ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 91/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 91/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 91/2017

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la data de 20 septembrie 2006, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2006, reclamanta A.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul

București, prin primar general

, ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să se dispună retrocedarea în favoarea ei a imobilului

teren situat în București, sector 3, cu suprafața de 286 mp, în temeiul

art. 35 din Legea nr. 33/1994; cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că

a deținut în proprietate

imobilul teren situat în București, sector 3, în suprafață de

286 mp, iar, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 163/1964, terenul a fost

expropriat și trecut în proprietatea statului, în scopul construirii unor

blocuri de locuințe. Or, acest teren nu a fost utilizat în scopul pentru

care a fost expropriat, neconstruindu-se pe el nici un bloc de locuințe

și, în acest moment, este liber de orice construcție, astfel încât se

impune retrocedarea sa.

Prin

sentința civilă nr. 15 din 08 ianuarie 2008, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei, reținând, în esență, că, pentru imobilul teren

în litigiu, reclamanta trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, astfel

cum s-a apreciat și prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul

legii.

Prin

Decizia civilă nr. 115 din 16 februarie 2009, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

București.

În

esență, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare a

reclamantei este admisibilă și după apariția Legii nr. 10/2001,

în raport de dreptul de acces la instanță consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, iar, în condițiile în care reclamanta

va face dovada că pentru bunul expropriat exproprierea nu și-a atins

scopul și că nu s-a primit o justă și prealabilă despăgubire,

aceasta nu poate fi lipsită de speranța legitimă de a-și

recupera bunul, o soluție contrară putând conduce la încălcarea art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin

Decizia civilă nr. 988 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casație

și Justiție a respins recursul declarat de intimatul Municipiul

București împotriva Deciziei civile nr. 115 din 16 februarie 2009 a Curții

de Apel București.

Prin

decizia instanței supreme s-a reținut, în esență, ca

neurmarea de către reclamantă a procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001

nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea

dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, că, în considerarea art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu și-a pierdut calitatea de

proprietar, ceea ce o îndreptățește la valorificarea dreptului

de proprietate și pe calea dreptului comun.

În

rejudecare, după desființarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010.

În

rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu

expertiză de specialitate topografică și evaluare bunuri imobile.

La

data de 23 octombrie 2013, prin cererea completatoare depusă la dosar,

reclamanta a pretins contravaloarea terenului, în ipoteza imposibilității

de restituire în natură.

Prin sentința

civilă nr. 378 din 27 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiului București și a fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență,

următoarele:

Imobilul

teren în litigiu, situat în București, sector 4, a făcut obiect al

exproprierii pentru utilitate publică, în baza Decretului Consiliului de

Stat nr. 163/1964. Terenul în suprafață de 286,91 mp a fost

expropriat de la reclamantă, fostă proprietară A., care este

menționată la poziția 171 în anexa tabel a decretului.

Prevalându-se

de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 - temei de drept indicat expres în

cuprinsul cererii introductive de instanță - și afirmând

nerealizarea scopului și a lucrărilor de expropriere, reclamanta a

recurs la prezentul demers judiciar.

Având

în vedere pretenția dedusă judecății, dar și temeiul

de drept invocat, deci obiectul și cauza cererii de chemare în

judecată, tribunalul a reținut considerentele și dispozitivul deciziei

de recurs în interesul Legii nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, decizie potrivit căreia

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și

cererilor de retrocedare cu privire la exproprieri ce au avut loc anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, dacă nu s-a realizat scopul

exproprierii. Față de parcursul litigiului din primul ciclu

procesual, Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, nu este

avută în vedere în analiza prezentei cereri.

Tribunalul

a apreciat că se impune precizarea potrivit căreia acțiunea

reclamantei nu este una în revendicare de drept comun, un astfel de temei

nefiind indicat de către reclamantă, ci, dimpotrivă, este o

cerere de retrocedare, astfel cum expres indică art. 35 din Legea nr. 33/1994.

De altfel, nu are cum a fi calificată drept o acțiune în revendicare,

căci imobilul teren nu se mai află în proprietatea reclamantei, fiind

expropriat pentru utilitatea publică, prin Decretul Consiliul de Stat nr. 163/1964.

Nici art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi avut în vedere de tribunal,

în calificarea prezentei acțiuni civile, (articol abrogat doar prin Legea nr.

1/2009, deci în vigoare la data cererii principale 20 septembrie 2006),

căci Legea nr. 10/2001 nu a constituit temei al acțiunii reclamantei.

Reclamanta nu a afirmat niciodată preluarea abuzivă, nu a indicat

deloc ca temei al demersului său Legea nr. 10/2001 și nici o

autoritate competentă nu a statuat asupra vreunei preluări abuzive,

în sensul Legii nr. 10/2001, dimpotrivă, reclamanta a pretins retrocedarea

în condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, afirmând nerealizarea

lucrărilor de expropriere.

Având,

însă, în vedere considerentele celor două decizii ale

instanțelor de control judiciar din primul ciclu procesual, tribunalul nu a

avut în vedere Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și a cercetat pe fond pretenția reclamantei, în condițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 și a Deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin primar, a fost respinsă de tribunal, ca

neîntemeiată, având în vedere că exproprierea a operat în favoarea statului,

respectiv în favoarea unității administrativ-teritoriale - Municipiul

București, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului

București având și administrarea imobilului teren, potrivit Decretului

nr. 163/1964.

Pe

fond, tribunalul a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată, apreciind

că nu sunt îndeplinite cerințele art. 35 din Legea nr. 33/1994,

afirmația reclamantei că nu ar fi fost realizate lucrările de

expropriere fiind contrazisă de probatoriile administrate. Chiar și

în decizia Curții de Apel București, care a dispus desființarea

cu trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a statuat că reclamanta

urmează a proba că, pentru bunul expropriat, exproprierea nu

și-a atins scopul, or, probatoriile administrate au susținut

contrariul. Și prin Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999, Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat că una dintre condițiile

admiterii cererii de retrocedare este ca exproprierea să nu-și fi

atins scopul. Or, prin expertiza topografică efectuată în cauză

și prin răspunsurile la obiecțiunile încuviințate de

instanță, expertul a concluzionat clar și fără echivoc

că imobil solicitat spre retrocedare este afectat în prezent de

rețeaua de iluminat public stradal, de clădirea bloc de locuințe

D10 și teren aferent, de alee pietonală și carosabilă de

acces. Aceeași concluzie a fost susținută și

confirmată și prin adresele instituțiilor de specialitate,

printre care Primăria Municipiului București - Direcția

Patrimoniu Serviciu Evidență Domeniu Public și Privat, care a

comunicat tribunalului că imobilul solicitat de reclamantă este

afectat de elemente de sistematizare: bloc de locuințe, sector 4, alee

acces, trotuare pietonale, spații verzi adiacente blocului de

locuințe.

Așadar,

tribunalul a apreciat că, în cauză, exproprierea și-a atins

scopul, lucrările de utilitate publică pentru care s-a dispus

exproprierea terenului fiind realizate, iar reclamanta nu poate obține, în

cadrul prezentei acțiuni, echivalentul valoric al terenului expropriat

(pretenție ce a completat cererea inițială de chemare în

judecată), art. 35 din Legea nr. 33/1994 neconținând o astfel de

ipoteză.

Împotriva

acestei sentințe, a formulat apel reclamanta A., care a fost admis prin Decizia

civilă nr. 484/A din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin care s-a desființat sentința

și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Într-adevăr,

inițial, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică.

Conform

textului de lege menționat, dacă bunurile imobile expropriate nu au

fost utilizate în termen de 1 an, potrivit scopului pentru care au fost

expropriate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute,

foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu

s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

În primul

ciclu procesual, în faza apelului și a recursului, instanțele de

control judiciar au caracterizat acțiunea ca fiind una în revendicare

și au pronunțat hotărârile de desființare a hotărârii

primei instanțe și trimitere a cauzei spre rejudecare, respectiv, de

menținere a acestei din urmă soluții, cu argumente legate de

acest temei juridic.

Astfel, prin Decizia

nr. 115 din 16 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a conchis că, chiar în situația în care

acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi respinsă ca

inadmisibilă.

La rândul

său, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 988

din 17 februarie 2010, a conchis că aspectele inserate în decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu exclud, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare.

Considerentele

din aceste hotărâri judecătorești au intrat în puterea lucrului

judecat și sunt obligatorii pentru instanța de trimitere, în raport

de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, în

caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca urmare,

instanța, în rejudecare, era obligată să constate că

instanțele de control judiciar au caracterizat acțiunea ca fiind una

în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., și nu pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, temei juridic pe care,

inițial, și-a întemeiat reclamanta acțiunea.

Soluționând

cauza în baza unui alt temei juridic decât cel indicat de instanțele de

control judiciar, instanța nu a cercetat fondul cauzei, așa încât, în

baza art. 297 C. proc. civ., apelul a fost admis, s-a desființat

sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, la data de 06 februarie 2015, sub nr. x/3/2010*.

Cu ocazia rejudecării,

instanța a administrat proba cu expertiză evaluatorie. Totodată,

s-a luat act de renunțarea reclamantei la administrarea probei cu expertiză

topografică.

Prin

sentința civilă nr. 1307 din 30 octombrie 2015, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte

cererea formulată de reclamanta A., a fost obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 60.060 euro, în echivalent în lei la

cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu

titlu de despăgubiri, a fost respins capătul de cerere privind

revendicarea, ca neîntemeiat, și a fost obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 6.359.45 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 28 noiembrie 1957 de

Notariatul de Stat București - Raionul Nicolae Bălcescu, A. și Schinagel

Iosif au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 286 mp, situat în București.

Ulterior,

prin Decretul nr. 163 din 02 aprilie 1964, imobilul a fost expropriat, în anexa

decretului, fiind înscrisă reclamanta A., cu teren în suprafață

de 286.91 mp și construcții în suprafață de 11.05 mp,

situate în București.

Terenul a

fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit

de expertul B., stabilindu-se că, în prezent, acesta are adresa din sectorul

4, fiind afectat de rețeaua de iluminat public stradal, de clădirea

bloc de locuințe D10 și teren aferent, de alee pietonală și

carosabilă de acces, parcări nou-amenajate, aferente blocului D10

și blocului 166 și parc de distracții copii, nou-amenajat de Primăria

sectorului 4 București, iar, la subteran, este afectat de rețeaua de

canalizare, apă curentă și irigat spații verzi.

Au fost reținute

concluziile raportului de expertiză topografică, întocmit de expertul

B., cu înlăturarea expertizei întocmite de expertul C., deoarece aceasta

se coroborează cu informațiile comunicate de Primăria

Municipiului București - Serviciul Evidență Domeniu Public

și Privat.

Astfel, prin

adresa din 8 ianuarie 2014, Primăria Municipiului București a

precizat că imobilul identificat prin raportul de expertiză

topografică, întocmit de expertul B., reprezintă parcela de teren aparținând

imobilului care a purtat adresa str. x, trecut în proprietatea statului în baza

Decretului de expropriere nr. 163/1964, având-o ca proprietar pe reclamanta A.

Totodată, s-a arătat că acest imobil și imobilul

identificat de expertul C. pe adresa din sectorul 4 București, sunt două

imobile distincte, situate în zone diferite.

S-a avut în vedere,

de asemenea, că, prin adresa din 20 iunie 2013, Primăria Municipiului

București - Serviciul Cadastru a precizat că strada ce purta, în planul

și anexele Decretului nr. 163/1964, denumirea de Drumul Ciurului, în prezent,

este desființată. Prin urmare, imobilul ce a fost proprietatea

autoarei reclamantei nu este cel situat, în prezent, în sectorul 4, astfel cum

l-a identificat expertul C.

Prin Decizia civilă

nr. 115 din 16 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, s-a stabilit că cererea dedusă judecății

este o acțiune în revendicare a terenului situat în București, sector

4.

Totodată,

prin Decizia civilă nr. 988 din 17 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-au stabilit două aspecte : acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun este admisibilă și reclamanta, conform

disp. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu și-a pierdut calitatea de

proprietar al imobilului. Astfel, instanța de control judiciar a arătat

că : „În consecință, neurmarea procedurilor instituite prin

Legea nr. 10/2001 nu poate conduce, în niciun caz, la pierderea dreptului de

proprietate consacrat de legislația comună și de art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, în speță, reclamanta nu a uzat de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci

doar la pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând

beneficia de avantajele instituite de lege, respectiv celeritatea procedurii

și gama de măsuri reparatorii. În consecință, în considerarea

disp. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu și-a pierdut

calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptățește la

valorificarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun.”

Având în vedere

caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de instanțele de control

judiciar pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., problemele menționate anterior, dezlegate prin Decizia civilă nr.

115 din 16 februarie 2009 și nr. 988 din 17 februarie 2010, nu mai pot fi

repuse în discuție.

Întrucât

numai reclamanta deține un titlu de proprietate al terenului în litigiu

și acesta nu poate fi restituit în natură, deoarece face parte din

domeniul public al Municipiului București și este afectat de construcții

noi și elemente de sistematizare, capătul de cerere privind

revendicarea a fost respins ca neîntemeiat, urmând ca pârâtul să fie

obligat la plata valorii de circulație a terenului, stabilită prin

raportul de expertiză evaluatorie, întocmit de expertul D., la suma de

60.060 euro.

În final, instanța

a precizat că nu a mai fost repusă în discuție excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul

Municipiul București, deoarece sentința civilă nr. 378 din 27

martie 2014 a fost atacată cu apel numai de către reclamantă, fără

a se critica soluția dată acestei excepții de instanța de

fond. Pe cale de consecință, soluția de respingere a excepției

lipsei calității procesuale pasive a intrat în puterea lucrului

judecat.

În temeiul art.

274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, instanța

l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă,

constând în onorariul apărătorului ales, conform chitanțelor din

13 decembrie 2006 și din 28 noiembrie 2005, onorariul expertului B.

și onorariul aferent expertizei evaluatorii și suplimentului, întocmite

de expertul D.

Împotriva

acestei ultime sentințe a tribunalului, a declarat, în termen legal, apel

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocând următoarele

critici:

Instanța

de fond, prin hotărârea apelată, a încălcat normele de competență

materială a Tribunalului București, în condițiile în care, prin

încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2015,

instanța de judecată, din oficiu, a invocat excepția de

necompetență materială a tribunalului, întrucât valoarea

obiectului cererii este sub 500.000 lei, iar apărătorul reclamantei a

solicitat prorogarea discutării excepției de ordine publică,

pentru următorul termen de judecată; instanța, astfel cum se

consemnează în încheierea de ședință, a prorogat discutarea

excepției de necompetență materială pentru termenul din

data de 27 octombrie 2015.

Așadar,

la termenul de judecată din 27 octombrie 2015, astfel cum rezultă din

încheierea de ședință, ce face corp comun cu hotărârea

apelată, instanța a omis să repună în discuția părților

excepția de necompetență materială a tribunalului, raportat

la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și a acordat

cuvântul pe fondul cauzei.

Excepția

de necompetență este o excepție de procedură, dilatorie,

reglementată în art. 158-160 C. proc. civ. și care operează în

cazul încălcării competenței generale, iar, din cadrul

competenței jurisdicționale, este vizată competența materială

(art. 1-4 C. proc. civ.); poate fi invocată de oricare dintre

părți, (chiar și de reclamantul care a pricinuit greșita

sesizare), de procuror, dacă participă, sau de către

instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii, chiar direct în apel

sau în recurs, deși încadrarea a avut loc la prima instanță,

unde nu a relevat-o nimeni.

Părțile

nu pot conveni să deroge de la regulile competenței absolute, deci

viciile nu pot fi acoperite prin voința lor expresă sau tacită.

Așadar,

hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe,

raportat la dispozițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ.; în aceste

condiții, Tribunalul București era obligat să trimită

dosarul spre judecare, instanței judecătorești competente,

respectiv judecătoriei, în condițiile în care petitul clar al

acțiunii era „contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură,

legea procesual civilă nu face distincție asupra caracterului

competenței încălcate. De aceea, prin acest motiv, se poate invoca

atât necompetența generală, cât și necompetența materială

și teritorială, motivul fiind de ordine publică.

În ceea ce

privește fondul cauzei, instanța de judecată, după două

casări cu trimitere spre rejudecare, a administrat un probatoriu

superficial, în condițiile în care, din înscrisurile depuse la dosar, nu

rezultă cu certitudine dacă reclamanta a primit sau nu

despăgubiri pentru terenul ce se solicită a fi retrocedat sau

contravaloarea lui, instanța soluționând cauza doar pe baza

declarației reclamantei din cererea de chemare în judecată, astfel

cum se reține și în considerentele sentinței civile nr. 15 din 08

ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă;

Sentința

civilă pronunțată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât, în opinia apelantului, instanța de

judecată a reținut în mod greșit faptul ca nu s-au primit

despăgubiri pentru terenul din speța pendinte.

Prin Decizia nr.

585/A/2016 din 13 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul

București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 1307

din 30 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*, în contradictoriu cu intimata

reclamantă A., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitor

E.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea a constatat

că, prin apel, având în vedere și aspectele tranșate anterior în

ciclurile procesuale derulate, s-au formulat doar două critici, și

anume: necompetența materială a primei instanțe și

nelămurirea, pe baza unui probatoriu suficient, a împrejurării dacă

reclamanta a primit sau nu despăgubiri la momentul exproprierii.

În ce

privește critica referitoare la necompetența materială, Curtea a

apreciat că aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care

cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 septembrie

2006, pe rolul tribunalului, a parcurs până la acest moment trei cicluri

procesuale, pe parcursul cărora nu a fost combătută nici un

moment competența de primă instanță a tribunalului.

Verificarea

competenței materiale trebuie considerată, și sub imperiul

V.C.P.C., care guvernează prezentul proces, ca o verificare implicit

făcută de către instanțele de judecată, în

condițiile în care necompetența materială reprezenta o chestiune

de ordine publică ce putea fi invocată, din oficiu, în orice stare a

pricinii, anterior Legii nr. 202/2010.

Așadar,

odată ce, în cele două cicluri procesuale anterioare, instanțele

de judecată, atât în fond, cât și în căile de atac, inclusiv instanța

supremă, nu au invocat necompetența materială, după valoare,

și nici nu au fost sesizate de către părți cu o asemenea

excepție, în acest al treilea ciclu procesual, competența

materială a tribunalului trebuie considerată câștigată, în

sensul că reprezintă un aspect tranșat prin analiza pe care

instanțele au făcut-o în mod inerent, de vreme ce au purces la

judecarea în fond a cauzei.

Nu

prezintă niciun fel de relevanță împrejurarea că

tribunalul, în acest ultim ciclu procesual, a înțeles să invoce la un

moment dat, necompetența materială, omițând ulterior să o

mai analizeze, de vreme ce unica situație care ar fi produs

consecințe asupra soluției apelate este situația în care

instanța de apel, la acest moment, ar fi putut stabili necompetența

materială a primei instanțe. De altfel, nepronunțarea unei instanțe

asupra unei excepții nu produce consecințe asupra soluției dată

de acea instanță, în măsura în care instanța de control

judiciar nu constată ea însăși temeinicia excepției.

Curtea a respins

și cea de-a doua categorie de critici formulată de apelant,

constatând că, în cauză, nu s-a făcut dovada că s-ar fi

achitat reclamantei, la momentul exproprierii, despăgubiri.

De altfel,

nici apelantul, prin apelul declarat, nu susține că s-ar fi

plătit astfel de despăgubiri, ci doar că acest aspect nu este

stabilit cu certitudine.

Or, în apel,

s-a făcut adresă la Primăria Municipiului București pentru

a comunica dacă, în evidențe, există dovada plății de

despăgubiri, iar, prin adresele comunicate din 2016 și notele depuse

chiar de apelant, s-a comunicat faptul că nu figurează în

evidențe că reclamanta ar fi primit despăgubiri.

Apelantul

invocă faptul că neplata despăgubirilor s-ar fi făcut din

vina reclamantei, pentru nedepunerea înscrisurilor solicitate de

autorități la momentul exproprierii, însă Curtea a constatat

că sunt irelevante juridic motivele pentru care nu s-a făcut plata

despăgubirilor, esențial fiind că nu se pune problema în

cauză de a deduce din valoarea stabilită pentru teren, în fața

tribunalului, vreo valoare care ar fi fost achitată drept despăgubiri

și nici nu se pune problema săvârșirii unei duble

despăgubiri către reclamanta.

Curtea a arătat

că rămâne irelevant în cauză faptul decesului reclamantei,

intervenit anterior pronunțării hotărârii apelate la acest

moment, întrucât o asemenea situație ar fi fost de natură să

prejudicieze doar pe moștenitorii reclamantei, care s-ar fi văzut

puși în situația de a prelua efectele hotărârii

judecătorești, pronunțată fără ca ei să fi

fost introduși în cauză, pentru a-și formula

apărările. Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 71 C.

proc. civ., conform căruia mandatul nu încetează prin moartea celui

care l-a dat, ci dăinuiește până la retragerea lui de către

moștenitori, iar, la termenul la care judecata în fond a avut loc în

fața tribunalului, reprezentarea reclamantei s-a asigurat prin avocat,

reprezentare care este considerata făcută și pentru moștenitori,

în raport de textul legal menționat.

Pe de

altă parte, în cauză, moștenitorii reclamantei nu au făcut

apel, iar apelantul Municipiul București nu a suferit vreun prejudiciu

rezultat din acea situație și nici nu a invocat această

situație după momentul la care i-a devenit cunoscută.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs

pârâtul Municipiul București, prin

primar general,

solicitând,

în principal, casarea deciziei recurate, cu rejudecarea apelului, iar, în

subsidiar, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii

de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În

dezvoltarea motivelor de recurs

, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

,

s-a susținut că, în mod greșit, a apreciat curtea de apel că,

în cauză, nu se pune problema deducerii din valoarea stabilită pentru

teren a unei valori care ar fi fost achitată drept despăgubiri la

momentul exproprierii și nici problema săvârșirii vreunei duble

despăgubiri către reclamantă, având relevanță

acordarea sau nu a despăgubirilor la momentul exproprierii ori acordarea

de alte

bunuri

sau servicii, întrucât se pune problema îmbogățirii fără

just temei, în situația în care se acordă despăgubiri de două

ori pentru același imobil.

Or, nu se

poate crea o situație mai avantajoasă reclamantului, în lipsa

depunerii unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de cei

care au înțeles să urmeze dispozițiile legale în materie și

au formulat notificări potrivit legii, fără a avea în vedere

dispozițiile Hotărârii nr. 448/2003 de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 care prevăd, la art. 11 alin. (3), că: „în cazul în care

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul

teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil”, iar, potrivit alin. (7), „valoarea măsurilor reparatorii se

stabilesc prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite

pentru teren”. De asemenea, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, evaluarea

se face conform grilei notariale și se exprimă prin puncte.

Astfel, în cauză,

este absolut relevantă dovedirea faptului acordării sau nu a

despăgubirilor, la momentul exproprierii, a motivelor lipsei

intenției de a ridica despăgubirile, dacă acestea au fost

acordate, precum și existența unei măsuri compensatorii la

momentul exproprierii în schimbul terenului expropriat.

În sensul

celor arătate, s-a susținut de către recurent că a fost

încălcat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

care stipulează că: „exercitarea drepturilor și liberaților

recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurate fără

nici o deosebire legată de orice altă situație”. Or, valoarea

despăgubirilor nu pot fi stabilite diferențiat pentru cazuri similare

născute din aceleași situații; dimpotrivă, reclamantul, așa

cum s-a arătat, nu poate beneficia de o măsură mai avantajoasă

decât cei care au înțeles să respecte rigorile legii și au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea,

recurentul a invocat și dispozițiile art. 1 al

Primului Protocol

adițional la Convenția Europeană, din a căror interpretare

rezultă

că: - preluarea în proprietatea statului nu este abuzivă, în condițiile

acordării unei drepte și prealabile despăgubiri, independent de

faptul dacă cel expropriat acceptă sau refuză

despăgubirile; - statele pot adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor, or, statul român a reglementat

situația imobilelor preluate abuziv prin Legea nr. 10/2001, prevăzând

necesitatea formulării unei notificări în termenul dispus de lege;

astfel reclamantului nu i se poate aplica o altă procedură decât cea

a legii speciale; - despăgubirile nu pot fi calculate diferențiat

pentru reclamant, în afara sferei legilor speciale în materie;

Astfel, recurentul

consideră că instanța, în baza rolului activ, ar fi trebuit să

lămurească aceste aspecte, respectiv dacă e vorba de o preluare

abuzivă, prin solicitarea depunerii în cauză a întregului dosar ce a

stat la baza exproprierii, precum și prin administrarea probei

testimoniale, pe aspectul acceptării sau refuzului acceptării

despăgubirilor acordate, pe aspectul compensării, la momentul

exproprierii, cu alte servicii sau bunuri; în cazul refuzului de a ridica

despăgubirile, dacă a formulat contestație ori cerere de anulare

a cuantumului despăgubirilor acordate.

Intimatul

reclamant E., în calitate de succesor al reclamantei A., în prezent

decedată, a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2)

C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

întrucât recurentul nu a făcut dovada că i-au fost acordate reclamantei

despăgubiri pentru expropriere.

În etapa

procesuală a recursului, nu a fost solicitată și administrată

proba cu în scrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Din

examinarea conținutului motivelor de recurs formulate, rezultă

că principala critică imputată instanței de apel este aceea

că nu s-a demonstrat, în speța dedusă judecății,

că reclamantei A. i s-ar fi plătit despăgubiri la momentul

exproprierii, ceea ce ar putea determina o îmbogățire fără

justă cauză.

Or, instanța

de recurs apreciază că această critică nu poate fi

susținută de-o manieră impersonală, ci ea trebuie

circumscrisă normelor procesuale sau substanțiale.

Astfel, în

cazul în care recurentul pârât susține această teză a

plății despăgubirilor, acestuia îi revine, din perspectivă

procesual civilă, și sarcina de a o dovedi, conform principiului probatio

incumbit ei qui dicit, non qui negat (sarcina probei revine aceluia care

afirmă ceva, și nu aceluia care neagă), în caz contrar, reclamanta,

respectiv succesorul acesteia, nu pot fi supuși obligației

demonstrării faptului negativ, acela că nu s-au primit

despăgubiri la momentul exproprierii.

Din

perspectivă substanțială, principiul îmbogățirii

fără justă cauză, invocat de către recurent, ce presupune

faptul

juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin

micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără

ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei

juridic, nu este incident prezentului litigiu.

În cauza

dedusă judecății, urmare a dezlegărilor în drept,

pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, și limitelor obiective

de soluționare a cauzei, trasate prin acestea, plasând prezentul litigiu

pe terenul unei acțiuni în revendicare de drept comun, al cărei

obiect este un imobil ce nu mai poate fi restituit în natură, aspect ce nu

mai poate fi repus în discuție în prezentul recurs, se poate constata

că recurentul pârât

Municipiul București, prin primar general,

nu a demonstrat că măsura exproprierii imobilului în litigiu,

aparținând reclamantei, ce intră în domeniul privării de

proprietate, din perspectiva art. 1 al Primului Protocol adițional la

Convenție, a fost însoțită, la epoca faptelor, de plata unei

despăgubiri, în consecință, acest motiv de recurs nu poate

fundamenta prezentul demers judiciar.

În acest

context, se poate observa că celelalte argumente privind discriminarea

între reclamanta din prezenta cauză, al cărei continuator este

succesorul său,

E.,

și cei care ar fi fost obligați

să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001, precum și

interpretările art. 1 al Primului Protocol adițional la

Convenție sunt grefate pe acest motiv de recurs, deja analizat și a

cărui validitate nu a putut fi reținută, și, în plus, au

caracterul unor critici formulate omisso medio, cu ignorarea limitelor dezlegărilor

pronunțate în cauză și a caracterului subsecvent al căii de

atac a recursului, astfel încât nu este necesar să primească un

răspuns distinct.

În ceea ce

privește susținerile conform cărora instanța de apel, în

baza rolului activ, ar fi trebuit să administreze proba cu înscrisuri

și cea testimonială prin care să lămurească dacă

este sau nu o preluare abuzivă a imobilului în litigiu, dacă au fost sau

nu acceptate despăgubirile de către reclamantă sau au fost

acordate în compensare bunuri sau servicii, la momentul exproprierii, sau

dacă, în cazul refuzului de a ridica despăgubirile, reclamanta a

formulat contestație sau cerere de anulare a acestora, instanța de

recurs apreciază că ansamblul acestor susțineri au ca falsă

premisă faptul acordării despăgubirilor în favoarea intimatei

reclamante de către stat, ceea ce nu s-a demonstrat în cauză.

În plus, se

poate constata că instanța de apel anterioară, în limitele

devoluțiunii fixate prin chiar cererea de apel, dar ex officio, a

făcut demersurile procesuale necesare stabilirii faptului primirii

despăgubirilor de către reclamantă, la momentul exproprierii

săvârșite prin Decretul nr. 163/1964, a cuantumului acestor

despăgubiri și a efectivității plății acestora, din

adresele comunicate în cauză de Administrația Fondului Imobiliar, rezultând

că, în evidențele acesteia, nu figurează că

reclamanta A.

ar fi primit despăgubiri.

În

același sens, neadministrarea probei testimoniale, în absența unei

cereri a părții interesate, și, oricum, în contra înscrisurilor

administrate ca probe, emanând de la instituțiile abilitate, nu

reprezintă o încălcare a principiului rolului activ al instanței

și invocarea acestor aspecte direct în recurs, omisso medio, nu pot

întemeia, astfel cum în mod nejustificat pretinde recurentul pârât, casarea

deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Pentru

argumentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o

soluție legală, în baza unei situații de fapt deplin stabilite,

nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și nefiind incidente dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general,

împotriva Deciziei civile nr. 585/A/2016 din 13 septembrie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general, împotriva Deciziei civile nr. 585/A/2016 din 13 septembrie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2017.