ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1432 din 10 decembrie 2009, a admis acțiunea reclamanților B.C.C. și S.D.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București și pe cale de consecință: pârâta a fost obligată să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, format din: apartamentul nr. 2 etaj 1; apartamentul nr. 3, etajul 1; apartamentul nr. 3A, mansardă și spațiul comercial parter, precum și subsol, identificat prin raportul de expertiză ; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei reclamanților, I.E.

(născută C.). Această calitate a fost dovedită de reclamanți cu înscrisurile pe care aceștia le-au depus la dosarul cauzei. Imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, la dosar fiind depusă lista anexă la acest decret. Calitatea procesuală activă a reclamanților este dovedită cu certificatele de moștenitor menționate mai sus. În temeiul Legii 10/2001, reclamanții au formulat notificarea nr. 76/200 prin care au solicitat să le fie restituit imobilul în litigiu. Notificarea fost trimisă Primăriei Municipiului București și nu a fost soluționată până prezent.

În aceste condiții, conform dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Tribunalul a considerat că o altă măsură ce s-ar lua în cauză ar încălca dreptul de acces al cetățeanului la instanța de judecată, drept apărat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

Așadar, conform acestei decizii, tribunalul a analizat pe fond cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu către reclamanți. Așa cum s-a arătat, imobilul a fost proprietatea autoarei reclamanților și a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Caracterul abuziv al acestei măsuri este confirmat și de dispozițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Conform concluziilor raporturilor de expertiză construcții efectuat în cauză de expert N.H., tribunalul a reținut că există identitate între imobilul menționat în titlul de proprietate deținut de reclamanți (extrasul de carte funciară pe numele I.S.E.) și imobilul situat în București, sectorul 4 compus din: apartamentul nr. 2, etajul 1; apartamentul nr. 3, etajul 1; apartamentul nr. 3A, mansardă și spațiul comercial parter, precum și subsol.

Din adresa nr. 466 din 14 ianuarie 2009, emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, rezultă că acest imobil nu a constituit obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare, ci o parte din acesta este deținută de persoane fizice în baza unor contracte de închiriere încheiate cu primăria, iar cealaltă parte este spațiu liber (subsolul imobilului). Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „sunt îndreptățite la măsuri reparatorii ce constau în restituirea în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, iar conform art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.

Având în vedere că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și art. 9 din Legea 10/2001. Dreptul de proprietate al autoarei reclamanților (transmis prin moștenire reclamanților) asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimonial acesteia, acest imobil aflându-se doar în fapt în patrimoniul statului, ca urmare a unei măsuri luate abuziv, fără ca acesta să aibă vreun temei legal pentru a-l deține.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 131 din 25 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâta Primăria municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1432 din 10 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu reclamanții B.C.C., S.D.M., și pe cale de consecință: a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să emită dispoziție de restituire în natură intimaților-reclamanți imobilul situat în București, sector 4, format din: apartamentul nr. 2, etaj 1, apartamentul nr. 3, etaj 1, apartamentul nr. 3A, mansardă și spațiu comercial parter, precum și subsol, identificat prin raportul de expertiză, completat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: In ce privește primul motiv de apel, curtea a constatat că acesta nu are legătură cu cauza, întrucât în cauza de față nu există nicio persoana fizică pârâtă, plângerea fiind îndreptată împotriva unității deținătoare și fiind justificată de lipsa răspunsului acesteia la notificare în termenul prevăzut de lege. Or, pârâta avea obligația legală de a răspunde notificării formulate de reclamanți și, în consecință, are si calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Cât privește cel de-al doilea motiv de apel, curtea a constatat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Constituția României și Decizia nr. XX din 12 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

In motivarea cererii de chemare în judecată, pe lângă situația juridică a imobilului și înfățișarea modului de preluare a acestuia, reclamanții au susținut că „pârâta nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001”, motiv pentru au fost „nevoiți să promoveze prezenta cerere”. De asemenea, reclamanții au invocat împrejurarea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen imperativ, iar nerespectarea lui are drept consecință nașterea dreptului lor de a solicita instanței să examineze pe fond cererea formulată în cadrul notificării.

In raport de temeiul juridic invocat și de susținerile din cererea de chemare în judecată, este evident că această cerere constituie o plângere împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere ce trebuie soluționată în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu respectarea finalității acesteia și având în vedere și cele reținute în Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia „în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură”. Astfel clarificată natura juridica a cererii de chemare în judecată cu care instanța a fost investită, curtea a constatat că excepția inadmisibilității cererii în revendicare invocată ca motiv de apel este lipsită de obiect, (instanța nefiind investită cu o cerere în revendicare, ci cu o plângere împotriva refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificare, plângere în cadrul căreia, conform Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța are obligația să analizeze și să soluționeze fondul cererii formulate în cadrul notificării. Insă, cu privire la acest al doilea motiv de apel, curtea a constatat că el a fost generat de modul defectuos al redactării dispozitivului sentinței apelate.

Astfel, deși analiza instanței a vizat cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul a fost unul propriu unei acțiuni în revendicare. Or, natura juridică și efectele celor două acțiuni sunt diferite, acțiunea în revendicare presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluării, ci și analiza existenței si valabilității titlului statului, iar admiterea acesteia a condus la concluzia că imobilul nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupunea doar constatarea caracterului abuziv al preluării (preluare care putea fi cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil) și a situației juridice actuale a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate potrivit Legii nr. 10/2001.

Totodată, în cazul plângerii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „ Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.” Mai mult, pentru acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanei care are calitatea de unitate deținătoare s-ar pune și problema admisibilității unei astfel de acțiuni atât timp cât legea speciala oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiție pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei sau dispoziției emise în cadrul procedurii respective sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a emite o astfel de decizie sau dispoziție.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs Municipiul București, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Contestatorii nu și-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită, în conformitate cu Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate conform H.G.

nr. 498/2003; - În condițiile Normelor metodologice mai sus enunțate, instanța de recurs trebuia să analizeze legalitatea și temeinicia dispoziției emisă de Primarul General, având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziției, iar nu și actele ce se vor obține ulterior, în timpul soluționării prezentei pricini; - Reclamantul avea obligația să depună dovezi cu care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului în litigiu. Recursul nu este fondat. Instanța de apel în mod judicios a statuat faptul că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B.C.C.

și S.D.M., are ca temei juridic dispozițiile Legii nr. 10/2001, Constituția României precum și Decizia nr. XX din 19 martie 2007, sens în care s-a stabilit că cererea reclamanților constituie o plângere împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată de reclamanți. În cazul plângerii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.

În speță, contestatorii-reclamanți și-au dovedit notificarea cu actele necesare care le atestă dreptul lor de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită în conformitate cu Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate conform H.G. nr. 498/2003. De asemenea, instanța de apel, a analizat atât legalitatea cât și temeinicia dispoziției emisă de Primarul municipiului București, având în vedere atât actele depuse de reclamanții-contestatori, la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și cele depuse în faza soluționării cauzei. Susținerea recurentului în sensul că reclamanții aveau obligația să depună dovezi cu care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în litigiu de către stat, nu poate fi reținută, devreme ce o atare susținere nu a fost invocată în faza de apel.

Față de cele reținute, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 și în consecință se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 131A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.