ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4579/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 8 iulie 2008 sub nr. 26684/3/2008, reclamanții L.N., I.A.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București - prin PRIMARUL GENERAL, STATUL ROMAN, prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, SC F. SA, obligarea în solidar a pârâților la plata contravalorii de circulație, de la momentul pronunțării hotărârii în cauză, a apartamentului nr. 2 situat in București, sector 2, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. J85 din 30 septembrie 1996 și a cărui nulitate a fost, în mod irevocabil, constatată prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, în dosarul nr. 10545/300/2006; obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor pentru cheltuielile privind îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii efectuate de reclamanți cu privire la imobil și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că nu a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat, răspunderea pentru evicțiune revenind în totalitate pârâtei Primăria Municipiului București. Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La data de 3 martie 2009 reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare prin care au înțeles să majoreze pretențiile la suma de 806.901 lei, echivalentul în lei al sumei de 205.292 Euro, reprezentând contravaloarea prețului de circulație pentru imobil, conform expertizei efectuate în cauză.

Prin sentința civilă nr. 547 din 13 aprilie 2009, Tribunalul București, s ecția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC F. SA și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că în raportul juridic dedus judecății născut din contractul de vânzare-cumpărare, raport în care s-ar regăsi obligația de garanție pentru evicțiune și dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit, calitatea de creditor și, deci, de reclamant, nu poate aparține decât reclamanților din prezenta cauză iar cea de debitor, Primăriei Municipiului București.

Tribunalul a apreciat că între normele ce reglementează evicțiunea și cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind fondul extrabugetar, precum și dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport de la general la special, care să fi impus interpretarea specialia generalibus derogant , întrucât cele două norme [art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] nu reglementează obligația de garanție împotriva evicțiunii, sau măcar calitatea de debitor al unei astfel de obligații. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul extrabugetar alimentat printre altele din prețul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001 stabilește că restituirea prețului actualizat pentru contractele declarate nule se va face de Ministerul Finanțelor Publice din acest fond extrabugetar.

Din formularea utilizată de legiuitor "restituirea prețului actualizat plătit ... se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul Legii nr. 112/1995" nu are semnificația unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun prin care este schimbat debitorul obligației de garanție. Dimpotrivă, este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care prețurile plătite vor fi restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor, era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată din acest fond. Un argument în plus al acestui raționament este și faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă decât plata prețului actualizat (cerere neformulată în prezenta cauză) pentru contractele declarate nule și nicidecum întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 1341 C. civ.

și care cuprinde în afara prețului, fructele întoarse proprietarului, spezele instanței, daune-interese și spezele contractului de vânzare-cumpărare. Instanța de fond a mai reținut, pe de o parte, că Statul român este o persoană juridică distinctă, care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pe de altă parte, că Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea o persoană juridică distinctă, care poate acționa în nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al Statului Român,iar din perspectiva dispozițiilor legale ce interesează în cauza de față, este de menționat că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al statului român.

Pentru toate aceste argumente, tribunalul a apreciat că într-o cerere de chemare în judecată, întemeiată pe garanția contra evicțiunii, calitate procesuală pasivă au numai vânzătorul și succesorii universali sau cu titlu universal ai acestuia, în cauza de fată calitatea de vânzător având-o numai Primăria Municipiului București. Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA, tribunalul a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta a avut calitatea de mandatar cu reprezentare, această calitate fiind adusă la cunoștința cumpărătorilor la momentul încheierii contractului, astfel încât între mandatar și terțul cocontractant (cumpărătorii) nu se creează nici un raport juridic, neexistând astfel între aceștia relația debitor-creditor.

Pe fondul cererii, tribunalul a reținut că obligația de garanție pentru evicțiune astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art. 1337 si urm. C. civ. reprezintă un efect al contractului de vânzare - cumpărare, concretizat în obligația pe care vânzătorul și-o asumă față de cumpărător de a asigura liniștita folosință a bunului cumpărat, cu toatele cele trei etape pe care le cunoaște și anume, de a se abține de la orice fapt personal care ar putea aduce atingere acestei folosințe, de a-l proteja pe cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terți (prin eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) și în ultimă instanță, obligația de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art. 1341 din același cod, atunci când acesta este evins de un terț, prin pierderea dreptului de proprietate, al unui dezmebrământ al acestuia sau doar prin limitarea exercitării acestui drept.

Obligația de garanție pentru evicțiune reprezintă un efect al contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce presupune ab initio , un contract valabil încheiat, căci după cum este bine știut, quod nullum est, nullum producit efectum , or în speță tocmai această primă condiție nu este îndeplinită deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost declarat nul, astfel încât, neexistând raportul juridic pe care reclamanții își întemeiază pretenția, analiza condițiilor ce trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii vânzătorului este imposibilă, pentru că prin ipoteză, evicțiunea nu există și deci, nu pot fi analizate condițiile ei.

Prima instanță a făcut trimitere la noua reglementare cuprinsă în dispozițiile Legii nr. 10/2001, introdusă prin Legea nr. 1/2009, cu referire la dreptul la despăgubiri al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv, la faptul că sub aspectul despăgubirilor cuvenite, legiuitorul distinge între situația cumpărătorilor ce au încheiat contracte cu respectare dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (art. 50 ind.

1) și situația celor care au încheiat contracte cu eludarea dispozițiilor acestei legi și care au fost declarate nule [art. 50 alin. (2)], reținând că prima situație reprezintă un caz tipic de evicțiune ( contract valabil încheiat, acțiune în revendicare admisă), cumpărătorul este îndreptățit să obțină prețul de piață al imobilului, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 1341 C. civ., iar în cea de-a doua situație, unde nu există un caz de repunere în situație anterioară potrivit regulilor ce guvernează efectele nulității actelor juridice civile, cel care a avut calitatea de cumpărător are dreptul la prețul plătit actualizat cu indicele de inflație, în deplină concordanță, de data aceasta cu actele ce guvernează teoria nulității actului juridic civil.

Tribunalul a precizat că în cauza Raicu, invocată de către reclamanți, situația părților a fost cu totul diferită, respectiv printr-o hotărâre irevocabilă, cererea de declarare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare a fost respinsă, însă ulterior, prin promovarea și admiterea unui recurs în anulare, azi abrogat, hotărârea a fost reformată, hotărându-se declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Aspectul esențial care a condus la condamnarea statului român, reținându-se încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, a fost reprezentat de împrejurarea că s-a apreciat că reclamanta deținea "un bun" în sensul convenției, reprezentat de o hotărârea definitivă și irevocabilă prin care se menținuse ca valabil contractul de vânzare-cumpărare, "bun" care intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la convenție.

Prin reformarea acestei hotărâri s-a apreciat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1, ceea ce a condus la necesitatea despăgubirii reclamantei din acea cauză. In cauza de față, situația este cu totul diferită, respectiv titlul reclamanților a fost desființat retroactiv printr-o hotărâre de declarare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, reținându-se eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ei nefiind titularii unui "bun" în sensul convenției, care să genereze protecția dreptului prin prisma art. 1 din Protocolul 1 adițional la convenție. In aceste condiții, în măsura în care vor fi întrunite și restul condițiilor cerute de lege, reclamanții se încadrează în ipoteza vizată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul L.N. , arătând că din interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995, act normativ ce a reglementat raportul juridic stabilit între apelanți și Primăria Municipiului București la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, prin raportare la dispozițiile art. 48 alin. (1) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice), iar practica judecătorească în materie este unanimă în a reține calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de litigii.

In ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a SC F. SA, reclamantul a arătat că obligația de garanție contra evicțiunii devine comună și mandatarului ce a încheiat actul, dând dovadă de culpă, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 1540 C. civ., în materia mandatului remunerat (cum este și cazul de față), culpa se apreciază mai riguros, după criteriul omului diligent și prudent, deci culpa levis in abstracte », adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale, inclusiv prezumția de culpă. In lumina celor de mai sus, singura concluzie ce se impune este în sensul că, înstrăinând un bun despre care F., în calitate de mandatar - prin personalul său de specialitate - putea și trebuia să cunoască că imobilul nu este deținut în mod valabil de vânzător.

In aceste condiții mandatarul s-a expus riscului evicțiunii, alături și în solidar cu vânzătorul. Pe fondul acțiunii, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile pentru a opera obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune. In cauza de față, condiția privind existența unei tulburări de drept este îndeplinită întrucât prin decizia civilă nr. 8611 din 19 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10545/300/2006, instanța a respins recursul formulat de reclamanți și, pe cale de consecință, s-a admis în mod irevocabil acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Și această condiție privind anterioritatea cauzei evicțiunii este îndeplinită în cauză, Primăria Municipiului București, prin mandatar F., cunoscând în mod cert faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul nu se afla în patrimoniul său.

Astfel, deși SC F., avea cunoștință despre existența notificărilor depuse de B.A.C. și B.C., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, totuși a certificat apelanților faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru imobil nu exista nici o cerere de revendicare. Așadar, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, apelanții au fost de totală bună-credință și au întreprins toate demersurile necesare în vederea cunoașterii situații juridice a bunului obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult, apelanții au avut calitatea de chiriași ai imobilului, achitând contravaloarea folosinței acestuia tot Primăriei Municipiului București, fiind convinși de calitatea de proprietar a acesteia, iar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu și-au asumat nici un risc în privința pierderii iremediabile a dreptului de proprietate asupra imobilului, având convingerea fermă și nezdruncinată că au contractat cu adevăratul proprietar. In ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că dispozițiile art. 1345 C. civ.

prevăd că "vânzătorul este dator să întoarcă cumpărătorului, el însuși sau prin evingător, toate spezele necesare, utile și de întreținere ale aceluia", iar prevederile art. 1346 din același cod că "dacă vânzătorul a vândut cu rea-credință fondul altuia, el va fi dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, și cele de simplă plăcere". Reclamanții au demonstrat reaua-credință a vânzătorului, acest fapt fiind reținut și de instanță în repetate rânduri, în motivarea sentințelor sale, situație față de care în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 1341 si art. 1344 - 1346 C. civ., respectiv, acordarea către apelanți a valorii de circulație a imobilului - ce include prețul actualizat și sporul de valoare dobândit de bun între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și momentul actual, precum și a cheltuielilor necesare, utile și voluptorii.

In același sens este și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 19 octombrie 2006, pronunțată în cauza 28104103, Raicu contra României, potrivit căreia: "Curtea estimează, în condițiile speței, că restituirea apartamentului litigios reclamantei, al cărei drept de proprietate a fost confirmat prin decizia definitivă din 12 martie 2001 de Curtea de Apel București, ar plasa persoana interesată într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost contestate.

In loc ca Statul pârât să restituie apartamentul într-un termen de trei luni începând cu ziua în care decizia prezentă devine definitivă, Curtea decide că el va trebui să acorde solicitantei, ca despăgubiri, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului". La data de 13 aprilie 2010, după repunerea cauzei pe rol, instanța de apel a pus în discuția părților, din oficiu, excepția autorității de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2, privind primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 258/A din 13 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul reclamanților, a desființat în parte sentința apelată și a admis excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 9647/2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București privind capătul 1 de cerere, având ca obiect plata contravalorii de circulație, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General, pe care, în consecință, 1-a respins; a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a trimis cauza spre rejudecarea primelor două capete de cerere în contradictoriu cu această parte; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv cele prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC F. SA.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost soluționată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.C., precum și cererea de chemare în garanție formulată de către numiții L.N. și I.A. împotriva Primăriei Municipiului București. Această cerere, a avut ca obiect restituirea prețului reactualizat la data restituirii efective, restituirea spezelor contractului și diferența de valoare dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț reactualizat, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1337 - 1341, art. 1344, art. 1350, art. 1351 C. civ.

Aceste sume au fost solicitate pentru apartamentul nr. 2 situat la etajul 2, al imobilului din București, sector 2, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 185 din 30 septembrie 1996 și a cărui nulitate absolută s-a constatat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a mai constatat că Judecătoria Sectorului 2 București a respins capătul cererii de chemare în garanție având ca obiect restituirea prețului actualizat ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, reținând că, prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit ex lege un raport juridic substanțial dar și procesual, între fostul cumpărător și Ministerul Finanțelor Publice, plata prețului actualizat fiind suportată exclusiv de către acesta, ca reprezentant al statului în litigiile patrimoniale, cu excluderea participării la plata acestor despăgubiri a vânzătorului Primăria Municipiului București. Aceeași instanță a respins și capătul din cererea de chemare în garanție, având ca obiect plata diferenței de valoare, formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, ca inadmisibil.

Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, reclamanții L.N. și I.A. au cerut contravaloarea de circulație a aceluiași apartament, precum și îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii, temeiul juridic invocat fiind dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. In ceea ce privește identitatea de părți, instanța de apel a constatat că aceasta este întrunită, ambele cereri fiind formulate de către apelanții reclamanți L.N. și I.A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și a reținut că soluționarea primei cereri, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, nu poate deschide apelanților reclamanți calea unei noi acțiuni în contradictoriu cu aceeași pârâtă, având ca obiect aceleași pretenții, întrucât nu poate fi lipsită de efectele lucrului judecat hotărârea anterioară, prin care s-a soluționat calitatea procesuală pasivă într-un astfel de raport juridic.

Cu privire la celelalte două elemente necesare pentru a exista autoritate de lucru judecat, instanța de apel a reținut că reclamanții nu pretind nici o altă cauză juridică a dreptului lor, având în vedere că atât în primul litigiu cât și în acțiunea de față ei au invocat dispozițiile din codul civil care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, iar valoarea de circulație solicitată în prezenta cauză pentru bunul de care reclamanții au fost evinși, conține atât prețul actualizat al vânzării cât și excedentele valorii în timpul evicțiunii (art. 1344 C. civ.), respectiv diferența dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț actualizat.

Or, ambele componente ale pretențiilor apelanților reclamanți au fost solicitate și în cadrul primului litigiu, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, sub acest capăt de cerere regăsindu-se identitatea de obiect și cauză, necesare pentru a fi incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. In ceea ce privește calitatea procesuală pasivă pentru aceste pretenții, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 50 (fost art. 51) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184 din 12 decembrie 2002), republicată în urma modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 (în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată), reglementează modalitatea de restituire a prețului plătit în baza unor astfel de contracte și fondul din care se face această plată, acesta fiind „fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare". Deși legiuitorul prevede în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că restituirea prețului actualizat se face către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, aceste dispoziții sunt deopotrivă aplicabile și chiriașilor evinși prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în acțiunile în revendicare promovate de foștii proprietari.

Modalitatea în care aceștia au fost evinși nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de angajare a răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului din aceste contracte, relevanță în stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul căreia au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare - Legea nr. 112/1995 - și fondul comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preț. Prin urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special față de normele de drept comun, din aceste dispoziții legale rezultând că Ministerul Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui prețul plătit de către apelanții reclamanți, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și desființat prin decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București.

Această normă are caracter special și derogator de la dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 1337 C. civ., antrenând astfel direct răspunderea Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului pentru restituire prețului din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

In același sens sunt și modificările și completările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legea nr. 1/2009, care introduce la art. 50 un nou alineat, alin. (2) 1 , cu următorul cuprins: „cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru". In același sens, art. 50 alin. (3) s-au modificat cu următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, instanța de apel a apreciat că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M.Of.

nr. 63 din 03 februarie 2009, Ministerul Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui atât prețul plătit de către recurenții reclamanți, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cât și valoarea de circulație a imobilului. Totodată, reținerea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se impune și în raport de dispoziția legală susmenționată cât și în raport de dispozițiile art. 3 pct. 56 din H.G.

nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției naționale de Administrație Fiscală, potrivit cărora, printre atribuțiile reținute în sarcina Ministerului Finanțelor Publice se include și aceea de a reprezenta statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată și având în vedere dispozițiile legale sus menționate, instanța de apel a apreciat că în cauză s-a reținut în mod greșit lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român. Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă inclusiv pentru comisionul de 1% inclus în prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât acesta a reprezentat o componentă a prețului plătit de cumpărătoare, obligația de restituire integrală a acestuia revenind, potrivit dispozițiilor legale arătate, Ministerului Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, răspunderea mandatarului SC F. SA, care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în numele Primăriei Municipiului București, nu poate fi antrenată în caz de evicțiune, această răspundere aparținând doar vânzătorului, transferată, în cazul imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, prin normele speciale ale Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1 /2009. Având în vedere că instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, în rejudecare urmează a stabili, în contradictoriu cu acest pârât, dacă în speță sunt incidente dispozițiile art. 1344 C. civ., sau cele ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 și, în raport de norma de drept aplicabilă pretențiilor reclamanților, va stabili dacă sunt îndreptățiți la despăgubiri constând în prețul actualizat și excedentul de valoare sau nu.

In ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Municipiului București prin Primarul General, instanța de apel a constatat că aceasta decurge din prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, opțiunea de alegere aparținând creditorului. Având în vedere aceste dispoziții legale precum și faptul că reclamanții au chemat în judecată ca pârât pe intimata Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător al imobilului, instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă atât Primăriei Municipiului București cât și Ministerului Finanțelor Publice, pentru restituirea îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.

Acest capăt de cerere însă nu a fost cercetat de către instanța de fond, astfel încât instanța de apel nu poate efectua un control asupra soluției de netemeinicie, pronunțată prin sentința apelată. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții L.N., I.A., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. I. Recursul reclamanților L.N., I.A. a vizat următoarele critici: 1. In mod greșit instanța de apel a soluționat cauza prin admiterea excepției autorității de lucru judecat și, respectiv, a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA, situație ce echivalează cu o necercetare a fondului și care atrage casarea hotărârii astfel pronunțate.

De altfel, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 9647/2006 a Judecătoriei Sector 2, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus și a agravat situația reclamanților în propria cale de atac, prin privarea acestora de dreptul de a se judeca în contradictoriu cu Primăria municipiului București, respectiv, dreptul de a fi despăgubiți pe temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicțiune. 2 . In cauză nu este îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de art. 1201 C. civ. care să facă incidență excepția autorității de lucru judecat, și anume, în primul dosar au figurat ca părți B.A.C.

și B.C., în calitate de reclamante, soții L., Municipiul București, prin primar general, și SC F. SA în calitate de pârâți, Municipiul București, prin primar general și Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemați în garanție, iar în prezentul dosar soții L. au calitatea de reclamanți, iar Primăria municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au calitatea de pârâți.

De asemenea, obiectul prezentului dosar îl constituie obligarea la plata contravalorii de circulație, la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost în mod irevocabil constatată prin decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 a Curții de Apel București, pe când obiectul dosarului anterior l-a constituit cererea de chemare în garanție formulată de soții L. împotriva Primăriei municipiului București și a SC F. SA, cu efectul obligării acestora, în cazul admiterii acțiunii reclamantelor din acel dosar, la plata prețului actualizat al imobilului și a diferenței dintre valoarea imobilului la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț actualizat.

Nu este îndeplinită nici condiția privind identitatea de cauză, în sensul că în cererea de chemare în garanție temeiul acesteia l-a constituit obligația stabilită în sarcina soților L. potrivit dispozițiilor art. 1351 C. civ., în timp ce în prezentul dosar cauza este reprezentată tocmai de sentința reținută de instanța de apel ca având putere de lucru judecat.

Mai arată că puterea de lucru judecat nu poate fi reținută atâta timp cât prin intermediul acelei hotărâri nu s-a analizat fondul cauzei, doctrina fiind constantă în a aprecia că hotărârea prin care s-a admis excepția procesuală nu are putere de lucru judecat asupra fondului, iar prin admiterea unei asemenea excepții care îi împiedică pe reclamanții în valorificarea pretențiilor lor, este încălcat dreptul de acces la justiție astfel cum este prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; 3. Prin reținerea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.9647/11 decembrie 2006 instanța a încălcat dreptul de acces la justiție astfel cum a fost reglementat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în cauza în care s-a pronunțat sentința menționată nu s-a soluționat temeinicia cererii de chemare în garanție, ci s-a rezolvat cererea prin admiterea unei excepții procesuale.

4. In mod greșit instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA, întrucât obligația de garantare pentru evicțiune incumbă inclusiv mandatarului vânzătorului, care putea și trebuia să cunoască că imobilul pe care îl înstrăinează nu este deținut cu titlu valabil de vânzător. II. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat următoarele critici: In mod greșit, a fost constatată calitatea sa procesuală în prezenta cauză, fiind legitimată procesual o persoană care nu deține calitatea de parte în dosar, aspect de natură să conducă la încălcarea principiului disponibilității și, deci, a legii.

Statul Român este o persoană juridică distinctă, care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pe de altă parte Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care poate acționa în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român, iar dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului Român. In cauză, cel mult Ministerul Finanțelor Publice este instituția abilitată să facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, și nicidecum Statul Român.

De asemenea, în mod greșit instanța a admis apelul reclamanților, trimițând spre rejudecare capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat la valoarea de piață a imobilului în litigiu, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteză, iar instanța, prin soluția pronunțată, a adăugat la lege.

Din interpretarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (2) 1 și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, fiind evident că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși se impune acordarea valorii de piață, ci doar în ipoteza prevăzută de art. 50 1 , respectiv, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea textului legal arătat, fapt ce rezultă din sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București.

Față de acest aspect, reclamanții sunt îndreptățiți a solicita cel mult doar prețul plătit reactualizat cu indicele de inflație. Recursurile sunt nefondate, pentru argumentele ce succed: I. Referitor la recursul reclamanților: 1. Autoritatea de lucru judecat interesează ordinea publică și are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicțiilor existente între hotărârile judecătorești, iar pe de altă parte, necesitatea de a pune capăt unor litigii care, prin posibilitatea revenirii pe rolul instanțelor, ar încălca principiul securității raporturilor juridice.

Autoritatea de lucru judecat, indiferent că se manifestă prin efectul său negativ care interzice o nouă judecată sau prin funcțiunea ei pozitivă, care obligă cea de-a doua instanță să țină seama de cele statuate anterior, depășește sfera intereselor private, nefiind la îndemâna părților să ignore hotărârea anterioară (indiferent că este în profitul sau în dauna acestora), după cum nici instanța nou învestită nu poate nesocoti lucrul judecat anterior.

Admiterea excepției autorității de lucru judecat nu echivalează cu o necercetare a fondului care să atragă casarea hotărârii atacate, cum în mod greșit susțin reclamanții, întrucât instanța are obligația, potrivit art. 137 alin. (1), de a se „pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii". Astfel, necercetarea fondului ca efect al admiterii unei excepții de procedură nu atrage desființarea hotărârii astfel pronunțate, deoarece nu este rezultatul unei greșeli de judecată sau a unei omisiuni în instrumentarea cauzei, ci este o consecință legală a incidenței în speță a excepției respective.

Contrar afirmațiilor reclamanților, principiul non reformatio in pejus nu a fost încălcat, deoarece existența acestuia nu împiedică instanța a se pronunța pe o excepție ce vizează ordinea publică, iar interesele reclamanților nu au fost afectate, întrucât decizia în prezent recurată este o decizie de casare cu trimitere către prima instanță pentru soluționarea fondului în contradictoriu cu partea ce are, într-adevăr, calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

2.În mod corect instanța de apel, constatând existența triplei identități impuse de dispozițiile art. 1201 C. civ., a admis excepția autorității de lucru judecat, privind primul capăt de cerere, respectiv, plata contravalorii de circulație, în contradictoriu cu Primăria municipiului București, apreciind că aceste pretenții trebuie soluționate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care a desființat sentința, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare în cadrul procesual arătat, criticile în acest sens neputând fi primite. Prin sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București a fost admisă acțiunea reclamantelor B.A.C.

și B.C. (decedată în cursul procesului, continuat de moștenitoarea B.A.C.) în contradictoriu cu pârâții L.N., I.A., Municipiul București, prin primar general și SC F. SA, a fost constatată nulitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, compus din construcție și teren aferent în suprafață de 285 mp, a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 185 din 30 octombrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București, prin SC F. SA, în calitate de vânzător și pârâții L. în calitate de cumpărători, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității titlului statului asupra parterului imobilului și terenului aferent în suprafață de 73 mp, situat în București, sector 2, ca neîntemeiată.

Prin cererea de chemare în garanție de pârâții L. (recurenți-reclamanți în prezenta cauză) au solicitat, în contradictoriu, cu Primăria municipiului București și SC F. SA, obligarea Primăriei municipiului București la restituirea sumei de 24.669.240 lei plătită de pârâți ca preț al apartamentului, reactualizată la data restituirii efective, obligarea SC F. SA la restituirea spezelor contractului, reactualizate, obligarea Primăriei municipiului București la plata diferenței de valoare dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț reactualizat.

Prin sentința sus-menționată, solicitările formulate de pârâți prin cererea de chemare în garanție au fost respinse în sensul că a fost respinsă cererea în contradictoriu cu SC F. SA, în ceea ce privește restituirea spezelor contractului, reactualizate, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea în contradictoriu cu Primăria municipiului București privind restituirea sumei de 24.669.240 lei plătită ca preț al apartamentului, reactualizată la data restituirii efective, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea în contradictoriu cu Primăria municipiului București, privind plata diferenței de valoare dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț reactualizat, ca fiind inadmisibilă.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în cadrul actualului litigiu, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea acelorași pârâți la plata contravalorii de circulație la momentul pronunțării hotărârii referitor la același imobil, astfel încât chiar dacă pretențiile din actualul cadru procesual sunt formulate global, iar în procesul anterior au fost expuse defalcat, componentele sunt aceleași, fiind nerelevant faptul că în prezent au fost formulate pe calea unei cereri principale, iar în litigiul anterior pe calea unei cereri de chemare în garanție, întrucât ceea ce interesează este conținutul efectiv al pretențiilor deduse judecății. Identitatea de obiect, ca element al autorității de lucru judecat, presupune reclamarea aceluiași beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecății anterior, respectiv, formularea acelorași pretenții, nu numai cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv care poartă acestuia.

Reclamanții susțin că în primul proces au solicitat restituirea prețului actualizat al imobilului și diferența dintre valoarea imobilului la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț actualizat, iar în prezentul litigiu solicită obligarea la plata valorii de circulație de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, aspect de natură să înlăture identitatea de obiect. Susținerea arătată este eronată și nu poate fi primită, întrucât valoarea de circulație solicitată în prezenta cauză pentru bunul de care reclamanții au fost evinși cuprinde atât prețul actualizat al vânzării, cât și excedentele valorii în timpul evicțiunii, respectiv, diferența dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț actualizat, rezultând astfel că scopul final urmărit este același.

De asemenea, există identitate de cauză, ca fundament pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește, întrucât cererea de chemare în garanție formulată în cadrul primului proces este întemeiată pe dispozițiile art. 1337, 1341,1344, 1350, 1351 C. civ., iar acțiunea introductivă de instanță din actualul litigiu este întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., ambele cereri vizând reglementări din materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune și fiind promovate de existenta acelorași împrejurări de fapt. In ceea ce privește identitatea de părți, pretențiile reclamanților au fost formulate identic în ceea privește Primăria municipiului București în ambele procese, fiind nerelevant faptul că în prezentul litigiu figurează și alte părți, situație ce nu afectează raportul obligațional dintre reclamanți și Primăria municipiului București, identic în cele două procese.

Contrar susținerilor reclamanților, pârâții au avut aceeași calitate în ambele procese, respectiv, în cererea de chemare în garanție reclamanții din prezenta cauză erau tot reclamanți față de Primăria municipiului București, iar aceasta tot pârât față de reclamanți. Tripla identitate aferentă autorității de lucru judecat împiedică judecarea acelorași pretenții, întemeiate pe același drept subiectiv, în contradictoriu cu aceeași parte.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate pe excepțiile invocate operează tocmai în sensul că, din moment ce s-a constatat că Primăria municipiului București nu are calitate procesuală pasivă în raportul obligațional cu reclamanții, pentru plata prețului reactualizat, respectiv, că este inadmisibilă cererea privind plata diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și prețul reactualizat, formulată împotriva Primăriei municipiului București, aceleași pretenții, chiar formulate global, nu pot fi reiterate față de aceeași persoană juridică. Având în vedere că reclamanții nu au formulat critici cu privire la calificarea juridică a primului capăt de cerere, din perspectiva temeiului juridic, respectiv, art. 50 din Legea nr. 10/2001 și nici pe calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în această cerere, rezultă că în rejudecare cererea va fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanța de apel.

3. In aceste condiții, nu se poate reține că, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanților, întrucât principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, are drept finalitate interzicerea readucerii în fața instanțelor de judecată a chestiunilor litigioase deja rezolvate și constituie o limitare justificată a accesului la justiție recunoscută de reglementările comunitare la care reclamanții fac trimitere.

4. Excepția lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA a fost în mod corect admisă de instanțele anterioare, întrucât, pe de o parte, această instituție a încheiat contractul de vânzare-cumpărare ulterior anulat, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului București, iar garanția pentru evicțiune incumbă exclusiv vânzătorului, iar pe de altă parte, în materia imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, garanția pentru evicțiune este transferată din sarcina vânzătorului în cea a Ministerului Finanțelor Publice, prin normele speciale ale Legii nr.10/2001. Așa fiind, rezultă că nu există identitate între subiectul pasiv al raportului obligațional dedus judecății și persoana acționată în justiție, motiv pentru care instanțele de fond și apel în mod corect au admis excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de această parte.

Împrejurarea că SC F. SA a reținut un comision de 1% nu are relevanță în aprecierea calității procesuale, având în vedere că dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001 stabilesc în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a prețului actualizat, fără distincție, în funcție de faptul că vânzătorul, prin mandatarul său, a virat sau nu, în contul extrabugetar al Ministerului Finanțelor Publice, sumele încasate din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și independent de faptul încasării de către mandatar a comisionului legal.

Dealtfel, prin sentința civilă nr.9647/11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București, s-a statuat deja, cu putere de lucru judecat, că SC F. SA nu are calitate procesuală pasivă în cererea vizând tocmai „spezele vânzării", ceea ce confirmă constatarea instanței de apel că respectivul comision de 1% încasat este lipsit de relevanță în determinarea debitorului obligației de plată a despăgubirilor cuvenite cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat pe cale judecătorească. II. Referitor la recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice: Este de precizat, în primul rând, că recurentul nu a criticat temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, astfel cum a fost stabilit de către instanța de apel, în baza rolului său activ și în raport de finalitatea urmărită de reclamanți, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului plătit în baza unui contract ele vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995 și desființat pe cale judecătorească se efectuează de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. .112/1995, cu modificările ulterioare, atât în cazul prevăzut la alin. (2), cât și în cel descris de alin. (2) 1 din același art. 50. Așadar, obligația de restituire subzistă în sarcina Ministerului Finanțelor Publice atât pentru prețul actualizat al imobilului, în ipoteza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 50 alin. (2)] , cât și pentru prețul de piață al imobilului, în ipoteza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 50 alin. (2) 1 ]. Potrivit dispozițiilor legale arătate, calitate procesual pasivă în cauză are Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, recurentul-pârât fiind în eroare în ceea ce privește așa-zisa confuzie între cele două instituții.

De altfel, în considerentele deciziei instanței de apel s-a stabilit în mod clar că „reținerea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice se impune...și în raport de art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrație Fiscală, potrivit cărora, printre atribuțiile reținute în sarcina Ministerului Finanțelor Publice se include și aceea de a reprezenta statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor..." și că „...potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Chiar dacă H.G.

nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală a fost abrogat prin H.G. nr. 495/2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, este viabilă cea de-a doua referință din considerentele deciziei de apel, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 constituind temeiul reprezentării statului de către Ministerul Finanțelor Publice, în fața acestei instanțe de judecată, în absența unei reglementări contrare.

In acest sens, instanța de apel a concluzionat, în mod corect, că față de obiectul cererii de chemare în judecată și dispozițiile legale incidente, în cauză calitatea procesual pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, aspect față de care a trimis cauza în rejudecare primei instanțe pentru a cerceta cauza în cadrul procesual astfel stabilit și pentru a aprecia, în contradictoriu cu această parte, asupra dispozițiilor legale aplicabile pretențiilor reclamanților, respectiv, dacă aceștia sunt îndreptățiți la despăgubiri constând în prețul actualizat și excedentul de valoare sau nu. Din această perspectivă, critica vizând despăgubirile ce se cuvin reclamanților nu poate fi avută în vedere, întrucât tocmai pentru rezolvarea ac