ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2468/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 11 iulie 2006, reclamanții I.M.M. și I.D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primar general, Primăria municipiului București – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, Ș.I. și Ș.A., B.L.M. și B.D., J.M. și J.S., B.M. și D.I., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: - constatarea nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.; - obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului de la adresa menționată, compus din teren în suprafață de 400 mp.

și construcție compusă din parter, două etaje și mansardă - partea nevândută din imobil; - obligarea pârâților Ș.I. și Ș.A. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului; - obligarea pârâților B.M. și B.D. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 2, situat la etajul 1 al imobilului; - obligarea pârâților J.M. și J.S. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 3, situat la etajul 1 al imobilului; - obligarea pârâtei B.M.A., la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 4, situat la etajul 2 al imobilului, - obligarea pârâtului D.I. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 6, situat la mansarda imobilului.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii numitei I.A., conform ordinului de succesiune emis la Tel Aviv, în Dosarul nr. 2509 din 15 februarie 1999, care a fost proprietara imobilului în litigiu, așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare din 15 aprilie 1932, transcris sub nr. 5568/1932, imobil ce a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că, față de caracterul abuziv al preluării, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi răspuns. Au susținut preferabilitatea titlului propriu de proprietate, față de neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950 și de faptul că statul, în calitate de vânzător, nu a deținut și nu deține un titlu legal, precum și față de reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cu motivarea că, la data când au cumpărat imobilul, titlul statului nu fusese contestat și astfel au cumpărat apartamentul cu bună - credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității procesual active, a prematurității, a inadmisibilități cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, raportat la faptul că, la momentul cumpărării, nu exista pe rolul instanțelor judecătorești cerere de retrocedare în natură a imobilului, nefiind nici notificat de fostul proprietar asupra intenției de a revendica acest imobil.

La data de 31 octombrie 2006, reclamanții au modificat acțiunea, în sensul că, pentru revendicarea apartamentului nr. 4, aceasta este formulată în contradictoriu cu pârâții B.L.M. și B.V., moștenitorii numitei B.M.A., decedată, iar, pentru revendicarea apartamentului nr. 3, acțiunea este formulată în contradictoriu cu pârâtul J.P., moștenitor al numiților J.M. și J.S., decedați. Prin sentința civilă nr. 1495 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților J.M., J.S. și B.M.A., acțiunea fiind respinsă în totalitate ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

Prin decizia civilă nr. 589/ A din 1 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți, s-a desființat în tot sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că cererea modificatoare a fost depusă în termenul prevăzut de art. 132 din C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 45392/3/2007. Pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat o nouă întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere, privind nelegalitatea titlului statului și au reluat aceleași apărări pe fondul cauzei.

Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a SC A.V.L.B. SA, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii imobilului situat în București, str. E.V., în funcție de valoarea de circulație a acestuia. De asemenea, pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la apartamentul revendicat de la aceștia. Pârâții B.L.M. și B.V. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și au formulat apărări pe fondul cauzei, raportat la caracterul special al Legii nr. 10/2001 și la necesitatea protejării aparenței de drept.

Totodată, au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin primar general și a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului achitat pentru apartamentul în litigiu în raport de valoarea de piață, actualizată cu rata inflației. Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și cerere de chemare în garanție a SC A.V.L.B. SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat la data încheierii contractelor de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995. Municipiul București a depus note scrise, prin care a invocat lipsa calității procesual pasive în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Pârâții B.M. și B.D. au formulat cerere de chemare în garanție, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul general și cu Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului achitat pentru apartamentul în litigiu, în raport de valoarea de piață a unui apartament similar sau, în subsidiar, în raport de rata inflației.

Prin încheierea pronunțată la data de 30 iunie 2008, s-a respins excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Primăria municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, pentru partea nevândută din imobil; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, ca neîntemeiată, și a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

Au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate prin cererile de chemare în garanție, motivarea soluțiilor regăsindu-se în cuprinsul încheierii menționate. Prin sentința civilă nr. 369 din 16 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.M.M. și I.D., în contradictoriu cu pârâții; a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind revendicarea pe dreptul comun, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria municipiului București – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primar, pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafață de 400 m.p.

și construcție nevândută ); a respins acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, ca neîntemeiată; a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de Ș.I. și Ș.A., de B.L., B.V., B.M. și B.D., de Ministerul Economiei și Finanțelor și cererea reconvențională formulată de pârâții Ș.I. și Ș.A. și a dispus formarea unui nou dosar separat cu termen la 4 mai 2009, A1, și a obligat reclamanții și plătească pârâtului J.P. suma de 3.100 lei, cheltuieli de judecată. Analizând cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, raportat la următoarele argumente: Din procesul - verbal nr. 38377/1940 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare București, rezultă că în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al numitei I.A.

asupra imobilului situat în București, str. E.V., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, sub nr. 9854 din 15 aprilie 1932 și transcris sub nr. 5568/1932. Calitatea reclamanților de moștenitori ai numitei I.A. a fost dovedită prin ordinul de succesiune emis de Inspectoratul pentru succesiuni din Tel Aviv, act cuprinzând apostila, conform Convenției de la Haga și care, astfel, are valabilitate pe teritoriul Statului Român, din care rezultă că unicii moștenitori ai numitei I.A. sunt reclamanții, în calitate de fii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Capătul de cerere prin care reclamanții solicită constatarea nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu, ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, este întemeiat, întrucât subzistă interesul soluționării separate a acestui capăt de cerere, (pe lângă argumentele avute în vedere prin încheierea pronunțată la data de 30 iunie 2008), indiferent de soluția care se va da în acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, iar admiterea acestui capăt de cerere poate fi folosită de reclamanți în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ei arătând că au formulat notificare în temeiul acestei legi.

Având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/2001 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950, acest ultim text stabilind expres că imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 reprezintă imobile preluate abuziv, tribunalul a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V. În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicare pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafață de 400 mp.

și construcție nevândută), tribunalul l-a respins ca inadmisibil, având în vedere admiterea excepției inadmisibilității prin încheierea interlocutorie din data de 30 iunie 2008. Ca argument suplimentar celor învederate în motivarea acelei încheieri, s-a indicat și motivarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a arătat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere că reclamanții susțin că au folosit procedura specială a Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării, cu atât mai mult nu au la îndemână acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc. civ., aceștia puteau folosi dispozițiile acestei legi speciale pentru a obține restituirea în natură a părții de imobil care se găsește încă în proprietatea statului, conform principiului electa una via. Faptul că notificarea nu a fost încă soluționată nu schimbă această situație, reclamanții având posibilitatea de a adresa instanței o cerere de restituire în natură, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, neavând, însă, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat următoarele: Comparând titlurile părților, a dat prioritate titlurilor pârâților, contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate pe calea unei acțiuni în justiție, respingând în consecință acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată, având în vedere, cu prioritate, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii. Astfel, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile, conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale - calificate ca atare - de decizia dată în interesul legii.

S-a mai reținut, că, având în vedere situația particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, menționate mai sus, care nu au fost anulate în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, în această situație, o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001; că nu pot fi reținute susținerile reclamanților care apreciază că titlul lor ar trebui să fie considerat ca având caracter prioritar, raportat la vechimea sa și la faptul că statul și chiriașii cumpărători au fost de rea - credință la încheierea contractelor în baza Legii nr. 112/1995; că, atât timp cât aceste acte de proprietate nu au fost anulate, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu a mai putut analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la încheierea contractelor, și că, în motivarea deciziei în interesul legii,

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi și au făcut totală abstracție de efectele create prin apariția legii speciale; că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, întrucât încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului; că, după ce România a devenit parte, prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au obținut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, ce reprezintă titlul de proprietate ale pârâților și nici recunoașterea dreptului la restituire în natură, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, astfel că singura speranță legitimă creată acestora a fost cea prin Legea nr. 10/2001,

respectiv la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanții nu au formulat acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, singura speranță legitimă a acestora era cea de a obține contravaloarea apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii lor în natură, deoarece nu beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor dreptul la restituire în natură, și că pârâții, în calitate de cumpărătorii în baza Legii nr. 112/2005, beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată material. Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al pârâților, pe care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, i-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.

Prin urmare, raportat la argumentele sus-menționate, tribunalul a respins acțiunea în revendicare, așa cum a fost completată, ca neîntemeiată. Constatând că acțiunea principală se afla în stare de judecată, iar soluționarea cererilor de chemare în garanție formulate de Ș.I. și Ș.A., în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor și SC A.V.L.B. SA, B.L.M., B.V., B.M. și B.D., în contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Economiei și Finanțelor, de Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA și a cererii reconvenționale formulate de pârâții Ș.I. și Ș.A., în contradictoriu cu reclamanții, ar întârzia soluționarea cauzei, tribunalul a disjuns aceste cereri și a format un nou dosar.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamanții să plătească pârâtului J.P. suma de 3.100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanțelor din 5 septembrie 2008 și din 30 septembrie 2008. Prin decizia civilă nr. 642 din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în opinie majoritară, a respins excepția inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes, în apel, ca nefondată și excepția lipsei de interes, ca nefondată; a respins apelul pârâților Ș.I. și Ș.A., împotriva sentinței civile nr. 369 din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în Dosarul nr. 45392/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți B.M., B.D., B.L.M., B.V., D.I., J.P., Municipiul București, prin primarul general și Primăria municipiul București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, și cu intimații - chemați în garanție SC A.V.L.B.

SA, Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant al Statului Român, ca nefondat; a admis apelul reclamanților I.M.M. și I.D. împotriva aceleiași sentințe civile; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice; a obligat pârâții Ș.I. și Ș.A. să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului situat în București, str. E.V.; a obligat pârâții B.M. și B.D. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 2 situat în același imobil; a obligat pârâtul J.P. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 3 situat în același imobil; a obligat pârâții B.L.M.

și B.V. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 4 din același imobil; a obligat pârâtul D.I. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 6 situat în imobilul menționat; a desființat, în parte, sentința, în sensul că a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că este legal sesizată și competentă material să soluționeze „prezentul apel”, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art. 282 și urm. C. proc.

civ. Soluționând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția de fond, peremptorie și absolută, a inadmisibilității invocării (așa cum a fost ea intitulată) excepției lipsei de interes în privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, curtea a constatat, în primul rând, împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă efectul sau sancțiunea nerespectării puterii de lucru judecat, sub imperiul căreia ar fi intrat soluția dată aceleiași excepții invocate și în cursul judecății de către prima instanță și soluționată prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2008 (fila 106 dosar fond), încheiere care nu a fost apelată de niciunul dintre pârâți, sub acest aspect.

S-a apreciat, că inadmisibilitatea, invocată ca excepție, vizează de fapt puterea de lucru judecat sub care ar fi intrat soluția dată acestei excepții, reprezentând, așadar, în realitate, o excepție de fond, cea a puterii de lucru judecat. In al doilea rând, indiferent că se admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca și categorie între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu se admite această teză și că se califică această excepție ca fiind de fapt o excepție de fond, curtea a constata că, potrivit art. 292 teza I C. proc. civ., „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”, iar, conform art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”, astfel că, din analiza acestor texte legale, rezultă posibilitatea formulării pentru prima dată în cursul apelului, a unor excepții de procedură, dar și de fond, iar sub aspectul care interesează cauza, posibilitatea reiterării lor în apel, după ce au fost deja invocate și soluționate în fața primei instanțe de judecată.

Pe acest aspect, s-a conchis că, sintetizând, se constată că dacă obiectul subsecvent, concret, al apelului, îl constituie soluția dată unui capăt de cerere, atunci părților trebuie să li se permită în apel să își formuleze în mod plenar apărările legate de respectivul capăt de cerere, ceea ce include și posibilitatea reiterării unor excepții în legătură cu acesta sau chiar formularea, pentru prima dată în calea de atac, a unor excepții absolute, ca și excepție de la regula „non omisso medio”, și, prin urmare, s-a apreciat că excepția de fond, peremptorie și absolută, a inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes, în privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, este nefondată, și a respins-o ca atare.

În ceea ce privește excepția de fond, peremptorie și absolută, a lipsei de interes în promovarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, curtea a constatat că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume: să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune, să fie născut și actual, respectiv să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute.

Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, nu poate fi luat în considerare. Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, instanța de apel a constatat că cererea privind constatarea nevalabilității (nelegalității) titlului statului, este justificată de existența unui interes care îndeplinește condițiile expuse anterior.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i și echivalentă cu lipsa titlului), cât și cu un titlu valabil, potrivit lit. h) din articolul menționat, care face trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor din cuprinsul acestui articol, rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul că în cadrul art. 2 lit. a) din legea menționată, se prevede că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată abuzivă, nu este suficient pentru a justifica lipsa de interes.

Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin prisma interesului ca și o condiție de exercițiu a acțiunii, rezultă și din prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care arată că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, și, în consecință, curtea a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată. Sub aspectul fondului, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele. În ceea ce privește apelul declarat de pârâți, a fost apreciat ca nefondat, instanța de apel reținând că parte din criticile formulate de recurenții-pârâți vizează nemotivarea sentinței de către tribunal, sub două aspecte: al constatării nevalabilității titlului statului și al excepției lipsei calității procesuale active, invocate în fața primei instanțe.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că fundamentul motivului de nelegalitate invocat, al nemotivării sentinței, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În speță, s-a reținut că hotărârea primei instanțe cuprinde, în considerente, motivele de fapt și de drept cu privire la soluția pronunțată în privința capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul arătând faptul că formularea distinctă a acestui capăt de cerere prezintă interes și prin prisma procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, iar soluția de admitere a sa se fundamentează pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din legea menționată, care consacră caracterul abuziv al preluării întemeiate pe decretul menționat.

Pe acest aspect, s-a conchis că nu se poate invoca, în mod întemeiat, nemotivarea hotărârii, deoarece tribunalul a expus considerentul pentru care a apreciat ca fondat acest capăt de cerere. Indicarea parțial eronată a prevederilor legale pe care aceasta și-a fundamentat soluția, în urma unei evidente erori materiale (Legea nr. 213/2001 în loc de Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950 în loc de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), nu echivalează cu lipsa motivării, atât timp cât dispozițiile legale pe care tribunalul le-a avut în vedere pot fi ușor determinate în cauză.

Curtea a apreciat ca nefondat și aspectul secund, legat de nemotivarea soluției excepției lipsei calității procesuale active, prin prisma argumentelor indicate de către apelanții-pârâți, deoarece, din cuprinsul sentinței rezultă faptul că tribunalul a avut în vedere, în aprecierea soluției asupra acestei excepții, aspectul că proprietar al imobilului a fost numita A.I., conform procesului-verbal nr. X/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București, neraportându-se la adresa nr. 998/2006 a C.G.M.B. – A.F.I., din care rezultă că în anexa la Decretul 92/1950, poziția 272, figura ca proprietar numita A.I., potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, act normativ, de altfel, incident în cauză.

Or, împrejurarea că tribunalul și-a fundamentat opinia pe un anumit înscris pe care l-a apreciat prioritar în detrimentul altora, nu este de natură să atragă concluzia nemotivării sentinței, sub acest aspect, de către prima instanță. O a doua categorie de critici în apel formulate de pârâți s-a referit la nelegalitatea dispoziției primei instanțe cu privire la constatarea nelegalității titlului statului. Aceste critici au fost apreciate ca nefondate, deoarece instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a constatat că Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierea doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță.

S-a mai reținut, pe acest aspect, flagranta contradicție a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 cu dispozițiile art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România la data emiterii decretului incriminat. În raport de cele reținute, s-a apreciat că sunt nefondate și criticile apelanților referitoare la trecerea valabilă a imobilului în proprietatea statului, pentru că întregul act normativ de expropriere era neconcordant actelor cu valoare normativă superioară, devenind lipsită de relevanță modalitatea sa concretă de aplicare cu respectarea sau nu a dispozițiilor sale.

În ceea ce privește cea de-a treia categorie de critici formulate de pârâți, ce vizau greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active, curtea a reținut că, sub acest aspect, una dintre condițiile ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea; că, spre deosebire de capacitatea procesuală, care se apreciază în general pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății, și, prin urmare, în mod corect, a fost respinsă de către prima instanță excepția menționată, în cauză realizându-se dovada de către reclamanți a calității lor de moștenitori ai proprietarului imobilului în litigiu, cu actele administrate în cauză, respectiv, contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 15 aprilie 1932 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, potrivit căruia numita A.I., cu autorizația soțului său H.I., a cumpărat imobilul situat în București, str. P. nr. 45 fost 49, de 457 m.p., care a fost înscris în cartea funciară mai târziu, în 1941, potrivit procesului-verbal nr. X/1940 din 16 august 1941 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare București.

Prin urmare, față de considerentele expuse, curtea a apreciat că și criticile grupate în această a treia categorie sunt nefondate, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active fiind legală.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel l-a apreciat ca fiind fondat, reținând, în esență, următoarele: Sub un prim aspect, curtea a constatat, cu titlu preliminar, faptul că cererea dedusă judecății, formulată în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, este fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din cererea precizatoare a acțiunii, la fila 72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, unde s-a specificat expres că cererea formulată „reprezintă acțiunea persoanei îndreptățite, în sensul avut în vedere de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în interesul legii", ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare de către unitatea deținătoare a notificării, iar, așa cum se deduce și din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din care rezultă că nesoluționarea notificării i-a determinat pe reclamanți să acționeze în judecată, excepția inadmisibilității acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice a fost apreciată ca nefondată.

Astfel, inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauza, in sensul alegerii unei greșite căi procesuale pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamanților. Pe acest aspect, s-a constatat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii precizatoare (fila 72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV a civilă), rezulta că motivul pentru care s-a formulat prezenta acțiune, în contradictoriu cu pârâții-persoane juridice, l-a reprezentat nesoluționarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, deși termenul legal de soluționare expirase de mult timp.

Conform Deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, s-a impus în mod obligatoriu pentru instanțe, conform art. 329 C. proc. civ., că „în același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură”. Așadar, nesoluționarea în termen a notificării administrative, permite persoanelor îndreptățite să se adreseze instanței judecătorești, pentru a statua asupra fondului pretențiilor lor, ceea ce în cauză s-a și întâmplat. Prin urmare, curtea a apreciat că, în mod greșit, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii față de pârâții persoane juridice, impunându-se, în aplicarea prevederilor Deciziei nr. XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și ale art. 297 C. proc. civ., admiterea apelului reclamanților, desființarea în parte a sentinței, sub aspectul soluției date excepției menționate și trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii de restituire formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, la prima instanță.

Sub aspectul fondului cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, instanța de apel a reținut că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., astfel cum au susținut apelanții reclamanți, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; că, pornind de la premisele preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractelor de vânzare - cumpărare deținute de pârâții-persoane fizice în cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, s-a considerat că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății; că, așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

cât timp există lege specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 1945 – 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație, și, prin urmare, instanța a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene, să ajungă la concluzia necesității înlăturării, în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne în virtutea prevalentei normei internaționale; că, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu bună – credință”, ci și preferabilitatea acestor contracte, față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate, și că, în aceste condiții, ar părea că, în compararea de titluri presupusă de acțiunea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu cauza P. contra României din 1 decembrie 2005 și continuând cu Străin, Porțeanu și multe altele.

Or, în aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, s-a apreciat că instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru că, în mod constant, instanța europeană a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui „bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Se poate vorbi despre existența unui „bun actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989. Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragraful 83-87, precum și în cauza P., paragraful 33). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României).

Raportat și la argumentul dedus din art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării prezentei acțiuni, precum și la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001, ca și la stabilirea în mod definitiv (prin prezenta decizie civilă) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a conchis că împrejurarea că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanta si nu poate conduce la concluzia ca aceștia nu ar avea un "bun" în sensul Convenției, întrucât stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existența unei "valori patrimoniale" și este determinantă pentru recunoașterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților deposedată abuziv, fiind astfel evident că reclamanții sunt deținători ai unui „bun”, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene de către România.

Premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamanților la momentul înstrăinării locuințelor către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobilele preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.

În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, s-a reținut că este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existența unei „ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a imobilului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expropriat de către stat. În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, și, prin urmare, a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

De asemenea, Curtea Europeană a constatat, în sensul absenței proporționalității, că este rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P. contra României, paragraful 112) și, în consecință, în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, instanța de apel a constatat inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, pentru argumentele evidențiate.

Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, s-a reținut că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, iar demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparații, sub orice formă, a prejudiciului suferit de reclamați, care să pună capăt acestei încălcări. Instanța de apel a reținut că și intimații - pârâți, sunt deținători ai unor titluri asupra apartamentelor în litigiu necontestate până în prezent, dispun la rândul lor de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.

S-a conchis că, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre ele, instanța a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care a obținut bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale, astfel că susținerile apelanților reclamanți din acest punct de vedere sunt corecte, și că, în aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autoarei reclamanților către chiriași, iar caracterul unic al acestei măsuri se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții - foști chiriași – cumpărători, ce, evident, nu ar putea fi obligați, ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către reclamant.

De asemenea, s-a mai reținut că, în cauză, cu referire la apartamentele vândute, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit cărora se acordă măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâții D.I., J.P., Ș.I., Ș.A., B.L.M., B.V., B.M. și B.D., citicând-o pentru nelegalitate.

I. Prin recursul său, pârâtul D.I. a arătat că instanța de apel a admis apelul formulat de apelanții reclamanți pe capetele de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri, in contradictoriu cu parații persoane fizice si a dispus ca intimații parați sa lase in deplina proprietate si liniștită posesie apartamentele situate in imobilul revendicat, cu motivarea că analiza cererii in revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun propuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate reprezentate de art. I din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Apreciind ca mecanismul de despăgubiri al Legii 10/2001 este ineficient si iluzoriu, si că, în concursul dintre reclamanți si pârâții- persoane fizice, instanța de apel a constatat inaplicabilitatea legii speciale, inclusiv a art. 45 din Legea 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, instanța a considerat că restituirea în natură către reclamanți a imobilului în litigiu se impune drept unica măsură reparatorie. Sub acest aspect, s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind date cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și ale art. 480 C. civ., întrucât titlul pârâtului este dat de contractul de vânzare cumpărare din 12 martie 1997 încheiat cu Primăria municipiului București, prin SC A.V.L.B.

SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acest contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale si nu s-a dovedit reaua-credință a părților. Mai mult, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, asupra imobilului litigiu nu exista nici o notificare sau alt demers al intimaților reclamanți care sa atenționeze asupra nevalabilitatii titlului statului. Un alt fapt care a fost ignorat de către instanța de apel este acela că intimații - reclamanți au contestat pentru prima data preluarea abuzivă a bunului lor de către stat în cadrul prezentului litigiu, promovat după perfectarea vânzării conform Legii nr. 112/1995, iar în condițiile în care titlul de proprietate al statului nu era contestat nu se poate susține cu temei că titlul pârâtului provine de la un non dominus, ci, dimpotrivă, că a existat convingerea pârâtului că dobândește bunul de la adevăratul proprietar.

S-a conchis, că, având în vedere aceasta situație de fapt, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că titlul pârâtului nu produce consecințe juridice în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți și că dreptul reclamanților este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât, pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prelevanța dreptului subiectiv afirmat de intimații reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., să fie vorba de un bun actual aflat în patrimoniul acestora, calitatea de titulari ai dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe cale administrativă, concretizând în patrimoniul acestora existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or