ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1703/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții D.A. și D.N. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F., Primăria Municipiului București, SC R.V. SA, P.E., F.L. și F.D.E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata prețului actualizat, plătit de către reclamanți pentru apartamentul, situat în București, precum și obligarea pârâților P.E., F.L. și F.D.E. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și stabilirea unui drept de retenție până la achitarea sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată. La termenul de judecată din 29 iunie 2007, reclamanții au precizat valoarea obiectului acțiunii, în sensul că au solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei de 200.000 euro, solicitând reprezentând valoarea de piață a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 13565 din 5 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, motivat de faptul că valoarea obiectului acțiunii este 200.000 euro - valoarea de circulație a imobilului, echivalentul în lei fiind de aproximativ 680.000 lei, împrejurare care determină competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. La termenul din 18 februarie 2008, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile lipsei calității procesuale pasive a SC R.V.

SA și a Primăriei Municipiului București, pentru primul capăt de cerere și, respectiv a pârâților P.E.F., F.L. și F.D.E., pentru cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii. Prin încheierea interlocutorie de la 25 februarie 2008, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive, pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de la acea dată (fila 54). La termenul de la 1 septembrie 2008, s-a luat act de transmiterea calității procesuale active de la reclamantul D.N. către succesorii acestuia, fiind citați, în calitate de reclamanți, D.D., D.C.A., D.M.A. La 24 noiembrie 2008, reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, a lui I.D., actualul proprietar al apartamentului.

La 27 februarie 2009, reclamanții și-au modificat din nou cererea de chemare în judecată, indicând, în calitate de pârât, pe M.F.P., iar ca temei juridic, dispozițiile Legii nr. 1/2009. Prin notele de ședință depuse la 29 iulie 2008, Statul Român, prin M.F.P., a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. La termenul din 13 aprilie 2009 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de la acea dată. La același termen de judecată, s-a luat act de modificarea cadrului procesual, prin cererea modificatoare formulată de reclamanți, cererea urmând a fi judecată în contradictoriu cu M.F.P.

La termenul din 22 iunie 2009, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.D., pentru considerentele arătate în încheierea de dezbateri. Prin sentința civilă nr. 976 din 01 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanții D.A., D.D., D.M.A. și D.C.A., în contradictoriu cu pârâții SC R.V. SA, Municipiul București, P.E., F.L., F.D.E., I.D. și Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate pasivă, a admis cererea formulată în contradictoriu cu M.F.P. și a obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamanților suma de 146.965 euro, echivalent în lei, la data plății, precum și suma de 5802,4 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, reclamanții D.A. și D.N. au cumpărat de la Municipiul București, prin SC R.V. SA, apartamentul situat în București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 64 din 1 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului, de care reclamanții au fost evinși, în cauză, a fost administrată expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții, prin raportul de expertiză depus la dosar, concluzionându-se că valoarea de circulație a imobilului este de 146.965 euro, echivalentul a 532.204 lei.

Tribunalul a constatat că cererea a fost formulată de reclamanți la 27 aprilie 2007, iar, pe parcursul soluționării acesteia, Legea nr. 10/2001, incidentă în cauză, a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care s-a introdus art. 501, potrivit căruia „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”, iar „valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”. În privința aplicării legii civile în timp, tribunalul a apreciat că Legea nr. 1/2009 este aplicabilă prezentului litigiu, astfel încât vor fi avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea valorii de piață a imobilului se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Tribunalul a constatat că situația reclamanților este cea vizată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, împotriva lor fiind admisă acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari, astfel încât sunt îndreptățiți la valoarea de piață a imobilului de care au fost evinși și, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis cererea formulată în contradictoriu cu M.F.P. și a obligat acest pârât să plătească reclamanților suma de 146.965 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de piață a apartamentului din București, sector 1. În raport de soluțiile pronunțate asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC R.V.

SA, Municipiul București, P.E., F.L., F.D.E., I.D. și Statul Român, tribunalul a respins cererile formulate în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtului M.F.P., tribunalul a obligat acest pârât să plătească reclamanților suma de 5802,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu expert. Prin Decizia nr. 216/ A din 23 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul M.F.P., a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul M.F.P.

la plata către reclamanți a sumei de 514.109 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, cu excepția îmbunătățirilor, în cuantum de 18.095 lei, a respins cererea privind plata contravalorii îmbunătățirilor formulată împotriva pârâtului M.F.P., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar, asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate, fond ce se va alimenta, în principal, cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a apartamentelor care nu s-au restituit în natura, reprezentând plați integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

Rezultă astfel că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P., Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, obligația de plată a prețului reactualizat în sarcina M.F.P. Art. 501 alin. (1), introdus prin Legea nr. 1/2009, are următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

În cauză, reclamanții D.A. si D.N. au fost evinsi, prin efectul admiterii acțiunii in revendicare exercitate de foștii proprietari, conform Deciziei civile nr. 116 din 22 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, astfel încât, aceștia, dispunând de un ”bun actual”, in sensul Primului Protocol adițional la C.E.D.O., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, având ca obiect imobilul situat în București, au dreptul la restituirea valorii de circulație a acestui imobil.

În ce privește motivul de apel, prin care s-a reiterat de către pârâtul M.F.P., excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune reglementată de dispozițiile codului civil, Curtea l-a apreciat ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 12/1995 si Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat sau a valorii de circulație se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P.

este determinată ope legis, aceste norme speciale derogând de la normele generale ale C. civ., care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare, ca efect al nulității actului juridic civil. Acest raționament presupune constatarea legitimării procesuale pasive a M.F.P. în cauză acesta fiind titularul obligației, în raportul juridic dedus judecații, în ceea ce privește cererea de obligare la plata valorii de circulație a imobilului.

În ceea ce privește critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea a apreciat că, reglementându-se legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., în raportul juridic având ca obiect restituirea prețului încasat în baza contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, și stabilindu-se, în cauză, obligația de a restitui prețul actualizat al imobilului în litigiu, prin raportare la valoarea de circulație a acestui imobil, în sarcina pârâtului M.F.P., se impune obligarea acestuia și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Asupra îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu, Curtea a considerat că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătățiri necesare și utile, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii revenind, insă, persoanelor îndreptățite, astfel cum au fost acestea definite în art. 3 din Legea nr. 10/2001, si, împotriva acestora, chiriașii cumpărători, cărora li s-au desființat contractele, cu efect retroactiv sau care au fost evinși, trebuie să se îndrepte pentru a-și realiza creanța.

În raport de aceste dispoziții legale, Curtea a apreciat că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală atunci când a obligat M.F.P. și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului in litigiu, cuantificate la suma de 18.095 lei, conform raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză. S-a apreciat că nu se poate admite ca, pentru stabilirea prețului, prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, să se rețină aplicabilitatea legii noi, iar pentru stabilirea legitimării procesuale pasive, în raportul juridic privind plata contravalorii îmbunătățirilor, să se ignore dispozițiile acestei legi, care stabilesc în mod expres că obligația despăgubirii revine persoanelor îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste argumente și constatând că nu există identitate între persoana acestui pârât și persoana ce a fost obligată în raportul dedus judecății, sub acest aspect, curtea de apel a respins cererea privind plata contravalorii îmbunătățirilor în cuantum de 18.095 lei, formulată împotriva pârâtului M.F.P., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reluând criticile formulate prin cererea de apel, recurentul arată că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., având în vedere că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., reținute și de instanța de fond în considerentele hotărârii, apelantul a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC R.V.

SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, întrucât aceste dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală, pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București.

Recurentul a mai susținut că, în acest moment, nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a M.F.P.

În subsidiar, în măsura în care se va respinge această excepție, pe fondul cauzei, recurentul a solicitat admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu M.F.P., ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, condiția referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada că acest contract de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996 ar fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Astfel, recurentul apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin urmare, M.F.P. nu poate fi obligat la restituirea prețului, actualizat la valoarea de piață, achitat de către reclamanți, în baza contractului de vânzare-cumpărare. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată. Ultima critică vizează obligarea pârâtului M.F.P.

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5802.4 lei. În susținerea acesteia, arată că această dispoziție a instanței de fond, menținută de instanța de apel, este nelegală întrucât, chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, culpa procesuală aparține Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, M.F.P. nedând dovadă de rea-credință sau neglijență si nefiind vinovat de declanșarea litigiului. Mai mult, dacă se va trece peste acest argument, recurentul consideră ca este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau SC R.V.

SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții în temeiul Legii nr. 112/1995. Așa fiind, neexistând culpă procesuală, recurentul consideră că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este inadmisibilă. Examinând legalitatea deciziei recurate în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Recursul aduce în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială. Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P.”. Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială. Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecații, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Susținerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente: Din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu rea-credintă, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”. Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. 21, potrivit cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”. Așa fiind, este evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin „desființare” nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Față de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.

Întrucât prin sentința civilă nr. 64 din 1 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Nefondată este și critica vizând obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia culpa procesuală și deci, obligația de a plăti cheltuielile de judecată, aparține Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 întrucât, din moment ce tribunalul a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și l-a obligat pe acesta să plătească reclamanților valoarea de piață a apartamentului, acesta a căzut în pretenții, devenind perfect aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Menținând soluția dată de tribunal în ce privește obligarea pârâtului M.F.P. la plata către reclamanți a valorii de circulație a apartamentului, în mod legal curtea de apel a menținut și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, tot cu aplicarea corectă a art. 274 C. proc.

civ. În consecință, în mod corect instanțele de fond au statuat că pârâtul M.F.P. datorează reclamanților, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 216/ A din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2011.