ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2468/2011

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2468/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la data de 11 iulie 2006, reclamanții I.M.M. și I.D. au chemat

în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primar general, Primăria

municipiului București – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul

general, Ș.I. și Ș.A., B.L.M. și B.D., J.M. și J.S., B.M. și D.I., solicitând

instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

- constatarea nelegalității titlului

statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.;

- obligarea pârâtului Municipiul

București, prin primarul general, la restituirea în deplină proprietate și

liniștită posesie a imobilului de la adresa menționată, compus din teren în

suprafață de 400 mp. și construcție compusă din parter, două etaje și mansardă

- partea nevândută din imobil;

- obligarea pârâților Ș.I. și Ș.A.

la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 1, situat la

parterul imobilului;

- obligarea pârâților B.M. și B.D.

la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 2, situat la etajul

1 al imobilului;

- obligarea pârâților J.M. și J.S.

la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 3, situat la etajul

1 al imobilului;

- obligarea pârâtei B.M.A., la

lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 4, situat la etajul

2 al imobilului,

- obligarea pârâtului D.I. la

lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 6, situat la

mansarda imobilului.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că sunt moștenitorii numitei I.A., conform ordinului de succesiune

emis la Tel Aviv, în Dosarul nr. 2509 din 15 februarie 1999, care a fost

proprietara imobilului în litigiu, așa cum rezultă din contractul de vânzare -

cumpărare din 15 aprilie 1932, transcris sub nr. 5568/1932, imobil ce a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că, față de caracterul abuziv al

preluării, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi

răspuns.

Au susținut preferabilitatea

titlului propriu de proprietate, față de neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950

și de faptul că statul, în calitate de vânzător, nu a deținut și nu deține un

titlu legal, precum și față de reaua-credință a pârâților la încheierea

contractelor de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat

întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cu

motivarea că, la data când au cumpărat imobilul, titlul statului nu fusese

contestat și astfel au cumpărat apartamentul cu bună - credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare,

invocând excepțiile lipsei calității procesual active, a prematurității, a

inadmisibilități cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată, raportat la faptul că, la momentul cumpărării, nu exista pe

rolul instanțelor judecătorești cerere de retrocedare în natură a imobilului,

nefiind nici notificat de fostul proprietar asupra intenției de a revendica

acest imobil.

La data de 31 octombrie 2006,

reclamanții au modificat acțiunea, în sensul că, pentru revendicarea

apartamentului nr. 4, aceasta este formulată în contradictoriu cu pârâții B.L.M.

și B.V., moștenitorii numitei B.M.A., decedată, iar, pentru revendicarea

apartamentului nr. 3, acțiunea este formulată în contradictoriu cu pârâtul J.P.,

moștenitor al numiților J.M. și J.S., decedați.

Prin sentința civilă nr. 1495 din 14

noiembrie 2006 a Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția

lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților J.M., J.S. și B.M.A.,

acțiunea fiind respinsă în totalitate ca fiind formulată împotriva unor

persoane fără calitate procesual pasivă.

Prin decizia civilă nr. 589/ A din 1

octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de apelanții -

reclamanți, s-a desființat în tot sentința apelată și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că cererea modificatoare a fost

depusă în termenul prevăzut de art. 132 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 45392/3/2007.

Pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat o

nouă întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei de interes cu privire la

primul capăt de cerere, privind nelegalitatea titlului statului și au reluat

aceleași apărări pe fondul cauzei.

Totodată, pârâții au formulat cerere

de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a SC A.V.L.B.

SA, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii imobilului situat în

București, str. E.V., în funcție de valoarea de circulație a acestuia.

De asemenea, pârâții Ș.I. și Ș.A. au

formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților

la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la apartamentul revendicat de la

aceștia.

Pârâții B.L.M. și B.V. au formulat

întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților și au formulat apărări pe fondul cauzei, raportat la caracterul

special al Legii nr. 10/2001 și la necesitatea protejării aparenței de drept.

Totodată, au formulat cerere de

chemare în garanție a Municipiului București, prin primar general și a

Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la

restituirea prețului achitat pentru apartamentul în litigiu în raport de

valoarea de piață, actualizată cu rata inflației.

Ministerul Economiei și Finanțelor a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual

pasive și cerere de chemare în garanție a SC A.V.L.B. SA, pentru restituirea

comisionului de 1% încasat la data încheierii contractelor de vânzare –

cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.

Municipiul București a depus note

scrise, prin care a invocat lipsa calității procesual pasive în ceea ce

privește cererea de chemare în garanție.

Pârâții B.M. și B.D. au formulat

cerere de chemare în garanție, în contradictoriu cu Municipiul București, prin

primarul general și cu Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea

acestora la restituirea prețului achitat pentru apartamentul în litigiu, în raport

de valoarea de piață a unui apartament similar sau, în subsidiar, în raport de

rata inflației.

Prin încheierea pronunțată la data

de 30 iunie 2008, s-a respins excepția lipsei de interes în ceea ce privește

capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, s-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, formulată

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Primăria

municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul

general, pentru partea nevândută din imobil; s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, în

contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, ca neîntemeiată, și a fost unită

cu fondul excepția lipsei calității procesuale active. Au fost respinse

excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate prin cererile de

chemare în garanție, motivarea soluțiilor regăsindu-se în cuprinsul încheierii

menționate.

Prin sentința civilă nr. 369 din 16

martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată; a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții I.M.M. și I.D., în contradictoriu cu

pârâții; a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în

București, str. E.V.; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind

revendicarea pe dreptul comun, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primar general și Primăria municipiului București – Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primar, pentru partea nevândută din imobil

(teren în suprafață de 400 m.p. și construcție nevândută ); a respins acțiunea

în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, ca neîntemeiată; a

disjuns cererile de chemare în garanție formulate de Ș.I. și Ș.A., de B.L., B.V.,

B.M. și B.D., de Ministerul Economiei și Finanțelor și cererea reconvențională

formulată de pârâții Ș.I. și Ș.A. și a dispus formarea unui nou dosar separat

cu termen la 4 mai 2009, A1, și a obligat reclamanții și plătească pârâtului J.P.

suma de 3.100 lei, cheltuieli de judecată.

Analizând cu prioritate, excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a apreciat că

aceasta este neîntemeiată, raportat la următoarele argumente:

Din procesul - verbal nr. 38377/1940

al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare București, rezultă că în

cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al numitei I.A. asupra

imobilului situat în București, str. E.V., în baza actului de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, sub nr. 9854 din 15 aprilie 1932 și transcris

sub nr. 5568/1932.

Calitatea reclamanților de moștenitori

ai numitei I.A. a fost dovedită prin ordinul de succesiune emis de

Inspectoratul pentru succesiuni din Tel Aviv, act cuprinzând apostila, conform

Convenției de la Haga și care, astfel, are valabilitate pe teritoriul Statului

Român, din care rezultă că unicii moștenitori ai numitei I.A. sunt reclamanții,

în calitate de fii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut,

în esență, următoarele:

Capătul de cerere prin care

reclamanții solicită constatarea nelegalității titlului statului asupra

imobilului în litigiu, ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

92/1950, este întemeiat, întrucât subzistă interesul soluționării separate a

acestui capăt de cerere, (pe lângă argumentele avute în vedere prin încheierea

pronunțată la data de 30 iunie 2008), indiferent de soluția care se va da în

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, iar admiterea acestui capăt

de cerere poate fi folosită de reclamanți în procedura specială a Legii nr. 10/2001,

ei arătând că au formulat notificare în temeiul acestei legi.

Având în vedere dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/2001 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950,

acest ultim text stabilind expres că imobilele preluate de stat în baza

Decretului nr. 92/1950 reprezintă imobile preluate abuziv, tribunalul a

constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în București,

str. E.V.

În ceea ce privește capătul de

cerere privind revendicare pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria municipiului

București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general,

pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafață de 400 mp. și

construcție nevândută), tribunalul l-a respins ca inadmisibil, având în vedere admiterea

excepției inadmisibilității prin încheierea interlocutorie din data de 30 iunie

2008.

Ca argument suplimentar celor

învederate în motivarea acelei încheieri, s-a indicat și motivarea Deciziei nr.

33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție, care a arătat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și, cu atât

mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot

exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via

și principiul securității raporturilor juridice, consacrat de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere că reclamanții

susțin că au folosit procedura specială a Legii nr. 10/2001, prin formularea

notificării, cu atât mai mult nu au la îndemână acțiunea în revendicare de

drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc. civ., aceștia puteau

folosi dispozițiile acestei legi speciale pentru a obține restituirea în natură

a părții de imobil care se găsește încă în proprietatea statului, conform

principiului electa una via.

Faptul că notificarea nu a fost încă

soluționată nu schimbă această situație, reclamanții având posibilitatea de a

adresa instanței o cerere de restituire în natură, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001, neavând, însă, deschisă calea acțiunii în

revendicare de drept comun.

În ceea ce privește acțiunea în

revendicare pe calea dreptului comun formulată în contradictoriu cu pârâții

persoane fizice, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat

următoarele:

Comparând titlurile părților, a dat

prioritate titlurilor pârâților, contracte de vânzare - cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate pe calea unei acțiuni în

justiție, respingând în consecință acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată,

având în vedere, cu prioritate, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție acestei situații de fapt și de drept, prin Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

Astfel, preferabilitatea în cadrul

acțiunii în revendicare de drept comun a titlului chiriașului cumpărător în

baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile, conform art.

480 C. civ., ci din regulile speciale - calificate ca atare - de decizia dată

în interesul legii.

S-a mai reținut, că, având în vedere

situația particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acesta se

încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 -

1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite

de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare -

cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, menționate mai sus, care nu au

fost anulate în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45

din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care

stabilesc, în această situație, o reparație echitabilă pentru proprietar,

respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării

notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001; că nu pot fi reținute

susținerile reclamanților care apreciază că titlul lor ar trebui să fie

considerat ca având caracter prioritar, raportat la vechimea sa și la faptul că

statul și chiriașii cumpărători au fost de rea - credință la încheierea

contractelor în baza Legii nr. 112/1995; că, atât timp cât aceste acte de proprietate

nu au fost anulate, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu a mai

putut analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la

încheierea contractelor, și că, în motivarea deciziei în interesul legii, Înalta

Curte de Casație și Justiție a arătat că instanțele care au admis acțiunile în

revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință

titlului mai vechi și au făcut totală abstracție de efectele create prin

apariția legii speciale; că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar

avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul

patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în

natură, întrucât încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost

realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară

momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție pentru a se putea afirma că această

încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului; că, după ce România a devenit parte, prin semnarea

Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au obținut constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, ce reprezintă titlul

de proprietate ale pârâților și nici recunoașterea dreptului la restituire în

natură, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, astfel că singura

speranță legitimă creată acestora a fost cea prin Legea nr. 10/2001, respectiv

la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în

condițiile în care reclamanții nu au formulat acțiune în constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, singura speranță legitimă a

acestora era cea de a obține contravaloarea apartamentelor înstrăinate în baza

Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii lor în natură, deoarece nu

beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor dreptul

la restituire în natură, și că pârâții, în calitate de cumpărătorii în baza

Legii nr. 112/2005, beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia

concretizată material.

Or, a admite acțiunea în revendicare

și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a

încălca dreptul de proprietate al pârâților, pe care statul, printr-o lege

specială cum este Legea nr. 10/2001, i-a garantat încă o dată că nu îl vor

pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.

Prin urmare, raportat la argumentele

sus-menționate, tribunalul a respins acțiunea în revendicare, așa cum a fost

completată, ca neîntemeiată.

Constatând că acțiunea principală se

afla în stare de judecată, iar soluționarea cererilor de chemare în garanție

formulate de Ș.I. și Ș.A., în contradictoriu cu Ministerul Economiei și

Finanțelor și SC A.V.L.B. SA, B.L.M., B.V., B.M. și B.D., în contradictoriu cu

Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Economiei și

Finanțelor, de Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu cu SC

A.V.L.B. SA și a cererii reconvenționale formulate de pârâții Ș.I. și Ș.A., în

contradictoriu cu reclamanții, ar întârzia soluționarea cauzei, tribunalul a

disjuns aceste cereri și a format un nou dosar.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța

a obligat reclamanții să plătească pârâtului J.P. suma de 3.100 lei cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanțelor din 5

septembrie 2008 și din 30 septembrie 2008.

Prin decizia civilă nr. 642 din 30 noiembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, în opinie majoritară, a respins excepția inadmisibilității

invocării excepției lipsei de interes, în apel, ca nefondată și excepția lipsei

de interes, ca nefondată; a respins apelul pârâților Ș.I. și Ș.A., împotriva

sentinței civile nr. 369 din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV a civilă, în Dosarul nr. 45392/3/2007, în contradictoriu cu

intimații - pârâți B.M., B.D., B.L.M., B.V., D.I., J.P., Municipiul București,

prin primarul general și Primăria municipiul București - Comisia de aplicare a

Legii nr. 10/2001, și cu intimații - chemați în garanție SC A.V.L.B. SA,

Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Economiei și

Finanțelor, reprezentant al Statului Român, ca nefondat; a admis apelul reclamanților

I.M.M. și I.D. împotriva aceleiași sentințe civile; a schimbat în parte

sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea în contradictoriu cu

pârâții - persoane fizice; a obligat pârâții Ș.I. și Ș.A. să lase în deplină

proprietate și posesie reclamanților, apartamentul nr. 1 situat la parterul

imobilului situat în București, str. E.V.; a obligat pârâții B.M. și B.D. să

lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 2

situat în același imobil; a obligat pârâtul J.P. să lase în deplină proprietate

și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 3 situat în același imobil; a

obligat pârâții B.L.M. și B.V. să lase în deplină proprietate și posesie,

reclamanților, apartamentul nr. 4 din același imobil; a obligat pârâtul D.I. să

lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 6

situat în imobilul menționat; a desființat, în parte, sentința, în sensul că a trimis

cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în

contradictoriu cu pârâții - persoane juridice; a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că este legal sesizată și competentă material să

soluționeze „prezentul apel”, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art.

282 și urm. C. proc. civ.

Soluționând cu prioritate, conform art.

137 C. proc. civ., excepția de fond, peremptorie și absolută, a

inadmisibilității invocării (așa cum a fost ea intitulată) excepției lipsei de

interes în privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului, curtea a constatat, în primul rând, împrejurarea că

inadmisibilitatea invocată reprezintă efectul sau sancțiunea nerespectării

puterii de lucru judecat, sub imperiul căreia ar fi intrat soluția dată

aceleiași excepții invocate și în cursul judecății de către prima instanță și

soluționată prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2008 (fila 106

dosar fond), încheiere care nu a fost apelată de niciunul dintre pârâți, sub

acest aspect.

S-a apreciat, că inadmisibilitatea,

invocată ca excepție, vizează de fapt puterea de lucru judecat sub care ar fi

intrat soluția dată acestei excepții, reprezentând, așadar, în realitate, o

excepție de fond, cea a puterii de lucru judecat.

In al doilea rând, indiferent că se

admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca

și categorie între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu se admite

această teză și că se califică această excepție ca fiind de fapt o excepție de

fond, curtea a constata că, potrivit art. 292 teza I C. proc. civ., „părțile nu

se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de

apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în

motivarea apelului ori în întâmpinare”, iar, conform art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi”, astfel că, din analiza acestor texte legale, rezultă

posibilitatea formulării pentru prima dată în cursul apelului, a unor excepții

de procedură, dar și de fond, iar sub aspectul care interesează cauza,

posibilitatea reiterării lor în apel, după ce au fost deja invocate și

soluționate în fața primei instanțe de judecată.

Pe acest aspect, s-a conchis că,

sintetizând, se constată că dacă obiectul subsecvent, concret, al apelului, îl

constituie soluția dată unui capăt de cerere, atunci părților trebuie să li se

permită în apel să își formuleze în mod plenar apărările legate de respectivul

capăt de cerere, ceea ce include și posibilitatea reiterării unor excepții în

legătură cu acesta sau chiar formularea, pentru prima dată în calea de atac, a

unor excepții absolute, ca și excepție de la regula „non omisso medio”, și,

prin urmare, s-a apreciat că excepția de fond, peremptorie și absolută, a

inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes, în privința capătului

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, este

nefondată, și a respins-o ca atare.

În ceea ce privește excepția de

fond, peremptorie și absolută, a lipsei de interes în promovarea capătului de

cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, curtea a

constatat că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența

dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții

predeterminate, conferă calitatea de parte.

Pentru a justifica sesizarea

instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții și

anume: să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; să

fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii

judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune, să fie născut și actual, respectiv

să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul

judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca

și un interes care a trecut, nu poate fi luat în considerare.

Aplicând toate aceste considerente

doctrinare la speța pendinte, instanța de apel a constatat că cererea privind

constatarea nevalabilității (nelegalității) titlului statului, este justificată

de existența unui interes care îndeplinește condițiile expuse anterior.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001,

se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu

nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i și echivalentă cu lipsa

titlului), cât și cu un titlu valabil, potrivit lit. h) din articolul

menționat, care face trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar din

interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor din cuprinsul acestui

articol, rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează

nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul că

în cadrul art. 2 lit. a) din legea menționată, se prevede că preluarea

imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată abuzivă, nu este

suficient pentru a justifica lipsa de interes.

Caracterul admisibil al acestui

capăt de cerere, prin prisma interesului ca și o condiție de exercițiu a

acțiunii, rezultă și din prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

care arată că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului statului, și, în consecință, curtea a respins excepția

lipsei de interes, ca nefondată.

Sub aspectul fondului, instanța de

apel a reținut, în esență, următoarele.

În ceea ce privește apelul declarat

de pârâți, a fost apreciat ca nefondat, instanța de apel reținând că parte din

criticile formulate de recurenții-pârâți vizează nemotivarea sentinței de către

tribunal, sub două aspecte: al constatării nevalabilității titlului statului și

al excepției lipsei calității procesuale active, invocate în fața primei

instanțe.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat că fundamentul motivului de nelegalitate invocat, al nemotivării

sentinței, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților".

În speță, s-a reținut că hotărârea

primei instanțe cuprinde, în considerente, motivele de fapt și de drept cu

privire la soluția pronunțată în privința capătului de cerere referitor la

constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul arătând faptul că

formularea distinctă a acestui capăt de cerere prezintă interes și prin prisma

procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, iar soluția de admitere

a sa se fundamentează pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din legea

menționată, care consacră caracterul abuziv al preluării întemeiate pe decretul

menționat.

Pe acest aspect, s-a conchis că nu

se poate invoca, în mod întemeiat, nemotivarea hotărârii, deoarece tribunalul a

expus considerentul pentru care a apreciat ca fondat acest capăt de cerere.

Indicarea parțial eronată a prevederilor legale pe care aceasta și-a

fundamentat soluția, în urma unei evidente erori materiale (Legea nr. 213/2001

în loc de Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950

în loc de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), nu echivalează cu lipsa

motivării, atât timp cât dispozițiile legale pe care tribunalul le-a avut în

vedere pot fi ușor determinate în cauză.

Curtea a apreciat ca nefondat și

aspectul secund, legat de nemotivarea soluției excepției lipsei calității

procesuale active, prin prisma argumentelor indicate de către apelanții-pârâți,

deoarece, din cuprinsul sentinței rezultă faptul că tribunalul a avut în vedere,

în aprecierea soluției asupra acestei excepții, aspectul că proprietar al

imobilului a fost numita A.I., conform procesului-verbal nr. X/1940 al

Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București, neraportându-se

la adresa nr. 998/2006 a C.G.M.B. – A.F.I., din care rezultă că în anexa la Decretul 92/1950, poziția 272, figura ca proprietar numita A.I., potrivit prevederilor art. 24

din Legea nr. 10/2001, act normativ, de altfel, incident în cauză.

Or, împrejurarea că tribunalul și-a

fundamentat opinia pe un anumit înscris pe care l-a apreciat prioritar în

detrimentul altora, nu este de natură să atragă concluzia nemotivării

sentinței, sub acest aspect, de către prima instanță.

O a doua categorie de critici în

apel formulate de pârâți s-a referit la nelegalitatea dispoziției primei instanțe

cu privire la constatarea nelegalității titlului statului.

Aceste critici au fost apreciate ca

nefondate, deoarece instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a

constatat că Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în

vigoare era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta

proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierea doar cu „o

dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, interzicând așadar, exproprierile

(naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. S-a mai

reținut, pe acest aspect, flagranta contradicție a dispozițiilor Decretului nr.

92/1950 cu dispozițiile art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor

Unite la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România la data

emiterii decretului incriminat.

În raport de cele reținute, s-a

apreciat că sunt nefondate și criticile apelanților referitoare la trecerea

valabilă a imobilului în proprietatea statului, pentru că întregul act normativ

de expropriere era neconcordant actelor cu valoare normativă superioară,

devenind lipsită de relevanță modalitatea sa concretă de aplicare cu

respectarea sau nu a dispozițiilor sale.

În ceea ce privește cea de-a treia

categorie de critici formulate de pârâți, ce vizau greșita respingere a

excepției lipsei calității procesuale active, curtea a reținut că, sub acest

aspect, una dintre condițiile ca o persoană să fie parte în proces este

calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a

acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita

acțiunea; că, spre deosebire de capacitatea procesuală, care se apreciază în

general pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină

în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății, și, prin urmare,

în mod corect, a fost respinsă de către prima instanță excepția menționată, în

cauză realizându-se dovada de către reclamanți a calității lor de moștenitori

ai proprietarului imobilului în litigiu, cu actele administrate în cauză,

respectiv, contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 15 aprilie 1932

de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, potrivit căruia numita A.I., cu

autorizația soțului său H.I., a cumpărat imobilul situat în București, str. P. nr.

45 fost 49, de 457 m.p., care a fost înscris în cartea funciară mai târziu, în

1941, potrivit procesului-verbal nr. X/1940 din 16 august 1941 al Comisiunii

pentru înființarea cărților funciare București.

Prin urmare, față de considerentele

expuse, curtea a apreciat că și criticile grupate în această a treia categorie

sunt nefondate, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale

active fiind legală.

În ceea ce privește apelul declarat

de reclamanți, instanța de apel l-a apreciat ca fiind fondat, reținând, în

esență, următoarele:

Sub un prim aspect, curtea a

constatat, cu titlu preliminar, faptul că cererea dedusă judecății, formulată

în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, este fundamentată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din cererea precizatoare a

acțiunii, la fila 72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului București, secția a

IV a civilă, unde s-a specificat expres că cererea formulată „reprezintă acțiunea

persoanei îndreptățite, în sensul avut în vedere de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțate în interesul legii", ca urmare a

refuzului nejustificat de soluționare de către unitatea deținătoare a

notificării, iar, așa cum se deduce și din cuprinsul cererii de chemare în

judecată, din care rezultă că nesoluționarea notificării i-a determinat pe

reclamanți să acționeze în judecată, excepția inadmisibilității acțiunii

formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice a fost apreciată ca

nefondată.

Astfel, inadmisibilitatea invocată

reprezintă mai degrabă efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind

exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauza, in sensul alegerii unei

greșite căi procesuale pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamanților.

Pe acest aspect, s-a constatat că

din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii precizatoare (fila

72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV a civilă), rezulta

că motivul pentru care s-a formulat prezenta acțiune, în contradictoriu cu

pârâții-persoane juridice, l-a reprezentat nesoluționarea notificării depuse în

temeiul Legii nr. 10/2001, deși termenul legal de soluționare expirase de mult

timp.

Conform Deciziei nr. XX/2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, s-a

impus în mod obligatoriu pentru instanțe, conform art. 329 C. proc. civ., că

„în același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu

soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26

din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură

ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori

să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în

condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe

baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de

restituire în natură”.

Așadar, nesoluționarea în termen a

notificării administrative, permite persoanelor îndreptățite să se adreseze

instanței judecătorești, pentru a statua asupra fondului pretențiilor lor, ceea

ce în cauză s-a și întâmplat.

Prin urmare, curtea a apreciat că,

în mod greșit, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii față de

pârâții persoane juridice, impunându-se, în aplicarea prevederilor Deciziei nr.

XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în

interesul legii și ale art. 297 C. proc. civ., admiterea apelului

reclamanților, desființarea în parte a sentinței, sub aspectul soluției date

excepției menționate și trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii de

restituire formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, la prima

instanță.

Sub aspectul fondului cererii de

revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, instanța de

apel a reținut că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează

exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun

presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., astfel cum au susținut apelanții

reclamanți, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, și nu mai puțin a normelor

europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale; că, pornind de la premisele preluării imobilului în

cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii

contractelor de vânzare - cumpărare deținute de pârâții-persoane fizice în

cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, s-a

considerat că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ,

aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor chiriașilor cumpărători, nu

pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare

dedusă judecății; că, așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul

legii nr. 33/2008, cât timp există lege specială ce reglementează modalitatea

în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea

abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 1945 – 1989, voința legiuitorului

trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane

aflate în aceeași situație, și, prin urmare, instanța a pornit de la

reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene,

să ajungă la concluzia necesității înlăturării, în ceea ce privește acțiunea în

revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne în virtutea prevalentei

normei internaționale; că, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare

- cumpărare încheiate „cu bună – credință”, ci și preferabilitatea acestor

contracte, față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului

1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului

unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate, și

că, în aceste condiții, ar părea că, în compararea de titluri presupusă de acțiunea

în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul

dobânditorului de bună-credință.

Cu toate acestea, instanța de apel a

reținut că nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a

Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate

privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte,

începând cu cauza P. contra României din 1 decembrie 2005 și continuând cu

Străin, Porțeanu și multe altele.

Or, în aplicarea raționamentului

conceput de Curtea Europeană, s-a apreciat că instanța națională nu poate decât

să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în

cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2)

și 20 alin. (2) din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii

menționate, pentru că, în mod constant, instanța europeană a analizat, în

fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin verificarea

modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui „bun"

în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, Convenția Europeană a

Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a

avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate

asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri

actuale”, fie ca „speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Se poate vorbi despre existența unui

„bun actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din

imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar

dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989.

Dimpotrivă, titularul dreptului

deține doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură,

însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală

a existenței unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a

avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P.,

paragraful 83-87, precum și în cauza P., paragraful 33).

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor

terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în

justiție, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a

despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1

(cauza Străin contra României).

Raportat și la argumentul dedus din art.

2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării prezentei

acțiuni, precum și la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001,

ca și la stabilirea în mod definitiv (prin prezenta decizie civilă) a faptului

că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a conchis că împrejurarea că

dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotărârilor nu

prezintă relevanta si nu poate conduce la concluzia ca aceștia nu ar avea un

"bun" în sensul Convenției, întrucât stabilirea în mod definitiv a

faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existența

unei "valori patrimoniale" și este determinantă pentru recunoașterea

indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților

deposedată abuziv, fiind astfel evident că reclamanții sunt deținători ai unui

„bun”, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea

abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene de

către România.

Premisa evaluării de legalitate

presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul autoarei reclamanților la momentul înstrăinării locuințelor către

foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei

persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată

din perspectiva reglementării interne asigurată de dispozițiile art. 45 (fost

46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea

survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de

înstrăinare cu privire la imobilele preluate fără titlu sunt nule absolut, cu

excepția celor dobândite cu bună - credință.

În ceea ce privește modul de

aplicare a acestor dispoziții legale, s-a reținut că este utilă raportarea tot

la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza

celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existența unei „ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor

cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către

stat sau autoritatea administrativă locală a imobilului în litigiu, cu

consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a

titularului dreptului, expropriat de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din

primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi

justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde

criteriului proporționalității.

În evaluarea proporționalității

măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține

cont de marja de apreciere a statului, și, prin urmare, a recunoscut libertatea

statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile

care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub

aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul

restituirii bunurilor.

De asemenea, Curtea Europeană a

constatat, în sensul absenței proporționalității, că este rupt „justul echilibru”

între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului

la respectarea bunurilor sale (cauza P. contra României, paragraful 112) și, în

consecință, în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu

pârâții-persoane fizice, instanța de apel a constatat inaplicabilitatea legii

speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a

necorelării sale cu dispozițiile convenționale, pentru argumentele evidențiate.

Prin urmare, în concursul dintre

reclamanți și pârâți, s-a reținut că cei dintâi se află în posesia titlului

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada

transmisiunilor succesive, iar demersurile lor actuale de recuperare a bunului

în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de

proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a

lipsei oricărei reparații, sub orice formă, a prejudiciului suferit de

reclamați, care să pună capăt acestei încălcări.

Instanța de apel a reținut că și

intimații - pârâți, sunt deținători ai unor titluri asupra apartamentelor în litigiu

necontestate până în prezent, dispun la rândul lor de un „bun", însă

viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în

privința propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea

preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanților, mai bine

caracterizat.

S-a conchis că, întrucât ambele

părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un

„bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în

conflictul dintre ele, instanța a recunoscut preferabilitatea titlului

înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat,

provenind de la proprietarul inițial, care a obținut bunul în condiții de

perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale, astfel că susținerile

apelanților reclamanți din acest punct de vedere sunt corecte, și că, în aceste

condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului

autoarei reclamanților către chiriași, iar caracterul unic al acestei măsuri se

impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac,

acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții - foști chiriași –

cumpărători, ce, evident, nu ar putea fi obligați, ca urmare a unei ipotetice

imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către

reclamant.

De asemenea, s-a mai reținut că, în

cauză, cu referire la apartamentele vândute, nu sunt aplicabile nici prevederile

art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau ale art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009,

potrivit cărora se acordă măsuri reparatorii prin echivalent în cazul

imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs, în termen legal, pârâții D.I., J.P., Ș.I., Ș.A., B.L.M., B.V.,

B.M. și B.D., citicând-o pentru nelegalitate.

I. Prin recursul său, pârâtul D.I. a

arătat că instanța de apel a admis apelul formulat de apelanții reclamanți pe

capetele de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri, in

contradictoriu cu parații persoane fizice si a dispus ca intimații parați sa

lase in deplina proprietate si liniștită posesie apartamentele situate in

imobilul revendicat, cu motivarea că analiza cererii in revendicare prezente nu

se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului

comun propuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001,

a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate reprezentate de art.

I din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație si Justiție.

Apreciind ca mecanismul de

despăgubiri al Legii 10/2001 este ineficient si iluzoriu, si că, în concursul

dintre reclamanți si pârâții- persoane fizice, instanța de apel a constatat

inaplicabilitatea legii speciale, inclusiv a art. 45 din Legea 10/2001, ca

urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, instanța a considerat

că restituirea în natură către reclamanți a imobilului în litigiu se impune

drept unica măsură reparatorie.

Sub acest aspect, s-a arătat că

hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind date cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și ale art. 480 C. civ., întrucât titlul pârâtului este dat de contractul

de vânzare cumpărare din 12 martie 1997 încheiat cu Primăria municipiului

București, prin SC A.V.L.B. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acest

contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale si nu s-a dovedit

reaua-credință a părților. Mai mult, la momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare, asupra imobilului litigiu nu exista nici o notificare sau

alt demers al intimaților reclamanți care sa atenționeze asupra nevalabilitatii

titlului statului.

Un alt fapt care a fost ignorat de

către instanța de apel este acela că intimații - reclamanți au contestat pentru

prima data preluarea abuzivă a bunului lor de către stat în cadrul prezentului

litigiu, promovat după perfectarea vânzării conform Legii nr. 112/1995, iar în

condițiile în care titlul de proprietate al statului nu era contestat nu se