ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2637/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20 iunie 2007, reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.V.V., B.E. și chemații în garanție Primăria Municipiului București, Ministerul Economiei și Finanțelor și SC F. SA, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 7372 din 04 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială și, drept consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, trimițând cauza spre soluționare acestei instanțe.

Prima instanță învestită în cauză a reținut că art. 2 C. proc. civ. prevede în mod expres că instanța competentă să soluționeze cererile evaluabile în bani ce depășesc suma de 500.000 RON, în materie civilă, este tribunalul. Conform raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, valoarea imobilului în litigiu a fost stabilită la suma de 483.500 RON, apartamentul, respectiv suma de 61.100 RON, terenul aferent, ceea ce înseamnă cu evidență depășirea plafonului prevăzut de norma procedurală sus-menționată. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Ia data 09 septembrie 2008, sub nr. 33451/3/2008. Prin decizia civilă nr. 1613 din 24 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea principală a reclamantelor ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B.N.G.

și B.E., în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului București, ca fiind rămasă fără obiect, a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu cu SC F. SA, ca rămasă fără obiect. Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că, prin contractul vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 februarie 1937, numiții E.M. și C.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren, nr. 9 pe planul general de parcelare a imobilului situat în București, parcelă în suprafață totală de 263,75 m.p. Pe acest teren a fost edificată o construcție conform autorizației nr. 1T/1937 din 23 februarie 1937, construcție care, ulterior, a fost extinsă conform autorizațiilor nr. 6322 din 01 septembrie 1941 și nr. 35T/08 aprilie 1941. Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, din patrimoniul autorului M.C.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 75 din 22 iunie 1999, de pe urma defunctului M.C. au rămas ca moștenitori M.E. și M.G.; potrivit certificatului de moștenitor nr. 76 din 22 iunie 1999, de pe urma defunctei M.E. a rămas ca unic moștenitor M.G.; potrivit certificatului de moștenitor nr. 52 din 21 iulie 2005, de pe urma defunctului M.G. au rămas ca moștenitoare reclamantele din prezenta cauză. Prin decizia administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001 a fost restituit, în natură, în proprietatea autorului M.G., imobilul situat în București, sector 2, format din construcție (subsol, parter, 2 etaje, mansardă), teren în suprafață de 263,75 m.p., mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv cotele aferente acestor apartamente, precum și cota parte din dependințele și părțile de folosință comună ale imobilului.

Pârâții au cumpărat apartamentul, situat în București în suprafață utilă de 82,88 m.p., o cotă indiviză de 15,66% din părțile de folosință, 28,39 m.p. teren situat sub construcție, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997, contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Tribunalul a apreciat că pentru a exista protecția unui drept subiectiv - în cauză, cel al persoanei îndreptățite - în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, este necesar, potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Legea nr. 10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar, în situația în care imobilul pentru care s-a efectuat notificarea a fost înstrăinat de către stat, chiriașului, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Drept consecință, instanța de judecată nu poate să facă abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material ale dreptului comun, Codul civil. Tribunalul a reținut aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale, date fiind dispozițiile exprese ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Prin urmare, s-a apreciat că acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, trebuie analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar) de la dreptul comun - art. 480 C. civ., instanța de judecată fiind ținută în soluționarea cauzei, de obiectul acțiunii, respectiv cauza juridică a acesteia - în accepțiunea de situație de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat în mod expres de parte. Tribunalul a reținut că pârâții au încheiat contractul de vânzare -cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997 în baza Legii nr. 112/1995, prevederile acestei legi creându-le prin urmare convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare în condiții de deplină legalitate.

Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost contestat sub aspectul valabilității sale prin nicio acțiune în justiție a reclamantelor ori a autorilor acestora iar, în prezent, o astfel de acțiune ar intra sub incidența prescriptibilității, date fiind dispozițiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, tribunalul a concluzionat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamanți, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și practica judiciară în privința comparării titlurilor autorilor părților, pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

Cum reclamantele nu au răsturnat prezumția de bună-credință a pârâților-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci doar la măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a constatat că prin această dispoziție legală care asigură stabilitatea circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și se instituie, indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din această lege.

Prima instanță a avut în vedere și decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunțată la data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a apreciat că reclamanta nu a justificat condiția existenței unui bun actual în propriul patrimoniu, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun.

Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamantele să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății. Or, în cauza de față, reclamantele nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa, în cauzele pronunțate împotriva României, în situații similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României). Prin decizia civilă nr. 333 A/27 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Primul motiv de apel, referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și la încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primit, întrucât prima instanță a soluționat cauza pe fond, iar nu pe excepție. De altfel, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu determină de plano inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, fiind necesară analizarea circumstanțelor concrete ale fiecărui litigiu în parte, în contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale. Prin urmare, sub aspect procedural, s-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situațiile, acțiunea în revendicare a fostului proprietar al imobilului.

Pe fondul litigiului, s-a apreciat că nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci în considerarea prevederilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător și în compararea titlurilor presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, a statuat în sensul că „legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în condițiile expres prevăzute de art. 18 lit. c), art. 29, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea privește câmpul de reglementare al celor două acte normative (art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001) nu poate fi primit”.

Susținerea reclamantelor privind inaplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (2), nu a fost acceptată, întrucât prin reglementarea din cele două articole nu s-a urmărit exclusiv menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul fostului proprietar, în considerarea ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile, respectiv a stabilității actelor juridice civile încheiate. Pe de altă parte, s-a reținut că nu este întemeiată nici susținerea referitoare la neconcordanțele existente între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cele ale Convenției europene a drepturilor omului, situație în raport de care s-ar fi impus admiterea acțiunii în revendicare.

Existența unui bun în sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură. Premisa evaluării de legalitate este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării locuinței către chiriași, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate.

Nu este necesar doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speță. Simpla afirmație a apelantelor-reclamante că preluarea imobilul în temeiul Decretului nr. 92/1950 este abuzivă, nu poate fi reținută de plano, fără să fi fost analizată în cadrul unui litigiu anterior celui pendinte, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței instanței de contencios european - Cauza Raicu contra României - pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credință. Instanța europeană a apreciat că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate - Cauza Pincova și Pine - și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 15 iulie 2009, reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, s-a arătat că acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată în mod expres pe dispozițiile art. 480 C. civ., circumstanță ce determină cu claritate caracterul acțiunii - acțiune în revendicare de drept comun, în forma specifică a comparării titlurilor de proprietate. Principiul disponibilității le-a permis reclamantelor să-și apere dreptul de proprietate prin invocarea expresă a art. 480 C. civ., în forma specifică a comparării de titluri, în condițiile în care nicio altă normă de drept nu le-a interzis această opțiune juridică.

Așa fiind, acțiunii formulată în temeiul art. 480 C. civ., prin comparare de titluri, nu i se aplică Legea nr. 10/2001. Dacă această lege se aplică raporturilor juridice născute între stat sau o altă persoană juridică deținătoare a imobilului și fostul chiriaș, actual proprietar, acțiunea recurentelor vizează raportul juridic al acestora cu actualul proprietar (fostul chiriaș). În acțiune, s-a făcut referire la art. 2 alin. (1) lit a) din Legea nr. 10/2001 numai pentru a evidenția că Decretul nr. 92/1950 a fost declarat expres ca fiind un act normativ abuziv. Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ abuziv nu și-a putut produce efectele juridice, în sensul că nu a reprezentat un act normativ translativ de proprietate.

De asemenea, s-a susținut că a fost încălcat art. 44 din Constituția României, prin care se garantează dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului. În alin. (2) al acestui articol se prevede în mod expres că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Acest principiu trebuie interpretat și aplicat în sensul că dreptul de proprietate, nefiind transmis la o altă persoană prin niciuna din modalitățile prevăzute de lege, a rămas în continuare în patrimoniul reclamantelor. Dacă s-ar admite ideea preferabilității titlului de proprietate al foștilor chiriași ar însemna statuarea printr-o hotărâre judecătorească a naționalizării apartamentului în litigiu.

Au fost încălcate și dispozițiile art. 148 și art. 20 din Constituția României potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. În anul 1994, România a semnat Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului - art. 1, potrivit căruia: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Instanța de apel a considerat în mod greșit că reclamantele nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pe considerentul că nu dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată de instanțele naționale pentru recunoașterea dreptului lor de proprietate.

Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ abuziv de preluare a imobilului, înseamnă recunoașterea faptului că apartamentul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantelor. În temeiul tuturor acestor considerente de fapt și de drept, recurentele-reclamante au concluzionat în sensul acceptării ideii că au justificat speranța legitimă pentru redobândirea bunului asupra căruia dețin dreptul de proprietate, în sensul art. 1 Protocol nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Cu prioritate, Înalta Curte a analizat motivul de recurs de ordine publică, susținut pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., privind competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță în raport de valoarea obiectului pricinii, față de care recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor anterioare și trimiterea cauzei spre judecare la instanța de fond competentă. Acest motivul de ordine publică nu poate fi primit, întrucât din datele concrete ale dosarului, redate de altfel în expunerea de motive a primei hotărâri pronunțate în cauză, rezultă că, prin sentința civilă nr. 7372 din 04 septembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 2 București s-a admis excepția de necompetență materială și, drept consecință, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 2 C. proc. civ., conform cărora instanța competentă să soluționeze cererile evaluabile în bani ce depășesc suma de 500.000 RON, în materie civilă, este tribunalul. S-a avut în vedere raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, conform căruia valoarea imobilului în litigiu a fost stabilită la suma de 483.500 RON, apartamentul, respectiv suma de 61.100 RON, terenul aferent, ceea ce înseamnă cu evidență depășirea plafonului prevăzut de norma procedurală sus-menționată pentru ca judecătoria să se pronunțe în primă instanță. Urmare a acestei prealabile statuări asupra chestiunii competenței materiale de soluționare a cauzei, prin hotărâre irevocabilă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data 09 septembrie 2008, sub nr. 33451/3/2008.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios este important de reținut că, instanțele anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situației de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situației juridice a fiecărei părți cu interese contrare din dosarul de față, chiar dacă acestea nu se vor reflecta în totalitate și în dispozitiv, după cum urmează: În primul rând, se impune a fi reținut faptul necontestat și relevant pentru cauza pendinte, conform căruia imobilul în litigiu a fost preluat în stăpânirea statului comunist, din patrimoniul autorului reclamantelor M.C., în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

Drept consecință, prin decizia administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001 a fost restituit, în natură, în proprietatea autorului reclamantelor, M.G. - în contextul moștenirilor succesive dovedite în cauză -imobilul situat în București, sector 2, format din construcție (subsol, parter, 2 etaje, mansardă), teren în suprafață de 263,75 m.p., mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, plus cotele aferente acestor apartamente, precum și cota parte din dependințele și părțile de folosință comună ale imobilului. S-a reținut că pârâții au cumpărat apartamentul în litigiu, în suprafață utilă de 82,88 m.p., o cotă indiviză de 15,66% din părțile de folosință, 28,39 m.p. teren situat sub construcție, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997, contract perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a reținut și valorizat în cauză împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți nu a fost contestat sub aspectul valabilității prin nici o acțiune în justiție a reclamantelor ori a autorilor acestora, respectiv că, în prezent, o astfel de acțiune ar intra sub incidența prescriptibilității, conform dispozițiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Considerentele redate anterior care configurează în mod explicit situația de fapt a cauzei pendinte se impun a fi valorificate în contextul dispozițiilor legale - interne și internaționale - incidente în cauză, după cum urmează: Din perspectiva dreptului intern, importante și incidente în cauză sunt dispozițiile art. 44 din Constituția României, care reglementează și garantează în termeni expliciți dreptul de proprietate ca drept fundamental al oricărei persoane, fizice sau juridice.

Astfel, în alin. (2) al acestui articol se prevede în mod expres că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Tot astfel, sunt importante și relevante pentru cauza pendinte dispozițiile art. 148 și art. 20 din Constituția României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Din perspectiva dreptului internațional, important este de reținut că în anul 1994 România a semnat Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 1, potrivit căruia: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Complexitatea cauzei pendinte care a condus la configurarea prezentului litigiu în care două persoane cu interese contrare - moștenitorii fostului proprietar al imobilului și chiriașii-cumpărători -solicită restituirea în natură a aceluiași imobil, revendică ea însăși, în raport de criticile formulate în recurs, luarea în considerare a deciziei pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - nr. 33 din data de 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în sensul următor: „concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Principala clarificare pe care această decizie a instanței supreme a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

S-a statuat totodată că această analiză trebuie să țină cont de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei cauze, pentru a da expresie deplinei jurisdicții a instanțelor de judecată învestite, în contextul unor norme europene explicite privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și de jurisprudența constantă a instanței de contencios european.

În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentelor-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice în favoarea părților adverse, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii, redată în paragraful anterior.

În egală măsură au fost avute în vedere în mod judicios statuările cuprinse în hotărârea pronunțată în Cauza Raicu contra României, incidență în cauză datorită similarității situațiilor de fapt, conform cărora, pârâților, cumpărători ai apartamentului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie să li se recunoască cel puțin o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credință.

Instanța europeană a apreciat în mod explicit că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate - Cauza Pincova și Pine - și că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele particulare ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. În contextul acelorași reglementări însă, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentelor-reclamante, în calitatea lor de moștenitoare ale fostului proprietar al imobilului în litigiu, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, redate cu claritate în paragrafele anterioare, nu poate fi privită altfel decât din perspectiva acelorași prevederi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție - „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, ceea ce înseamnă recunoașterea în patrimoniul lor a unui bun în sensul Convenției, cu toate consecințele inerente acestei recunoașteri.

Însuși tribunalul a apreciat și a reținut în expunerea de motive a propriei hotărâri, în mod corect și în acord cu jurisprudența constantă și explicită a instanței de contencios european că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui sau prin echivalent.

În expunerea de motive a hotărârii pronunțate în Cauza Viașu împotriva României din 09 decembrie 2008 se precizează că Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.

S-a prevăzut în continuare în mod explicit și că atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către unui regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Același principiu se poate aplica și în privința dispozițiilor de restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislații adoptate înainte de ratificarea Convenției, dacă această legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1. În privința recurentelor-reclamante, valoarea patrimonială ce se impune a fi protejată și garantată este reprezentată de dreptul la plata despăgubirilor, astfel cum acesta a fost configurat în cuprinsul legislației speciale, recunoscut de altfel și în considerentele hotărârilor instanțelor anterioare - tribunalul a reținut că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a consemnat în mod explicit că pârâții au cel puțin o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credință.

Trebuie subliniat totodată că recunoașterea explicită și necontestată a acestei valori în patrimoniul recurentelor-reclamante trebuie însoțită de toate garanțiile prevăzute de textul art. sus­menționat, întrucât însăși instanța de contencios european a reținut, cu privire la mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste, că nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Deși prin decizia administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001, unitatea deținătoare a restituit, în natură, în proprietatea autorului M.G., imobilul în litigiu, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv cotele aferente acestor apartamente, precum și cota parte din dependințele și părțile de folosință comună ale imobilului, despăgubirea (în accepțiunea de valoare patrimonială recunoscută în dreptul intern, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1) pentru imobilul în litigiu nu a fost cuantificată și nici achitată persoanelor îndreptățite, incertitudinea juridică în privința situației patrimoniale a reclamantelor perpetuându-se în mod nepermis, dincolo de exigențele unui termen rezonabil - în acest sens fiind relevante considerațiile instanței europene cuprinse în aceeași hotărâre, Cauza Viașu împotriva României din 09 decembrie 2008,

conform cărora dificultățile de ordin organizatoric ale autorităților competente în implementarea măsurilor privind retrocedările sunt consecința modificărilor repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire; Curtea a considerat deja că aceste modificări au fost inoperante în plan practic și că au creat un climat de incertitudine juridică (numeroasele hotărâri împotriva României, Străin și alții, Păduraru, Porteanu, Radu); Curtea profită de această ocazie pentru a arăta că această incertitudine a fost denunțată de diferite instanțe judecătorești române, inclusiv de instanța supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine „echivocul situațiilor juridice incerte” și „să sancționeze lipsa de diligență din partea autorităților competente”.

Concluzia instanței de contencios european pentru situația Cauzei Viașu, similară cauzei pendinte întrucât a vizat plata despăgubirilor, a fost în sensul că Curtea apreciază că justul echilibru care trebuie păstrat între protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general a fost distrus și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Concluzia ce se impune a fi reținută pentru cauza pendinte, cu consecințe în planul drepturilor reclamantelor, este aceea că mecanismul de restabilire a situației anterioare, în modalitatea restituirii prin echivalent, trebuie să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei indemnizații rezonabile și proporționale cu valoarea imobilului imposibil de restituit în natură (Cauza Vasilescu contra României din 22 mai 1998). De asemenea, în considerentele hotărârii pronunțate în Cauza Străin contra României s-a statuat în sensul că trebuie avute în vedere modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională; în această privință, Curtea a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale.

Tot astfel, se impun a fi avute în vedere statuările cuprinse în hotărârea pronunțată în Cauza Katz contra României, conform cărora drepturile și libertățile garantate prin Convenție sunt protejate, în primul rând, de dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale, respectiv, înlăturarea obstacolelor juridice care îi împiedică pe foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor - indiferent că este vorba de o restituire în natură sau prin acordarea unei despăgubiri rapide și corespunzătoare pentru prejudiciul suportat - prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare, în scopul încasării despăgubirilor într-un termen rezonabil.

S-a impus luarea în considerare a jurisprudenței instanței de contencios european relevante pentru situația recurentelor-reclamante, în calitatea acestora de moștenitoare ale fostului proprietar, deposedat de bun în mod nelegal prin actul de naționalizare, întrucât raportul juridic dedus judecății nu apare ca un raport distinct al particularilor cu privire la imobilul în litigiu, ci puterea publică a fost implicată în mod direct în litigiu, prin înstrăinarea acestui bun imobil către chiriaș, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept care vin să suplinească/clarifice în parte expunerea de motive a hotărârii anterioare (obiect al recursului), Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva deciziei nr. 333/A din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința pubtfcă, astăzi 29 aprilie 2010.