ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5388/2010

Prin acțiunea înregistrată la 25 mai 2006, reclamantul S.V.O.N. a chemat în judecată pe pârâtul B.G. pentru obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Bd. N. Titulescu nr. 18, sectorul 1. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin comparare de titluri. Judecătoria Sectorului 1 București prin Sentința civilă nr. 10221 din 29 iunie 2006 a respins ca inadmisibilă acțiunea. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1875 din 22 noiembrie 2006 a admis apelul reclamantului, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare pe fond la aceeași instanță. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1022 din 18 mai 2007 în majoritate a respins ca nefondat recursul recurentului pârât.

Judecătoria Sectorului 1 București prin Sentința civilă nr. 6253 din 12 mai 2008 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în raport de valoarea imobilului stabilită prin expertiză la 549.729 RON și 43.605 RON contravaloarea îmbunătățirilor. Tribunalul București, secția a V-a civilă, sesizat cu rejudecarea cauzei la 31 iulie 2008, prin Sentința civilă nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a admis acțiunea reclamantului S.V.O.N. împotriva pârâtului B.G. și în contradictoriu și cu chemații în garanție SC R.V. SA, Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor. A fost obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București și SC R.V. SA în cererea de chemare în garanție a acestora care a fost respinsă față de aceste părți. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și admisă în parte cererea împotriva acestui pârât. A fost obligat Ministerul Finanțelor să restituie pârâtului prețul actualizat al imobilului, preț achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 103/112 din 13 noiembrie 1997 în sumă de 14.078 lei (actualizat la nivelul inflației din 31 decembrie 2007). A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de daune interese reprezentând diferența dintre suma actualizată a prețului și valoarea de autorizație actuală a unui apartament similar.

În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele: Prin Decizia instanței de recurs (nr. 1022 din 18 mai 2007 a Curții de Apel București) s-a constatat că singura procedură prin care reclamantul putea redobândi în natură imobilul este cea de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Această decizie irevocabilă este anterioară Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și deci nu este influențată de această din urmă decizie. Ca urmare, Tribunalul a procedat la compararea de titluri fără să ia în considerare că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei împotriva aceluiași pârât pentru constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtului care a fost de bună-credință.

S-a reținut că este preferabil titlul prezentat de reclamant, contractul de construcție nr. 2886 din 9 din 30 decembrie 1976, însoțit de procesul-verbal de predare a imobilului din Bl. N. Titulescu nr. 18, bloc 23, scara 1, etajul 9, apartamentul 45, Sectorul 1, București.

Preferința pentru titlul reclamantului s-a bazat pe următoarele aspecte: - deposedarea abuzivă de proprietate a reclamantului, printr-o decizie necomunicată, în baza Decretului nr. 223/1974 ca urmare a părăsirii țării; - titlul pârâtului, contractul de vânzare-cumpărare nr. 103/112/1997 provine de la un neproprietar, Statul Român, care a intrat în posesia bunului printr-un abuz; - viciile titlului Statului, date de precaritatea calității de proprietar și împrejurările de dobândire a imobilului, nu au fost înlăturate prin retransmisie către pârât ca urmare a înstrăinării bunului în temeiul Legii nr. 112/1995; - titlul pârâtului a cărui bună credință nu se mai pune în discuție, este afectat de împrejurarea că dreptul său de a cumpăra apartamentul are ca izvor un act normativ contrar normelor internaționale, recte Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România este parte din 1994. Actul normativ astfel calificat este Legea nr. 112/1995 care a permis vânzarea către chiriași la prețuri sociale a locuințelor ce au fost preluate de Stat, în detrimentul terților proprietari, care beneficiau de măsuri reparatorii, al căror cuantum era plafonat fără a acoperi nici măcar valoarea bunului de la momentul intrării în vigoare a legii.

S-a apreciat astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 încalcă atât normele constituționale privind ocrotirea proprietății cât și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ca urmare, ele nu pot conferi nici o valoare juridică în cadrul comparării de titluri, actului de vânzare-cumpărare, încheiat de chiriaș, câtă vreme legea în cauză a obturat, în ansamblul ei, orice posibilitate a foștilor proprietari care nu se încadrau în art. 2 alin. (1) de a-și recupera bunurile, prin aceasta realizându-se practic o a doua naționalizare.

S-a mai avut în vedere că este lipsită de relevanță împrejurarea dacă reclamantul a urmat sau nu procedura Legii nr. 112/1995 în raport de faptul că această lege nu conferă decât posibilitatea obținerii unor despăgubiri modice și în nici un caz nu înlătură dreptul la acțiune pe calea dreptului comun cu observarea și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și ulterior a Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Instanța a reținut că reclamantul a formulat o notificare (nr. 1776/2001) pentru revendicarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată încă nici în prezent, dar că prin formularea prezentei acțiuni reclamantul are posibilitatea să redobândească efectiv proprietatea imobilului, o soluție contrară lipsind practic de eficiență o hotărâre judecătorească, ceea ce ar contraveni Convenției și jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, încălcând dreptul de proprietate recunoscut cu valoare de principiu și garantat de normele interne și internaționale.

S-a mai observat că și în situația că s-ar reține că reclamantul are un remediu împotriva refuzului unității sesizate cu notificarea de a soluționa cererea, este evident că a-i impune petentului în ipoteza de față (refuz de soluționare timp de 8 ani) să solicite instanței să fie în mod just și echitabil despăgubit, ar constitui o obligație excesivă în sarcina acestuia (conform jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului cauzele Radu și Porteanu). Aceasta în contextul în care procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, plasează aceste reglementări în conflict cu art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția europeană și jurisprudența Curții, ceea ce impune conform art. 20 alin. (2) din Constituție aplicarea cu prioritate a Convenției încorporate în dreptul intern.

Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârât s-a reținut că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, incident în cauză, pentru identitate de rațiune, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. S-a apreciat că dispozițiile citate sunt aplicabile și în cauză pentru că deși contractul pârâtului nu a fost desființat, el este totuși lipsit de efecte juridice prin aceea că s-a dat relevanță titlului de proprietate al reclamantului, pârâtul fiind așadar evins.

Având în vedere că prețul plătit de pârât pentru imobil s-a făcut venit la același fond extrabugetar după deducerea comisionului reținut de unitatea de administrare a fondului locativ, Tribunalul a dispus ca restituirea prețului actualizat al imobilelor să se facă de Ministerul Finanțelor, numai acesta având calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție și nu SC R.V. SA și nici Primăria Municipiului București. S-a apreciat că plata unor daune interese către pârât, reprezentând contravaloarea diferenței față de valoarea actuală de achiziție a unui apartament similar, ar reprezenta o îmbogățire fără just temei pentru pârâtul care a cumpărat apartamentul în rate, la un preț subvenționat, mult inferior valorii sale de circulație la momentul achiziționării, beneficiind de prevederile de protecție ale Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 669 din 15 decembrie 2009 a respins ca nefondate apelurile formulate de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și de către pârâtul B.G.

Analizând criticile formulate (neaplicarea în speță a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și respectiv schimbarea criteriilor de preferință, dându-se legal preferință titlului chiriașului, prin Legea nr. 1/2009 care a statuat expres că în cazul apartamentelor vândute chiriașului, imobilele nu se restituie în natură ci numai prin echivalent) Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: Criteriile pentru care s-a dat preferință titlului reclamantului au fost apreciate drept corecte și în completarea motivării instanței de fond s-a mai precizat că imobilul a fost preluat de la reclamant cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 36 din Constituția din 1965, preluare abuzivă care face a se considera că bunul nu a ieșit niciodată valabil din patrimoniul reclamantului, bunul acestuia fiind mai bine caracterizat decât bunul pârâtului.

S-a invocat cauza Strein contra României din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, speță cadru pentru jurisprudența ulterioară - potrivit căreia ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor trebuie să fie legală, iar principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept intern suficient de accesibile iar dreptului român (inclusiv jurisprudenței) de la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, îi lipsea claritatea în privința consecințelor recunoașterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul Statului, dar fusese vândut unui terț.

Instanța de apel a observat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare se distingeau două situații: a) cazul în care Statul avea un titlu de proprietate și, prin derogare de la dreptul comun, se acorda Statului locator dreptul de a vinde chiriașilor locuințele pe care le ocupau după trecerea unei perioade de 6 luni în cursul căreia terții proprietari puteau cere restituirea bunului sau despăgubiri, precum și b) cazul în care Statul nu poseda un titlu de proprietate, dar deținea bunul, pentru acest tip de situație, înainte de Legea nr. 112/1995 rezolvarea era oferită de dreptul comun, Codul civil.

A fost amintită jurisprudența constantă a Curții europene a drepturilor omului potrivit căreia vânzarea de către Stat a bunului altuia, unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării desființării în justiție a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. S-a apreciat că art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu are incidență în cauză pentru că actele juridice de înstrăinare au avut ca obiect un imobil preluat fără titlu, și au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 1, 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 din Protocolul Adițional.

S-a mai apreciat că nu sunt incidente nici art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 pentru că imobilul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispozițiilor legale pentru a se putea aprecia că reclamantul este îndreptățit doar la acordarea de despăgubiri și nu la restituirea în natură. S-a arătat că nici cauza Raicu nu este incidentă întrucât în cauză nu există o hotărâre irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător să fi fost recunoscut (și ulterior decizia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție să fi fost desființată dându-se câștig de cauză fostului proprietar), Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancționând tocmai aspectul modificării unei hotărâri judecătorești irevocabile într-o cale extraordinară de atac, pe argumentul că un bun restituit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă un bun intrat în patrimoniul persoanei respective.

S-a concluzionat că reclamantul este proprietarul unui bun în sensul art. 1 prin Protocolul nr. 1 Adițional, împrejurare în raport de care titlul său de proprietate are prioritate în raport de titlul pârâtului.

Curtea de Apel a făcut o analiză a Deciziei Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii și a reanalizării condițiilor desprinse din această analiză pe baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a reținut că: - nu exista un drept de opțiune al celor cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale între această procedură și cea prevăzută de dreptul comun; - respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului; - raportul între legea specială și art. 1 din Protocolul Adițional trebuie rezolvat cu respectarea principiului securității raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință; - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului după adoptarea Deciziei nr. 33/2008 ca în cauza Faimblat împotriva României a relevat că respingerea ca inadmisibilă a unor acțiuni în revendicarea formulată în sensul Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001 contravine art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului,

în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești făcându-se în toate cazurile prin procedura stabilită de Legea nr. 247/2005 și deci prin introducerea Fondului Proprietatea. Cu privire la acest Fond, s-a reținut constatarea Curții europene în sensul că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. S-a constatat că deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamantului accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces - în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură - rămâne de natură teoretică și iluzorie.

Curtea a reținut în acest context că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că oricum ingerința nu respectă cerința proporționalității. S-a concluzionat că măsura respingerii acțiunii ca inadmisibilă de către instanțe a reprezentat o încălcare a dreptului reclamantului de acces la justiție într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la angajarea procedurii administrative nu a obținut vreo despăgubire și nu are nici o garanție că va obține într-un viitor apropiat.

Cât privește securitatea raporturilor juridice, aspect soluționat prin Decizia nr. 33/2008, Curtea a constatat că în speță reclamantul are un titlu preferabil deoarece este fostul proprietar de la care a fost preluat abuziv imobilul și care are un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, recunoașterea ilegalității preluării unui bun având ca efect recunoașterea indirectă cu efecte retroactive a dreptului de proprietate al reclamantului, drept care nu este revocabil și care nu a fost contestat. S-a apreciat că dacă s-ar da preferință titlului pârâtului ar însemna să se aducă atingere dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul Adițional la aceasta.

În concluzie Curtea de Apel a considerat, în cadrul acțiunii în revendicare cu care instanțele au fost sesizate că reclamantul este fostul proprietar al imobilului de care a fost deposedat abuziv și fără nici o prealabilă despăgubire de către Stat, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data preluării, ceea ce echivalează juridic cu păstrarea calității de proprietar.

Pârâtul este fostul chiriaș al imobilului care a dobândit imobilul de la un neproprietar iar reclamantul nu a obținut până în prezent nici un răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 iar singura posibilitate reală de a-și recupera bunul având în vedere că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră reală și previzibilă, este de a i se restitui bunul în natură, fiind respectat astfel principiul securității raporturilor juridice - criteriu stabilit prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece se presupune că imobilul nu a ieșit niciodată valabil din patrimoniul reclamantului. Cât privește cererea de chemare în garanție s-a apreciat că aceasta a fost corect soluționată prin aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la aplicarea din art. 1344 C. civ. pentru angajarea răspunderii statului pentru evicțiune, s-a observat că obligația de garanție a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniștită și utilă a lucrului vândut. Dreptul invocat de terțul evingător (reclamantul) - care este un drept real, dreptul de proprietate asupra imobilului - conduce la constatarea că prima condiție pentru obligația de garanție a vânzătorului este îndeplinită. Tulburarea din partea terțului are o cauză anterioară vânzării deoarece imobilul a fost preluat abuziv de Stat și nu putea face obiect de vânzare către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a reținut și faptul că prin Decizia civilă nr. 647 din 21 martie 2000 pronunțată în Dosarul nr. 29251/2/2005 s-a constatat buna-credință a pârâtului. În acest fel s-a observat că în cazul acțiunii reglementată de art. 1337 C. civ. se poate solicita obligarea Statului în calitate de vânzător la plata prețului reactualizat și/sau diferența de valoare a bunului dintre momentul cumpărării și momentul producerii evicțiunii. Or, s-a constatat că deși întemeiată pe art. 1337 C. civ., cererea pârâtului a vizat alte pretenții, respectiv diferența dintre suma actualizată a prețului achitat și valoare de achiziție actuală a unui apartament similar, cerere corect respinsă de Tribunal.

S-a mai arătat că în conformitate cu jurisprudența Curții europene a drepturilor omului (cauza Tudor Tudor contra României - 24 martie 2009) că pârâtul poate formula separat o acțiune în evicțiune pentru a obține diferența de valoare a bunului dintre momentul cumpărării - 13 noiembrie 1997, și momentul producerii evicțiunii - 25 mai 2006, ceea ce a condus la înlăturarea motivării primei instanțe (îmbogățire fără justă cauză a pârâtului) și substituirea acesteia cu argumentul mai sus arătat. Împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recurs pârâtul B.G. și respectiv chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice. Ambii recurenți au invocat în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt s-au formulat următoarele critici: Recurentul B.G. a arătat că în mod greșit instanța de apel a dat întâietate titlului reclamantului în defavoarea titlului său. Legea nr. 10/2001 care a fost modificat[ substanțial prin Legea nr. 1/2009, este o lege specială și se aplică cu precădere înaintea dreptului comun în materie și, ca urmare, acțiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. a devenit inadmisibilă - în considerarea art. 7 alin. (1). S-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea deoarece potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 reclamantul nu mai poate folosi calea revendicării în temeiul dreptului comun, deoarece legea specială îi interzice restituirea în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiindu-i deschisă doar calea restituirii prin echivalent.

Ca urmare modalitatea revendicării prin compararea de titluri nu mai poate fi admisă. În raport de dispozițiile art. 45 alin. (2 1 ), contractele de vânzare-cumpărare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora și ca urmare devin preferabile în raport cu titlul adevăratului proprietar. Soluția legislativă adusă prin Legea nr. 1/2009 a fost menită să reglementeze definitiv cadrul legal precum și circuitul civil al bunurilor ce fac obiectul acestei legi. În contextul adus de noua reglementare o comparare de titluri cu efect de revendicare a bunului ar face ineficientă Legea nr. 1/2009 fără ca aceasta să fie abrogată.

S-a mai criticat greșita confirmare pe care și Curtea de Apel o dă constatării instanței de fond cât privește lipsa calității procesuale pasive a pârâților SC R.V. SA și Municipiul București cu care, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare și nu cu Ministerul Finanțelor. S-a mai criticat, în speță, respingerea cererii de obligare la plata daunelor interese reprezentând diferența dintre suma actualizată a prețului achitat la cumpărarea imobilului și valoarea de achiziție actuală a unui apartament similar.

În susținerea acestei critici s-a arătat că plata prețului s-a făcut conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului, în lipsa unor atari dispoziții partea ar fi cumpărat un imobil de pe piața liberă, cum va fi obligat să procedeze dacă va fi evins . Recurentul a mai susținut că și Legea nr. 1/2009 în art. 50 1 statuează regula potrivit căreia restituirea se va face la nivelul prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, dar valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză. S-a mai criticat îndrumarea dată de instanță în sensul că pentru prețul de piață al imobilului partea are deschisă calea unei acțiuni separate, deși Curtea, citând o decizie a Curții europene a drepturilor omului, afirmă că o atare cerere se poate asocia acțiunii în revendicare, iar în cauză judecarea acestei cereri nu prejudicia în nici un fel judecarea fondului și nici nu conducea la tergiversarea cauzei.

Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a criticat în fapt hotărârea Curții de Apel pentru greșita interpretare și aplicare a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța a considerat aplicabilă această dispoziție deși în speță deposedarea s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare și nu ca urmare a desființării contractelor prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

S-a mai arătat că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitatea procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, iar că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat și Ministerul Finanțelor Publice care administrează numai fondul cu această destinație. S-a mai criticat faptul că instanța a ignorat obiectul cererii de chemare în garanție, acelea de evicțiune în temeiul art. 1337 C. civ., obiect care atrage calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București prin primarul general, care a fost parte în contract.

S-a criticat greșita admitere a cererii de chemare în garanție. Examinând recursurile formulate împotriva deciziei civile, Înalta Curte a constatat că acestea sunt întemeiate cât privește soluționarea cauzei pe fond și le-a admis pentru considerentele și în limitele ce urmează. Curtea de Apel București în exercitarea controlului jurisdicțional al modului în care s-a soluționat acțiunea formulată de reclamantul S.V.O.N. la 25 mai 2006 împotriva pârâților B.G. și respectiv Ministerul Finanțelor Publice, prin Sentința nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a pronunțat o soluție nelegală cu greșita aplicare a legii. În examinarea criteriilor reținute în comparare de titluri și urmare cărora instanța de fond a dat preferință titlului reclamantului instanța de apel a făcut în realitate o analiză proprie a unei acțiuni în anulare decât unei acțiuni în comparare de titluri.

Astfel s-au scos în evidență scăderile titlului pârâtului în sensul că s-a cumpărat de la un neproprietar, reclamantul fiind deposedat în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ cu caracter sancționator pentru persoanele care plecau în străinătate și nu se mai înapoiau în țară. S-a analizat în felul acesta titlul vânzătorului ceea ce, potrivit acțiunii introductive, nu intra în aria de cercetare a instanței, care nu a fost învestită cu cercetarea valabilității titlurilor de proprietate supuse comparației. Instanța, cu depășirea cadrului procesual și cu precizarea că deși nu mai poate repune în discuție buna credință a pârâtului, a făcut aprecieri asupra Legii nr. 112/1995 pe care a calificat-o drept „act normativ contrar dispozițiilor internaționale la care România aderase încă din 1994", în sensul că această lege permitea vânzarea doar a imobilelor preluate cu titlu în proprietatea Statului.

Analiza s-a concentrat pe examinarea titlurilor, elementul determinant al preferinței date titlului reclamantului fiind dedus din analiza modalității de deposedare a acestuia de bun și caracterului abuziv al preluării, analize proprii acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care însă nu a fost invocată în cauză, temeiul acțiunii fiind art. 480 C. civ.

Instanța a făcut o trecere în revistă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la atitudinea subiectivă a dobânditorului de bună-credință, în baza Legii nr. 112/1995 - și a apreciat în cazul de speță că aceasta nu poate fi reținută deoarece intervenția autorității publice în dreptul de proprietate al reclamantului a fost nelegală și neproporțională pentru că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (titlul pârâtului), normele din dreptul intern nu erau suficient de accesibile și previzibile cât privește consecința recunoașterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul Statului, dar a fost vândut unui terț.

Compararea de titluri nu este reglementată de lege, ea fiind produsul practicii judiciare menită să dea preferință unuia din titluri, cu condiția (premiză) că ambele sunt valabile și nesupuse nici unei critici care să invalideze efectele juridice speciale unui titlu de proprietate recunoscut de lege.

Situația particulară a reclamantului care revendică - în baza titlului său de proprietate - un contract de construcție din anul 1976 încheiat cu ICVL și a unui proces verbal de predare-primire și care a fost deposedat ca efect al aplicării Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 702 din 27 aprilie 1978 de trecere în proprietatea Statului a bunului pe de o parte și respectiv, situația pârâtului care își apără proprietatea asupra aceluiași bun, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare (nr. 103/112 din 13 noiembrie 1997), încheiat în baza Legii nr. 112/1995, aduce inevitabil în discuție deposedarea de proprietate a reclamantului și respectiv obținerea bunului de către pârât. Discuția interesează însă numai din perspectivă istorică fără ca în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

- cu care instanțele au fost investite să se facă chiar și în mod incidental, o analiză a condițiilor cerute de aplicarea legilor de restituire a proprietăților abuziv preluate în perioada dinainte de 31 decembrie 1989. Analiza pe care o face însă instanța de apel cu privire la titlurile în discuție depășește cadrul istoric. Astfel a fost examinat în mod neechitabil titlul reclamantului din perspectiva injustei sale deposedări, iar titlul pârâtului din perspectiva lipsei de previzibilitate și proporționalitate a legii în baza căreia a fost obținută proprietatea acestuia, această din urmă analiză fiind raportată în mod explicit la lipsirea reclamantului de posibilitatea de a obține în alt mod recuperarea proprietății sale.

În alți termeni, instanța de apel ca de altfel și instanța de fond au examinat cererea de revendicare din perspectiva reglementărilor legii speciale, deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, pe dispozițiile dreptului comun și fără ca pe parcursul procesului să-și fi modificat acțiunea. Pentru acest din urmă aspect este de reținut - elementul de fapt necontestat - că reclamantul a formulat în baza Legii nr. 10/2001 o notificare înregistrată sub nr. 1776/2001, care este și în prezent nesoluționată.

Constatarea instanței de apel că, în raport de nesoluționarea notificării, reclamantul are ca singură posibilitate de a redobândi efectiv apartamentul, formularea prezentei acțiuni, este evident lipsită de suport câtă vreme Legea nr. 10/2001 în temeiul căruia reclamantul a început procedurile prevăzute de aceasta încă din anul 2001 reglementează în mod expres modalitățile de redobândire a bunurilor, preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pe de altă parte instanța raportează cercetarea celor două titluri în mod corect la dispozițiile din reglementările interne și internaționale referitoare la recunoașterea și garantarea dreptului de proprietate.

Concluziile - deduse din examinarea istorică a titlului reclamantului - în sensul că deposedarea acestuia a fost abuzivă, cu încălcarea dreptului său de proprietate sunt corecte, însă nu trebuiau extinse asupra dreptului de proprietate al pârâtului despre care nu s-a observat că deși a fost legal dobândit, a fost analizat din perspectiva valabilității sale. Nici pe calea dreptului comun și nici pe calea legilor speciale de restituire, repararea prejudiciului creat prin deposedarea unui proprietar de dreptul său de proprietate, nu se poate face prin prejudicierea în același sens, a unui alt proprietar.

Respectarea proprietății este garantată de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și este consolidată de jurisprudența Curții europene a drepturilor omului inclusiv în cauzele împotriva României, în această materie, începând cu cauza Brumărescu (1995) și până în prezent, care a constatat invariabil că există o încălcare a dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție - potrivit datelor concrete de speță - în persoana fostului proprietar deposedat și că o atare încălcare s-ar produce și în persoana noului proprietar (chiriașul cumpărător), dacă acestuia i s-ar încălca dreptul de proprietate legal dobândit. Unitatea de măsură a acestor încălcări a fost în mod obiectiv raportată la garantarea dreptului de proprietate.

Prin urmare, în compararea de titluri dedusă judecății, în mod nejustificat s-a dat prioritate titlului reclamantului apreciat în mod greșit ca fiind mai bine conturat în raport de titlul pârâtului, pe argumente deduse din evicțiune și din atacarea în valabilitatea sa a titlului pârâtului. Or, pornind de la premiza necesară unei comparări de titluri și anume valabilitatea acestora, se constată că cel mai bine conturat este titlul pârâtului care a dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 - cu respectarea condițiilor impuse de art. 9 din această lege încă în vigoare și care nu este contrată instrumentelor internaționale la care România este parte, cum a reținut în mod nefondat instanța.

Titlul reclamantului îi conferă acestuia numai abilitatea de a-și vedea dreptul pierdut, prin deposedare abuzivă, recuperat într-una din modalitățile expres prevăzute de reglementările speciale în vigoare, recte Legea nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantul de altfel a formulat o notificare aflată în curs de soluționare. Ca urmare, între cele două titluri se impune a fi protejat titlul care consacră dreptul de proprietate exercitat din 1997 în mod efectiv de pârât, titlu a cărei valabilitate a fost și confirmată pe cale judecătorească și care reprezintă totodată pentru pârât domiciliul acestuia, conservat de mai multă vreme, anterior cu titlu de locațiune. Această protecție se impune față de situația reclamantului, care urmărește obținerea unei juste reparații în temeiul dreptului său de proprietate, în concordanță cu soluțiile legale oferite de legislația în vigoare și pe care acesta a înțeles să o fructifice (formulând notificarea amintită).

Nu este de neglijat, în compararea celor două titluri, aspectul - considerat în mod nejustificat ca neimportant de instanța de apel - legat de faptul că reclamantul nu a înțeles să utilizeze beneficiul Legii nr. 112/1995 (prima lege specială în materia revendicării proprietății de natura celei în cauză - imobil cu destinație de locuință - reglementată în spațiul legislativ intern după 31 decembrie 1989), astfel că a fost posibilă cumpărarea de către chiriaș a imobilului în condițiile prevăzute expres de Legea nr. 112/1995. Ca urmare, sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, pentru considerentele arătate soluția instanței de apel este nelegală și netemeinică.

În raport de aceste constatări, deși criticile din recursul recurentului pârât referitoare la capacitatea sa procesuală pasivă nu s-ar mai impune a fi analizate, se apreciază că este oportun a se observa, din perspectiva raporturilor procesuale ce se stabilesc între părți în cadrul unui proces, că aceste critici sunt nefondate.

Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie prevederi speciale derogatorii de la dreptul comun, referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, alta decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ), se face de către Ministerul Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Mai este de observat că redactarea expresă a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în sensul: „contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, nu poate fi asimilată doar ipotezei în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești, ci are în vedere și situația în care cumpărătorul a fost evins printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, cum este de pildă situația în care contractul a devenit ineficient în urma comparării de titluri, norma juridică citată făcând referire nu la anularea contractelor, ci la desființarea lor, ceea ce include orice situație care lipsește un contract de efectele sale juridice.

Ca urmare, cadrul procesual a fost corect stabilit față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, al cărui recurs este întemeiat numai cât privește critica greșitei admiteri a cererii de chemare în garanție. Celelalte comentării prezentate sub formă de argumente împotriva deciziei atacate în recursurile supuse analizei nu au mai fost examinate, constatându-se că acestea sunt exterioare limitelor în care au fost investite instanțele. Dând preeminență titlului pârâtului pentru considerentele arătate, se impunea respingerea acțiunii în revendicare ca nefondată și pe cale de consecință se impunea respingerea cererii de chemare în garanție în raport de soluția dată în revendicare. Constatând așadar că în cauză sunt dovedite motive de modificare în sensul mai sus arătat, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. s-au admis recursurile s-a modificat Decizia nr. 669/2009 a Curții de Apel București prin admiterea apelurilor și schimbarea în tot a Sentinței civile nr. 1633/2008 a Tribunalului București, prin respingerea atât a acțiunii în revendicare cât și a cererii de chemare în garanție (ca nefondată față de Ministerul Finanțelor Publice și, respectiv, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, față de Primăria Municipiului București și SC R.V. SRL).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul B.G. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 669 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că admite apelurile declarate de pârât și chemat în garanție împotriva Sentinței civile nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010. Procesat de GGC - DG