ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 615/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 615/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 11890/300/2005,

reclamanta SC O.C. SRL, reprezentată prin administrator D.M., a chemat în

judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primar, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța pârâtul să fie obligat la plata

contravalorii reactualizate cu indicele de inflație a construcției

proprietatea sa, demolată între 29 octombrie 2003 – 30 noiembrie 2003,

situată în sector 4.

Prin sentința

civilă nr. 75 din 6 ianuarie 2006, Judecătoria sectorului 2

București a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Prin sentința

civilă nr. 4212 din 16 iunie 2006, instanța de judecată a admis

acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei

suma de 838.000 ron, reprezentând contravaloarea construcției demolate,

precum și 12.855 ron, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin primar

general și prin decizia comercială nr. 11 A/2 aprilie 2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

apelul, ca nefondat.

Prin decizia comercială

nr. 1395 din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, a admis recursul, a casat decizia pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reținând

că litigiul are un caracter comercial, iar competența de

soluționare în primă instanță aparține tribunalului,

conform art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Prin sentința

comercială nr. 3416 din 10 martie 2008, Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul București, secția a VI - a

comercială, a reținut că la 23 octombrie 1992, Primăria sectorului

4 București a emis certificatul de urbanism pentru amplasarea pe un teren

aparținând domeniului public a unui chioșc cu caracter provizoriu,

construcție metalică demontabilă cu regim de înălțime

P+1, chioșc destinat comercializării bunurilor de larg consum,

fără băuturi alcoolice.

Ulterior, la 9 decembrie

1992, Primăria sectorului 4 București a emis autorizația prin

care numitul D.M. a fost autorizat să amplaseze o construcție

metalică, demontabilă cu caracter provizoriu, cu dimensiunile în plan

de 10 x 10 m și regim de înălțime P+1, autorizația fiind

valabilă pe o perioadă de 6 luni pentru executarea lucrărilor.

Trecând peste certificatul

de urbanism și autorizația de construire, reclamanta a construit un

adevărat imobil  - pizzerie  restaurant, cu o suprafață

desfășurată a parterului de 188,38 mp aproape dublul

suprafeței autorizate, din care numai bucătăria și anexele

au ocupat suprafața de 81,20 mp. Prin primirea certificatului de urbanism

și a autorizației a emise pentru o suprafață ocupată parter

de 100 mp, reclamanta și-a însușit condiția impusă de

autoritatea administrativă în ce privește caracterul provizoriu

și demontabil al chioșcul metalic P+1. Este adevărat că

somația de demolare și dispoziția din 16 iunie 2002 emisă

de primarul general au fost anulate în ce privește construcția reclamantei,

însă această sentință nu poate constitui un motiv de a

aprecia pe reclamantă ca fiind un constructor de bună -

credință, deoarece rațiunea anulării parțiale nu a

fost aceea a caracterului de constructor de bună - credință, ci

aceea de încălcare a competenței materiale privind demolarea prin

dispoziția primarului general.

Împotriva acestei

sentințe, în termenul legal, a declarat apel, legal timbrat, reclamanta SC

O.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia comercială

nr. 226 din 12 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a admis apelul și a schimbat în tot sentința

atacată, în sensul că, a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul la plata sumei de 663.705,86 lei, reprezentând contravaloare

construcție demolată, actualizată cu rata inflației,

începând cu data de 1 ianuarie 2004 până la plata efectivă și la

cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că hotărârea

instanței de fond este nelegală, deoarece, în mod greșit, nu a

dat valoare juridică probelor din care rezultă că prin

sentința civilă nr. 3507 din 20 septembrie 2004, pronunțată

în dosarul nr. 206/CA/2004, Judecătoria sectorului 4 București a

admis acțiunea și a anulat parțial Dispoziția primarului

general din 6 ianuarie 2002 cu privire la aprobarea desființării

construcției aparținând SC O.C. SRL. și somația emisă

în baza Dispoziției primarului general, această hotărâre

rămânând irevocabilă prin decizia civilă nr. 636 din 31 martie

2005 a Curții de Apel București.

În motivarea sentinței

s-a reținut că Dispoziția Primarului General a fost emisă,

nelegal, în temeiul art. 28 din Legea nr. 50/1991, situația

reglementată de acest text de lege nefiind aplicabilă reclamantei,

care era deținătoarea unei autorizații de construire,

valabilă.

În raport de cele

reținute în considerentele acestei hotărâri, instanța de apel a

reținut că faptul demolării nelegale a construcției

edificate de reclamantă întrunește condițiile faptei ilicite ce

atrage incidența dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ.

În privința

lucrărilor efectuate cu depășirea autorizației de

construire și a certificatului de urbanism, apelanta și-a asumat

însă riscul efectuării acestora, cunoscând faptul că

certificatul de urbanism și autorizația de construire sunt emise

pentru o suprafață mai mică de teren. Prin urmare, nu s-au putut

reține ca fiind întemeiate apărările apelantei – reclamante în

sensul că intimatul- pârât ar trebui să restituie contravaloarea

taxei pentru diferența de teren dintre suprafața efectiv

construită și cea menționată în autorizația de

construire, pe care a încasat-o timp de peste 12 ani și nici cea conform

căreia nici Primăria sectorului 4, nici proprietarul fondului nu au

întreprins vreo acțiune, pe durata edificării construcției,

având o atitudine pasivă.

Însă, în privința

părții de construcție pentru care a existat aprobare din partea

autorităților administrative nu se poate aprecia altfel decât că

apelanta a fost de bună - credință, edificând-o în considerarea

acestor aprobări, respectiv a certificatului de urbanism și a

autorizației de construire.

De asemenea, față

de dispozițiile art. 494 C. civ., dacă proprietarul terenului a dorit

demolarea construcției, acesta era obligat să despăgubească

apelanta cu contravaloarea materialelor și a muncii. Caracterul provizoriu

al construcției nu are nicio relevanță, întrucât

dispozițiile art. 494 C. civ. nu condiționează acordarea

despăgubirilor de caracterul construcției.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, ambele

părți.

Reclamanta a invocat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în

esență, că soluția de acordare a despăgubirilor civile

doar în limitele lucrărilor de construcție efectuate conform

autorizației de construcție, este greșită deoarece reaua –

credință a constructorului trebuie stabilită în funcție de

condițiile în care s-a edificat construcția apreciindu-se, totodată,

și atitudinea proprietarului terenului pe timpul executării

construcției care a fost pasiv, iar demolarea în totalitate a

construcției îmbracă forma abuzului de drept.

Pârâtul a invocat motivele

de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a

arătat după o scurtă expunere a situației de fapt și a

probelor cu acte, administrate la fond și în apel, că reclamanta nu

poate pretinde despăgubiri civile pentru demolarea unei construcții

provizorii ridicată cu încălcarea autorizației de construcție

ceea ce dovedește reaua – credință a acesteia, anularea

Dispoziției Primarului General privind demolarea, intervenind după

acest fapt iar reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului

administrativ. De asemenea dispozițiile art. 494 C. civ. au fost

greșit interpretate și aplicate, din textul de lege rezultând

că, în situația dată, pârâtul nu putea fi obligat la

contravaloarea materialelor și a muncii, prejudiciul fiind greșit

stabilit.

Astfel, în ceea ce

privește raportul de expertiză, a fost efectuat după demolarea

construcției și fără a se verifica dacă sumele

invocate de reclamantă au fost cu adevărat folosite pentru ridicarea

construcției și oricum, despăgubirea nu putea depăși

suprafața construită de 100 mp.

Recurentul – pârât a depus

întâmpinare la recursul formulat de recurenta – reclamantă și a

solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Analizând recursurile se

găsesc nefondate.

În ceea ce privește

recursul formulat de către reclamantă se constată că pentru

a se putea antrena răspunderea civilă delictuală, trebuie

să existe un prejudiciu, o faptă ilicită cu raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și

vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Cât privește

prejudiciul, pentru a constitui o condiție a răspunderii civile, acesta

trebuia să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv

legalmente recunoscut și a unui interes legitim, ori recurenta –

reclamantă nu justifică dreptul și interesul legitim decât în

limitele autorizației de construcție așa cum, legal a

reținut și instanța de apel.

Cât privește pretinsul

abuz de drept acesta trebuie analizat din perspectiva condiției

existenței culpei, iar culpa trebuie stabilită prin raportare la

încălcarea normelor legale, ori desființarea actului care a stat la

baza luării măsurii nu produce efecte juridice decât în limitele în

care a fost emis, recurenta – reclamantă invocând de fapt propria

culpă.

Așa fiind, recursul

recurentei – reclamante este nefondat și în baza art. 312 alin. (1)

și (2) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi

respins, ca nefondat.

În ceea ce privește

recursul formulat de către recurentul – pârât se constată că

acesta invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care

vizează interpretarea eronată a actului juridic dedus

judecății și, nicidecum a actelor cu valoare de probă

administrate, în cauză, la care face trimitere din această

perspectivă, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Referitor la cel de al

doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată, așa cum s-a arătat deja în precedent, că

instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente

reținute, fiind îndeplinite toate condițiile răspunderii

pârâtului pentru fapta proprie, cu referire directă la prejudiciul produs

din culpa acestuia atât timp cât actul administrativ în baza căruia s-a

realizat demolarea construcției a fost desființat ca nelegal, neavând

relevanță juridică, în cauză, împrejurarea că

desființarea actului juridic s-a pronunțat pe cale

judecătorească ulterior faptului demolării, față de

efectele juridice ale nulității actului, iar pretinsa culpă

concurentă a recurentei – reclamante care nu ar fi solicitat suspendarea

executării actului administrativ nu are legătură cu izvorul

juridic al răspunderii recurentului – pârât.

Cât privește stabilirea

prejudiciului, recurentul – pârât nu explică în ce constă

încălcarea dispozițiilor art. 494 C. civ. atât timp cât instanța

de apel a avut în vedere prejudiciul efectiv prin raportare la culpa ambelor

părți așa cum s-a arătat deja, iar reverificarea

cuantumului din perspectiva concluziilor expertizei efectuată în

cauză, nu poate face obiectul analizei în recurs, critica nesubsumându-se

motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel

că, pentru toate considerentele arătate în baza art. 312 alin. (1)

și (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

și acest recurs va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta SC O.C. SRL București și de pârâtul Municipiul

București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 226

din 12 mai 2009, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.