ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 615/2010

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 11890/300/2005, reclamanta SC O.C. SRL, reprezentată prin administrator D.M., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâtul să fie obligat la plata contravalorii reactualizate cu indicele de inflație a construcției proprietatea sa, demolată între 29 octombrie 2003 – 30 noiembrie 2003, situată în sector 4. Prin sentința civilă nr. 75 din 6 ianuarie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Prin sentința civilă nr. 4212 din 16 iunie 2006, instanța de judecată a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 838.000 ron, reprezentând contravaloarea construcției demolate, precum și 12.855 ron, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general și prin decizia comercială nr. 11 A/2 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins apelul, ca nefondat. Prin decizia comercială nr. 1395 din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis recursul, a casat decizia pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reținând că litigiul are un caracter comercial, iar competența de soluționare în primă instanță aparține tribunalului, conform art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ. Prin sentința comercială nr. 3416 din 10 martie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București, secția a VI - a comercială, a reținut că la 23 octombrie 1992, Primăria sectorului 4 București a emis certificatul de urbanism pentru amplasarea pe un teren aparținând domeniului public a unui chioșc cu caracter provizoriu, construcție metalică demontabilă cu regim de înălțime P+1, chioșc destinat comercializării bunurilor de larg consum, fără băuturi alcoolice. Ulterior, la 9 decembrie 1992, Primăria sectorului 4 București a emis autorizația prin care numitul D.M. a fost autorizat să amplaseze o construcție metalică, demontabilă cu caracter provizoriu, cu dimensiunile în plan de 10 x 10 m și regim de înălțime P+1, autorizația fiind valabilă pe o perioadă de 6 luni pentru executarea lucrărilor.

Trecând peste certificatul de urbanism și autorizația de construire, reclamanta a construit un adevărat imobil - pizzerie restaurant, cu o suprafață desfășurată a parterului de 188,38 mp aproape dublul suprafeței autorizate, din care numai bucătăria și anexele au ocupat suprafața de 81,20 mp. Prin primirea certificatului de urbanism și a autorizației a emise pentru o suprafață ocupată parter de 100 mp, reclamanta și-a însușit condiția impusă de autoritatea administrativă în ce privește caracterul provizoriu și demontabil al chioșcul metalic P+1.

Este adevărat că somația de demolare și dispoziția din 16 iunie 2002 emisă de primarul general au fost anulate în ce privește construcția reclamantei, însă această sentință nu poate constitui un motiv de a aprecia pe reclamantă ca fiind un constructor de bună - credință, deoarece rațiunea anulării parțiale nu a fost aceea a caracterului de constructor de bună - credință, ci aceea de încălcare a competenței materiale privind demolarea prin dispoziția primarului general. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat apel, legal timbrat, reclamanta SC O.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia comercială nr. 226 din 12 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 663.705,86 lei, reprezentând contravaloare construcție demolată, actualizată cu rata inflației, începând cu data de 1 ianuarie 2004 până la plata efectivă și la cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond este nelegală, deoarece, în mod greșit, nu a dat valoare juridică probelor din care rezultă că prin sentința civilă nr. 3507 din 20 septembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 206/CA/2004, Judecătoria sectorului 4 București a admis acțiunea și a anulat parțial Dispoziția primarului general din 6 ianuarie 2002 cu privire la aprobarea desființării construcției aparținând SC O.C.

SRL. și somația emisă în baza Dispoziției primarului general, această hotărâre rămânând irevocabilă prin decizia civilă nr. 636 din 31 martie 2005 a Curții de Apel București. În motivarea sentinței s-a reținut că Dispoziția Primarului General a fost emisă, nelegal, în temeiul art. 28 din Legea nr. 50/1991, situația reglementată de acest text de lege nefiind aplicabilă reclamantei, care era deținătoarea unei autorizații de construire, valabilă. În raport de cele reținute în considerentele acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că faptul demolării nelegale a construcției edificate de reclamantă întrunește condițiile faptei ilicite ce atrage incidența dispozițiilor art. 998 – art. 999 C. civ.

În privința lucrărilor efectuate cu depășirea autorizației de construire și a certificatului de urbanism, apelanta și-a asumat însă riscul efectuării acestora, cunoscând faptul că certificatul de urbanism și autorizația de construire sunt emise pentru o suprafață mai mică de teren. Prin urmare, nu s-au putut reține ca fiind întemeiate apărările apelantei – reclamante în sensul că intimatul- pârât ar trebui să restituie contravaloarea taxei pentru diferența de teren dintre suprafața efectiv construită și cea menționată în autorizația de construire, pe care a încasat-o timp de peste 12 ani și nici cea conform căreia nici Primăria sectorului 4, nici proprietarul fondului nu au întreprins vreo acțiune, pe durata edificării construcției, având o atitudine pasivă.

Însă, în privința părții de construcție pentru care a existat aprobare din partea autorităților administrative nu se poate aprecia altfel decât că apelanta a fost de bună - credință, edificând-o în considerarea acestor aprobări, respectiv a certificatului de urbanism și a autorizației de construire. De asemenea, față de dispozițiile art. 494 C. civ., dacă proprietarul terenului a dorit demolarea construcției, acesta era obligat să despăgubească apelanta cu contravaloarea materialelor și a muncii. Caracterul provizoriu al construcției nu are nicio relevanță, întrucât dispozițiile art. 494 C. civ. nu condiționează acordarea despăgubirilor de caracterul construcției. Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, ambele părți.

Reclamanta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că soluția de acordare a despăgubirilor civile doar în limitele lucrărilor de construcție efectuate conform autorizației de construcție, este greșită deoarece reaua – credință a constructorului trebuie stabilită în funcție de condițiile în care s-a edificat construcția apreciindu-se, totodată, și atitudinea proprietarului terenului pe timpul executării construcției care a fost pasiv, iar demolarea în totalitate a construcției îmbracă forma abuzului de drept. Pârâtul a invocat motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

și a arătat după o scurtă expunere a situației de fapt și a probelor cu acte, administrate la fond și în apel, că reclamanta nu poate pretinde despăgubiri civile pentru demolarea unei construcții provizorii ridicată cu încălcarea autorizației de construcție ceea ce dovedește reaua – credință a acesteia, anularea Dispoziției Primarului General privind demolarea, intervenind după acest fapt iar reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ. De asemenea dispozițiile art. 494 C. civ. au fost greșit interpretate și aplicate, din textul de lege rezultând că, în situația dată, pârâtul nu putea fi obligat la contravaloarea materialelor și a muncii, prejudiciul fiind greșit stabilit.

Astfel, în ceea ce privește raportul de expertiză, a fost efectuat după demolarea construcției și fără a se verifica dacă sumele invocate de reclamantă au fost cu adevărat folosite pentru ridicarea construcției și oricum, despăgubirea nu putea depăși suprafața construită de 100 mp. Recurentul – pârât a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta – reclamantă și a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Analizând recursurile se găsesc nefondate. În ceea ce privește recursul formulat de către reclamantă se constată că pentru a se putea antrena răspunderea civilă delictuală, trebuie să existe un prejudiciu, o faptă ilicită cu raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Cât privește prejudiciul, pentru a constitui o condiție a răspunderii civile, acesta trebuia să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv legalmente recunoscut și a unui interes legitim, ori recurenta – reclamantă nu justifică dreptul și interesul legitim decât în limitele autorizației de construcție așa cum, legal a reținut și instanța de apel. Cât privește pretinsul abuz de drept acesta trebuie analizat din perspectiva condiției existenței culpei, iar culpa trebuie stabilită prin raportare la încălcarea normelor legale, ori desființarea actului care a stat la baza luării măsurii nu produce efecte juridice decât în limitele în care a fost emis, recurenta – reclamantă invocând de fapt propria culpă.

Așa fiind, recursul recurentei – reclamante este nefondat și în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat. În ceea ce privește recursul formulat de către recurentul – pârât se constată că acesta invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății și, nicidecum a actelor cu valoare de probă administrate, în cauză, la care face trimitere din această perspectivă, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi primit. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată, așa cum s-a arătat deja în precedent, că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente reținute, fiind îndeplinite toate condițiile răspunderii pârâtului pentru fapta proprie, cu referire directă la prejudiciul produs din culpa acestuia atât timp cât actul administrativ în baza căruia s-a realizat demolarea construcției a fost desființat ca nelegal, neavând relevanță juridică, în cauză, împrejurarea că desființarea actului juridic s-a pronunțat pe cale judecătorească ulterior faptului demolării, față de efectele juridice ale nulității actului, iar pretinsa culpă concurentă a recurentei – reclamante care nu ar fi solicitat suspendarea executării actului administrativ nu are legătură cu izvorul juridic al răspunderii recurentului – pârât.

Cât privește stabilirea prejudiciului, recurentul – pârât nu explică în ce constă încălcarea dispozițiilor art. 494 C. civ. atât timp cât instanța de apel a avut în vedere prejudiciul efectiv prin raportare la culpa ambelor părți așa cum s-a arătat deja, iar reverificarea cuantumului din perspectiva concluziilor expertizei efectuată în cauză, nu poate face obiectul analizei în recurs, critica nesubsumându-se motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, pentru toate considerentele arătate în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și acest recurs va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC O.C. SRL București și de pârâtul Municipiul București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 226 din 12 mai 2009, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.