ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3415/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3415/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de

22 noiembrie 2007, F.M., B.C.Ș. și B.S. au solicitat, în temeiul art. 480 C.

civ. și în contradictoriu cu D.I., obligarea pârâtului a le lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector 2,

str. T., în suprafață utilă de 66,91 mp, cu o cotă indiviză de 14% din părțile

comune ale condominiului, precum și terenul aferent de 74,97 mp.

La 14 februarie 2008, a fost

înregistrată cererea reconvențională și întâmpinarea formulată de pârâtul D.I.

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, iar, în subsidiar, a solicitat ca în situația admiterii cererii,

să se constate că are un drept de superficie format din dreptul de proprietate

asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului ocupat de

construcție, construcție care a fost modificată în așa măsură încât a devenit

un bun nou.

La aceeași dată, pârâtul a formulat și

cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primar general și a

Ministerului Finanțelor Publice.

La 4 aprilie 2008, Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat chemarea în garanție și a SC A. SA.

Judecătoria sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 8447 din 9 octombrie 2008 a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând că urmare efectuării

raportului de expertiză tehnică, rezultă că valoarea imobilului este peste

500.000 lei, motiv pentru care, pe planul competenței materiale, devin

aplicabile dispozițiile art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ.

La 10 martie 2009, reclamanții și-au

precizat acțiunea în sensul că au solicitat obligarea pârâtului D.I. să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București,

sector 2, str. T., pe care acesta l-a cumpărat prin contractul de vânzare -

cumpărare din 14 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, compus

din teren în suprafață de 74,97 mp și construcție în suprafață de 105,05 mp,

așa cum rezultă din Răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de

expertiză întocmit de P.G.V.

Prin sentința nr. 380 din 17 martie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București prin Primar general și a Ministerului Finanțelor

Publice, ca neîntemeiate. A respins acțiunea precizată formulată de reclamanți

în contradictoriu cu pârâtul D.I. și chemații în garanție Municipiul București

prin Primar general, Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active

pentru nerespectarea regulii unanimității, că aceasta este neîntemeiată

deoarece demersurile întreprinse de o parte dintre coproprietari pentru

restituirea imobilului preluat abuziv de stat au caracterul unor acte de

conservare a drepturilor celorlalți proprietari, care, ulterior, pot să se

desocotească între ei pe calea dreptului comun.

Referitor la calitatea de proprietar a

autorului reclamanților, tribunalul a apreciat că aceasta vizează problema

fondului cauzei.

De asemenea, excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată de Municipiul București prin Primar general și

Ministerul Finanțelor Publice, a fost considerată neîntemeiată, având în vedere

obiectul cererilor de chemare în garanție raportat la dispozițiile legale care

reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune coroborat cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că imobilul litigios trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr.

92/1950, de la M.D., reclamanții făcând, prin actele depuse la dosarul cauzei,

dovada calității de moștenitori ai acestuia. In continuare, s-a reținut că

respectivul imobil a fost vândut pârâtului în baza Legii nr. 112/1995 și că

reclamanții au formulat o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în care fiecare dintre părți invocă un titlu.

S-a constatat că în cazul imobilelor

naționalizate există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr.

10/2001, avându-se în vedere și prevederile art. 46 din legea specială de

reparație.

Astfel, deși este indiscutabil că

proprietarul se poate adresa instanței pentru a cere restituirea imobilului de

la fostul chiriaș devenit proprietar, o asemenea acțiune însă nu poate fi

admisă, deoarece situației de fapt nu îi sunt aplicabile regulile create de

practică în temeiul art. 480 C. civ. care implică a comparare a titlurilor cu

un alt criteriu de preferință, respectiv verificarea titlului autorilor

pârâtului, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat cu bună -

credință în baza Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului ca

proprietar.

În acest sens sunt și prevederile

exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Întrucât există două categorii de

norme juridice care reglementează aceleași relații, în mod firesc se vor aplica

cele speciale ale Legii nr. 10/2001 și nu normele cu caracter general ale

Codului civil.

A admite o altă soluție ar însemna că

în acest caz legiuitorul ar fi pus la dispoziția proprietarilor două mijloace

procedurale de protecție a drepturilor.

Pe de altă parte, s-a apreciat ca

fiind necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul constatând că în speță

numai pârâtul se bucură de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, având o

speranță legitimă în acest sens întrucât este cumpărător de bună credință, în

raport de dispozițiile art. 1898 C. civ. (cazul P. și P. contra Republicii

Cehe).

Totodată nici consecința insecurității

raporturilor juridice nu poate fi ignorată, în acest sens, reclamanții neputând

invoca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., atâta timp cât nu

au făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au

obținut o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut dreptul de

proprietate asupra bunului revendicat.

În consecință, tribunalul a reținut că

persoanele care au dobândit cu bună - credință bunul nu pot fi puse în situația

de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru

faptul de a fi confiscat respectivele bunuri (cauza R. împotriva României).

În raport de situația de fapt și de

drept menționată, tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate cererile

reconvențională și de chemare în garanție.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 220/ A din 23 martie 2010 a admis apelul declarat

de reclamanții F.M., B.C.Ș. și B.S. împotriva sentinței tribunalului, pe care a

desființat-o în parte. A admis acțiunea reclamanților. A obligat pe pârâtul D.I.

să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din

București, str. T., compus din construcție și teren de 74,97 mp, identificate

prin raportul de expertiză întocmit de expert P.G.V. A trimis spre rejudecare

la Tribunalul București cererile de chemare în garanție formulate de pârâtul D.I.,

Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice. A păstrat restul

dispozițiilor sentinței.

S-a constatat de către instanța de

apel că imobilul în discuție a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.

92/1950 pe numele M. (M.) D., dreptul de proprietate al acestuia fiind dovedit

cu înscrisurile depuse la dosar, curtea având în vedere și dispozițiile art. 24

din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție legală de proprietate în

favoarea persoanei care figurează în actul de preluare a imobilului de către

stat, prezumție care, în cauză, nu a fost răsturnată ci dimpotrivă confirmată

prin tranzacția încheiată în anul 1941. A fost înlăturată în acest context și

apărarea pârâtului în sensul că nu se poate constata identitatea de imobile

față de lipsa planurilor anexa la tranzacția încheiată în 1941. Curtea de apel

a constatat, totodată, că s-a dovedit calitatea reclamanților de succesori în

drepturi ai proprietarului.

În ceea ce privește nerespectarea

regulii unanimității, curtea a constatat că respectiva chestiune a fost

tranșată prin sentința primei instanțe, iar împotriva acestei soluții nu s-a

formulat apel de către nicio parte, astfel încât nu se mai impune a fi

analizată de instanța de apel, intrând în puterea de lucru judecat. S-a avut în

vedere și că apelul a fost declarat de reclamanți, astfel încât acestora nu li

se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac prin reanalizarea

unui aspect care ar acționa ca un fine de neprimire a cererii și care ar

împiedica analizarea fondului.

În ceea ce privește identitatea dintre

imobilul naționalizat și cel actual, curtea a constatat că lucrările de

consolidare, reparații și de amenajări nu reprezintă lucrări care să califice

construcția ca fiind una nouă în raport de cea existentă la momentul

naționalizării.

S-a reținut totodată că autoarea

reclamanților, F.C. a formulat notificarea din 19 iulie 2001, conform Legii nr.

10/2001 solicitând restituirea imobilului, notificare care nu a fost

soluționată până în prezent.

A constatat curtea că reclamanții au

un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, fiind

greșită reținerea instanței de fond în sens contrar, atâta timp cât s-a

apreciat în cadrul acestui proces că preluarea imobilului de către stat a fost

una abuzivă, fără titlu, aceasta echivalând cu recunoașterea în patrimoniul

reclamanților a unui bun, în sensul menționat.

În acest sens, s-a considerat ca fiind

relevantă soluția Curții Europene în cauza D. împotriva României, apreciindu-se

că reclamanții au confirmarea în justiție a unui „bun", constând în

hotărârea judecătorească pronunțată de prima instanță, prin care s-a constatat

că titlul statului nu era valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea

ordinii constituționale a vremii.

În continuare, instanța de apel a

trecut la analizarea aspectului în ce măsură privarea de proprietate a

reclamanților corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul

1, respectiv dacă această ingerință a statului este prevăzută de legea internă,

este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just

echilibru între cerințele protejării unui interes general și imperativul protejării

dreptului fundamental al individului, constatând că această analiză a fost

făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în

materia imobilelor preluate de stat (S. împotriva României, Hotărârea din 21

iulie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, P. împotriva

României, Hotărârea din 16 februarie 2006).

S-a reținut că s-a statuat de către

Curtea Europeană că vânzarea de către stat unor terți de bună - credință a

bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a

dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei

despăgubiri reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul

1 la Convenție.

În acest context, Curtea Europeană a

reținut și împrejurarea că legislația internă nu permite un remediu efectiv și

eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de

durată pe care reclamanții ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al

Legii nr. 247/2005.

Totodată, curtea de apel a invocat

practica instanței europene referitoare la Fondul Proprietatea, concluzionând

că reclamanții sunt practic în imposibilitatea de a-și recupera bunul.

Așadar, instanța de apel a constatat

că reclamanții au un „bun" în sensul Convenției, că există o ingerință la

respectarea dreptului lor, care a rupt echilibrul just, iar repararea acestui

dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor interne, motiv pentru

care restituirea în natură a imobilului este unica măsură reparatorie pentru

privarea de proprietate suferită.

S-a reținut că pârâtul D.I. nu poate

invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de

vânzare - cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamanți, are la

dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, respectiv calea dreptului

comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului, această cale fiind

expres prevăzută și în Legea nr. 1/2009.

Astfel, în ceea ce privește Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care condiționează

prioritatea Convenției Europene în raport cu legea internă astfel încât să nu

se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice, curtea de apel a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr.

1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de

proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are

posibilitatea despre care s-a făcut mențiune.

Astfel, s-a constatat fondat apelul

reclamanților și având în vedere că prima instanță nu a intrat în cercetarea pe

fond a cererilor de chemare în garanție, care au fost respinse exclusiv ca

efect al respingerii cererii principale, s-a trimis cauza la tribunal pentru

rejudecarea acestora.

S-a reținut totodată că tribunalul a

respins cererea reconvențională, dar din analiza considerentelor sentinței

reiese că nu a cercetat această pretenție a pârâtului de a se constata în

favoarea sa a unui drept de superficie, însă pârâtul nu a declarat apel, motiv

pentru care curtea nu poate interveni asupra acestei soluții și nu poate

extinde în apel analiza asupra unei cauze juridice care nu este pusă în

discuție în cadrul singurului apel cu care a fost învestită.

În considerarea acestei soluții,

instanța de apel a avut în vedere și faptul că nu există un raport de

subsidiaritate între pretenția din cererea reconvențională și apărarea pe

cererea principală (cum există în cazul cererilor de chemare în garanție față

de cererea principală).

S-a reținut, cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, invocată prin întâmpinarea

depusă în apel, că aceasta nu a primit soluționarea tribunalului, astfel încât

urmează a fi avută în vedere și această apărare (formulată de altfel și în fața

instanței de fond), pentru asigurarea dublului grad de jurisdicție.

Împotriva acestei ultime decizi au

declarat recursuri pârâtul D.I. si chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin recursul declarat de pârât, s-a

solicitat admiterea acestuia și, în principal, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate

în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe.

Ca motiv de casare, a considerat că

pentru soluționarea corectă a pricinii, este necesară administrarea de probe

noi, respectiv expertiză tehnică specialitatea construcții și cercetare la fața

locului.

A arătat că imobilul restituit poate

constitui o mică parte din imobilul pe care îl posedă și că din expertiza

efectuată în cauză rezultă care era starea imobilului la momentul vânzării de

către stat nu și la momentul naționalizării.

Ca motive de modificare, a invocat

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanța a acordat mai mult decât

s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

A arătat totodată că niciuna dintre

instanțe nu a analizat fondul cererii principale, prin compararea titlurilor de

proprietate, curtea de apel nereținând că și pârâtul are un „bun" în

sensul Convenției.

O altă critică a vizat motivul

prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea

cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a precizat că s-a dat câștig

de cauză reclamanților, apreciindu-se că procedura de acordare a măsurilor

reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005 este

greoaie, incertă și de durată, fără a se avea în vedere și faptul că și

procedura pentru recuperarea prețului de piață al imobilului poate fi la fel de

greoaie, existând în același timp și o incertitudine legată de faptul că Legea

nr. 1/2009 prevede posibilitatea recuperării respectivului preț doar pentru

imobilele pentru care s-au admis cererile privind anularea contractelor de

vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

A invocat ca motiv de recurs și pe cel

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, în condițiile în care

contractul său de proprietate este deplin valabil, neexistând o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă de desființare a titlului său.

Prin urmare, a considerat că are un

„bun" în sensul Convenției, existând o ingerință a statului în dreptul la

respectarea proprietății sale și în plus, prin admiterea cererii reclamanților

se rupe echilibrul just.

Aplicând greșit legea, instanța nu a

făcut aplicarea principiului error communis facit jus, recurentul arătând că

este subdobânditor de bună-credință, cu titlu oneros și că a avut convingerea

fermă că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. A invocat în susținere o

serie de decizii ale instanței supreme.

Chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice, prin motivele de recurs, & criticat decizia sub

aspectul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

A considerat că instanța de fond a

motivat corect soluția atât din perspectiva practicii Curții Europene de

Justiție cât și a legislației interne în vigoare.

Astfel, reclamanții au în continuare

la dispoziție procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât

aceștia au și formulat o notificare în temeiul legii speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 este o lege

specială, derogatorie de la dreptul comun, potrivit principiului „generalia

generalibus derogant", ale cărei dispoziții sunt obligatorii de la

intrarea sa în vigoare.

În caz contrar, s-ar ajunge la

situația în care prevederile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel

încât să nu își producă efectele juridice, ori nu aceasta a fost rațiunea

adoptării legii.

A invocat în susținere decizia emisă

de Înalta Curte în recursul în interesul legii, potrivit căreia concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Recursurile sunt fondate.

Referitor la incidența Deciziei nr.

33/2008, se reține că prin cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanți au fost indicate, ca temei juridic, dispozițiile art. 480 și

următoarele C. civ., aceștia solicitând obligarea pârâtului să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit

că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia dată de instanța

supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în

raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași,

cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, înalta Curte a reținut că este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, înalta Curte a

observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți

să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabiUtate unui litiu

în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor

juridice.

Se reține așadar că instanța de apel

nu a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de înalta Curte prin

Decizia nr. 33/2008, limitându-se a constata că acestea condiționează

prioritatea Convenției Europene în raport cu legea internă, astfel încât să nu

se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Or, această problemă de drept tranșată

prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în

cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării

internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care

reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară

recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție

raportul dintre norma generală și cea specială.

În cauză, așa cum s-a arătat,

reclamanții au promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, prin care au solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că

titlul său de proprietate este mai caracterizat.

În ceea ce privește noțiunea de bun,

Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și

valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și

alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza S.T.

împotriva României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23

iunie 2009, etc).

În schimb, Curtea Europeană a statuat

că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și

P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra

Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H. împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).

Jurisprudența Curții Europene este

extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A.

și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a

constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru

restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente se

constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură,

astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță

(dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să

excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a

acțiunii în revendicare [electa una via non datur recursus aă alteram).

În plus, se constată că reclamanții au

ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor de succesori ai

fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr.

10/2001, formulând notificare.

În aceste condiții, avându-se în

vedere și principiul electa una via, este evident că reclamanții nu mai pot

solicita încă o dată valorificarea dreptului lor.

În același timp, se reține că în

cadrul acțiunii în revendicare, părțile au exhibat fiecare câte un titlu de

proprietate, respectiv reclamanții, de la care statul a preluat în mod abuziv

imobilul, în raport de care aceștia nu dețin însă o hotărâre judecătorească de

recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă" și

pârâtul, contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, care nu a fost anulat.

În lipsa unei hotărâri care să

constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, titlul pârâtului s-a consolidat, îndreptățindu-l pe acesta la

păstrarea posesiei asupra imobilului achiziționat în baza acestei legi și cu

bună - credință

Prin urmare, în ceea ce privește

preferabilitatea tidului pârâtului, se constată că acesta justifică un titlu de

proprietate, titiu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv

fostului proprietar și care a fost consolidat și prin faptul că nu a fost

anulat contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Totodată, se retine că faptul că legea

specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor

asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a

raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O.

În ceea ce privește celelalte motive

ale recursurilor, acestea nu vor mai fi analizate în contextul celor reținute

mai sus.

Pentru considerentele expuse, vor fi

admise recursurile și va fi modificată decizia atacată, în sensul că se va

respinge apelul reclamanților împotriva sentinței tribunalului ca nefondat.

Cât privește cererea formulată de

recurentul - pârât D.I., în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

aceasta este neîntemeiată, constatându-se că deși au fost solicitate

cheltuielile de judecată de către apărătorul părții, în dezbaterile ce au avut

loc la termenul din 13 aprilie 2011, în dovedirea acestora nu s-a depus niciun

înscris.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtul D.I. și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva

deciziei nr. 220/ A din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Modifică decizia în sensul că respinge

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 380 din 17 martie 2009 a

Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de

recurentul - pârât D.I. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 aprilie 2011.