ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2836/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. 909/4/2007, reclamanta G.G. a chemat în judecată pe pârâții C.A., N.I., N.N., P.D., P.A. și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestora să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. C., compus din teren în suprafață de 510 m.p.

și construcția edificată pe acesta, respectiv apartamentele 1 și 2 de la parter și apartamentul 1 de la etajul 1. Pe parcursul procesului, reclamanta a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat judecarea cererii și în contradictoriu cu pârâtul C.G., în calitate de moștenitor al defunctei C.A., decedată Ia 13 februarie 2001. Prin sentința civilă nr. 3947 din data de 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în raport de susținerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu depășește valoarea de 500.000 RON. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 28113/3/2007, la data de 16 august 2002. Pârâtul C.G.

a formulat întâmpinare în acest dosar, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat față de litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 703 din 19 octombrie 2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac, excepție respinsă pentru argumentele arătate în încheierea de ședință din 12 noiembrie 2007. Municipiul București, reprezentat de Primarul General, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, excepție admisă de instanță potrivit considerentelor din aceeași încheiere. Prin sentința civilă nr. 751 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, luându-se act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

În pronunțarea hotărârii, Tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, I.M.C. a cumpărat de la Banca B.V. terenul din București, str. C., fost nr. 4, având ca laturi și vecinătăți: „la apus, str. C. pe o latură de 15,50 m, la răsărit, proprietatea d-lui colonel M. pe o latură de 14,50m, la nord, proprietatea doamnei E.A. pe o latură de 34 m, iar la sud, proprietatea doamnei N. pe o latură de 34 m." Prin actul dotai autentificat din 14 ianuarie 1933, V.M.C. și I.M.C.

au înzestrat-o pe fiica lor, G.M.C., la căsătoria cu I.R., constituindu-i, acesteia, dotă imobilul teren și construcții, situat în București, str. C. Potrivit procesului-verbal emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, imobilul situat în București, str. C., compus din teren (a cărui suprafață nu este menționată) și construcție cu două corpuri de casă, din cărămidă, acoperită cu tablă, primul corp în dreapta având 5 camere, iar cel din stânga având 6 camere, hali și dependințe, a fost înscris ca proprietatea lui R.G., născută M.C., în temeiul actului dotai autentificat. Reclamanta G.G.

este moștenitoarea defunctei R.G., decedată la data de 15 octombrie 1988, potrivit certificatului de moștenitor din 5 mai 1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1. Potrivit adresei din 28 iunie 2006 eliberată de Primăria Municipiului București, imobilul situat în București, str. C., a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, de statul român, fiind menționat în anexa acestui act normativ, pe numele lui R.I. Totodată, adresa menționează că imobilul din str. C. nr. 23 era înscris, la nivelul anului 1986, cu suprafața de 499 m.p. teren, din care construcții: corp A cu un nivel, în suprafață de 202 m.p., proprietate de stat, categoria de folosință construcții și curți, cu posesor de parcelă, la data întocmirii evidențelor, I.C.R.A.L.

Berceni. În ceea ce privește istoricul adresei poștale a imobilului, din adresa din 20 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București se reține că, la nivelul anului 1920, figura înscris număr poștal nou pe str. C., iar la nivelul anului 1948 a figurat înscris imobil cu nr. X pe str. C., aceeași consemnare fiind identificată și la nivelul anului 1986. Pârâții N.I. și N.N. au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC AVL Berceni SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, locuința situată în București, str. C., parter, compusă din două camere, bucătărie, w.c, pivniță, în suprafață utilă de 43,86 m.p. Pârâții P.D. și P.A.

au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC AVL Berceni SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 11 iunie 1997, locuința situată în București, str. C. nr. 23, parter, ap.1, sector 4, compusă dintr-o cameră, vestibul, hol, bucătărie, magazie, în suprafață utilă de 30,42 m.p. Autoarea pârâtului C.G., defuncta C.A., a cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC AVL Berceni SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 624 din 30 octombrie 1996, locuința situată în București, str. C., compusă din două camere, hol, bucătărie, baie, magazie, în suprafață utilă de 37,58 m.p.

În ceea ce privește valabilitatea măsurii de preluare a bunului, de către stat, această împrejurare a făcut obiectul litigiului soluționat, irevocabil, prin decizia nr. 3831 din 7 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul nr. 3427/2001, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului din str. C., de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil. Prin aceeași hotărâre s-a reținut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare menționate mai sus, în raport de inexistența vreunei cauze de nulitate și de buna-credință a părților la încheierea acestora, astfel că ambele aspecte nu mai pot face obiectul discuției în litigiul de față.

Martorul audiat la propunerea pârâtului, T.N., a arătat că a locuit împreună cu familia sa în acest imobil, în calitate de chiriaș, în perioada 1939-1985 (deci, inclusiv în perioada anterioară naționalizării), iar partea din față a construcției era ocupată de Biroul de Verificări Metrologice, epocă în care nu au existat alți chiriași. Totodată, martorul a arătat că, chiria se plătea către I.C.R.A.L., după anul 1951 mutându-se, în imobil, și alți chiriași. În ceea ce privește compunerea construcției, martorul a arătat că aceasta avea două corpuri, cel din stânga compus din parter cu cinci camere, din care două camere erau ocupate de familia martorului, iar cel din dreapta era compus din niște magazii, care, în prezent, sunt desființate parțial, rămânând o încăpere cu destinația de bucătărie și alte dependințe.

Raportul de expertiză efectuat de expertul V.R.M. a relevat că cele trei apartamente revendicate de reclamantă se află în corpul din stânga imobilului, totalul camerelor fiind de cinci, conform contractelor de vânzare-cumpărare, și de șase camere, conform procesului-verbal emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București. Raportul de expertiză a stabilit că nu se poate identifica corpul de clădire menționat în procesul-verbal amintit ca fiind situat în dreapta curții, deoarece, în prezent, se găsește o magazie, bucătărie și w.c, în suprafață de 32,28 mp, și nu un corp cu cinci camere, cum era arătat în procesul-verbal. Referitor la terenul aferent imobilului, expertiza a concluzionat că acesta are o suprafață de 500,7 m.p., în raport cu 510 m.p.

cât era menționat în actul de vânzare-cumpărare nr. 657/1933, dimensiunile laturilor fiind parțial diferite. Față de situația de fapt reținută, Tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce privește apărarea pârâților legată de inexistența unei identități între construcțiile aflate în proprietatea lor și cele deținute de autoarea reclamantei, Tribunalul a reținut că, la identificarea construcției ce s-a aflat în proprietatea numitei R.G. (născută M.C.), poate servi numai procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, de vreme ce, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1933, nu se menționează existența unor construcții, obiectul vânzării fiind un teren, actul dotai nu menționează compunerea și întinderea construcției și nu s-a depus un înscris doveditor al edificării ulterioare a construcției (autorizație de construire).

Prin urmare, raportând mențiunile procesului-verbal amintit cu concluziile expuse mai sus ale raportului de expertiză, prima instanță a constatat că nu se poate reține, cu certitudine, că apartamentele dobândite de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aceleași cu cele cuprinse în procesul-verbal emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București. La această concluzie a fost avută în vedere și declarația martorului T.N. în sensul că, în calitate de chiriaș în perioada 1939-1985, plătea chiria la I.C.R.A.L. (deci, nu pretinșilor proprietari, G.R. și I.R.), iar în imobil se găsea sediul Biroului de Verificări Metrologice. În ceea ce privește schița depusă la dosar, de reclamantă, prin care s-a intenționat a se dovedi identitatea între cele două construcții, Tribunalul a reținut că aceasta nu cuprinde cote, denumirea sau numele emitentului și nu există dovezi că este anexă a actului dotai, prin care imobilul a fost transmis către R.G.

Dimpotrivă, schița cuprinde mențiunea că se referă la imobilul ocupat de Biroul de Măsuri, Greutăți de Ilfov - Sucursala A, neputându-se verifica proveniența și, implicit, valoarea sa probatorie. De altfel, în completarea raportului de expertiză, expertul a arătat că, la compararea constatărilor sale de fapt cu schița prezentată pe parcursul judecății, a rezultat că nici suprafețele celor două corpuri de clădire nu corespund, respectiv, în realitate, corpul din stânga are 127,83 m.p., iar, în schiță, acesta are 90 m.p., corpul din dreapta are 54,47 m.p. în teren și 30 m.p. pe schiță. În aceste condiții, o comparare a drepturilor de proprietate ale părților și ale tidurilor acestora nu poate duce la reținerea preferinței ridului și dreptului reclamantei, câtă vreme nu rezultă, fără nici un dubiu, că este vorba despre aceleași construcții avute în proprietate de autorul său și preluate, abuziv, de stat.

În legătură cu acest din urmă aspect, nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că reclamanta nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, nici faptul că ar fi moștenitoarea G.R., deoarece autoarea sa se numea, potrivit certificatului de moștenitor amintit mai sus, G.R.A. Ca urmare a celor arătate, Tribunalul a reținut că nu poate fi admisă acțiunea reclamantei nici cu privire la suprafețele de teren situate sub construcții, aflate în proprietatea pârâților persoane fizice, deoarece este incidență situația particulară când terenul este un accesoriu al construcției (de vreme ce exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului situat sub construcție nu este posibilă decât odată cu exercitarea dreptului dobândit asupra construcției), neputând fi concepută recunoașterea dreptului asupra terenului și nu și asupra construcției situate pe acesta.

În ceea ce privește terenul liber de construcții, ce nu se află în proprietatea pârâților persoane fizice, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, raportat și la împrejurarea că, din conținutul acțiunii reclamantei și al precizării formulate ulterior, nu rezultă că ar fi fost dedusă judecății vreo obligație a acestui pârât corelativă unui drept al reclamantei, nefiind formulată o pretenție concretă împotriva lui. Împotriva sentinței civile sus-menționate a formulat apel reclamanta G.G., criticând-o, în esență, pentru următoarele motive: În mod eronat, prima instanță a considerat că nu se poate reține identitatea între imobilul aflat în patrimoniul autorului său, la momentul naționalizării, și cel care, în momentul de față, este deținut de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, instanța a înlăturat înscrisurile depuse la dosar, respectiv decizia nr. 245 A din 10 mai 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, prin care se constată că, între părți, a mai existat un proces, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și restituirea imobilului, din acele hotărâri rezultând, foarte clar, că imobilul din str. C. nr. 23, sector 4, deținut de pârâți, este unul și același cu imobilul ce face obiectul actului de vânzare-cumpărare și al actului dotai.

Totodată, din adresa din 20 decembrie 2007 a P.M.B, privind istoricul de număr poștal al imobilului, rezultă că, la nivelul anului 1920, figura înscris număr poștal nou la fel ca în actul de vânzare, imobilul figurând, în prezent, cu același număr X. Or, instanța are în vedere doar concluziile raportului de expertiză, de unde rezultă mici diferențe în ceea ce privește suprafața de teren și construcțiile aflate pe acesta, laturile din cele două acte fiind aproape identice. Cu privire la declarația martorului, T.N., apelanta arată că aceasta nu este relevantă față de vârsta martorului atunci când s-a mutat, împreună cu familia, în imobil, respectiv doi ani, el neavând capacitatea de a aprecia asupra cuantumului sau beneficiarului chiriei.

De asemenea, s-a reținut, în mod greșit, că reclamanta nu ar fi dovedit că este moștenitoarea G.R., față de numele cu care aceasta figurează în certificatul de moștenitor. Potrivit certificatului de naștere rezultă că autoarea reclamantei se numea R.G., iar din declarațiile de notorietate autentificate, rezultă că aceasta este una și aceeași persoană cu R.G., fostă T.G., cunoscută și sub numele de M.C. G. Cu privire la terenul liber de construcții, în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, determinat de conținutul acțiunii introductive, potrivit căruia nu s-ar fi dedus judecății vreo pretenție concretă formulată împotriva pârâtului menționat.

Prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâților la lăsarea, în deplină proprietate și posesie, reclamantei, a imobilului situat la adresa indicată mai sus, compus din teren în suprafață de 510 m.p. și construcția edificată pe acesta. Din petitul cererii, rezultă că terenul neocupat de pârâții persoane fizice este deținut de Municipiul București, față de care reclamanta a formulat acțiunea în revendicare pentru suprafața de 398 m.p. În concluzie, raportat și la decizia civilă nr. 245/2001, prin care s-a constatat trecerea imobilului, în proprietatea statului, fără titlu valabil, instanța de fond trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților și să acorde preferință părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, respectiv reclamantei.

În acest sens, partea menționată a invocat și dispozițiile art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin decizia civilă nr. 160 A din 12 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, și a fost obligată aceasta la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimații persoane fizice, câte 1.000 RON pentru P.A., C.G.

și N. În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut, referitor la valabilitatea măsurii de preluare a bunului imobil, de către stat, că această situație a făcut obiectul litigiului soluționat, irevocabil, prin decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului din str. C. nr. 23, sector 4, București, de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil. Prin aceeași decizie, s-a reținut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Municipiului București, prin SC AVL Berceni SA, și cei trei intimați-pârâți persoane fizice, în raport de inexistența vreunei cauze de nulitate și de principiul bunei credințe a părților la încheierea acestora.

În ceea ce privește imobilul în litigiu, compus din construcție și teren, nu rezultă, cu certitudine, ce suprafață de teren există, corpul de clădire menționat în procesul-verbal, situat în dreapta curții; de asemenea, nu s-a făcut dovada identități între cele două construcții, necuprinzând cote, denumirea sau numele emitentului, nu există dovezi că această construcție este anexă a actului dotai, prin care imobilul a fost transmis către R.G., și chiar mai mult, că aceasta din urmă este autoarea reclamantei-apelante. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs apelanta reclamantă G.G., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu o motivare extrem de succintă, ceea ce semnifică o nemotivare. Nici unul dintre argumentele reclamantei, indicate în apel, nu a fost analizat, fiind preluate, condensat, motivările Tribunalului, cu toate erorile săvârșite de acesta. Astfel, chiar motivând într-o singură frază, instanța a săvârșit o contradicție prin aceea că, pe de o parte, a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se constată calitatea procesuală a reclamantei în raport de autoarea sa, R.G., iar, pe de altă parte, se reține că nu a dovedit că mama părții este autoarea acesteia. Or, acest aspect a fost tranșat, în mod definitiv, și nu mai poate fi reanalizat în acest litigiu.

2. Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) Instanța de apel, copiind motivarea instanței de fond, a respins apelul, încălcând, flagrant, dispozițiile art. 480 C. civ. și lipsind-o pe reclamantă de proprietatea sa, deși a dovedit, iar instanțele au constatat, că înscrisurile prezentate fac proba certă a proprietății autorilor săi. Instanțele constată veridicitatea pretențiilor recurentei asupra proprietății, însă afirmă că ar exista un dubiu asupra întinderii proprietății terenului și a unui corp de clădire. În mod surprinzător, în loc să dea eficiență înscrisurilor autentice, au dat eficiență unei probe testimoniale, contrar dispozițiilor art. 1191 alin. (2) C. civ.

Mai grav, se afirmă că proprietarul construcției trebuie să fie proprietarul terenului, infirmând principiul accesiunii imobiliare prevăzut de art. 492 din același cod. În fine, instanța de apel nu analizează situația procesuală a Municipiului București, acesta deținând terenul reclamantei fără vreun drept, omisiune de nejustificat atât timp cât aceasta a criticat, în calea de atac, situația arătată. În susținerea recursului, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv acte din care rezultă că autoarea părții a închiriat imobilul în litigiu, la 28 iunie 1933, către stat, reprezentat de Ministerul Industriei și Comerțului, prin directorul măsurilor, greutăților și metalelor prețioase, act juridic reînnoit până în anul 1948. Recurenta mai arată că, în acest contract, este individualizat imobilul, respectiv construcțiile edificate, iar Ministerul avea posibilitatea de a efectua modificări.

În dosar a depus întâmpinare intimatul pârât C.G., solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. În baza art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat, pentru recurentă, proba cu înscrisuri, respectiv contractele de închiriere încheiate de autoarea sa cu statul, pentru imobilul în litigiu, față de obiectul probei, astfel cum a fost redat de parte în finalul cererii de recurs. Intimatul pârât C.G., prin avocat, s-a înscris în fals cu privire la înscrisurile respective, depuse, în fotocopie, în dosarul de recurs, și ale căror exemplare originale au fost prezentate, de către reclamantă, acestei instanțe. Înalta Curte a luat act de declarația părții de înscriere în fals cu privire la documentele respective, fără să procedeze, însă, la declanșarea procedurii falsului în condițiile art. 180 și următoarele C. proc.

civ. deoarece această procedură presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului. În acest sens, a înmânat recurentei originalele înscrisurilor prezentate de parte, urmând ca, la soluționarea căii de atac să aibă în vedere și înscrisurile noi depuse în recurs, raportat și la motivele căii de atac. Analizând decizia civilă atacată, față de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, în pronunțarea soluției, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Motivarea trebuie să expună, în mod clar și precis, considerentele pentru care instanța a rezolvat, într-o anumită modalitate, litigiul dedus judecății, să se refere la probele administrate, în baza cărora s-a reținut o anumită situație de fapt și care, ulterior, să fie raportată le temeiul juridic aplicabil în speță. În final, argumentele de fapt și de drept avute în vedere, de către instanță, trebuie să fundamenteze, în mod logic și convingător, soluția pronunțată. În speță, instanța a încălcat obligația de redactare a deciziei în condițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., limitându-se să arate, pe scurt, modalitatea de soluționare a unui litigiu anterior dintre părți, deși aspectele privind cele stabilite în procesul respectiv nu fuseseră contestate în apel și nici nu ar fi avut cum, față de finalizarea litigiului, prin decizie irevocabilă.

De asemenea, a reluat într-o singură frază, nelămuritoare în ceea ce privește respingerea apelului, concluziile primei instanțe în legătură cu incertitudinea dimensiunii terenului pretins de reclamantă față de cel care rezultă din acte, cu lipsa identității între construcțiile solicitate de la pârâți și cele menționate în documentele invocate în susținerea dreptului de proprietate al autoarei părții pentru bunurile respective, precum și în legătură cu nedovedirea, fără echivoc, a calității de moștenitoare față de R.G. Instanța nu a răspuns, însă, niciunuia dintre motivele de apel, formulate de reclamantă, cum au fost prezentate în precedent, neclarificând situația de fapt sub aspectele contestate.

Curtea nu a expus, nici în fapt și nici în drept, argumentele pentru care hotărârea primei instanțe este corectă, raportat la criticile din apel. Astfel, nu a verificat relevanța hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, în special, a deciziei nr. 245 A din 10 mai 2001 a Curții de Apel, la care reclamanta a făcut referire expresă, în ceea ce privește identitatea între imobilul deținut de pârâți și cel aflat în patrimoniul autoarei reclamantei, precum și în ceea ce privește legitimarea calității sale de moștenitoare de pe urma G.R. Aceasta cu atât mai mult cu cât o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat, în condițiile art. 377 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., inclusiv în privința considerentelor care explică soluția din dispozitivul hotărârii.

De asemenea, Curtea nu s-a pronunțat asupra criticilor privind mijloacele de probă invocate în cererea de apel, care ar infirma, în opinia părții, situația de fapt reținută de prima instanță în legătură cu identitatea imobilelor, și anume, adresa istoricului de număr poștal al imobilului din 20 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, alte înscrisuri depuse raportat la expertiza efectuată în cauză și din comparația cărora ar rezulta doar mici diferențe în dimensiunile terenului, laturile fiind aproximativ identice, chestiune explicabilă față de vechimea imobilului. Nu a argumentat dacă declarația martorului este relevantă în integralitatea sa, față de susținerile apelantei privind vârsta persoanei audiate la data mutării în imobil, cu consecințe în planul reprezentării juridice a persoanei care deținea în proprietate bunul.

În ceea ce privește calitatea de moștenitoare de pe urma G.R., pe lângă hotărârea pronunțată în litigiul anterior, apelanta a invocat și alte mijloace de probă, acte de stare civilă, declarații de notorietate autentificate, mijloace de probă ce ar fi trebuit coroborate și cu privire la care Curtea nu s-a pronunțat. Curtea nu a motivat nici menținerea soluției primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, cu consecința respingerii acțiunii formulată împotriva acestuia.

Raportat la acest aspect, critica apelantei a vizat justificarea legitimării procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, raportat la deținerea, de către unitatea administrativ teritorială, a diferenței de teren rezultată în urma scăderii terenului deținut de pârâții persoane fizice, de sub construcțiile dobândite de aceștia, în temeiul Legii nr. 112/1995, din suprafața totală revendicată, de 510 m.p. Ca atare, apelanta a solicitat obligarea pârâtului sus-menționat să-i lase, în deplină proprietate și posesie, suprafața de teren liberă de construcții, de 398 m.p, cerere cu privire la care instanța de apel nu a menționat de ce a înlăturat-o. Față de cele reținute, Curtea nu s-a mai preocupat de criticile apelantei privind fondul dreptului invocat, ceea ce este rezultatul juridic firesc al situației stabilite în fapt, de instanța de apel, insuficient argumentate, însă.

În consecință, caracterul sumar al motivării acestei instanțe, definit, în special, prin absența totală a coroborării probelor administrate în litigiu, în stabilirea situației de fapt și, ulterior, a raportării acesteia la textele legale incidente echivalează cu necercetarea în fond a cauzei deduse judecății, determinând imposibilitatea prezentei instanțe de a exercita controlul judiciar asupra legalității soluției pronunțate. Această situație determină admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate și trimiterea cauzei pentru reluarea judecății.

Cu ocazia rejudecării, Curtea va analiza relevanță hotărârilor pronunțate în litigiul anterior asupra identității imobilelor și a legitimării reclamantei din perspectiva existenței sau nu a calității de moștenitoare de pe urma G.R., precum și a celorlalte mijloace de probă administrate din perspectiva acelorași elemente, precum și a calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General. Se vor avea în vedere, la pronunțarea soluției, și înscrisurile noi, depuse în recurs, de către reclamantă, precum și declarația de înscriere în fals formulată de C.G. în această fază procesuală, bineînțeles, în măsura în care partea își va menține poziția exprimată în legătură cu actele respective, în baza art. 180 și următoarele C. proc.

civ. Eventual, se va proceda la completarea probatoriului pentru stabilirea certă a identității sau a lipsei de identitate între imobilul în litigiu și cel aflat în proprietatea persoanelor deposedate abuziv, în regimul trecut, inclusiv prin efectuarea unei noi expertize, în condițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Față de rezultatul acestor verificări și dacă este cazul, Curtea va analiza aspectele legate de rezolvarea, în fond, a litigiului, prin raportare la susținerile din apel și recurs referitoare la aceste chestiuni, din perspectiva textelor de lege invocate de reclamantă (art. 480, art. 492 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), dar și a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 33/2008, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, relevantă în soluționarea litigiului.

2. Față de argumentele pentru care se va admite recursul formulat în cauză, prezenta instanță nu a mai procedat la verificarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care supune dezbaterii fondul pretențiilor reclamantei în legătură cu revendicarea imobilului în litigiu și regulile aplicabile în soluționarea acestei cereri. De asemenea, deoarece instanța de apel va proceda la reevaluarea situației de fapt în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, cu eventuala lui completare, Înalta Curte nu a avut în vedere nici acele critici din cadrul motivului de recurs respectiv, referitoare la încălcarea dispozițiilor legale în ceea ce privește valoarea probatorie a dovezilor administrate, față de dispozițiile art. 1191 C. civ.

Așa cum deja s-a menționat, cu ocazia rejudecării, față de toate cele expuse mai sus și dacă se va ajunge la o altă situație de fapt decât cea stabilită în ciclul procesual anterior, Curtea de Apel va analiza și susținerile reclamantei, formulate în apel și reluate în recurs, în legătură cu preferabilitatea ridurilor de proprietate ale părților. Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 7 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, urmând să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Asupra cheltuielilor de judecată cuvenite părților (inclusiv a celor solicitate în prezentul dosar) se va pronunța instanța de rejudecare, în raport de soluția ce se va pronunța și de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta G.G. împotriva deciziei nr. 160A din 12 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică/astăzi, 7 mai 2010.