ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2637/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2637/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea de
chemare în judecată formulată la data de 20 iunie 2007,
reclamantele A.L.R.P.
și M.D.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.V.V., B.E. și chemații
în garanție Primăria Municipiului București,
Ministerul Economiei și Finanțelor și SC F.
SA, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie
apartamentul situat în București, sector 2.
Prin sentința civilă
nr. 7372 din 04 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 2 București
a admis excepția de
necompetență materială și, drept consecință, a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă,
trimițând cauza spre soluționare acestei instanțe.
Prima instanță
învestită în cauză a reținut că art. 2 C. proc. civ. prevede în mod expres că
instanța competentă să soluționeze cererile evaluabile în bani ce depășesc suma
de 500.000 RON, în materie civilă, este tribunalul.
Conform raportului de
expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, valoarea imobilului în litigiu
a fost stabilită la suma de 483.500 RON, apartamentul, respectiv suma de 61.100
RON, terenul aferent, ceea ce înseamnă cu evidență depășirea plafonului
prevăzut de norma procedurală sus-menționată.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Tribunalului București Ia data 09 septembrie 2008, sub
nr. 33451/3/2008.
Prin decizia civilă
nr. 1613 din 24 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă,
a respins cererea
principală a reclamantelor ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în
garanție formulată de pârâții B.N.G. și B.E., în contradictoriu cu Ministerul
Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului București, ca fiind rămasă
fără obiect, a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în
garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu cu SC F. SA, ca
rămasă fără obiect.
Sub aspectul
situației de fapt, s-a reținut că, prin contractul vânzare-cumpărare încheiat
la data de 16 februarie 1937, numiții E.M. și C.M. au dobândit dreptul de
proprietate asupra unei parcele de teren, nr. 9 pe planul general de parcelare
a imobilului situat în București, parcelă în suprafață totală de 263,75 m.p. Pe
acest teren a fost edificată o construcție conform autorizației nr. 1T/1937 din
23 februarie 1937, construcție care, ulterior, a fost extinsă conform
autorizațiilor nr. 6322 din 01 septembrie 1941 și nr. 35T/08 aprilie 1941.
Imobilul în litigiu a
fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, din patrimoniul
autorului M.C.
Potrivit
certificatului de moștenitor nr. 75 din 22 iunie 1999, de pe urma defunctului M.C.
au rămas ca moștenitori M.E. și M.G.; potrivit certificatului de moștenitor nr.
76 din 22 iunie 1999, de pe urma defunctei M.E. a rămas ca unic
moștenitor M.G.;
potrivit certificatului de moștenitor nr. 52 din 21 iulie 2005, de pe urma
defunctului M.G. au rămas ca moștenitoare reclamantele din prezenta cauză.
Prin decizia
administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001 a fost restituit, în natură, în
proprietatea autorului M.G., imobilul situat în București, sector 2, format din
construcție (subsol, parter, 2 etaje, mansardă), teren în suprafață de 263,75
m.p., mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv
cotele aferente acestor apartamente, precum și cota parte din dependințele și
părțile de folosință comună ale imobilului.
Pârâții au cumpărat
apartamentul, situat în București în suprafață utilă de 82,88 m.p., o cotă
indiviză de 15,66% din părțile de folosință, 28,39 m.p. teren situat sub
construcție, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997,
contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a apreciat
că pentru a exista protecția unui drept subiectiv - în cauză, cel al persoanei
îndreptățite - în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
europeană a drepturilor omului, este necesar, potrivit jurisprudenței constante
a instanței europene, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în
patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută
printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de
restituire, concretizând astfel în patrimoniul părții existența unei speranțe
legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.
Legea nr. 10/2001
cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre
fostul și actualul proprietar, în situația în care imobilul pentru care s-a
efectuat notificarea a fost înstrăinat de către stat, chiriașului, în temeiul
dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Drept consecință,
instanța de judecată nu poate să facă abstracție de aceste dispoziții legale,
care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material ale dreptului comun,
Codul civil.
Tribunalul a reținut
aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale, date fiind dispozițiile exprese
ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat
fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,
pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu
fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Prin urmare, s-a
apreciat că acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului
accesului liber la justiție, trebuie analizată și prin prisma prevederilor
Legii nr. 10/2001, lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce
privește criteriile de comparație a titlurilor
de proprietate aflate în conflict judiciar)
de la dreptul comun - art. 480 C. civ., instanța de judecată fiind ținută în
soluționarea cauzei, de obiectul acțiunii, respectiv cauza juridică a acesteia
- în accepțiunea de situație de fapt calificată juridic, iar nu de textul de
lege indicat în mod expres de parte.
Tribunalul a reținut
că pârâții au încheiat contractul de vânzare -cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie
1997 în baza Legii nr. 112/1995, prevederile acestei legi creându-le prin
urmare convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare în condiții de
deplină legalitate.
Contractul de
vânzare-cumpărare nu a fost contestat sub aspectul valabilității sale prin
nicio acțiune în justiție a reclamantelor ori a autorilor acestora iar, în
prezent, o astfel de acțiune ar intra sub incidența prescriptibilității, date
fiind dispozițiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere
situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că
acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, tribunalul a concluzionat că titlul de
proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamanți,
întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor
create de literatura de specialitate și practica judiciară în privința
comparării titlurilor autorilor părților, pornind de la prevederile art. 480 C.
civ.
Cum reclamantele nu
au răsturnat prezumția de bună-credință a pârâților-cumpărători, contractul de
vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea
nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci doar la
măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 18 lit. d) din
Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat
că prin această dispoziție legală care asigură stabilitatea circuitului juridic
civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod
valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și se instituie,
indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit
dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din această lege.
Prima instanță a avut
în vedere și decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii
cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca
obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,
pronunțată la data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și
Justiție.
S-a apreciat că
reclamanta nu a justificat condiția existenței unui bun actual în propriul
patrimoniu, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Convenția garantează
protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.
Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (dată la care
Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât aceasta nu garantează dreptul
de a dobândi/redobândi un anumit bun. Noțiunea autonomă de bun care circumscrie
domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamantele
să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată
prin acțiunea dedusă judecății.
Or, în cauza de față,
reclamantele nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența
sa, în cauzele pronunțate împotriva României, în situații similare, Curtea a
apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun
bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României).
Prin decizia civilă
nr. 333 A/27 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul
reclamantelor.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de
fapt și de drept:
Primul motiv de apel,
referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și la încălcarea
dreptului de acces la justiție nu poate fi primit, întrucât prima instanță a
soluționat cauza pe fond, iar nu pe excepție. De altfel, dispozițiile Legii nr.
10/2001 nu determină de plano inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de
drept comun, fiind necesară analizarea circumstanțelor concrete ale fiecărui
litigiu în parte, în contextul efectelor create prin aplicarea normelor
speciale.
Prin urmare, sub
aspect procedural, s-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în
toate situațiile, acțiunea în revendicare a fostului proprietar al imobilului.
Pe fondul litigiului,
s-a apreciat că nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de
proprietate aflate în conflict judiciar, pe baza criteriilor dreptului comun
presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci în considerarea prevederilor de
drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea
valabilității titlului chiriașului cumpărător și în compararea titlurilor
presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, a statuat în sensul că „legea
specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu
titlu valabil, cât și
la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele
îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să
păstreze imobilele în condițiile expres prevăzute de art. 18 lit. c), art. 29,
așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea
privește câmpul de reglementare al celor două acte normative (art. 480 C. civ.
și Legea nr. 10/2001) nu poate fi primit”.
Susținerea
reclamantelor privind inaplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (2),
nu a fost acceptată, întrucât prin reglementarea din cele două articole nu s-a
urmărit exclusiv menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună
credință, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul fostului
proprietar, în considerarea ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor
astfel de imobile, respectiv a stabilității actelor juridice civile încheiate.
Pe de altă parte, s-a
reținut că nu este întemeiată nici susținerea referitoare la neconcordanțele
existente între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cele ale Convenției europene
a drepturilor omului, situație în raport de care s-ar fi impus admiterea
acțiunii în revendicare.
Existența unui bun în
sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenție, constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de
proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca
reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului
în natură.
Premisa evaluării de
legalitate este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul
reclamanților la momentul înstrăinării locuinței către chiriași, chiar dacă
această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiție în mod
definitiv a dreptului de proprietate.
Nu este necesar doar
ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra
imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect
retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se fi
recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit,
existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantelor, ceea
ce nu este cazul în speță.
Simpla afirmație a
apelantelor-reclamante că preluarea imobilul în temeiul Decretului nr. 92/1950
este abuzivă, nu poate fi reținută de plano, fără să fi fost analizată în cadrul
unui litigiu anterior celui pendinte, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri
judecătorești în acest sens.
Pe de altă parte, în
virtutea jurisprudenței instanței de contencios european - Cauza Raicu contra
României - pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.
112/1995, li se recunoaște un bun ce
trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții
au cel puțin o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care
nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în
situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.
112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu
bună-credință.
Instanța europeană a
apreciat că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube
disproporționate - Cauza Pincova și Pine - și că persoanele care au dobândit
bunurile cu bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea
responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Împotriva deciziei instanței
de apel au formulat cerere de recurs la data de 15 iulie 2009, reclamantele
A.L.R.P. și M.D.A., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub
următoarele aspecte:
Pe temeiul
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut
că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea dreptului lor de
proprietate asupra imobilului în litigiu.
Astfel, s-a arătat că
acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată în mod expres pe dispozițiile art.
480 C. civ., circumstanță ce determină cu claritate caracterul acțiunii -
acțiune în revendicare de drept comun, în forma specifică a comparării
titlurilor de proprietate.
Principiul
disponibilității le-a permis reclamantelor să-și apere dreptul de proprietate
prin invocarea expresă a art. 480 C. civ., în forma specifică a comparării de
titluri, în condițiile în care nicio altă normă de drept nu le-a interzis
această opțiune juridică.
Așa fiind, acțiunii
formulată în temeiul art. 480 C. civ., prin comparare de titluri, nu i se
aplică Legea nr. 10/2001. Dacă această lege se aplică raporturilor juridice
născute între stat sau o altă persoană juridică deținătoare a imobilului și
fostul chiriaș, actual proprietar, acțiunea recurentelor vizează raportul
juridic al acestora cu actualul proprietar (fostul chiriaș).
În
acțiune, s-a făcut
referire la art. 2 alin. (1) lit a) din Legea nr. 10/2001 numai pentru a
evidenția că Decretul nr. 92/1950 a fost declarat expres ca fiind un act
normativ abuziv.
Decretul nr. 92/1950
fiind un act normativ abuziv nu și-a putut produce efectele juridice, în sensul
că nu a reprezentat un act normativ translativ de proprietate.
De asemenea, s-a
susținut că a fost încălcat art. 44 din Constituția României, prin care se
garantează dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului. În alin. (2)
al acestui articol se prevede în
mod expres că „proprietatea privată este
garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Acest
principiu trebuie interpretat și aplicat în sensul că dreptul de proprietate,
nefiind transmis la o altă persoană prin niciuna din modalitățile prevăzute de
lege, a rămas în continuare în patrimoniul reclamantelor.
Dacă s-ar admite
ideea preferabilității titlului de proprietate al foștilor chiriași ar însemna
statuarea printr-o hotărâre judecătorească a naționalizării apartamentului în
litigiu.
Au fost încălcate și
dispozițiile art. 148 și art. 20 din Constituția României potrivit cărora
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte
reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile
interne. În anul 1994, România a semnat Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
europeană a drepturilor omului - art. 1, potrivit căruia: „orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în
condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului
internațional”.
Instanța de apel a
considerat în mod greșit că reclamantele nu dețin un bun în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1, pe considerentul că nu dețin o hotărâre judecătorească
irevocabilă pronunțată de instanțele naționale pentru recunoașterea dreptului
lor de proprietate.
Decretul nr. 92/1950
fiind un act normativ abuziv de preluare a imobilului, înseamnă recunoașterea
faptului că apartamentul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantelor.
În
temeiul tuturor
acestor considerente de fapt și de drept, recurentele-reclamante au
concluzionat în sensul acceptării ideii că au justificat speranța legitimă
pentru redobândirea bunului asupra căruia dețin dreptul de proprietate, în
sensul art. 1 Protocol nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor
omului, respectiv jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Recursul este
nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cu prioritate,
Înalta Curte a
analizat motivul de recurs de ordine publică, susținut pe temeiul dispozițiilor
art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind competența materială de soluționare a
cauzei în primă instanță în raport de valoarea obiectului pricinii, față de
care recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea
hotărârilor anterioare și trimiterea cauzei spre judecare la instanța de fond
competentă.
Acest motivul de
ordine publică nu poate fi primit, întrucât din datele concrete ale dosarului,
redate de altfel în expunerea de motive a primei hotărâri pronunțate în cauză,
rezultă că, prin sentința civilă nr. 7372 din 04 septembrie 2008 a Judecătoriei
Sectorului 2 București s-a admis excepția de necompetență materială și, drept
consecință, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București, secția civilă.
În
drept, au fost avute
în vedere dispozițiile art. 2 C. proc. civ., conform cărora instanța competentă
să soluționeze cererile evaluabile în bani ce depășesc suma de 500.000 RON, în
materie civilă, este tribunalul.
S-a avut în vedere
raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, conform căruia
valoarea imobilului în litigiu a fost stabilită la suma de 483.500 RON,
apartamentul, respectiv suma de 61.100 RON, terenul aferent, ceea ce înseamnă
cu evidență depășirea plafonului prevăzut de norma procedurală sus-menționată
pentru ca judecătoria să se pronunțe în primă instanță.
Urmare a acestei
prealabile statuări asupra chestiunii competenței materiale de soluționare a
cauzei, prin hotărâre irevocabilă, cauza a fost înregistrată pe rolul
Tribunalului București la data 09 septembrie 2008, sub nr. 33451/3/2008.
Sub aspectul
criticilor de nelegalitate care vizează în mod explicit fondul
raportului juridic
litigios
este
important de reținut că, instanțele anterioare
-
singurele abilitate în stabilirea deplină a
situației de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor
pronunțate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra
situației juridice a fiecărei părți cu interese contrare din dosarul de față,
chiar dacă acestea nu se vor reflecta în totalitate și în dispozitiv, după cum
urmează:
În
primul rând, se
impune a fi reținut faptul necontestat și relevant pentru cauza pendinte,
conform căruia imobilul în litigiu a fost preluat în stăpânirea statului
comunist, din patrimoniul autorului reclamantelor M.C., în baza Decretului de
naționalizare nr. 92/1950.
Drept consecință,
prin decizia administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001 a fost restituit, în
natură, în proprietatea autorului reclamantelor, M.G. - în contextul
moștenirilor succesive dovedite în cauză -imobilul situat în București, sector
2, format din construcție (subsol, parter, 2 etaje, mansardă), teren în
suprafață de 263,75 m.p., mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr.
112/1995, plus cotele aferente acestor apartamente, precum și cota parte din
dependințele și părțile de folosință comună ale imobilului.
S-a reținut că
pârâții au cumpărat apartamentul în litigiu, în suprafață utilă de 82,88 m.p.,
o cotă indiviză de 15,66% din părțile de folosință, 28,39 m.p. teren situat sub
construcție, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997,
contract perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995. Totodată, s-a reținut și
valorizat în cauză împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare încheiat de
pârâți nu a fost contestat sub aspectul valabilității prin nici o acțiune în
justiție a reclamantelor ori a autorilor acestora, respectiv că, în prezent, o
astfel de acțiune ar intra sub incidența prescriptibilității, conform
dispozițiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Considerentele redate
anterior care configurează în mod explicit situația de fapt a cauzei pendinte
se impun a fi valorificate în contextul dispozițiilor legale - interne și
internaționale - incidente în cauză, după cum urmează:
Din perspectiva
dreptului intern,
importante
și incidente în cauză sunt dispozițiile art. 44 din Constituția României, care
reglementează și garantează în termeni expliciți dreptul de proprietate ca
drept fundamental al oricărei persoane, fizice sau juridice. Astfel, în alin.
(2) al acestui articol se prevede în mod expres că „proprietatea privată este
garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Tot astfel, sunt
importante și relevante pentru cauza pendinte dispozițiile art. 148 și art. 20
din Constituția României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive
ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de
dispozițiile contrare din legile interne.
Din perspectiva
dreptului internațional,
important
este de reținut că în anul 1994 România a semnat Protocolul nr. 1 adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 1, potrivit căruia: „orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică
și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului
internațional”.
Complexitatea cauzei
pendinte care a condus la configurarea prezentului litigiu în care două
persoane cu interese contrare - moștenitorii fostului proprietar al imobilului
și chiriașii-cumpărători -solicită restituirea în natură a aceluiași imobil,
revendică ea însăși, în raport de criticile formulate în recurs, luarea în
considerare a deciziei pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii
- cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca
obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001
- nr. 33 din data de 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție
a decis în sensul următor: „concursul între legea specială și legea generală se
rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia
generalibus derogant,
chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt
sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate
poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul
comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de
proprietate ori securității juridice.
Principala
clarificare pe care această decizie a instanței supreme a adus-o în
soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este
deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva
dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile
aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul
mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile
convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la
Convenția europeană a drepturilor omului, care impune verificarea existenței
unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni
autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a
condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o
lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate
publică și cu respectarea principiului proporționalității. S-a statuat totodată
că această analiză trebuie să țină cont de circumstanțele concrete, particulare
ale fiecărei cauze, pentru a da expresie deplinei jurisdicții a instanțelor de
judecată învestite, în contextul unor norme europene explicite privind
protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol
adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, dar și de jurisprudența constantă a instanței de contencios
european.
În
contextul acestor
reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația
juridică a recurentelor-reclamante a fost corect stabilită, la această
concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de
instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității
raporturilor juridice în favoarea părților adverse, și, pe de altă parte,
efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea
specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia
in interesul legii, redată în paragraful anterior.
În
egală măsură au fost
avute în vedere în mod judicios statuările cuprinse în hotărârea pronunțată în
Cauza Raicu contra României, incidență în cauză datorită similarității
situațiilor de fapt, conform cărora, pârâților, cumpărători ai apartamentului
în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie să li se recunoască cel puțin
o speranță
legitimă
dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului
deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a
fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în
ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credință.
Instanța europeană a
apreciat în mod explicit că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze
noi pagube disproporționate - Cauza Pincova și Pine - și că legislația ar
trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele particulare ale
fiecărei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu bună
credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității
statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În
contextul acelorași
reglementări însă, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația
juridică a recurentelor-reclamante, în calitatea lor de moștenitoare ale
fostului proprietar al imobilului în litigiu, în circumstanțele particulare ale
cauzei pendinte, redate cu claritate în paragrafele anterioare, nu poate fi
privită altfel decât din perspectiva acelorași prevederi ale art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție - „orice persoană fizică sau juridică
are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile
prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, ceea
ce înseamnă recunoașterea în patrimoniul lor a unui bun în sensul Convenției,
cu toate consecințele inerente acestei recunoașteri.
Însuși tribunalul a
apreciat și a reținut în expunerea de motive a propriei hotărâri, în mod corect
și în acord cu jurisprudența constantă și explicită a instanței de contencios
european că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei
îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,
este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul
său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre
judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând
astfel în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a
bunului în materialitatea lui sau prin echivalent.
În
expunerea de motive a
hotărârii pronunțate în Cauza Viașu împotriva României din 09 decembrie 2008 se
precizează că Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, un
reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la
„bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate
cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite
situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o
bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate
pretinde că are cel
puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de
proprietate.
S-a prevăzut în
continuare în mod explicit și că atunci când un stat contractant, după ce a
ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care
prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către unui
regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și cum ar genera
un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea
persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Același principiu se poate
aplica și în privința dispozițiilor de restituire sau de despăgubire stabilite
în baza unei legislații adoptate înainte de ratificarea Convenției, dacă
această legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1.
În
privința
recurentelor-reclamante,
valoarea
patrimonială
ce
se impune a fi
protejată și garantată este reprezentată de dreptul la plata despăgubirilor,
astfel cum acesta a fost configurat în cuprinsul legislației speciale,
recunoscut de altfel și în considerentele hotărârilor instanțelor anterioare -
tribunalul a reținut că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin
echivalent, conform dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar
instanța de apel a consemnat în mod explicit că pârâții au cel puțin o speranță
legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc
proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în
care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,
precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credință.
Trebuie subliniat
totodată că recunoașterea explicită și necontestată a acestei valori în
patrimoniul recurentelor-reclamante trebuie însoțită de toate garanțiile
prevăzute de textul art. susmenționat, întrucât însăși instanța de contencios
european a reținut, cu privire la mecanismul ales pentru restituirea bunurilor
confiscate sau naționalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste, că
nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Deși prin decizia
administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001, unitatea deținătoare a restituit, în
natură, în proprietatea autorului M.G., imobilul în litigiu, mai puțin
apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv cotele aferente
acestor apartamente, precum și cota parte din dependințele și părțile de
folosință comună ale imobilului, despăgubirea (în accepțiunea de valoare
patrimonială recunoscută în dreptul intern, protejată de art. 1 din Protocolul
nr. 1) pentru imobilul în litigiu nu a fost cuantificată și nici achitată
persoanelor îndreptățite, incertitudinea juridică în privința situației
patrimoniale a reclamantelor perpetuându-se în mod nepermis, dincolo de
exigențele unui termen rezonabil - în acest sens fiind relevante
considerațiile
instanței europene cuprinse în aceeași hotărâre, Cauza Viașu împotriva României
din 09 decembrie 2008, conform cărora dificultățile de ordin organizatoric ale
autorităților competente în implementarea măsurilor privind retrocedările sunt
consecința modificărilor repetate pe cale legislativă ale mecanismului de
restituire; Curtea a considerat deja că aceste modificări au fost inoperante în
plan practic și că au creat un climat de incertitudine juridică (numeroasele
hotărâri împotriva României, Străin și alții, Păduraru, Porteanu, Radu); Curtea
profită de această ocazie pentru a arăta că această incertitudine a fost
denunțată de diferite instanțe judecătorești române, inclusiv de instanța
supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine „echivocul
situațiilor juridice incerte” și „să sancționeze lipsa de diligență din partea
autorităților competente”.
Concluzia instanței
de contencios european pentru situația Cauzei Viașu, similară cauzei pendinte
întrucât a vizat plata despăgubirilor, a fost în sensul că Curtea apreciază că
justul echilibru care trebuie păstrat între protecția proprietății
reclamantului și cerințele interesului general a fost distrus și că reclamantul
a suportat o sarcină specială și exorbitantă. Prin urmare, a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Concluzia ce se
impune a fi reținută pentru cauza pendinte, cu consecințe în planul drepturilor
reclamantelor, este aceea că mecanismul de restabilire a situației anterioare,
în modalitatea restituirii prin echivalent, trebuie să conducă, într-un
interval rezonabil, la plata unei indemnizații rezonabile și proporționale cu
valoarea imobilului imposibil de restituit în natură (Cauza Vasilescu contra
României din 22 mai 1998). De asemenea, în considerentele hotărârii pronunțate
în Cauza Străin contra României s-a statuat în sensul că trebuie avute în
vedere modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională; în această
privință, Curtea a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu
valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere
excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în
domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale.
Tot astfel, se impun
a fi avute în vedere statuările cuprinse în hotărârea pronunțată în Cauza Katz
contra României, conform cărora drepturile și libertățile garantate prin
Convenție sunt protejate, în primul rând, de dreptul intern și aplicate de
autoritățile naționale, respectiv, înlăturarea obstacolelor juridice care îi
împiedică pe foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor -
indiferent că este vorba de o restituire în natură sau prin acordarea unei
despăgubiri rapide și corespunzătoare pentru prejudiciul suportat - prin
adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare, în scopul
încasării despăgubirilor într-un termen rezonabil.
S-a impus luarea în
considerare a jurisprudenței instanței de contencios european relevante pentru
situația recurentelor-reclamante, în calitatea acestora de moștenitoare ale
fostului proprietar, deposedat de bun în mod nelegal prin actul de
naționalizare, întrucât raportul juridic dedus judecății nu apare ca un raport
distinct al particularilor cu privire la imobilul în litigiu, ci puterea
publică a fost implicată în mod direct în litigiu, prin înstrăinarea acestui
bun imobil către chiriaș, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Pentru toate aceste
considerente de fapt și de drept care vin să suplinească/clarifice în parte
expunerea de motive a hotărârii anterioare (obiect al recursului), Înalta Curte
în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge
recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva deciziei nr. 333/A din 27
mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu
minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
pubtfcă, astăzi 29 aprilie 2010.