scurtă durată

prevăzute de art. 1847 C. civ., în sensul că aceasta a dobândit cota

de ½ parte din ap. nr. 39 prin succesiune de la mama sa N., decedată la 19

iulie 1998, unindu-se posesia acesteia cu a mamei sale care dobândise

apartamentul prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, în

condițiile în care cererea reclamantei a fost introdusă pe rolul

instanței la data de 25 ianuarie 2007.

În ceea ce privește cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta F., tribunalul în temeiul

art. 137 C. proc. civ., a analizat cu prioritate excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, constatând că acest pârât are calitate procesuală

pasivă în cererea de chemare în garanție prin care se solicită

plata în solidar a unor despăgubiri în valoare de 300.000 euro pentru

apartamentul situat în București Calea V., reprezentând prețul

actualizat și daune interese în temeiul art. 1336 C. civ. Instanța de

fond a avut în vedere că Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, în cazul în care s-ar fi admis acțiunea în revendicare și

pârâta F. ar fi pierdut bunul imobil, are calitate procesuală pasivă,

întrucât pârâta este titulara unui drept de creanță constând în

contravaloarea de piață a bunului imobil pierdut, așa cum a

decis, prin nenumărate hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

Aceste hotărâri au venit în

întâmpinarea legislației interne, respectiv a prevederilor art. 1084 C.

civ., conform cărora daunele interese ce sunt datorate creditorului,

cuprind atât pierderea suferită cât și beneficiul realizat (cauza

Tudor Tudor contra României 24 martie 2009). S-a reținut că

legiuitorul prin Legea nr. 1/2009 a instituit dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilului pentru proprietarii ale

căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de

către Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Chiar dacă la momentul formulării cererii de chemare în

garanție, Legea nr. 1/2009 nu era în vigoare, prin modificarea adusă

Legii nr. 10/2001 și căreia tribunalul i-a dat prevalență

în soluționarea prezentei cauze, se impune, pentru identitate de

rațiune și, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

dată în recurs în interesul legii, constatarea calității

procesuale pasive a acestui pârât pe cererea de chemare în garanție. Pe

fondul cererii de chemare în garanție, ca urmare a respingerii

acțiunii în revendicare și a faptului că

pârâta-reclamantă-reconvențională F. nu a căzut în

pretenții și că imobilul a rămas în proprietatea ei, a fost

respinsă cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta A. La termenul din 29 noiembrie 2013 s-a formulat

cerere de intervenție în interes propriu, de către intervenienta X.,

în temeiul art. 50 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a solicitat să se

constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 1/2

parte din apartamentul nr. 39 situat în București Calea V., prin

uzucapiunea de 10 ani, prin joncțiunea posesiei cu cea a mamei sale, N.

Prin încheierea de

ședință din 05 martie 2013, instanța de apel a

încuviințat cererea de intervenție în interes propriu formulată

de intervenienta X., apreciindu-se incidente dispozițiile art. 50 alin.

(3) C. proc. civ., față de acordul părților.

Prin decizia nr. 22A din 21 ianuarie

2014, Curtea de Apel București, secția a IV civilă, a admis

apelul declarat de reclamanta A. decedată pe parcursul litigiului, prin

moștenitori Y. și Z. fiind schimbată în parte sentința în

sensul admiterii actiunii în revendicare și obligării pârâților

de a lăsa reclamanților deplină proprietate și posesie

apartamentele din imobilul din București Calea V. astfel: pârâții B.

și C. apartamentul nr. 41 mansardă obiect al contractului de vânzare-cumpărare

din 14 ianuarie 1998; pârâta D. apartamentul nr. 10 etj. 2 obiect al

contractului de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997; pârâta F.

apartamentul nr. 39 etj. 7 obiect al contractului de vânzare cumpărare din

14 ianuarie 1997; pârâta E. apartamentul nr. 38 etj. 7 obiect al contractului

de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997.

A fost respinsă cererea

reconvențională formulată de pârâta F. De asemenea a fost

desființată în parte sentința apelată cu privire la cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta F. și trimisă

cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a pronunța această

hotărâre s-a reținut că pentru a exista o protecție a unui

drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit

jurisprudenței CEDO să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat

în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea

unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul

părții existența unei speranțe legitime de redobândire a

bunului în materialitatea sa.

În speță, prin sentința

civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și

irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București dispunându-se restituirea în deplină

proprietate și posesie către reclamantă a imobilului situat în

București, Calea V. cu terenul aferent.

Această hotărâre

vizează recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate

al reclamantei asupra imobilului, ceea ce îi conferă un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ocrotit de

această normă, motiv pentru care s-a apreciat că este de prisos

analizarea nevalabilității titlului statului, care, în contextul

distincției pe care CEDO a făcut-o în hotărârea

pronunțată în cauza Atanasiu, poate valora doar o recunoaștere a

unui drept la despăgubire, respectiv dreptul la măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru

obținerea acestor reparații.

S-a apreciat că intimații,

la rândul lor, beneficiază de protecția dreptului lor în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât reclamanta nu

a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 în termenul de prescripție prevăzut de

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. În această

situație, titlurile de proprietate ale pârâților asupra

apartamentelor în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare: din

14 ianuarie 1998 (pentru apartamentul nr. 41 cumpărat de pârâții B.

și C.); din 15 ianuarie 1997 (pentru apartamentul nr. 10, et. 2

cumpărat de pârâta D.), din 14 ianuarie 1997 (pentru apartamentul nr. 39,

etj. 7 cumpărat de N., antecesoarea pârâtei F. și din 15 ianuarie

1997, pentru apartamentul nr. 38, etj. 7 cumpărat de pârâta E.) s-au

consolidat, conferindu-le pârâților un „bun actual” în sensul

Convenției.

În aceste condiții, s-a analizat

în ce măsură privarea reclamantei de dreptul de proprietate prin

înstrăinarea bunului său de către stat pârâților

chiriași, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din

Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” a statului

este prevăzută de legea internă, este justificată de o

cauză de utilitate publică și, dacă există un just

echilibru între cerințele protejării unui interes general al

comunității și imperativul protejării dreptului fundamental

al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile

și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

S-a constatat că această

analiză a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat

(Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005,

Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005,

Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror

concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă în ceea ce privește îndeplinirea primelor două

cerințe, CEDO a reținut că acestea ar fi, în principiu,

întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 și 50), în

privința proporționalității ingerinței s-a ajuns la

concluzia contrară. Astfel, CEDO a statuat că vânzarea de către

stat a bunului altuia unor terți de bună-credință, chiar

anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului

de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a

oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin

contra României, paragrafele 39 și 59). În această cauză, CEDO a

constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu

permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat

abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor

legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin,

parag. 47).

S-a apreciat că este relevantă

distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, între

situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească

prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul

său un „bun actual” care i-ar permite restituirea imobilului în

natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul

celei de față, și situația în care reclamantul se

prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului

statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii în

echivalent prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță s-a apreciat

că reclamanta deține în patrimoniu un „bun actual”, rezultând din

sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus restituirea

în natură a imobilului situat în București, Calea V., cu terenul

aferent. În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al

apelantei reclamante nu poate fi remediată efectiv și eficient în

contextul legislației speciale interne, având în vedere procedura greoaie

și de durată pe care aceasta ar trebui să o parcurgă în

temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se prelungește privarea apelantei

reclamante de bunul său.

Instanța de apel a mai

reținut că în ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în

dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că

deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât

accesul la o procedură administrativă, cât și la o

procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și

iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un

termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru

care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Toate aceste argumente, deduse din

practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate

abuziv, justifică concluzia că reclamanta este în imposibilitatea de

a-și recupera bunul. S-a constatat că în această situație,

respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă ar

echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei

despăgubiri adecvate.

În lipsa unei despăgubiri,

singura soluție pentru a se înlătura privarea de proprietate la care

reclamanta este supusă în mod continuu este înlăturarea

dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din

Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Cum, în prezenta cauză,

reclamanta se găsește într-o situație similară, deoarece

are un „bun actual” în sensul Convenției există o ingerință

în ce privește respectarea dreptului său de proprietate

manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către

chiriași, s-a reținut că această ingerință a rupt

echilibrul dintre protecția proprietății reclamantei și

cerințele interesului general.

Întrucât repararea acestui

dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de

reparație, instanța de apel a concluzionat că restituirea în

natură a imobilului către reclamantă este unica măsură

reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea imobilului către chiriași. Or, aceștia din urmă nu

pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din

contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție

calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a

imobilului.

Astfel, Legea nr. 1/2009 permite

pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii

nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a

pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare. De altfel, chiar în prezentul

litigiu a fost formulată pe calea chemării în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice o astfel de cerere, de către pârâta F.

În ceea ce privește aplicarea în

speță a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în

interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, instanța de apel a reținut că în dispozitivul acestei

decizii se stabilește, că în caz de neconcordanță, are

prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport cu

dispozițiile legii interne. În ceea ce privește partea finală a

dispozitivului, care condiționează această prioritate prin aceea

de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, s-a considerat că prin

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul

legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al

cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are

posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul

unei proceduri judiciare de drept comun.

Noua reglementare schimbă ipoteza

avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva

României. În acea cauză Curtea Europeană a reținut că, în

virtutea unei hotărâri judecătorești definitive,

reclamanților li s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra

apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând că au

fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare

a apartamentului. Curtea a mai observat că reclamanților nu li s-au

acordat nicio compensație pentru apartamentul de care au fost privați

ca urmare a anulării hotărârii sus-menționate de către

Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în anulare. S-a mai

reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului

plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu

apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensații care

să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea „pecuniară” a

apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanții nu

dispuneau de o cale internă de recurs care să le fi permis să

compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat

și valoarea bunului la data hotărârii pronunțată în recursul

în anulare (Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006,

parag. 38).

Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o

asemenea cale, pe care pârâții din prezenta cauză o pot urma pentru a

obține valoarea actuală de piață a imobilului

.

S-a reținut că pârâta F. nu

poate invoca buna credință, pentru a paraliza acțiunea în

revendicare și pe cale de consecință să păstreze

imobilul în litigiu. Potrivit art. 1898 alin. (1) C. civ., "buna

credință este credința posesorului că, cel de la care a

dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea

transmite proprietatea". Din acest text legal reiese că

buna-credință presupune o eroare din partea unei persoane, însă

această eroare nu decurge din simpla ignoranță pur

subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o

aparență înșelătoare suficient de credibilă.

În literatura de specialitate s-a

arătat că buna-credință aptă să producă

efecte juridice, permițând celui interesat să scape de rigorile

legii, constă în credința eronată în existența unei

situații juridice regulate. Reaua-credință constă în

atitudinea celui care se prevalează de o situație căreia el îi

cunoaște sau trebuia să-i cunoască viciile. În legătură

cu intensitatea erorii din care decurge buna-credință, în doctrina

s-a arătat că „dobânditorul trebuie considerat de

rea-credință dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra

drepturilor autorului său” și că „acest dubiu care exclude

buna-credință există dacă posesorul are

cunoștință că un terț este sau pretinde să fi fost

proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie”.

Din perspectiva celor expuse s-a

constatat că pârâta F. este moștenitoarea subdobânditoarei

apartamentului cumpărat de la stat, despre care știa sau trebuia

să știe că a fost preluat de statul comunist în condiții

notorii prin abuz, ce exclud buna credință. Având în vedere aspectele

expuse, instanța de apel a apreciat că orice subdobânditor al unui

imobil preluat de stat în perioada comunistă prin „modurile specifice de

dobândire a proprietății socialiste”, și mai ales chiriașii

care locuiau în astfel de imobile, iar ulterior le-au achiziționat de la

stat în baza Legii nr. 112/1995, cum este și cazul din speța de

față, trebuiau sau puteau să aibă o îndoială cu

privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun, adică asupra

însăși aparenței în drept, simpla lor ignoranță

afirmată nefiind suficientă pentru a-i conferi statutul de dobânditor

de bună-credință. Pentru ca o aparență să fie

creatoare de drept, se cer a fi întrunite cumulativ mai multe condiții:

să existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul

să fie de bună-credință; actul încheiat între proprietarul

aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

În ceea ce privește prima

condiție, există eroare atunci când situația de fapt

aparentă nu corespunde realității de drept; o persoană este

în aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește ca

acest lucru nu este real; aparența înșelătoare trebuie să

fie nu numai una comună, adică împărtășită

public, ci și una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat,

contra căreia "nici o prudență umană nu ar permite

apărarea; eroarea comună se referă la toți cei care s-au

aflat sau s-ar fi putut afla în situația celui cu care a contractat

proprietarul aparent, nu și la acesta din urma, care poate fi chiar de

rea-credință întrucât a cunoscut realitatea sau este chiar cel care a

creat aparența înșelătoare".

Eroarea comună trebuie

apreciată într-o manieră relativă, adică trebuie

cercetată cauza acesteia și observat dacă ea ar fi putut fi

comisă de un om rezonabil, implicând astfel o apreciere în abstracto s-a

apreciat că eroarea comună este, în realitate, un fel de

„bună-credință colectivă”, și, spre deosebire de

buna-credință individuală, nu se prezumă și trebuie

dovedită de acela care se prevalează de efectele ei, aspect care,

fiind o situație de fapt, proba ei se va face prin orice mijloc de

probă admis de legea civilă.

În ceea ce privește a doua

cerință, regula aparenței în drept nu-și poate produce

efectele specifice decât dacă acela care dobândește bunul de la un

neproprietar este de bună-credință, crezând că

dobândește de la adevăratul proprietar, așa încât și

subdobânditorul a fost victima erorii comune. Nu este suficient doar ca

terțul să fi crezut în realitatea falsă a situației

aparente, ci se cere și condiția ca această credință a

sa să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă

(neglijență) din partea sa. Este necesar, prin urmare, ca încrederea

terțului în aparență să fie legitimă, în caz contrar,

al ignoranței sau indiferenței sale manifeste, acesta neputând

beneficia de protecția adagiului în discuție.

S-a constatat că în

speță, autoarea pârâtei F. s-a încrezut în valabilitatea dreptului de

proprietate al statului, însă nu poate fi reținută aparența

de proprietar a statului exclusiv față de existența unei legi

care permitea cumpărarea bunului de către chiriaș, autoarea

pârâtei achiziționând bunul de la stat fără precauțiuni în

condițiile în care imobilul fusese preluat de statul comunist în

condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar pe de altă

parte orice om rezonabil (acesta fiind „etalonul” la care trebuie să se

raporteze oricine invoca eroarea comună și invincibilă ca mod de

dobândire a proprietății) trebuia să se aștepte să

apară măsurile reparatorii despre care se vorbea public și în

presă, televiziune, de mult timp și doar ulterior să cumpere un

astfel de bun, în cazurile în care acestea nu ar fi fost restituit

foștilor proprietari.

Nefiind întrunite condițiile

necesare pentru a fi în prezența erorii comune și invincibile care

creează drept, nu poate fi primită aplicabilitatea teoriei

aparenței în drept susținută de către intimata pârâtă

reclamantă F. și că de asemenea aceasta nu poate invoca nici

uzucapiunea ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate. Potrivit

dispozițiilor art. 1847 C. civ. „ca să se poată prescrie, se

cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată,

publică și sub nume de proprietar”. Uzucapiunea poate fi de două

feluri: uzucapiunea de 30 de ani și uzucapiunea de 10 până la 20 de

ani. Astfel, pentru a interveni prescripția achizitivă, este necesar

a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ.,

respectiv o posesie exercitată timp de cel puțin 30 de ani, în cazul

uzucapiunii lungi, existența unei posesii utile, continue, neîntrerupte,

publice și neechivoce și a unui lucru susceptibil de a fi uzucapat,

iar în situația uzucapiunii scurte, o stăpânire timp de 10-20 ani,

buna-credință a posesorului și un just titlu.

În ceea ce privește uzucapiunea

de scurtă durată, dispozițiile art. 1895 C. civ. prevăd

că: „Cel ce câștigă cu bună-credință și

printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie

proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar

locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se

află nemișcătorul, și prin douăzeci de ani dacă

locuiește afară din acea circumscripție”.

În speță, astfel cum a

reținut și instanța de fond, pârâta F. exhibă un just

titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997.

Chiar dacă actul translativ de proprietate provine de la altcineva decât

proprietarul, deci de la un non dominus, el constituie un just titlu, astfel

încât, în mod corect a apreciat tribunalul că este îndeplinită prima

condiție cerută de legiuitor pentru uzucapiunea scurtă de la 10

la 20 de ani.

S-a constatat că instanța de

fond nu a analizat dacă în cauză este îndeplinită condiția

ca adevăratul proprietar, căruia i se opune prescripția

achizitivă, să fi locuit în circumscripția tribunalului unde se

afla imobilul. Or, din actele de stare civilă ale reclamantei A.

rezultă că aceasta a avut domiciliul în Franța, localitatea

Puteaux unde, de altfel a și decedat la data de 30 noiembrie 2011 și

unde a și fost îndeplinită procedura de citare în fața primei

instanțe.

În acest sens sunt și

relațiile comunicate instanței prin adresa din 12 mai 2010 emisă

de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru

Evidența Populației în care se arată că numita A.

figurează cu ultimul domiciliu în țară în municipiul

București, și cu mențiunea „stabilit domiciliu în

străinătate Franța/2002”. Având în vedere că până în

anul 2002, când reclamanta și-a stabilit domiciliul în

străinătate nu era împlinit termenul de 10 ani pentru uzucapiunea

scurtă, nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită condiția

cerută de art. 1895 C. civ. ca adevăratul proprietar să fi

locuit în circumscripția tribunalului unde se află imobilul.

De asemenea, pentru a putea uzucapa

este necesar ca posesia exercitată să fie una utilă, adică

să îndeplinească cumulativ calitățile prevăzute de

art. 1847 C. civ., respectiv să fie continuă, neîntreruptă,

netulburată, publică și sub nume de proprietar, în cazul lipsei

uneia dintre aceste calități posesia fiind viciată.

S-a reținut că în

privința întreruperii și suspendării prescripției

achizitive se aplică aceleași dispoziții legale ca și în

cazul prescripției extinctive, respectiv Decretul nr. 167/1958. Astfel,

întreruperea prescripției achizitive are ca rezultat înlăturarea

oricăror efecte ale posesiei anterioare intervenirii cauzei de

întrerupere.

În doctrina s-a menționat că

dacă titularul dreptului real principal iese din pasivitate și face

demersurile legale pentru recunoașterea dreptului său de proprietate

și restituirea posesiei, nu se mai justifică sancționarea

acestui titular prin pierderea dreptului său. Conform art. 16 alin. (1)

lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie,

făcută de cel în folosul căruia curge prescripția sau prin

introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar

dacă cererea a fost introdusă la o instanță

judecătorească ori la un organ arbitral necompetent.

Astfel, instanța de apel a

apreciat că posesia exercitată de pârâta F. împreună cu autoarea

sa N. a fost întreruptă în anul 1998, când reclamanta a promovat

acțiunea în revendicare admisă prin sentința civilă nr.

10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București

rămasă definitivă și irevocabilă, motiv pentru care

s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16

alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. În aceste condiții, având în vedere

că pentru a interveni această prescripție achizitivă este

necesar a fi îndeplinite cumulativ toate cerințele prevăzute de lege,

astfel cum s-a arătat, instanța de apel a apreciat că în mod

greșit instanța de fond a admis cererea reconvențională

formulată de pârâta F. În ceea ce privește cererea de

intervenție în nume propriu formulată de intervenienta X.,

admisă în principiu prin încheierea din 05 martie 2013, în temeiul art. 50

alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că

prescripția achizitivă invocată de intervenienta în nume propriu

X. nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 931 Noul

C. civ. care reglementează uzucapiunea tabulară.

În acest sens, s-au avut în vedere

dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora

„procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs

de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. din 2009 se

soluționează de către instanțele legal învestite, în

conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în

vigoare la data când aceste procese au fost pornite (deci sunt aplicabile

dispozițiile din reglementările înlocuite de C. civ. din 2009),

afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții

care prevăd altfel”. Mai mult, în privința uzucapiunii, Noul C. civ.

conține în art. 6 alin. (4) o normă expresă, care prevede

că „Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute

și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în

întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”. A fortiori,

și uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse

dispozițiilor acesteia.

În ceea ce privește îndeplinirea

în cauză a condițiilor prevăzute de art. 1895 C. civ. raportat

la art. 1847 C. civ., au fost arătate deja care sunt argumentele pentru

care nu poate fi reținută prescripția achizitivă ca mod de

dobândire a dreptului de proprietate de către intimata pârâta F. Cum

intervenienta este sora intimatei F. și, în această calitate, a

dobândit cealaltă cotă de ½ din moștenirea rămasă de

pe urma mamei lor numita N., s-a apreciat că i se aplică în mod

identic raționamentul avut în vedere la respingerea cererii

reconvenționale.

Întrucât s-a constatat că

instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în garanție

formulată de pârâta F. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice, aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect

în raport de modul în care a fost soluționată acțiunea

principală, instanța de apel a desființat în parte sentința

apelată cu privire la această cerere, trimițând cauza spre

rejudecare la Tribunalul București. Au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței, respectiv cele de respingere a

excepțiilor lipsei capacității de folosință și a

lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și a

excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, pe cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta reclamantă F. A fost respinsă cererea de intervenție

în nume propriu formulată în apel de intervenienta X.

Împotriva deciziei

civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV civilă, au declarat recurs pârâții F.,

B., C., D. și E., respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2041 din 26 iunie

2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, fiind reținute următoarele

considerente:

Prin sentința civilă nr.

10160 din 19 iunie 1998, rămasă definitivă și

irevocabilă, Judecătoria Sectorului 2 București, a admis

acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva Consiliul General al

Municipiului București, fiind obligat pârâtul să-i lase reclamantei

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București

Calea V. Anterior acestui litigiu, prin contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții F., B., C., D. și E.

au dobândit apartamentul nr. 7, apartamentul nr. 41 mansardă, apartamentul

nr. 10 și apartamentul nr. 38 din imobilul menționat. Aceste

contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate pe cale

judecătorească, reclamanta neînțelegând să uzeze de

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În acest fel, ambele

părți au titluri de proprietate cu privire la apartamentele ce fac

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate, care sunt

situate în imobilul restituit reclamantei prin hotărâre

judecătorească definitivă.

Înalta Curte a apreciat că

hotărârea instanței de apel este legală în ceea ce privește

soluția pronunțată în urma comparării titlurilor de

proprietate ce se opun. Titlul reclamantei este preferabil, întrucât dreptul său

de proprietate a fost consolidat prin sentința civilă nr. 10160 din

19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin

care instanța a admis acțiunea în revendicare, obligând Consiliul

Local al Municipiului București să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul ce cuprinde apartamentele

în litigiu.

Pârâții, în schimb, au dobândit

bunul prin cumpărare de la un neproprietar care deținea imobilul în

mod abuziv, fără titlu valabil Titlul de proprietate al reclamantei

este preferabil și din perspectiva jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres

restituirea bunului (parag. 140 și 143). Or, reclamanta beneficiază

de o astfel de hotărâre definitivă și executorie - sentința

civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București - prin care i s-a recunoscut calitatea

de proprietar al bunului în litigiu și care cuprinde dispoziția expresă

de restituire a imobilului.

Prin urmare, ea este titulara unui bun

atât în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

cât și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

iar, în aceste condiții, privarea ei de proprietate nu se poate realiza

decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege.

Considerarea titlului

recurenților ca fiind preferabil celui opus de reclamantă, ar însemna

încălcarea nejustificată și disproporționată a dreptului

de proprietate al reclamantei, în condițiile în care aceasta se

bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție. Este adevărat că și

pârâții pretind că beneficiază de protecția aceleiași

norme europene, cât timp contractele lor de vânzare-cumpărare nu au fost

anulate.

În