ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3682/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 06.02.2008, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și CGMB prin Primarul General al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de aproximativ 350 mp și construcția aflată pe acesta, compusă din parter, etaj și mansardă, cu excepția apartamentului nr. x situat la etajul 1, care a fost deja retrocedat mamei acesteia, B., în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu suprafața de teren de 108 mp din curte.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 21-24 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din data de 15.04.2008, reclamanta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Totodată, printr-o altă cerere precizatoare, formulată în ședința publică din data de 23.03.2010, aceeași parte a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului din București, str. x, compus din teren în suprafață de aproximativ 400 mp și construcția existentă pe acesta, formată din parter, etaj și mansardă, cu excepția etajului 1 al imobilului, cu mențiunea că apartamentul nr. x situat la etajul 1 a fost retrocedat, iar pentru cealaltă jumătate de etaj, respectiv apartamentul nr. x, nu are acte de proprietate.

Prin Sentința civilă nr. 525 din 13.04.2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamantei astfel cum a fost precizată. A obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să lase acesteia în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 183,02 mp și construcția edificată pe acesta, respectiv apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, vestibul, debara, baie, cămară, sas, bucătărie, oficiu și boxă subsol în suprafață de 16,54 mp, precum și apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, baie, cămară, bucătărie, sas, culoar, terasă și boxă subsol în suprafață de 6,79 mp. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției, instanța a reținut că prezenta acțiune este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Astfel, reclamanta a depus Notificarea nr. x/28.06.2001, înregistrată la Primăria Municipiului București și, având în vedere refuzul nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la aceasta timp de 8 ani, s-a decis că tribunalul este competent a soluționa pe fond acțiunea.

S-a mai constatat că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001, imobilul din București, str. x, sector 2 fiind dobândit de autorul reclamantei C., aspect ce rezultă din Decizia civilă nr. 283/23.06.1948 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă comercială, prin care s-a constatat că reclamantul C. este singurul proprietar asupra parterului și a jumătății din etajul 1 al imobilului. Hotărârea menționată a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1280/1948 a Curții Supreme de Justiție.

Conform procesului-verbal din data de 20.04.1950 întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul proprietatea lui C. a trecut în proprietatea statului.

Astfel cum rezultă din extrasul din M. Of. nr. 27/03.02.1948, prin Decizia nr. 104400/21.11.1947 s-a schimbat numele lui C. în C.

Prima instanță a constatat că reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma mamei sale, B., potrivit Certificatului de calitate de moștenitor nr. 85/17.05.2001, emis de Notarul Public D. De asemenea, a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, fiind aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilul trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin Hotărârea nr. 1765/05.08.1998 s-a restituit în natură mamei reclamantei, B., apartamentul nr. x, situat la et. 1, compus din 3 camere, baie, debara, degajament, bucătărie, cămară, vestibul, balcon, 2 boxe, cameră de serviciu, mansardă și terasă, precum și terenul în suprafață de 108,38 mp și garajul din imobilul situat în București, str. x.

De asemenea, s-a constatat că s-a acordat suma de 147.110.597 RON cu titlu de despăgubiri pentru restul imobilului.

Potrivit Adresei nr. x/29.10.2008 emisă de S.C. P. S.A., imobilul din București, București, str. x, este deținut de E., F. și C., în baza contractelor de închiriere menționate în adresă, pentru ultimii doi valabilitatea contractelor de închiriere fiind prelungită în baza O.U.G. nr. 8/2004.

În aceeași adresă se menționează că pentru apartamentul nr. x a fost perfectat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.02.2004, acesta fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către numita G.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de restituire în natură a apartamentului, s-a observat că, potrivit cererii precizatoare depuse la fila x și reiterate la ultimul termen de judecată, aceasta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de aproximativ 400 mp și a construcției formate din parter, etaj și mansardă, cu excepția etajului I.

S-a constatat că este întemeiată, în parte, cererea de restituire în natură a imobilului, astfel cum a fost precizată, având în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, reținându-se că nu există impedimente pentru restituirea în natură a imobilului, neavând aplicabilitate în speță niciuna din situațiile menționate de prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, referitoare la stabilirea măsurilor reparatorii numai prin echivalent.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză, specialitatea topografie, terenul (parcela x, astfel cum rezultă din Convenția de coproprietate din data de 14.12.1935) este în suprafață de 291,40 mp, iar identificarea apartamentelor a fost făcută prin raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul H.

Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 183,02 mp (diferența între suprafața totală de teren de 291,40 mp și suprafața de teren de 108,38 mp ce a fost restituită mamei reclamantei), iar în ceea ce privește construcția, va fi admisă cererea de restituire în natură a celor două apartamente ocupate de chiriași, respectiv apartamentele nr. x și nr. 2.

Cu privire la mansardă, potrivit concluziilor raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul H., coroborate cu Adresa nr. x/02.07.1997, emisă de S.C. P. S.A., s-a constatat că aceasta reprezintă în realitate apartamentul nr. x, vândut în baza Legii nr. 112/1995 către G., situație în care nu mai poate fi restituită în natură reclamantei, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată.

În raport de aceste considerente, cererea precizată a fost admisă, în parte, pârâtul fiind obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 183,02 mp și construcția edificată pe acesta, respectiv apartamentul nr. x situat la parter, compus din 3 camere, vestibul, debara, baie, cămară, sas, bucătărie, oficiu și boxă subsol în suprafață de 16,54 mp, precum și apartamentul nr. x situat la parter, compus din 3 camere, baie, cămară, bucătărie, sas, culoar, terasă și boxă subsol în suprafață de 6,79 mp.

Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, au declarat apel toate părțile litigiului.

Apelanta reclamantă a criticat soluția tribunalului sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a mansardei (apartamentul nr. x).

Apelantul pârât a contestat decizia atacată, susținând că, în mod greșit, a fost admisă acțiunea reclamantei, din două motive. În primul rând, a arătat că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire de necesitatea existenței alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. În al doilea rând, a invocat că, în speță, nu s-a probat calitatea de persoană îndreptățită cu privire la imobilul în litigiu, prin depunerea actelor originare de proprietate. Față de aceste două critici, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.

Judecata apelului a fost suspendată, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Sectorului 2, având ca obiect constatarea nulității Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.02.2001, încheiat de numita G., ce privește mansarda din imobil.

În urma soluționării irevocabile a dosarului sus-menționat, prin Decizia civilă nr. 854/20.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost repusă cauza pe rol.

Prin Decizia civilă nr. 1205A din 21.12.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile exercitate în cauză, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie și mansarda (apartamentul nr. x) din imobilul situat în București, str. x, ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4731/10.02.2004. A înlăturat obligația de restituire în natură a suprafeței de teren de 183,02 mp. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea soluției, instanța a reținut, referitor la apelul declarat de apelanta reclamantă, că apartamentul nr. x a fost înstrăinat numitei G. în baza Legii nr. 112/1995.

În faza apelului a fost depusă la dosar Sentința civilă nr. 3455/15.03.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, București, definitivă prin Decizia civilă nr. 1271A12.12.2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 854/20.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții G. și Municipiul București, prin Primar General și s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4731/10.02.2004 în ce privește mansarda.

Prin urmare, impedimentul reținut de tribunal a dispărut, imobilul reintrând în patrimoniul Municipiului București, impunându-se obligarea pârâtului la restituirea în natură către reclamantă și a acestuia.

În privința apelului exercitat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, curtea de apel a constatat că este neîntemeiată prima critică formulată.

Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire poate avea, într-adevăr, conform art. 25.1 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referință: fie data depunerii notificării (în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire), fie data depunerii actelor doveditoare (în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare). În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Lipsa acestei precizări nu înseamnă însă că unitatea deținătoare nu trebuie să se pronunțe asupra cererii, deoarece în sarcina sa există obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, pe baza actelor doveditoare existente la dosarul administrativ.

În cauză, din documentația ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, rezultă că notificarea a fost însoțită de actele doveditoare de care reclamanta a înțeles să se prevaleze, și cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o.

Lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptățește persoana care a formulat notificare să solicite valorificarea în instanță a dreptului pretins, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial din 12.11.2007, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În ce privește cea de-a doua critică, anume lipsa dovezii calității de persoană îndreptățită cu privire la imobilul în litigiu prin depunerea actelor originare de proprietate, sarcina probei revenind persoanei care se pretinde îndreptățită, curtea de apel a analizat probatoriul în cauză și a constatat că imobilul situat în București, str. x, este compus din teren în suprafață de 291,38 mp (conform identificării făcute prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de expert I. și construcție compusă din demisol (pivnițe), parter (cu două apartamente, 1 și 2), etaj (cu două apartamente, 3 și 4) și mansardă (apartamentul nr. x), conform raportului de expertiză efectuat în primă instanță și suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expert H. (dosar CAB).

Prin Hotărârea nr. 1765/05.08.1998, emisă de CGMB, s-au restituit în natură mamei reclamantei, B., apartamentul nr. x, situat la et. 1, compus din 3 camere, baie, debara, degajament, bucătărie, cămară, vestibul, balcon, 2 boxe, cameră de serviciu mansardă și terasă, precum și terenul în suprafață de 108,38 mp și garajul din imobilul situat în București, str. x.

Cererea dedusă judecății vizează restul imobilului, iar, prin sentința apelată, tribunalul a obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 183,02 mp (291,40 mp -108,38 mp), apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, vestibul, debara, baie, cămară, sas, bucătărie, oficiu și boxă subsol în suprafață de 16,54 mp, precum și apartamentul nr. x, situat la parter, compus din 3 camere, baie, cămară, bucătărie, sas, culoar, terasă și boxă subsol în suprafață de 6,79 mp.

În ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate, prima instanță a reținut că imobilul din București, str. x, a fost dobândit de autorul reclamantei, C., astfel cum s-a constatat prin Decizia civilă nr. 283/23.06.1948 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă, comercială, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1280/1948 a Curții Supreme de Justiție. Conform procesului-verbal din data de 20.04.1950, întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul proprietatea lui C. a trecut în proprietatea statului.

Curtea de apel a reținut că, prin hotărârea judecătorească menționată s-a constatat că reclamantul C. este singur proprietar asupra parterului și a jumătății din etajul 1 din imobilul situat în strada x, nr. 36.

Această hotărâre a fost fundamentată pe convenția de coproprietate încheiată între J. și K., în calitate de proprietari ai terenului din str. x, pe de o parte, și L. și C., pe de altă parte, prin care părțile au convenit construirea, pe terenul proprietatea primilor a unui imobil în coproprietate, compus din parter și etaj, cu câte două camere pe fiecare nivel fiecare și mansardă cu patru camere pentru servitori aferente apartamentelor din imobil.

În hotărârea judecătorească menționată nu se face referire și la terenul aferent construcției, iar reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, conform art. 1169 din Codul de procedură de la 1865, nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra terenului. Convenția de coproprietate menționată mai sus, invocată de apelanta reclamantă drept titlu de proprietate nu face dovada transferului de proprietate asupra terenului în patrimoniul autorului său.

Prin urmare, s-a constatat că, în mod greșit, a admis tribunalul cererea cu privire la teren, sub acest aspect apelul declarat de pârât fiind întemeiat și impunându-se schimbarea, în parte, a sentinței apelate și înlăturarea obligației de restituire în natură a suprafeței de teren de 183,02 mp.

Hotărârea a fost menținută cu privire la apartamentele 1 și 2 de la parterul imobilului, în condițiile în care apelanta reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său la data preluării abuzive prin Decizia civilă nr. 283/23.06.1948 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă comercială, irevocabilă, iar apartamentele menționate nu au făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995, fiind deținute cu contracte de închiriere, astfel că este posibilă restituirea în natură.

Împotriva hotărârii pronunțate în apel, a exercitat recurs reclamanta A.

În dezvoltarea criticilor, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 1169, 1170, 1174, 969 C. civ. A considerat că motivarea curții de apel, din care se desprinde concluzia că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului aferent imobilului în litigiu, prin raportare la convenția de proprietate, care nu este un contact de vânzare-cumpărare, este greșită.

Art. 1170 C. civ. stipulează că dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ. Or, în aceste condiții, nu prezintă relevanță dacă actul întocmit este sub semnătură privată sau autentic, ambele având aceeași forță probantă.

În speță, recurenta a susținut că acea convenție de coproprietate încheiată între părți reprezintă un act sub semnătură privată, ce produce efectele prevăzute de art. 1174 C. civ., din punct de vedere al puterii lui probatorii. Astfel, în aceste dispoziții se arată: "Actul autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părți despre drepturile și obligațiile ce constată, precum și despre aceea ce este menționat în act, peste obiectul principal al convenției, când menționarea are un raport oarecare cu acest obiect. Dar menționările care au de obiect un fapt cu totul străin de acela al convenției, nu pot servi decât numai la un început de dovadă."

Convenția de coproprietate este, de fapt, un contract de vânzare-cumpărare, prin prisma efectelor atribuite unor clauze ale acestuia.

Astfel, în clauza inserată la punctul 8 din Convenție, se menționează că "actul definitiv și transcris se va face în termen de o lună de la finalizarea imobilului, iar dacă vreuna dintre părți ar refuza întocmirea actului, prezenta convenție va înlocui actul de proprietate de vânzare-cumpărare, cealaltă parte putând solicita transcrierea în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, secția notariat, fără participarea celuilalt".

În cadrul punctului 11 se prevede că "terenul a fost ipotecat soților M. pentru suma de 200.000 RON cu care aceștia i-au împrumutat pe soții N."

De asemenea, punctul 13 stipulează că "dacă în termen de 3 ani prevăzuți pentru plata ipotecii de către soții N., aceștia nu își vor îndeplini obligația, vor plăti soții M., socotindu-se că aceștia au cumpărat drepturile de proprietate asupra întregului imobil (teren și construcții).

Așadar, prin coroborarea acestor clauze, rezultă că voința părților a fost aceea de a se perfecta un contract de vânzare-cumpărare, ce a fost și înregistrat la Administrația Financiară, circumstanțe din care rezultă că s-a făcut dovada transferului dreptului de proprietate asupra asupra imobilului din str. x, către autorul reclamantei C.

Instanța de apel nu a luat în considerare statuările Deciziei nr. 1280/1948 a Curții Supreme de Justiție, din care rezultă că autorul recurentei, C. este singurul proprietar asupra parterului și jumătate din etaj (teren plus clădire) din str. x.

Astfel, în ipoteza interpretării corecte a prevederilor art. 1169, 1170, 1174 și 969 C. civ., s-ar fi putut constata că actul numit "Convenție de coproprietate" reprezintă un act de vânzare-cumpărare, fiind suficient pentru a face dovada dreptului de proprietate atât asupra construcției, cât și asupra terenului din București, str. x.

Faptul că prin Decizia civilă nr. 283/1948 și Decizia nr. 1280/1948, Curtea Supremă de Justiție a reținut că C., autorul reclamantei, este unic proprietar asupra parterului și jumătate din etajul imobilului din str. x, nu are niciun fel de relevanță, așa cum pretinde instanța de apel, la dosarul cauzei fiind depusă convenția de proprietate ce reprezintă un act de vânzare-cumpărare transcris, cu efecte depline față de terți.

Recurenta a susținut că a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1935, din care rezultă că soții K. au dobândit proprietatea asupra lotului nr. x din Parcul (...) cum rezultă din act și Decizia nr. 1280/1948 de la O. A considerat că a făcut pe deplin dovada (proba diabolica) a dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție din str. x.

De altfel, nici măcar în Decizia nr. 1280/1948, la care face referire instanța de fond, nu se vorbește de un drept de proprietate al autorului reclamantei asupra cotei de 3/4; din dreptul de proprietate asupra clădirii, parter și jumătate din etaj, ci se vorbește de cota de 3/4; din dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea ce reprezintă altceva, respectiv 3/4; din teren plus construcție.

Pentru toate considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, cu consecința restituirii în natură a terenului în suprafață de 148 mp, conform cotei de 3/4; din dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x, București.

Analizând recursul formulat de reclamanta A., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Această dispoziție are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Înalta Curte reține că aspectele deduse judecății prin cererea de recurs de către recurentă vizează dispoziția de respingere a restituirii în natură a terenului în suprafață de 183,02 mp, aferent imobilului situat în București, str. x.

Fiind învestită în cadrul soluționării apelului formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General cu critica vizând dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, curtea de apel a înlăturat obligația de restituire în natură a terenului, dispusă de tribunal, reținând în considerente că Decizia civilă nr. 283/25 iunie 1948 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă și de comercial, face dovada proprietății, în ceea ce îl privește pe autorul reclamantei, doar în privința parterului și a jumătății din etajul 1 din imobilul aflat în București, strada x, nr. 36, nu și a terenului aferent construcției. S-a mai argumentat că acea convenție de coproprietate pe care s-a fundamentat hotărârea judecătorească nu este aptă să transmită un drept de proprietate asupra terenului în patrimoniul autorului reclamantei, C., ducând la concluzia că reclamanta nu a fost în măsură să facă proba proprietății, astfel cum impune regula înscrisă în art. 1169 C. civ. "Cel ce face o propunere în fața instanței de judecată trebuie să o dovedească."

În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că a făcut dovada proprietății asupra imobilului teren și construcție din str. x, prin convenția de coproprietate depusă în susținerea acțiunii. Conform interpretării conferite prin clauza inserată la punctul 8 din convenție, aceasta reprezintă un contract de vânzare-cumpărare, care are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului care privește terenul și construcția ridicată pe acesta. Referirea la terenul aferent construcției s-a făcut și prin clauzele inserate la pct. 11 și 13 din convenție, prin urmare în speță a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului reclamantei C.

Instanța reține că, în pentru soluționarea acțiunii în revendicare formulată în baza Legii nr. 10/2001 având ca obiect imobilul situat în București, str. x, în compunerea menționată în cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a prevalat, în justificarea dreptului de proprietate al autorului său, de convenția de coproprietate încheiată între soții J. și K. și L. și C. și Decizia nr. 283/1948 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă și de comercial.

Obiectul convenției a fost reprezentat de construirea, pe terenul proprietatea primilor, a unui imobil în coproprietate, compus din parter și etaj, având fiecare două apartamente (la parter fiind soții M., iar la etaj soții N.), la care se adaugă o mansardă cu patru camere pentru servitori, din care fiecare proprietar va deține două camere.

Potrivit clauzelor contractului, părțile au făcut referire și la terenul aferent construcției.

Prin Decizia civilă nr. 283 din 25 iunie 1948, Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și de comercial, a constatat că reclamantul C. este singurul proprietar asupra parterului și a jumătății din etajul I al imobilului din București, str. x. Prin această hotărâre, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului, prin Decizia nr. 1280/1948 a Curții Supreme de Justiție, a fost examinată și convenția de coproprietate relativ la imobilul în litigiu.

Totodată, prin Hotărârea nr. 1765/05.08.1998, emisă de Consiliul General al Municipiului București, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a dispus restituirea în natură mamei reclamantei, B., a apartamentului nr. x, situat la etajul 1 al imobilului în litigiu, precum și acordarea sumei de 147.110.597 RON reprezentând despăgubiri pentru restul imobilului.

Având a cerceta, în apelul pârâtului Municipiul București prin Primar General, dacă înscrisurile exhibate de reclamantă fac dovada proprietății asupra imobilului în litigiu, instanța de apel nu a procedat la analiza convenției de coproprietate, prin prisma clauzelor stipulate de părți, în scopul de a statua în legătură cu caracterul translativ al dreptului de proprietate asupra terenului solicitat în speță.

De asemenea, se constată că nu au fost examinate nici considerentele Deciziei nr. 283 din 25 iunie 1948, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și de comercial relativ la convenția de coproprietate, pentru a se verifica transferul dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, curtea de apel motivând soluția - de înlăturare a obligației de restituire în natură a terenului de 183,02 mp - prin raportare doar la dispozitivul hotărârii judecătorești menționate. Or, procedând de o asemenea manieră, nu se poate considera că s-ar fi verificat problema transmiterii proprietății asupra terenului în patrimoniul autorului reclamantei, ceea ce echivalează cu nestabilirea completă a situației de fapt a imobilului în litigiu.

Recursul este reglementat ca și cale de atac extraordinară ce nu are un caracter devolutiv pentru ca instanța astfel învestită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat și reapreciindu-l, această chestiune intrând exclusiv în apanajul instanței de apel.

Considerând că sunt necesare verificări cu privire la situația de fapt a terenului pretins de reclamantă pe calea acțiunii în revendicare, în raport de înscrisurile prezentate în dovedirea dreptului de proprietate al acestuia, verificări incompatibile cu actuala structură a recursului, Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 coroborat cu 312 alin. (1) și (3) și art. 315 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță, spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, întrucât numai în apelul acestei părți au fost formulate critici vizând dreptul de proprietate asupra imobilului-teren, restul dispozițiilor deciziei atacate urmând a fi menținute.

Cu ocazia rejudecării, în limitele învestirii sale și inclusiv a criticilor formulate în prezentul recurs, instanța de apel va stabili, pe baza examinării clauzelor inserate în cuprinsul convenției de coproprietate și a considerentelor Deciziilor nr. 283/1948 și 1280/1948, pe care reclamanta și-a fundamentat cererea de restituire a imobilului și, eventual, în baza altor probe pe care le va aprecia necesare, dacă în cauză a operat transferul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în patrimoniul autorului recurentei. În plus, se vor face verificări pentru a se stabili dacă pentru suprafața de teren s-a primit vreo despăgubire, având în vedere cele menționate în Hotărârea nr. 1765/05.08.1998.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1205 A din 21 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General referitor la terenul în litigiu.

Menține restul dispozițiilor deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN