ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 91/2017

Decizia nr. 91/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 septembrie 2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2006, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general , ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună retrocedarea în favoarea ei a imobilului teren situat în București, sector 3, cu suprafața de 286 mp, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994; cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a deținut în proprietate imobilul teren situat în București, sector 3, în suprafață de 286 mp, iar, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 163/1964, terenul a fost expropriat și trecut în proprietatea statului, în scopul construirii unor blocuri de locuințe.

Or, acest teren nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost expropriat, neconstruindu-se pe el nici un bloc de locuințe și, în acest moment, este liber de orice construcție, astfel încât se impune retrocedarea sa. Prin sentința civilă nr. 15 din 08 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că, pentru imobilul teren în litigiu, reclamanta trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a apreciat și prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii. Prin Decizia civilă nr. 115 din 16 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

În esență, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare a reclamantei este admisibilă și după apariția Legii nr. 10/2001, în raport de dreptul de acces la instanță consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar, în condițiile în care reclamanta va face dovada că pentru bunul expropriat exproprierea nu și-a atins scopul și că nu s-a primit o justă și prealabilă despăgubire, aceasta nu poate fi lipsită de speranța legitimă de a-și recupera bunul, o soluție contrară putând conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Decizia civilă nr. 988 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de intimatul Municipiul București împotriva Deciziei civile nr. 115 din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București.

Prin decizia instanței supreme s-a reținut, în esență, ca neurmarea de către reclamantă a procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, că, în considerarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu și-a pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptățește la valorificarea dreptului de proprietate și pe calea dreptului comun. În rejudecare, după desființarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010. În rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză de specialitate topografică și evaluare bunuri imobile.

La data de 23 octombrie 2013, prin cererea completatoare depusă la dosar, reclamanta a pretins contravaloarea terenului, în ipoteza imposibilității de restituire în natură. Prin sentința civilă nr. 378 din 27 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Imobilul teren în litigiu, situat în București, sector 4, a făcut obiect al exproprierii pentru utilitate publică, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 163/1964. Terenul în suprafață de 286,91 mp a fost expropriat de la reclamantă, fostă proprietară A., care este menționată la poziția 171 în anexa tabel a decretului.

Prevalându-se de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 - temei de drept indicat expres în cuprinsul cererii introductive de instanță - și afirmând nerealizarea scopului și a lucrărilor de expropriere, reclamanta a recurs la prezentul demers judiciar. Având în vedere pretenția dedusă judecății, dar și temeiul de drept invocat, deci obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut considerentele și dispozitivul deciziei de recurs în interesul Legii nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie potrivit căreia dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și cererilor de retrocedare cu privire la exproprieri ce au avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

Față de parcursul litigiului din primul ciclu procesual, Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, nu este avută în vedere în analiza prezentei cereri. Tribunalul a apreciat că se impune precizarea potrivit căreia acțiunea reclamantei nu este una în revendicare de drept comun, un astfel de temei nefiind indicat de către reclamantă, ci, dimpotrivă, este o cerere de retrocedare, astfel cum expres indică art. 35 din Legea nr. 33/1994. De altfel, nu are cum a fi calificată drept o acțiune în revendicare, căci imobilul teren nu se mai află în proprietatea reclamantei, fiind expropriat pentru utilitatea publică, prin Decretul Consiliul de Stat nr. 163/1964.

Nici art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi avut în vedere de tribunal, în calificarea prezentei acțiuni civile, (articol abrogat doar prin Legea nr. 1/2009, deci în vigoare la data cererii principale 20 septembrie 2006), căci Legea nr. 10/2001 nu a constituit temei al acțiunii reclamantei. Reclamanta nu a afirmat niciodată preluarea abuzivă, nu a indicat deloc ca temei al demersului său Legea nr. 10/2001 și nici o autoritate competentă nu a statuat asupra vreunei preluări abuzive, în sensul Legii nr. 10/2001, dimpotrivă, reclamanta a pretins retrocedarea în condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, afirmând nerealizarea lucrărilor de expropriere.

Având, însă, în vedere considerentele celor două decizii ale instanțelor de control judiciar din primul ciclu procesual, tribunalul nu a avut în vedere Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a cercetat pe fond pretenția reclamantei, în condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și a Deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar, a fost respinsă de tribunal, ca neîntemeiată, având în vedere că exproprierea a operat în favoarea statului, respectiv în favoarea unității administrativ-teritoriale - Municipiul București, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului București având și administrarea imobilului teren, potrivit Decretului nr. 163/1964.

Pe fond, tribunalul a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele art. 35 din Legea nr. 33/1994, afirmația reclamantei că nu ar fi fost realizate lucrările de expropriere fiind contrazisă de probatoriile administrate. Chiar și în decizia Curții de Apel București, care a dispus desființarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a statuat că reclamanta urmează a proba că, pentru bunul expropriat, exproprierea nu și-a atins scopul, or, probatoriile administrate au susținut contrariul. Și prin Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că una dintre condițiile admiterii cererii de retrocedare este ca exproprierea să nu-și fi atins scopul.

Or, prin expertiza topografică efectuată în cauză și prin răspunsurile la obiecțiunile încuviințate de instanță, expertul a concluzionat clar și fără echivoc că imobil solicitat spre retrocedare este afectat în prezent de rețeaua de iluminat public stradal, de clădirea bloc de locuințe D10 și teren aferent, de alee pietonală și carosabilă de acces. Aceeași concluzie a fost susținută și confirmată și prin adresele instituțiilor de specialitate, printre care Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Serviciu Evidență Domeniu Public și Privat, care a comunicat tribunalului că imobilul solicitat de reclamantă este afectat de elemente de sistematizare: bloc de locuințe, sector 4, alee acces, trotuare pietonale, spații verzi adiacente blocului de locuințe.

Așadar, tribunalul a apreciat că, în cauză, exproprierea și-a atins scopul, lucrările de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea terenului fiind realizate, iar reclamanta nu poate obține, în cadrul prezentei acțiuni, echivalentul valoric al terenului expropriat (pretenție ce a completat cererea inițială de chemare în judecată), art. 35 din Legea nr. 33/1994 neconținând o astfel de ipoteză. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta A., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 484/A din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a desființat sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Într-adevăr, inițial, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Conform textului de lege menționat, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de 1 an, potrivit scopului pentru care au fost expropriate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. În primul ciclu procesual, în faza apelului și a recursului, instanțele de control judiciar au caracterizat acțiunea ca fiind una în revendicare și au pronunțat hotărârile de desființare a hotărârii primei instanțe și trimitere a cauzei spre rejudecare, respectiv, de menținere a acestei din urmă soluții, cu argumente legate de acest temei juridic. Astfel, prin Decizia nr. 115 din 16 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a conchis că, chiar în situația în care acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.

La rândul său, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 988 din 17 februarie 2010, a conchis că aspectele inserate în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu exclud, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. Considerentele din aceste hotărâri judecătorești au intrat în puterea lucrului judecat și sunt obligatorii pentru instanța de trimitere, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Ca urmare, instanța, în rejudecare, era obligată să constate că instanțele de control judiciar au caracterizat acțiunea ca fiind una în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., și nu pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, temei juridic pe care, inițial, și-a întemeiat reclamanta acțiunea.

Soluționând cauza în baza unui alt temei juridic decât cel indicat de instanțele de control judiciar, instanța nu a cercetat fondul cauzei, așa încât, în baza art. 297 C. proc. civ., apelul a fost admis, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 06 februarie 2015, sub nr. x/3/2010*. Cu ocazia rejudecării, instanța a administrat proba cu expertiză evaluatorie. Totodată, s-a luat act de renunțarea reclamantei la administrarea probei cu expertiză topografică.

Prin sentința civilă nr. 1307 din 30 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 60.060 euro, în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu de despăgubiri, a fost respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat, și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.359.45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 28 noiembrie 1957 de Notariatul de Stat București - Raionul Nicolae Bălcescu, A. și Schinagel Iosif au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 286 mp, situat în București.

Ulterior, prin Decretul nr. 163 din 02 aprilie 1964, imobilul a fost expropriat, în anexa decretului, fiind înscrisă reclamanta A., cu teren în suprafață de 286.91 mp și construcții în suprafață de 11.05 mp, situate în București. Terenul a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul B., stabilindu-se că, în prezent, acesta are adresa din sectorul 4, fiind afectat de rețeaua de iluminat public stradal, de clădirea bloc de locuințe D10 și teren aferent, de alee pietonală și carosabilă de acces, parcări nou-amenajate, aferente blocului D10 și blocului 166 și parc de distracții copii, nou-amenajat de Primăria sectorului 4 București, iar, la subteran, este afectat de rețeaua de canalizare, apă curentă și irigat spații verzi.

Au fost reținute concluziile raportului de expertiză topografică, întocmit de expertul B., cu înlăturarea expertizei întocmite de expertul C., deoarece aceasta se coroborează cu informațiile comunicate de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat. Astfel, prin adresa din 8 ianuarie 2014, Primăria Municipiului București a precizat că imobilul identificat prin raportul de expertiză topografică, întocmit de expertul B., reprezintă parcela de teren aparținând imobilului care a purtat adresa str. x, trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 163/1964, având-o ca proprietar pe reclamanta A. Totodată, s-a arătat că acest imobil și imobilul identificat de expertul C. pe adresa din sectorul 4 București, sunt două imobile distincte, situate în zone diferite.

S-a avut în vedere, de asemenea, că, prin adresa din 20 iunie 2013, Primăria Municipiului București - Serviciul Cadastru a precizat că strada ce purta, în planul și anexele Decretului nr. 163/1964, denumirea de Drumul Ciurului, în prezent, este desființată. Prin urmare, imobilul ce a fost proprietatea autoarei reclamantei nu este cel situat, în prezent, în sectorul 4, astfel cum l-a identificat expertul C. Prin Decizia civilă nr. 115 din 16 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit că cererea dedusă judecății este o acțiune în revendicare a terenului situat în București, sector 4. Totodată, prin Decizia civilă nr. 988 din 17 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au stabilit două aspecte : acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă și reclamanta, conform disp.

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu și-a pierdut calitatea de proprietar al imobilului. Astfel, instanța de control judiciar a arătat că : „În consecință, neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce, în niciun caz, la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislația comună și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împrejurarea că, în speță, reclamanta nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele instituite de lege, respectiv celeritatea procedurii și gama de măsuri reparatorii.

În consecință, în considerarea disp. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu și-a pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptățește la valorificarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun.” Având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de instanțele de control judiciar pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemele menționate anterior, dezlegate prin Decizia civilă nr. 115 din 16 februarie 2009 și nr. 988 din 17 februarie 2010, nu mai pot fi repuse în discuție.

Întrucât numai reclamanta deține un titlu de proprietate al terenului în litigiu și acesta nu poate fi restituit în natură, deoarece face parte din domeniul public al Municipiului București și este afectat de construcții noi și elemente de sistematizare, capătul de cerere privind revendicarea a fost respins ca neîntemeiat, urmând ca pârâtul să fie obligat la plata valorii de circulație a terenului, stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit de expertul D., la suma de 60.060 euro. În final, instanța a precizat că nu a mai fost repusă în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul București, deoarece sentința civilă nr. 378 din 27 martie 2014 a fost atacată cu apel numai de către reclamantă, fără a se critica soluția dată acestei excepții de instanța de fond.

Pe cale de consecință, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat. În temeiul art. 274 C. proc.

civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, instanța l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, constând în onorariul apărătorului ales, conform chitanțelor din 13 decembrie 2006 și din 28 noiembrie 2005, onorariul expertului B. și onorariul aferent expertizei evaluatorii și suplimentului, întocmite de expertul D. Împotriva acestei ultime sentințe a tribunalului, a declarat, în termen legal, apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocând următoarele critici: Instanța de fond, prin hotărârea apelată, a încălcat normele de competență materială a Tribunalului București, în condițiile în care, prin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2015, instanța de judecată, din oficiu, a invocat excepția de necompetență materială a tribunalului, întrucât valoarea obiectului cererii este sub 500.000 lei, iar apărătorul reclamantei a solicitat prorogarea discutării excepției de ordine publică, pentru următorul termen de judecată; instanța, astfel cum se consemnează în încheierea de ședință, a prorogat discutarea excepției de necompetență materială pentru termenul din data de 27 octombrie 2015. Așadar, la termenul de judecată din 27 octombrie 2015, astfel cum rezultă din încheierea de ședință, ce face corp comun cu hotărârea apelată, instanța a omis să repună în discuția părților excepția de necompetență materială a tribunalului,

raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și a acordat cuvântul pe fondul cauzei. Excepția de necompetență este o excepție de procedură, dilatorie, reglementată în art. 158-160 C. proc. civ. și care operează în cazul încălcării competenței generale, iar, din cadrul competenței jurisdicționale, este vizată competența materială (art. 1-4 C. proc. civ.); poate fi invocată de oricare dintre părți, (chiar și de reclamantul care a pricinuit greșita sesizare), de procuror, dacă participă, sau de către instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii, chiar direct în apel sau în recurs, deși încadrarea a avut loc la prima instanță, unde nu a relevat-o nimeni. Părțile nu pot conveni să deroge de la regulile competenței absolute, deci viciile nu pot fi acoperite prin voința lor expresă sau tacită.

Așadar, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, raportat la dispozițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ.; în aceste condiții, Tribunalul București era obligat să trimită dosarul spre judecare, instanței judecătorești competente, respectiv judecătoriei, în condițiile în care petitul clar al acțiunii era „contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură, legea procesual civilă nu face distincție asupra caracterului competenței încălcate. De aceea, prin acest motiv, se poate invoca atât necompetența generală, cât și necompetența materială și teritorială, motivul fiind de ordine publică.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de judecată, după două casări cu trimitere spre rejudecare, a administrat un probatoriu superficial, în condițiile în care, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă cu certitudine dacă reclamanta a primit sau nu despăgubiri pentru terenul ce se solicită a fi retrocedat sau contravaloarea lui, instanța soluționând cauza doar pe baza declarației reclamantei din cererea de chemare în judecată, astfel cum se reține și în considerentele sentinței civile nr. 15 din 08 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă; Sentința civilă pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, în opinia apelantului, instanța de judecată a reținut în mod greșit faptul ca nu s-au primit despăgubiri pentru terenul din speța pendinte.

Prin Decizia nr. 585/A/2016 din 13 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 1307 din 30 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*, în contradictoriu cu intimata reclamantă A., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitor E. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Curtea a constatat că, prin apel, având în vedere și aspectele tranșate anterior în ciclurile procesuale derulate, s-au formulat doar două critici, și anume: necompetența materială a primei instanțe și nelămurirea, pe baza unui probatoriu suficient, a împrejurării dacă reclamanta a primit sau nu despăgubiri la momentul exproprierii.

În ce privește critica referitoare la necompetența materială, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 septembrie 2006, pe rolul tribunalului, a parcurs până la acest moment trei cicluri procesuale, pe parcursul cărora nu a fost combătută nici un moment competența de primă instanță a tribunalului. Verificarea competenței materiale trebuie considerată, și sub imperiul V.C.P.C., care guvernează prezentul proces, ca o verificare implicit făcută de către instanțele de judecată, în condițiile în care necompetența materială reprezenta o chestiune de ordine publică ce putea fi invocată, din oficiu, în orice stare a pricinii, anterior Legii nr. 202/2010.

Așadar, odată ce, în cele două cicluri procesuale anterioare, instanțele de judecată, atât în fond, cât și în căile de atac, inclusiv instanța supremă, nu au invocat necompetența materială, după valoare, și nici nu au fost sesizate de către părți cu o asemenea excepție, în acest al treilea ciclu procesual, competența materială a tribunalului trebuie considerată câștigată, în sensul că reprezintă un aspect tranșat prin analiza pe care instanțele au făcut-o în mod inerent, de vreme ce au purces la judecarea în fond a cauzei. Nu prezintă niciun fel de relevanță împrejurarea că tribunalul, în acest ultim ciclu procesual, a înțeles să invoce la un moment dat, necompetența materială, omițând ulterior să o mai analizeze, de vreme ce unica situație care ar fi produs consecințe asupra soluției apelate este situația în care instanța de apel, la acest moment, ar fi putut stabili necompetența materială a primei instanțe.

De altfel, nepronunțarea unei instanțe asupra unei excepții nu produce consecințe asupra soluției dată de acea instanță, în măsura în care instanța de control judiciar nu constată ea însăși temeinicia excepției. Curtea a respins și cea de-a doua categorie de critici formulată de apelant, constatând că, în cauză, nu s-a făcut dovada că s-ar fi achitat reclamantei, la momentul exproprierii, despăgubiri. De altfel, nici apelantul, prin apelul declarat, nu susține că s-ar fi plătit astfel de despăgubiri, ci doar că acest aspect nu este stabilit cu certitudine. Or, în apel, s-a făcut adresă la Primăria Municipiului București pentru a comunica dacă, în evidențe, există dovada plății de despăgubiri, iar, prin adresele comunicate din 2016 și notele depuse chiar de apelant, s-a comunicat faptul că nu figurează în evidențe că reclamanta ar fi primit despăgubiri.

Apelantul invocă faptul că neplata despăgubirilor s-ar fi făcut din vina reclamantei, pentru nedepunerea înscrisurilor solicitate de autorități la momentul exproprierii, însă Curtea a constatat că sunt irelevante juridic motivele pentru care nu s-a făcut plata despăgubirilor, esențial fiind că nu se pune problema în cauză de a deduce din valoarea stabilită pentru teren, în fața tribunalului, vreo valoare care ar fi fost achitată drept despăgubiri și nici nu se pune problema săvârșirii unei duble despăgubiri către reclamanta. Curtea a arătat că rămâne irelevant în cauză faptul decesului reclamantei, intervenit anterior pronunțării hotărârii apelate la acest moment, întrucât o asemenea situație ar fi fost de natură să prejudicieze doar pe moștenitorii reclamantei, care s-ar fi văzut puși în situația de a prelua efectele hotărârii judecătorești, pronunțată fără ca ei să fi fost introduși în cauză, pentru a-și formula apărările.

Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 71 C. proc. civ., conform căruia mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat, ci dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori, iar, la termenul la care judecata în fond a avut loc în fața tribunalului, reprezentarea reclamantei s-a asigurat prin avocat, reprezentare care este considerata făcută și pentru moștenitori, în raport de textul legal menționat. Pe de altă parte, în cauză, moștenitorii reclamantei nu au făcut apel, iar apelantul Municipiul București nu a suferit vreun prejudiciu rezultat din acea situație și nici nu a invocat această situație după momentul la care i-a devenit cunoscută. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, cu rejudecarea apelului, iar, în subsidiar, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs , întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , s-a susținut că, în mod greșit, a apreciat curtea de apel că, în cauză, nu se pune problema deducerii din valoarea stabilită pentru teren a unei valori care ar fi fost achitată drept despăgubiri la momentul exproprierii și nici problema săvârșirii vreunei duble despăgubiri către reclamantă, având relevanță acordarea sau nu a despăgubirilor la momentul exproprierii ori acordarea de alte bunuri sau servicii, întrucât se pune problema îmbogățirii fără just temei, în situația în care se acordă despăgubiri de două ori pentru același imobil.

Or, nu se poate crea o situație mai avantajoasă reclamantului, în lipsa depunerii unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de cei care au înțeles să urmeze dispozițiile legale în materie și au formulat notificări potrivit legii, fără a avea în vedere dispozițiile Hotărârii nr. 448/2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care prevăd, la art. 11 alin. (3), că: „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”, iar, potrivit alin. (7), „valoarea măsurilor reparatorii se stabilesc prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren”.

De asemenea, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, evaluarea se face conform grilei notariale și se exprimă prin puncte. Astfel, în cauză, este absolut relevantă dovedirea faptului acordării sau nu a despăgubirilor, la momentul exproprierii, a motivelor lipsei intenției de a ridica despăgubirile, dacă acestea au fost acordate, precum și existența unei măsuri compensatorii la momentul exproprierii în schimbul terenului expropriat. În sensul celor arătate, s-a susținut de către recurent că a fost încălcat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care stipulează că: „exercitarea drepturilor și liberaților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurate fără nici o deosebire legată de orice altă situație”.

Or, valoarea despăgubirilor nu pot fi stabilite diferențiat pentru cazuri similare născute din aceleași situații; dimpotrivă, reclamantul, așa cum s-a arătat, nu poate beneficia de o măsură mai avantajoasă decât cei care au înțeles să respecte rigorile legii și au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, recurentul a invocat și dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană, din a căror interpretare rezultă că: - preluarea în proprietatea statului nu este abuzivă, în condițiile acordării unei drepte și prealabile despăgubiri, independent de faptul dacă cel expropriat acceptă sau refuză despăgubirile; - statele pot adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor, or, statul român a reglementat situația imobilelor preluate abuziv prin Legea nr. 10/2001, prevăzând necesitatea formulării unei notificări în termenul dispus de lege; astfel reclamantului nu i se poate aplica o altă procedură decât cea a legii speciale; - despăgubirile nu pot fi calculate diferențiat pentru reclamant, în afara sferei legilor speciale în materie; Astfel, recurentul consideră că instanța, în baza rolului activ, ar fi trebuit să lămurească aceste aspecte, respectiv dacă e vorba de o preluare abuzivă, prin solicitarea depunerii în cauză a întregului dosar ce a stat la baza exproprierii, precum și prin administrarea probei testimoniale, pe aspectul acceptării sau refuzului acceptării despăgubirilor acordate, pe aspectul compensării, la momentul exproprierii, cu alte servicii sau bunuri; în cazul refuzului de a ridica despăgubirile, dacă a formulat contestație ori cerere de anulare a cuantumului despăgubirilor acordate.

Intimatul reclamant E., în calitate de succesor al reclamantei A., în prezent decedată, a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât recurentul nu a făcut dovada că i-au fost acordate reclamantei despăgubiri pentru expropriere. În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată și administrată proba cu în scrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Din examinarea conținutului motivelor de recurs formulate, rezultă că principala critică imputată instanței de apel este aceea că nu s-a demonstrat, în speța dedusă judecății, că reclamantei A. i s-ar fi plătit despăgubiri la momentul exproprierii, ceea ce ar putea determina o îmbogățire fără justă cauză.

Or, instanța de recurs apreciază că această critică nu poate fi susținută de-o manieră impersonală, ci ea trebuie circumscrisă normelor procesuale sau substanțiale. Astfel, în cazul în care recurentul pârât susține această teză a plății despăgubirilor, acestuia îi revine, din perspectivă procesual civilă, și sarcina de a o dovedi, conform principiului probatio incumbit ei qui dicit, non qui negat (sarcina probei revine aceluia care afirmă ceva, și nu aceluia care neagă), în caz contrar, reclamanta, respectiv succesorul acesteia, nu pot fi supuși obligației demonstrării faptului negativ, acela că nu s-au primit despăgubiri la momentul exproprierii.

Din perspectivă substanțială, principiul îmbogățirii fără justă cauză, invocat de către recurent, ce presupune faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic, nu este incident prezentului litigiu.

În cauza dedusă judecății, urmare a dezlegărilor în drept, pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, și limitelor obiective de soluționare a cauzei, trasate prin acestea, plasând prezentul litigiu pe terenul unei acțiuni în revendicare de drept comun, al cărei obiect este un imobil ce nu mai poate fi restituit în natură, aspect ce nu mai poate fi repus în discuție în prezentul recurs, se poate constata că recurentul pârât Municipiul București, prin primar general, nu a demonstrat că măsura exproprierii imobilului în litigiu, aparținând reclamantei, ce intră în domeniul privării de proprietate, din perspectiva art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, a fost însoțită, la epoca faptelor, de plata unei despăgubiri, în consecință, acest motiv de recurs nu poate fundamenta prezentul demers judiciar.

În acest context, se poate observa că celelalte argumente privind discriminarea între reclamanta din prezenta cauză, al cărei continuator este succesorul său, E., și cei care ar fi fost obligați să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001, precum și interpretările art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție sunt grefate pe acest motiv de recurs, deja analizat și a cărui validitate nu a putut fi reținută, și, în plus, au caracterul unor critici formulate omisso medio, cu ignorarea limitelor dezlegărilor pronunțate în cauză și a caracterului subsecvent al căii de atac a recursului, astfel încât nu este necesar să primească un răspuns distinct.

În ceea ce privește susținerile conform cărora instanța de apel, în baza rolului activ, ar fi trebuit să administreze proba cu înscrisuri și cea testimonială prin care să lămurească dacă este sau nu o preluare abuzivă a imobilului în litigiu, dacă au fost sau nu acceptate despăgubirile de către reclamantă sau au fost acordate în compensare bunuri sau servicii, la momentul exproprierii, sau dacă, în cazul refuzului de a ridica despăgubirile, reclamanta a formulat contestație sau cerere de anulare a acestora, instanța de recurs apreciază că ansamblul acestor susțineri au ca falsă premisă faptul acordării despăgubirilor în favoarea intimatei reclamante de către stat, ceea ce nu s-a demonstrat în cauză.

În plus, se poate constata că instanța de apel anterioară, în limitele devoluțiunii fixate prin chiar cererea de apel, dar ex officio, a făcut demersurile procesuale necesare stabilirii faptului primirii despăgubirilor de către reclamantă, la momentul exproprierii săvârșite prin Decretul nr. 163/1964, a cuantumului acestor despăgubiri și a efectivității plății acestora, din adresele comunicate în cauză de Administrația Fondului Imobiliar, rezultând că, în evidențele acesteia, nu figurează că reclamanta A. ar fi primit despăgubiri.

În același sens, neadministrarea probei testimoniale, în absența unei cereri a părții interesate, și, oricum, în contra înscrisurilor administrate ca probe, emanând de la instituțiile abilitate, nu reprezintă o încălcare a principiului rolului activ al instanței și invocarea acestor aspecte direct în recurs, omisso medio, nu pot întemeia, astfel cum în mod nejustificat pretinde recurentul pârât, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Pentru argumentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, în baza unei situații de fapt deplin stabilite, nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nefiind incidente dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva Deciziei civile nr. 585/A/2016 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva Deciziei civile nr. 585/A/2016 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2017.