ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1703/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1703/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții D.A. și D.N.

au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F., Primăria

Municipiului București, SC R.V. SA, P.E., F.L. și F.D.E., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se

dispună obligarea pârâților la plata prețului actualizat,

plătit de către reclamanți pentru apartamentul, situat în

București, precum și obligarea pârâților P.E., F.L. și F.D.E.

la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și

stabilirea unui drept de retenție până la achitarea sumelor

solicitate, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de

judecată din 29 iunie 2007, reclamanții au precizat valoarea

obiectului acțiunii, în sensul că au solicitat obligarea Statului

Român, prin M.F.P., la plata sumei de 200.000 euro, solicitând reprezentând valoarea

de piață a imobilului.

Prin sentința

civilă nr. 13565 din 5 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 1

București a admis excepția de necompetență materială

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, motivat de faptul că valoarea obiectului

acțiunii este 200.000 euro - valoarea de circulație a imobilului,

echivalentul în lei fiind de aproximativ 680.000 lei, împrejurare care

determină competența de soluționare în favoarea Tribunalului

București, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

La termenul din 18

februarie 2008, tribunalul a pus în discuția părților

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a SC R.V. SA

și a Primăriei Municipiului București, pentru primul capăt

de cerere și, respectiv a pârâților P.E.F., F.L. și F.D.E.,

pentru cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii.

Prin încheierea

interlocutorie de la 25 februarie 2008, au fost admise excepțiile lipsei

calității procesuale pasive, pentru considerentele arătate în

încheierea de ședință de la acea dată (fila 54).

La termenul de la 1

septembrie 2008, s-a luat act de transmiterea calității procesuale active

de la reclamantul D.N. către succesorii acestuia, fiind citați, în

calitate de reclamanți, D.D., D.C.A., D.M.A.

La 24 noiembrie 2008,

reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată,

solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, a lui I.D.,

actualul proprietar al apartamentului.

La 27 februarie 2009,

reclamanții și-au modificat din nou cererea de chemare în

judecată, indicând, în calitate de pârât, pe M.F.P., iar ca temei juridic,

dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Prin notele de

ședință depuse la 29 iulie 2008, Statul Român, prin M.F.P., a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La termenul din 13

aprilie 2009 a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., pentru considerentele

arătate în încheierea de ședință de la acea dată.

La același

termen de judecată, s-a luat act de modificarea cadrului procesual, prin

cererea modificatoare formulată de reclamanți, cererea urmând a fi

judecată în contradictoriu cu M.F.P.

La termenul din 22

iunie 2009, Tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului I.D., pentru considerentele arătate în

încheierea de dezbateri.

Prin sentința

civilă nr. 976 din 01 iulie 2009, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanții D.A., D.D.,

D.M.A. și D.C.A., în contradictoriu cu pârâții SC R.V. SA, Municipiul

București, P.E., F.L., F.D.E., I.D. și Statul Român, prin M.F.P. reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București,

ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate

pasivă, a admis cererea formulată în contradictoriu cu M.F.P. și

a obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamanților suma de

146.965 euro, echivalent în lei, la data plății, precum și suma

de 5802,4 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie

1996, reclamanții D.A. și D.N. au cumpărat de la Municipiul

București, prin SC R.V. SA, apartamentul situat în București, sector

1.

Prin sentința

civilă nr. 64 din 1 februarie 2002 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru stabilirea

valorii de circulație a imobilului, de care reclamanții au fost

evinși, în cauză, a fost administrată expertiza tehnică

judiciară în specialitatea construcții, prin raportul de

expertiză depus la dosar, concluzionându-se că valoarea de

circulație a imobilului este de 146.965 euro, echivalentul a 532.204 lei.

Tribunalul a

constatat că cererea a fost formulată de reclamanți la 27

aprilie 2007, iar, pe parcursul soluționării acesteia, Legea nr. 10/2001,

incidentă în cauză, a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

prin care s-a introdus art. 501, potrivit căruia „proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”, iar

„valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește

prin expertiză”.

În privința

aplicării legii civile în timp, tribunalul a apreciat că Legea nr. 1/2009

este aplicabilă prezentului litigiu, astfel încât vor fi avute în vedere

dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

1/2009.

Potrivit prevederilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea valorii de piață

a imobilului se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Tribunalul a

constatat că situația reclamanților este cea vizată de art.

501 din Legea nr. 10/2001, împotriva lor fiind admisă acțiunea în

revendicare formulată de foștii proprietari, astfel încât sunt

îndreptățiți la valoarea de piață a imobilului de care

au fost evinși și, având în vedere dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis cererea formulată în

contradictoriu cu M.F.P. și a obligat acest pârât să

plătească reclamanților suma de 146.965 euro, echivalent în lei

la data plății, reprezentând valoarea de piață a

apartamentului din București, sector 1.

În raport de

soluțiile pronunțate asupra excepțiilor lipsei

calității procesuale pasive a pârâților SC R.V. SA, Municipiul

București, P.E., F.L., F.D.E., I.D. și Statul Român, tribunalul a

respins cererile formulate în contradictoriu cu acești pârâți, ca

fiind formulate în contradictoriu cu persoane fără calitate

procesuală pasivă.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală

a pârâtului M.F.P., tribunalul a obligat acest pârât să plătească

reclamanților suma de 5802,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și

onorariu expert.

Prin Decizia nr. 216/

A din 23 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul

declarat de pârâtul M.F.P., a schimbat, în parte, sentința apelată,

în sensul că a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți

a sumei de 514.109 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului

în litigiu, cu excepția îmbunătățirilor, în cuantum de

18.095 lei, a respins cererea privind plata contravalorii

îmbunătățirilor formulată împotriva pârâtului M.F.P., ca

fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale

sentinței.

În motivarea

soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele

considerente:

Dispozițiile art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a

fondului extrabugetar, asigurat pentru punerea în aplicare a legii

menționate, fond ce se va alimenta, în principal, cu sumele obținute

din vânzarea către chiriași a apartamentelor care nu s-au restituit

în natura, reprezentând plați integrale, avansuri, rate și dobânzi,

după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

Rezultă astfel

că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit

de cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea

documentația și actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P., Legea nr.

10/2001 prevăzând, în mod expres, obligația de plată a

prețului reactualizat în sarcina M.F.P.

Art. 501 alin. (1),

introdus prin Legea nr. 1/2009, are următorul cuprins: „proprietarii ale

căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare;

valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

În cauză,

reclamanții D.A. si D.N. au fost evinsi, prin efectul admiterii

acțiunii in revendicare exercitate de foștii proprietari, conform Deciziei

civile nr. 116 din 22 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civila, astfel încât, aceștia,

dispunând de un ”bun actual”, in sensul Primului Protocol adițional la C.E.D.O.,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, având ca

obiect imobilul situat în București, au dreptul la restituirea valorii de

circulație a acestui imobil.

În ce privește

motivul de apel, prin care s-a reiterat de către pârâtul M.F.P.,

excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic

dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru

evicțiune reglementată de dispozițiile codului civil, Curtea l-a

apreciat ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 12/1995

si Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009,

se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând prețul

reactualizat sau a valorii de circulație se face de către M.F.P., din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. este

determinată ope legis, aceste norme speciale derogând de la normele

generale ale C. civ., care reglementează obligația vânzătorului

de garanție contra evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.) sau

principiul restabilirii situației anterioare, ca efect al nulității

actului juridic civil.

Acest

raționament presupune constatarea legitimării procesuale pasive a M.F.P.

în cauză acesta fiind titularul obligației, în raportul juridic dedus

judecații, în ceea ce privește cererea de obligare la plata valorii

de circulație a imobilului.

În ceea ce

privește critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată,

Curtea a apreciat că, reglementându-se legitimarea procesuală

pasivă a M.F.P., în raportul juridic având ca obiect restituirea

prețului încasat în baza contractelor de vânzare – cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, și stabilindu-se, în cauză,

obligația de a restitui prețul actualizat al imobilului în litigiu,

prin raportare la valoarea de circulație a acestui imobil, în sarcina

pârâtului M.F.P., se impune obligarea acestuia și la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate de prezentul proces.

Asupra

îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în

litigiu, Curtea a considerat că sunt pe deplin aplicabile

dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriașii au dreptul la

despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor prin

îmbunătățiri necesare și utile, indiferent dacă imobilul

a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația

despăgubirii revenind, insă, persoanelor îndreptățite,

astfel cum au fost acestea definite în art. 3 din Legea nr. 10/2001, si,

împotriva acestora, chiriașii cumpărători, cărora li s-au

desființat contractele, cu efect retroactiv sau care au fost evinși,

trebuie să se îndrepte pentru a-și realiza creanța.

În raport de aceste

dispoziții legale, Curtea a apreciat că instanța de fond a

pronunțat o soluție nelegală atunci când a obligat M.F.P. și

la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului in

litigiu, cuantificate la suma de 18.095 lei, conform raportului de

expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză.

S-a apreciat că

nu se poate admite ca, pentru stabilirea prețului, prin raportare la valoarea

de circulație a imobilului, să se rețină aplicabilitatea

legii noi, iar pentru stabilirea legitimării procesuale pasive, în

raportul juridic privind plata contravalorii îmbunătățirilor,

să se ignore dispozițiile acestei legi, care stabilesc în mod expres

că obligația despăgubirii revine persoanelor

îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Față de

aceste argumente și constatând că nu există identitate între

persoana acestui pârât și persoana ce a fost obligată în raportul

dedus judecății, sub acest aspect, curtea de apel a respins cererea

privind plata contravalorii îmbunătățirilor în cuantum de 18.095

lei, formulată împotriva pârâtului M.F.P., ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.F.P., reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reluând criticile formulate prin cererea de apel,

recurentul arată că înțelege să reitereze excepția

lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., având în vedere că,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita

și nici dăuna unui terț.

Or, M.F.P., nefiind

parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria

Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, este terț

față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., reținute

și de instanța de fond în considerentele hotărârii, apelantul a

solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a

Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, pentru

evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț,

întrucât aceste dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin

nici o dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe

deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu.

Nici

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să

determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să acorde

calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze

răspunderea contractuală, pentru evicțiune totală a

vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București.

Recurentul a mai

susținut că, în acest moment, nu există o sentință

definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat

de către reclamanți cu Primăria Municipiului București,

prin mandatar SC R.V. SA, astfel încât nu se poate justifica calitatea

procesuală pasivă a M.F.P.

În subsidiar, în

măsura în care se va respinge această excepție, pe fondul

cauzei, recurentul a solicitat admiterea recursului și respingerea cererii

de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu M.F.P., ca neîntemeiată,

având în vedere că, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 501

din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de

piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două

condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua

condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

În speță,

condiția referitoare la desființarea contractului de

vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, având în vedere că

reclamanții nu au făcut dovada că acest contract de

vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996 ar fi fost desființat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Astfel, recurentul

apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin

urmare, M.F.P. nu poate fi obligat la restituirea prețului, actualizat la

valoarea de piață, achitat de către reclamanți, în baza

contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru aceste motive,

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.,

cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală,

iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în garanție ca

neîntemeiată.

Ultima critică

vizează obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 5802.4 lei. În susținerea acesteia, arată că

această dispoziție a instanței de fond, menținută de

instanța de apel, este nelegală întrucât, chiar dacă va fi

obligat la plata prețului actualizat, culpa procesuală aparține

Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, parte în

contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, M.F.P. nedând

dovadă de rea-credință sau neglijență si nefiind

vinovat de declanșarea litigiului.

Mai mult, dacă

se va trece peste acest argument, recurentul consideră ca este necesar

să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind

răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca

Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau SC R.V. SA, a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Așa fiind,

neexistând culpă procesuală, recurentul consideră că

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este inadmisibilă.

Examinând legalitatea

deciziei recurate în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru

următoarele considerente:

Recursul aduce în

dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a

pârâtului M.F.P., motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337

și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se

angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este

Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea

de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este

nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun

referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este

reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare -

cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către M.F.P.”.

Este tocmai temeiul

juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de

apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea

specială.

Așa fiind, se

constată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., acesta fiind

titularul obligației în raportul juridic dedus judecații, în ce

privește cererea de obligare la plata prețului de piață al

imobilului.

Susținerea

recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 501 C. proc. civ. este de asemeni

nefondată, pentru următoarele argumente:

Din interpretarea

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul

actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine

persoanelor interesate și această distincție

funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul

unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea

contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu rea-credintă, ca o

consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea

acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de

proprietate.

Art. 501 din Legea nr.

10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii ale

căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare;

valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Astfel, ipotezele

avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt

diferite de cele cuprinse în art. 501 și se exclud reciproc pentru

că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat

în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 501 dimpotrivă, se

referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în

situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. 21, potrivit

cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare cumpărare au

fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca

urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile”.

Așa fiind, este

evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin „desființare” nu

se înțelege doar situația când contractul de vânzare cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a

admiterii unei acțiuni în revendicare.

Față de

împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut

că, în speță, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia că,

menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor

acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au

format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în

considerarea Legii nr. 112/1995.

Întrucât prin

sentința civilă nr. 64 din 1 februarie 2002 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea în

revendicare prin comparare de titluri formulată de foștii proprietari

împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 -

reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios,

contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate

al reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au

pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate

asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor

proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului.

Așa fiind, Înalta

Curte apreciază că reclamanții se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv

cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii

proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Nefondată este

și critica vizând obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de

judecată către reclamanți, față de dispozițiile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în

pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată.

Dispoziția

legală menționată prevede o singură condiție pentru

obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor

avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării

procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții,

adică să fi pierdut procesul.

Nu poate fi

primită susținerea recurentului potrivit căreia culpa

procesuală și deci, obligația de a plăti cheltuielile de

judecată, aparține Primăriei Municipiului București, prin

mandatar SC R.V. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 07

noiembrie 1996 întrucât, din moment ce tribunalul a admis acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și l-a obligat pe

acesta să plătească reclamanților valoarea de

piață a apartamentului, acesta a căzut în pretenții,

devenind perfect aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Menținând

soluția dată de tribunal în ce privește obligarea pârâtului M.F.P.

la plata către reclamanți a valorii de circulație a

apartamentului, în mod legal curtea de apel a menținut și obligarea

acestuia la plata cheltuielilor de judecată, tot cu aplicarea corectă

a art. 274 C. proc. civ.

În consecință,

în mod corect instanțele de fond au statuat că pârâtul M.F.P. datorează

reclamanților, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de

judecată avansate în proces.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 216/

A din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 februarie 2011.