ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5388/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5388/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin acțiunea

înregistrată la 25 mai 2006, reclamantul S.V.O.N. a chemat în judecată pe

pârâtul B.G. pentru obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în Bd. N. Titulescu nr. 18, sectorul 1.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin comparare de titluri.

Judecătoria Sectorului

1 București prin Sentința civilă nr. 10221 din 29 iunie 2006 a respins ca

inadmisibilă acțiunea.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1875 din 22 noiembrie 2006 a admis

apelul reclamantului, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare pe fond la aceeași instanță.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1022 din 18 mai 2007 în

majoritate a respins ca nefondat recursul recurentului pârât.

Judecătoria

Sectorului 1 București prin Sentința civilă nr. 6253 din 12 mai 2008 a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția

civilă, în raport de valoarea imobilului stabilită prin expertiză la 549.729

RON și 43.605 RON contravaloarea îmbunătățirilor.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, sesizat cu rejudecarea cauzei la 31 iulie 2008, prin

Sentința civilă nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a admis acțiunea reclamantului

S.V.O.N. împotriva pârâtului B.G. și în contradictoriu și cu chemații în

garanție SC R.V. SA, Municipiul București și Ministerul Economiei și

Finanțelor.

A fost obligat

pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul

revendicat.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București

și SC R.V. SA în cererea de chemare în garanție a acestora care a fost respinsă

față de aceste părți.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și

Finanțelor și admisă în parte cererea împotriva acestui pârât. A fost obligat

Ministerul Finanțelor să restituie pârâtului prețul actualizat al imobilului,

preț achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 103/112 din 13

noiembrie 1997 în sumă de 14.078 lei (actualizat la nivelul inflației din 31

decembrie 2007).

A fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de daune interese reprezentând diferența dintre suma

actualizată a prețului și valoarea de autorizație actuală a unui apartament

similar.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Prin Decizia

instanței de recurs (nr. 1022 din 18 mai 2007 a Curții de Apel București) s-a

constatat că singura procedură prin care reclamantul putea redobândi în natură

imobilul este cea de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Această decizie

irevocabilă este anterioară Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și deci nu este

influențată de această din urmă decizie.

Ca urmare, Tribunalul

a procedat la compararea de titluri fără să ia în considerare că printr-o

hotărâre judecătorească anterioară s-a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei împotriva aceluiași pârât pentru constatarea nulității titlului de

proprietate al pârâtului care a fost de bună-credință.

S-a reținut că este

preferabil titlul prezentat de reclamant, contractul de construcție nr. 2886

din 9 din 30 decembrie 1976, însoțit de procesul-verbal de predare a imobilului

din Bl. N. Titulescu nr. 18, bloc 23, scara 1, etajul 9, apartamentul 45,

Sectorul 1, București.

Preferința pentru

titlul reclamantului s-a bazat pe următoarele aspecte:

- deposedarea abuzivă de proprietate a

reclamantului, printr-o decizie necomunicată, în baza Decretului nr. 223/1974

ca urmare a părăsirii țării;

- titlul pârâtului, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 103/112/1997 provine de la un neproprietar, Statul Român,

care a intrat în posesia bunului printr-un abuz;

- viciile titlului Statului, date de

precaritatea calității de proprietar și împrejurările de dobândire a

imobilului, nu au fost înlăturate prin retransmisie către pârât ca urmare a

înstrăinării bunului în temeiul Legii nr. 112/1995;

- titlul pârâtului a cărui bună credință nu

se mai pune în discuție, este afectat de împrejurarea că dreptul său de a

cumpăra apartamentul are ca izvor un act normativ contrar normelor

internaționale, recte Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, la care România este parte din 1994. Actul normativ

astfel calificat este Legea nr. 112/1995 care a permis vânzarea către chiriași

la prețuri sociale a locuințelor ce au fost preluate de Stat, în detrimentul

terților proprietari, care beneficiau de măsuri reparatorii, al căror cuantum

era plafonat fără a acoperi nici măcar valoarea bunului de la momentul intrării

în vigoare a legii.

S-a apreciat astfel

că dispozițiile Legii nr. 112/1995 încalcă atât normele constituționale privind

ocrotirea proprietății cât și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și ca urmare, ele nu pot conferi nici o valoare juridică în

cadrul comparării de titluri, actului de vânzare-cumpărare, încheiat de

chiriaș, câtă vreme legea în cauză a obturat, în ansamblul ei, orice

posibilitate a foștilor proprietari care nu se încadrau în art. 2 alin. (1) de

a-și recupera bunurile, prin aceasta realizându-se practic o a doua

naționalizare.

S-a mai avut în

vedere că este lipsită de relevanță împrejurarea dacă reclamantul a urmat sau

nu procedura Legii nr. 112/1995 în raport de faptul că această lege nu conferă

decât posibilitatea obținerii unor despăgubiri modice și în nici un caz nu

înlătură dreptul la acțiune pe calea dreptului comun cu observarea și a

dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și ulterior a

Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Instanța a reținut că

reclamantul a formulat o notificare (nr. 1776/2001) pentru revendicarea

imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată încă nici în prezent,

dar că prin formularea prezentei acțiuni reclamantul are posibilitatea să

redobândească efectiv proprietatea imobilului, o soluție contrară lipsind

practic de eficiență o hotărâre judecătorească, ceea ce ar contraveni

Convenției și jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, încălcând

dreptul de proprietate recunoscut cu valoare de principiu și garantat de

normele interne și internaționale.

S-a mai observat că

și în situația că s-ar reține că reclamantul are un remediu împotriva refuzului

unității sesizate cu notificarea de a soluționa cererea, este evident că a-i

impune petentului în ipoteza de față (refuz de soluționare timp de 8 ani) să

solicite instanței să fie în mod just și echitabil despăgubit, ar constitui o

obligație excesivă în sarcina acestuia (conform jurisprudenței Curții europene

a drepturilor omului cauzele Radu și Porteanu). Aceasta în contextul în care

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, plasează aceste

reglementări în conflict cu art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la

Convenția europeană și jurisprudența Curții, ceea ce impune conform art. 20

alin. (2) din Constituție aplicarea cu prioritate a Convenției încorporate în

dreptul intern.

Referitor la cererea

de chemare în garanție formulată de pârât s-a reținut că potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, incident în cauză, pentru identitate de rațiune,

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

S-a apreciat că

dispozițiile citate sunt aplicabile și în cauză pentru că deși contractul

pârâtului nu a fost desființat, el este totuși lipsit de efecte juridice prin

aceea că s-a dat relevanță titlului de proprietate al reclamantului, pârâtul

fiind așadar evins.

Având în vedere că

prețul plătit de pârât pentru imobil s-a făcut venit la același fond

extrabugetar după deducerea comisionului reținut de unitatea de administrare a

fondului locativ, Tribunalul a dispus ca restituirea prețului actualizat al

imobilelor să se facă de Ministerul Finanțelor, numai acesta având calitate

procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție și nu SC R.V. SA și nici

Primăria Municipiului București.

S-a apreciat că plata

unor daune interese către pârât, reprezentând contravaloarea diferenței față de

valoarea actuală de achiziție a unui apartament similar, ar reprezenta o

îmbogățire fără just temei pentru pârâtul care a cumpărat apartamentul în rate,

la un preț subvenționat, mult inferior valorii sale de circulație la momentul

achiziționării, beneficiind de prevederile de protecție ale Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 669 din 15 decembrie

2009 a respins ca nefondate apelurile formulate de chematul în garanție

Ministerul Finanțelor Publice și de către pârâtul B.G.

Analizând criticile

formulate (neaplicarea în speță a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 și respectiv schimbarea criteriilor de preferință, dându-se legal

preferință titlului chiriașului, prin Legea nr. 1/2009 care a statuat expres că

în cazul apartamentelor vândute chiriașului, imobilele nu se restituie în

natură ci numai prin echivalent) Curtea de Apel a reținut în esență

următoarele:

Criteriile pentru

care s-a dat preferință titlului reclamantului au fost apreciate drept corecte

și în completarea motivării instanței de fond s-a mai precizat că imobilul a

fost preluat de la reclamant cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de

art. 36 din Constituția din 1965, preluare abuzivă care face a se considera că

bunul nu a ieșit niciodată valabil din patrimoniul reclamantului, bunul

acestuia fiind mai bine caracterizat decât bunul pârâtului.

S-a invocat cauza

Strein contra României din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului,

speță cadru pentru jurisprudența ulterioară - potrivit căreia ingerința

autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor trebuie să fie

legală, iar principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept

intern suficient de accesibile iar dreptului român (inclusiv jurisprudenței) de

la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, îi lipsea claritatea

în privința consecințelor recunoașterii dreptului de proprietate al unui

particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul Statului, dar fusese

vândut unui terț.

Instanța de apel a

observat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare se

distingeau două situații:

a) cazul în care

Statul avea un titlu de proprietate și, prin derogare de la dreptul comun, se

acorda Statului locator dreptul de a vinde chiriașilor locuințele pe care le

ocupau după trecerea unei perioade de 6 luni în cursul căreia terții

proprietari puteau cere restituirea bunului sau despăgubiri, precum și

b) cazul în care

Statul nu poseda un titlu de proprietate, dar deținea bunul, pentru acest tip

de situație, înainte de Legea nr. 112/1995 rezolvarea era oferită de dreptul

comun, Codul civil.

A fost amintită

jurisprudența constantă a Curții europene a drepturilor omului potrivit căreia

vânzarea de către Stat a bunului altuia, unor terți de bună-credință, chiar și

atunci când este anterioară confirmării desființării în justiție a dreptului de

proprietate, reprezintă o privare de bun în sensul reglementat de art. 1 din

Protocolul Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

S-a apreciat că art.

45 din Legea nr. 10/2001, nu are incidență în cauză pentru că actele juridice

de înstrăinare au avut ca obiect un imobil preluat fără titlu, și au fost

încheiate cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 1, 9 și 14 din

Legea nr. 112/1995 și art. 1 din Protocolul Adițional.

S-a mai apreciat că

nu sunt incidente nici art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 pentru că imobilul

a fost înstrăinat cu nerespectarea dispozițiilor legale pentru a se putea

aprecia că reclamantul este îndreptățit doar la acordarea de despăgubiri și nu

la restituirea în natură.

S-a arătat că nici

cauza Raicu nu este incidentă întrucât în cauză nu există o hotărâre

irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care dreptul de

proprietate al chiriașului cumpărător să fi fost recunoscut (și ulterior

decizia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție să fi fost

desființată dându-se câștig de cauză fostului proprietar), Curtea Europeană a

Drepturilor Omului sancționând tocmai aspectul modificării unei hotărâri

judecătorești irevocabile într-o cale extraordinară de atac, pe argumentul că

un bun restituit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă un bun

intrat în patrimoniul persoanei respective.

S-a concluzionat că

reclamantul este proprietarul unui bun în sensul art. 1 prin Protocolul nr. 1

Adițional, împrejurare în raport de care titlul său de proprietate are

prioritate în raport de titlul pârâtului.

Curtea de Apel a

făcut o analiză a Deciziei Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii și a reanalizării

condițiilor desprinse din această analiză pe baza jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului și a reținut că:

- nu exista un drept

de opțiune al celor cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale între

această procedură și cea prevăzută de dreptul comun;

- respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu o încălcare a

dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului;

- raportul între

legea specială și art. 1 din Protocolul Adițional trebuie rezolvat cu

respectarea principiului securității raporturilor juridice atât în cazul

fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință;

- jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului după adoptarea Deciziei nr. 33/2008 ca în

cauza Faimblat împotriva României a relevat că respingerea ca inadmisibilă a

unor acțiuni în revendicarea formulată în sensul Codului civil, după apariția

Legii nr. 10/2001 contravine art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului, în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești

făcându-se în toate cazurile prin procedura stabilită de Legea nr. 247/2005 și

deci prin introducerea Fondului Proprietatea.

Cu privire la acest

Fond, s-a reținut constatarea Curții europene în sensul că Fondul Proprietatea

nu funcționează de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.

S-a constatat că deși

Legea nr. 10/2001 deschide reclamantului accesul la o procedură administrativă

urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces - în măsură să

asigure într-un termen rezonabil plata unei indemnizații în favoarea

persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură - rămâne de

natură teoretică și iluzorie.

Curtea a reținut în

acest context că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice

problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că oricum

ingerința nu respectă cerința proporționalității.

S-a concluzionat că

măsura respingerii acțiunii ca inadmisibilă de către instanțe a reprezentat o

încălcare a dreptului reclamantului de acces la justiție într-o măsură în care,

nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la angajarea procedurii administrative

nu a obținut vreo despăgubire și nu are nici o garanție că va obține într-un

viitor apropiat.

Cât privește

securitatea raporturilor juridice, aspect soluționat prin Decizia nr. 33/2008,

Curtea a constatat că în speță reclamantul are un titlu preferabil deoarece

este fostul proprietar de la care a fost preluat abuziv imobilul și care are un

bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, recunoașterea ilegalității

preluării unui bun având ca efect recunoașterea indirectă cu efecte retroactive

a dreptului de proprietate al reclamantului, drept care nu este revocabil și

care nu a fost contestat.

S-a apreciat că dacă

s-ar da preferință titlului pârâtului ar însemna să se aducă atingere

dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul

Adițional la aceasta.

În concluzie Curtea

de Apel a considerat, în cadrul acțiunii în revendicare cu care instanțele au

fost sesizate că reclamantul este fostul proprietar al imobilului de care a

fost deposedat abuziv și fără nici o prealabilă despăgubire de către Stat, cu

încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data preluării,

ceea ce echivalează juridic cu păstrarea calității de proprietar. Pârâtul este

fostul chiriaș al imobilului care a dobândit imobilul de la un neproprietar iar

reclamantul nu a obținut până în prezent nici un răspuns la notificarea

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 iar singura posibilitate reală de a-și

recupera bunul având în vedere că Fondul Proprietatea nu funcționează în

prezent de o manieră reală și previzibilă, este de a i se restitui bunul în

natură, fiind respectat astfel principiul securității raporturilor juridice -

criteriu stabilit prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, deoarece se presupune că imobilul nu a ieșit niciodată valabil din

patrimoniul reclamantului.

Cât privește cererea

de chemare în garanție s-a apreciat că aceasta a fost corect soluționată prin

aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la

aplicarea din art. 1344 C. civ. pentru angajarea răspunderii statului pentru

evicțiune, s-a observat că obligația de garanție a vânzătorului decurge din

principiul că el trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a asigura

cumpărătorului stăpânirea liniștită și utilă a lucrului vândut.

Dreptul invocat de

terțul evingător (reclamantul) - care este un drept real, dreptul de

proprietate asupra imobilului - conduce la constatarea că prima condiție pentru

obligația de garanție a vânzătorului este îndeplinită.

Tulburarea din partea

terțului are o cauză anterioară vânzării deoarece imobilul a fost preluat

abuziv de Stat și nu putea face obiect de vânzare către chiriași în temeiul

Legii nr. 112/1995.

S-a reținut și faptul

că prin Decizia civilă nr. 647 din 21 martie 2000 pronunțată în Dosarul nr.

29251/2/2005 s-a constatat buna-credință a pârâtului.

În acest fel s-a

observat că în cazul acțiunii reglementată de art. 1337 C. civ. se poate solicita

obligarea Statului în calitate de vânzător la plata prețului reactualizat

și/sau diferența de valoare a bunului dintre momentul cumpărării și momentul

producerii evicțiunii. Or, s-a constatat că deși întemeiată pe art. 1337 C.

civ., cererea pârâtului a vizat alte pretenții, respectiv diferența dintre suma

actualizată a prețului achitat și valoare de achiziție actuală a unui

apartament similar, cerere corect respinsă de Tribunal.

S-a mai arătat că în

conformitate cu jurisprudența Curții europene a drepturilor omului (cauza Tudor

Tudor contra României - 24 martie 2009) că pârâtul poate formula separat o

acțiune în evicțiune pentru a obține diferența de valoare a bunului dintre

momentul cumpărării - 13 noiembrie 1997, și momentul producerii evicțiunii - 25

mai 2006, ceea ce a condus la înlăturarea motivării primei instanțe (îmbogățire

fără justă cauză a pârâtului) și substituirea acesteia cu argumentul mai sus

arătat.

Împotriva deciziei

Curții de Apel au declarat recurs pârâtul B.G. și respectiv chematul în

garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Ambii recurenți au

invocat în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-au formulat

următoarele critici:

Recurentul B.G. a

arătat că în mod greșit instanța de apel a dat întâietate titlului

reclamantului în defavoarea titlului său. Legea nr. 10/2001 care a fost

modificat[ substanțial prin Legea nr. 1/2009, este o lege specială și se aplică

cu precădere înaintea dreptului comun în materie și, ca urmare, acțiunea în

revendicare în temeiul art. 480 C. civ. a devenit inadmisibilă - în

considerarea art. 7 alin. (1).

S-a susținut că

instanța de apel a aplicat greșit legea deoarece potrivit modificărilor aduse

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 reclamantul nu mai poate folosi calea

revendicării în temeiul dreptului comun, deoarece legea specială îi interzice

restituirea în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, fiindu-i deschisă doar calea restituirii prin echivalent.

Ca urmare modalitatea

revendicării prin compararea de titluri nu mai poate fi admisă.

În raport de

dispozițiile art. 45 alin. (2

1

), contractele de vânzare-cumpărare

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice și constituie

titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora și ca urmare devin

preferabile în raport cu titlul adevăratului proprietar. Soluția legislativă

adusă prin Legea nr. 1/2009 a fost menită să reglementeze definitiv cadrul

legal precum și circuitul civil al bunurilor ce fac obiectul acestei legi.

În contextul adus de

noua reglementare o comparare de titluri cu efect de revendicare a bunului ar

face ineficientă Legea nr. 1/2009 fără ca aceasta să fie abrogată.

S-a mai criticat

greșita confirmare pe care și Curtea de Apel o dă constatării instanței de fond

cât privește lipsa calității procesuale pasive a pârâților SC R.V. SA și

Municipiul București cu care, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat

contractul de vânzare-cumpărare și nu cu Ministerul Finanțelor.

S-a mai criticat, în

speță, respingerea cererii de obligare la plata daunelor interese reprezentând

diferența dintre suma actualizată a prețului achitat la cumpărarea imobilului

și valoarea de achiziție actuală a unui apartament similar.

În susținerea acestei

critici s-a arătat că plata prețului s-a făcut conform dispozițiilor legale în

vigoare la momentul încheierii contractului, în lipsa unor atari dispoziții

partea ar fi cumpărat un imobil de pe piața liberă, cum va fi obligat să

procedeze dacă va fi evins .

Recurentul a mai

susținut că și Legea nr. 1/2009 în art. 50

1

statuează regula

potrivit căreia restituirea se va face la nivelul prețului de piață al

imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, dar

valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

S-a mai criticat

îndrumarea dată de instanță în sensul că pentru prețul de piață al imobilului

partea are deschisă calea unei acțiuni separate, deși Curtea, citând o decizie

a Curții europene a drepturilor omului, afirmă că o atare cerere se poate

asocia acțiunii în revendicare, iar în cauză judecarea acestei cereri nu

prejudicia în nici un fel judecarea fondului și nici nu conducea la

tergiversarea cauzei.

Recurentul Ministerul

Finanțelor Publice a criticat în fapt hotărârea Curții de Apel pentru greșita

interpretare și aplicare a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât

instanța a considerat aplicabilă această dispoziție deși în speță deposedarea

s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare și nu ca urmare a desființării

contractelor prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

S-a mai arătat că

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter

procesual prin care să se acorde calitatea procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice, iar că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr.

10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de

natura celor care sunt solicitate, fără ca prin aceasta să se creeze un raport

obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea

prețului actualizat și Ministerul Finanțelor Publice care administrează numai

fondul cu această destinație.

S-a mai criticat

faptul că instanța a ignorat obiectul cererii de chemare în garanție, acelea de

evicțiune în temeiul art. 1337 C. civ., obiect care atrage calitatea procesuală

pasivă a Primăriei Municipiului București prin primarul general, care a fost

parte în contract. S-a criticat greșita admitere a cererii de chemare în

garanție.

Examinând recursurile

formulate împotriva deciziei civile, Înalta Curte a constatat că acestea sunt

întemeiate cât privește soluționarea cauzei pe fond și le-a admis pentru

considerentele și în limitele ce urmează.

Curtea de Apel

București în exercitarea controlului jurisdicțional al modului în care s-a

soluționat acțiunea formulată de reclamantul S.V.O.N. la 25 mai 2006 împotriva

pârâților B.G. și respectiv Ministerul Finanțelor Publice, prin Sentința nr.

1633 din 29 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a

pronunțat o soluție nelegală cu greșita aplicare a legii.

În examinarea

criteriilor reținute în comparare de titluri și urmare cărora instanța de fond

a dat preferință titlului reclamantului instanța de apel a făcut în realitate o

analiză proprie a unei acțiuni în anulare decât unei acțiuni în comparare de

titluri.

Astfel s-au scos în

evidență scăderile titlului pârâtului în sensul că s-a cumpărat de la un

neproprietar, reclamantul fiind deposedat în baza Decretului nr. 223/1974, act

normativ cu caracter sancționator pentru persoanele care plecau în străinătate

și nu se mai înapoiau în țară.

S-a analizat în felul

acesta titlul vânzătorului ceea ce, potrivit acțiunii introductive, nu intra în

aria de cercetare a instanței, care nu a fost învestită cu cercetarea

valabilității titlurilor de proprietate supuse comparației.

Instanța, cu

depășirea cadrului procesual și cu precizarea că deși nu mai poate repune în

discuție buna credință a pârâtului, a făcut aprecieri asupra Legii nr. 112/1995

pe care a calificat-o drept „act normativ contrar dispozițiilor internaționale

la care România aderase încă din 1994", în sensul că această lege permitea

vânzarea doar a imobilelor preluate cu titlu în proprietatea Statului.

Analiza s-a

concentrat pe examinarea titlurilor, elementul determinant al preferinței date

titlului reclamantului fiind dedus din analiza modalității de deposedare a

acestuia de bun și caracterului abuziv al preluării, analize proprii acțiunii

în revendicare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care însă nu a

fost invocată în cauză, temeiul acțiunii fiind art. 480 C. civ.

Instanța a făcut o

trecere în revistă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu

privire la atitudinea subiectivă a dobânditorului de bună-credință, în baza

Legii nr. 112/1995 - și a apreciat în cazul de speță că aceasta nu poate fi

reținută deoarece intervenția autorității publice în dreptul de proprietate al

reclamantului a fost nelegală și neproporțională pentru că la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare (titlul pârâtului), normele din

dreptul intern nu erau suficient de accesibile și previzibile cât privește

consecința recunoașterii dreptului de proprietate al unui particular asupra

unui bun care se afla în patrimoniul Statului, dar a fost vândut unui terț.

Compararea de titluri

nu este reglementată de lege, ea fiind produsul practicii judiciare menită să

dea preferință unuia din titluri, cu condiția (premiză) că ambele sunt valabile

și nesupuse nici unei critici care să invalideze efectele juridice speciale

unui titlu de proprietate recunoscut de lege.

Situația particulară

a reclamantului care revendică - în baza titlului său de proprietate - un

contract de construcție din anul 1976 încheiat cu ICVL și a unui proces verbal

de predare-primire și care a fost deposedat ca efect al aplicării Decretului

nr. 223/1974, prin Decizia nr. 702 din 27 aprilie 1978 de trecere în

proprietatea Statului a bunului pe de o parte și respectiv, situația pârâtului

care își apără proprietatea asupra aceluiași bun, în temeiul unui contract de

vânzare-cumpărare (nr. 103/112 din 13 noiembrie 1997), încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, aduce inevitabil în discuție deposedarea de proprietate a

reclamantului și respectiv obținerea bunului de către pârât.

Discuția interesează

însă numai din perspectivă istorică fără ca în acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. - cu care instanțele au fost investite să se facă

chiar și în mod incidental, o analiză a condițiilor cerute de aplicarea legilor

de restituire a proprietăților abuziv preluate în perioada dinainte de 31

decembrie 1989.

Analiza pe care o

face însă instanța de apel cu privire la titlurile în discuție depășește cadrul

istoric. Astfel a fost examinat în mod neechitabil titlul reclamantului din

perspectiva injustei sale deposedări, iar titlul pârâtului din perspectiva

lipsei de previzibilitate și proporționalitate a legii în baza căreia a fost

obținută proprietatea acestuia, această din urmă analiză fiind raportată în mod

explicit la lipsirea reclamantului de posibilitatea de a obține în alt mod recuperarea

proprietății sale.

În alți termeni,

instanța de apel ca de altfel și instanța de fond au examinat cererea de

revendicare din perspectiva reglementărilor legii speciale, deși reclamantul

și-a întemeiat acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, pe dispozițiile

dreptului comun și fără ca pe parcursul procesului să-și fi modificat acțiunea.

Pentru acest din urmă

aspect este de reținut - elementul de fapt necontestat - că reclamantul a

formulat în baza Legii nr. 10/2001 o notificare înregistrată sub nr. 1776/2001,

care este și în prezent nesoluționată. Constatarea instanței de apel că, în

raport de nesoluționarea notificării, reclamantul are ca singură posibilitate

de a redobândi efectiv apartamentul, formularea prezentei acțiuni, este evident

lipsită de suport câtă vreme Legea nr. 10/2001 în temeiul căruia reclamantul a

început procedurile prevăzute de aceasta încă din anul 2001 reglementează în

mod expres modalitățile de redobândire a bunurilor, preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte

instanța raportează cercetarea celor două titluri în mod corect la dispozițiile

din reglementările interne și internaționale referitoare la recunoașterea și

garantarea dreptului de proprietate.

Concluziile - deduse

din examinarea istorică a titlului reclamantului - în sensul că deposedarea

acestuia a fost abuzivă, cu încălcarea dreptului său de proprietate sunt

corecte, însă nu trebuiau extinse asupra dreptului de proprietate al pârâtului

despre care nu s-a observat că deși a fost legal dobândit, a fost analizat din

perspectiva valabilității sale.

Nici pe calea

dreptului comun și nici pe calea legilor speciale de restituire, repararea

prejudiciului creat prin deposedarea unui proprietar de dreptul său de

proprietate, nu se poate face prin prejudicierea în același sens, a unui alt

proprietar.

Respectarea

proprietății este garantată de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale și este consolidată de jurisprudența Curții

europene a drepturilor omului inclusiv în cauzele împotriva României, în

această materie, începând cu cauza Brumărescu (1995) și până în prezent, care a

constatat invariabil că există o încălcare a dreptului de proprietate în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție - potrivit datelor concrete

de speță - în persoana fostului proprietar deposedat și că o atare încălcare

s-ar produce și în persoana noului proprietar (chiriașul cumpărător), dacă

acestuia i s-ar încălca dreptul de proprietate legal dobândit.

Unitatea de măsură a

acestor încălcări a fost în mod obiectiv raportată la garantarea dreptului de

proprietate.

Prin urmare, în

compararea de titluri dedusă judecății, în mod nejustificat s-a dat prioritate

titlului reclamantului apreciat în mod greșit ca fiind mai bine conturat în

raport de titlul pârâtului, pe argumente deduse din evicțiune și din atacarea

în valabilitatea sa a titlului pârâtului.

Or, pornind de la

premiza necesară unei comparări de titluri și anume valabilitatea acestora, se

constată că cel mai bine conturat este titlul pârâtului care a dobândit dreptul

de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 - cu respectarea condițiilor

impuse de art. 9 din această lege încă în vigoare și care nu este contrată

instrumentelor internaționale la care România este parte, cum a reținut în mod

nefondat instanța.

Titlul reclamantului

îi conferă acestuia numai abilitatea de a-și vedea dreptul pierdut, prin

deposedare abuzivă, recuperat într-una din modalitățile expres prevăzute de

reglementările speciale în vigoare, recte Legea nr. 10/2001 în temeiul căreia

reclamantul de altfel a formulat o notificare aflată în curs de soluționare.

Ca urmare, între cele

două titluri se impune a fi protejat titlul care consacră dreptul de

proprietate exercitat din 1997 în mod efectiv de pârât, titlu a cărei

valabilitate a fost și confirmată pe cale judecătorească și care reprezintă

totodată pentru pârât domiciliul acestuia, conservat de mai multă vreme,

anterior cu titlu de locațiune.

Această protecție se

impune față de situația reclamantului, care urmărește obținerea unei juste

reparații în temeiul dreptului său de proprietate, în concordanță cu soluțiile

legale oferite de legislația în vigoare și pe care acesta a înțeles să o

fructifice (formulând notificarea amintită).

Nu este de neglijat, în

compararea celor două titluri, aspectul - considerat în mod nejustificat ca

neimportant de instanța de apel - legat de faptul că reclamantul nu a înțeles

să utilizeze beneficiul Legii nr. 112/1995 (prima lege specială în materia

revendicării proprietății de natura celei în cauză - imobil cu destinație de

locuință - reglementată în spațiul legislativ intern după 31 decembrie 1989),

astfel că a fost posibilă cumpărarea de către chiriaș a imobilului în

condițiile prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.

Ca urmare, sub

aspectul soluționării acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, pentru

considerentele arătate soluția instanței de apel este nelegală și netemeinică.

În raport de aceste

constatări, deși criticile din recursul recurentului pârât referitoare la

capacitatea sa procesuală pasivă nu s-ar mai impune a fi analizate, se

apreciază că este oportun a se observa, din perspectiva raporturilor procesuale

ce se stabilesc între părți în cadrul unui proces, că aceste critici sunt

nefondate.

Dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie prevederi speciale derogatorii de la

dreptul comun, referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de

restituire a prețului plătit, alta decât vânzătorul, și anume Ministerul

Finanțelor: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

), se

face de către Ministerul Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Mai este de observat

că redactarea expresă a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în sensul:

„contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995

și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile”, nu poate fi asimilată doar ipotezei în care aceste contracte au

fost anulate prin hotărâri judecătorești, ci are în vedere și situația în care

cumpărătorul a fost evins printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, cum

este de pildă situația în care contractul a devenit ineficient în urma

comparării de titluri, norma juridică citată făcând referire nu la anularea

contractelor, ci la desființarea lor, ceea ce include orice situație care

lipsește un contract de efectele sale juridice.

Ca urmare, cadrul

procesual a fost corect stabilit față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

al cărui recurs este întemeiat numai cât privește critica greșitei admiteri a

cererii de chemare în garanție.

Celelalte comentării

prezentate sub formă de argumente împotriva deciziei atacate în recursurile

supuse analizei nu au mai fost examinate, constatându-se că acestea sunt

exterioare limitelor în care au fost investite instanțele.

Dând preeminență

titlului pârâtului pentru considerentele arătate, se impunea respingerea

acțiunii în revendicare ca nefondată și pe cale de consecință se impunea

respingerea cererii de chemare în garanție în raport de soluția dată în

revendicare.

Constatând așadar că

în cauză sunt dovedite motive de modificare în sensul mai sus arătat, în

temeiul art. 312 C. proc. civ. s-au admis recursurile s-a modificat Decizia nr.

669/2009 a Curții de Apel București prin admiterea apelurilor și schimbarea în

tot a Sentinței civile nr. 1633/2008 a Tribunalului București, prin respingerea

atât a acțiunii în revendicare cât și a cererii de chemare în garanție (ca

nefondată față de Ministerul Finanțelor Publice și, respectiv, ca fiind

îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, față de

Primăria Municipiului București și SC R.V. SRL).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul B.G. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

Deciziei civile nr. 669 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în

sensul că admite apelurile declarate de pârât și chemat în garanție împotriva

Sentinței civile nr. 1633 din 29 octombrie 2008 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă.

Schimbă în tot

sentința și respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG