ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1432 din 10 decembrie 2009, a

admis acțiunea reclamanților B.C.C. și S.D.M., în contradictoriu cu pârâta

Primăria municipiului București și pe cale de consecință: pârâta a fost obligată

să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, format din: apartamentul nr. 2 etaj 1; apartamentul nr. 3, etajul 1;

apartamentul nr. 3A, mansardă și spațiul comercial parter, precum și subsol,

identificat prin raportul de expertiză ; a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu a

fost proprietatea autoarei reclamanților, I.E. (născută C.). Această calitate a

fost dovedită de reclamanți cu înscrisurile pe care aceștia le-au depus la

dosarul cauzei. Imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului de

naționalizare nr. 92/1950, la dosar fiind depusă lista anexă la acest decret.

Calitatea procesuală activă a reclamanților este dovedită cu certificatele de

moștenitor menționate mai sus.

În temeiul Legii

10/2001, reclamanții au formulat notificarea nr. 76/200 prin care au solicitat

să le fie restituit imobilul în litigiu. Notificarea fost trimisă Primăriei

Municipiului București și nu a fost soluționată până prezent.

În aceste condiții,

conform dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007,

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate. Tribunalul a considerat că o altă măsură ce

s-ar lua în

cauză ar încălca dreptul de acces al cetățeanului la instanța de judecată,

drept apărat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21

din Constituția României.

Așadar,

conform acestei decizii, tribunalul a analizat pe fond cererea de

restituire în natură

a imobilului în litigiu către reclamanți.

Așa cum s-a arătat,

imobilul a fost proprietatea autoarei reclamanților și a fost preluat de stat

abuziv, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Caracterul abuziv al

acestei măsuri este confirmat și de dispozițiile prevăzute de art. 2 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Conform concluziilor

raporturilor de expertiză construcții efectuat în cauză de expert N.H.,

tribunalul a reținut că există identitate între imobilul menționat în titlul de

proprietate deținut de reclamanți (extrasul de carte funciară pe numele I.S.E.)

și imobilul situat în București, sectorul 4 compus din: apartamentul nr. 2,

etajul 1; apartamentul nr. 3, etajul 1; apartamentul nr. 3A, mansardă și

spațiul comercial parter, precum și subsol. Din adresa nr. 466 din 14 ianuarie 2009,

emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar, rezultă că acest imobil nu a constituit obiectul vreunui contract de

vânzare-cumpărare, ci o parte din acesta este deținută de persoane fizice în

baza unor contracte de închiriere încheiate cu primăria, iar cealaltă parte

este spațiu liber (subsolul imobilului). Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, „sunt

îndreptățite la măsuri

reparatorii ce constau în restituirea în natură sau, după caz

prin

echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în

mod abuziv a acestora”, iar conform art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de

orice sarcini”. Având în vedere

că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul vreunui

contract de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a

considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și art. 9 din Legea

10/2001. Dreptul de proprietate al autoarei reclamanților (transmis prin

moștenire

reclamanților) asupra imobilului în

litigiu

nu a ieșit niciodată din patrimonial

acesteia, acest imobil

aflându-se doar în fapt în patrimoniul statului, ca urmare a unei măsuri luate

abuziv, fără ca acesta să aibă vreun temei legal pentru a-l deține.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin decizia civilă nr. 131 din 25 mai 2010, a admis apelul

declarat de pârâta Primăria municipiului București împotriva sentinței civile

nr. 1432 din 10 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, în contradictoriu cu reclamanții B.C.C., S.D.M., și pe cale de

consecință: a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe

pârâtă să emită dispoziție de restituire în natură intimaților-reclamanți

imobilul situat în București, sector 4, format din: apartamentul nr. 2, etaj 1,

apartamentul nr. 3, etaj 1, apartamentul nr. 3A, mansardă și spațiu comercial

parter, precum și subsol, identificat prin raportul de expertiză, completat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

In ce privește primul

motiv de apel, curtea a constatat că acesta nu are legătură cu cauza, întrucât

în cauza de față nu există nicio persoana fizică pârâtă, plângerea fiind

îndreptată împotriva unității deținătoare și fiind

justificată de lipsa răspunsului acesteia la

notificare

în termenul prevăzut

de lege. Or, pârâta avea obligația legală de a răspunde notificării formulate

de reclamanți și, în consecință, are si calitate procesuală pasivă în prezenta

cauză.

Cât privește cel

de-al doilea motiv de apel, curtea a constatat că cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, Constituția

României și Decizia nr. XX din 12 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

In

motivarea cererii de chemare în judecată, pe lângă situația juridică a

imobilului și înfățișarea modului de preluare a acestuia, reclamanții au

susținut că „pârâta nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale Legii nr.

10/2001”, motiv pentru au fost „nevoiți să promoveze prezenta cerere”. De

asemenea, reclamanții au invocat împrejurarea că

termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 este un termen

imperativ, iar nerespectarea lui are drept

consecință nașterea dreptului lor de a solicita instanței să examineze pe fond

cererea formulată în cadrul notificării.

In

raport de temeiul juridic invocat și de susținerile din cererea de chemare în

judecată, este evident că această cerere constituie o plângere împotriva

refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea

formulată de reclamanți în

temeiul Legii

nr. 10/2001, cerere ce trebuie soluționată în raport de dispozițiile Legii nr.

10/2001, cu respectarea finalității acesteia și având în vedere și cele

reținute în Decizia nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit

căreia „în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită

cu soluționarea notificării nu respectă obligația

instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr.

10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor

doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în

condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe

baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de

restituire în natură”.

Astfel

clarificată natura juridica a cererii de chemare în judecată cu care instanța a

fost investită, curtea a constatat că excepția inadmisibilității cererii în

revendicare invocată

ca motiv de apel este

lipsită de obiect, (instanța nefiind investită cu o cerere în revendicare,

ci

cu o plângere împotriva refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde la

notificare,

plângere în cadrul căreia,

conform Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

are obligația să

analizeze și să soluționeze fondul cererii formulate în

cadrul notificării.

Insă,

cu privire la acest al doilea motiv de apel, curtea a constatat că el a fost

generat de modul defectuos al redactării dispozitivului sentinței apelate.

Astfel, deși analiza

instanței a vizat

cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul a fost unul propriu unei

acțiuni

în revendicare. Or, natura juridică și efectele celor două acțiuni sunt

diferite,

acțiunea în revendicare

presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluării, ci și

analiza

existenței si valabilității titlului statului, iar admiterea acesteia a condus

la concluzia că imobilul nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul

proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

presupunea doar constatarea caracterului abuziv al preluării (preluare care

putea fi cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil) și a situației juridice

actuale a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi

acordate potrivit Legii nr. 10/2001. Totodată, în cazul plângerii formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001 sunt incidente

dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

potrivit cărora „

Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a

imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are

forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru

punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.”

Mai mult, pentru acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanei care are

calitatea de unitate deținătoare s-ar

pune

și problema admisibilității unei astfel de acțiuni atât timp cât legea speciala

oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiție

pe calea plângerii

îndreptate împotriva deciziei sau dispoziției emise în

cadrul procedurii respective sau,

după caz,

împotriva refuzului nejustificat de a emite o astfel de decizie sau dispoziție.

Împotriva

deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs Municipiul București,

criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

-

Contestatorii nu și-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste

dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită, în conformitate

cu Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate conform

H.G. nr. 498/2003;

-

În condițiile Normelor metodologice mai sus enunțate, instanța de recurs

trebuia să analizeze legalitatea și temeinicia dispoziției emisă de Primarul General,

având în vedere doar actele ce au fost prezentate

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,

la momentul emiterii dispoziției, iar nu și actele ce se vor obține ulterior,

în timpul soluționării prezentei pricini;

- Reclamantul avea

obligația să depună dovezi cu care să facă dovada că nu s-au încasat

despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului în

litigiu.

Recursul nu este

fondat.

Instanța de apel în

mod judicios a statuat faptul că cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții B.C.C. și S.D.M., are ca temei juridic dispozițiile Legii nr.

10/2001, Constituția României precum și Decizia nr. XX din 19 martie 2007, sens

în care s-a stabilit că cererea reclamanților constituie o plângere împotriva

refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată

de reclamanți.

În cazul plângerii

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispozițiile art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: „Decizia sau, după caz,

dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.

În speță,

contestatorii-reclamanți și-au dovedit notificarea cu actele necesare care le

atestă dreptul lor de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită în

conformitate cu Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,

aprobate conform H.G. nr. 498/2003.

De asemenea, instanța

de apel, a analizat atât legalitatea cât și temeinicia dispoziției emisă de

Primarul municipiului București, având în vedere atât actele depuse de

reclamanții-contestatori, la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și

cele depuse în faza soluționării cauzei.

Susținerea

recurentului în sensul că reclamanții aveau obligația să depună dovezi cu care

să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului

în litigiu de către stat, nu poate fi reținută, devreme ce o atare susținere nu

a fost invocată în faza de apel.

Față de cele

reținute, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu se

circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 și în consecință

se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei nr. 131A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 martie 2011.