ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4579/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4579/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a

civilă, la data de 8 iulie 2008 sub

nr. 26684/3/2008, reclamanții

L.N., I.A. au

solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București

- prin

PRIMARUL GENERAL, STATUL ROMAN, prin

MINISTERUL

ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR,

SC F. SA, obligarea în

solidar a pârâților la plata contravalorii de

circulație, de la momentul pronunțării hotărârii în cauză, a apartamentului nr.

2 situat in București, sector 2, ce face obiectul contractului de

vânzare-cumpărare nr. J85 din 30 septembrie 1996 și a cărui nulitate a fost, în

mod irevocabil, constatată prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, în dosarul nr.

10545/300/2006; obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor pentru

cheltuielile privind îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii efectuate de

reclamanți cu privire la imobil și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a depus la dosar întâmpinare prin care

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că nu

a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat, răspunderea pentru

evicțiune revenind în totalitate pârâtei Primăria Municipiului București. Pe

fond s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 3 martie 2009

reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare prin care au înțeles să

majoreze pretențiile la suma de 806.901 lei, echivalentul în lei al sumei de

205.292 Euro, reprezentând contravaloarea prețului de circulație pentru imobil,

conform expertizei efectuate în cauză.

Prin

sentința civilă nr. 547 din 13 aprilie 2009, Tribunalul București, s

ecția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

SC F. SA și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca

fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a

respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului

București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că în raportul juridic dedus

judecății născut din contractul de vânzare-cumpărare, raport în care s-ar

regăsi obligația de garanție pentru evicțiune și dreptul corelativ al

subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit, calitatea de creditor

și, deci, de reclamant, nu poate aparține decât reclamanților din prezenta cauză

iar cea de debitor, Primăriei Municipiului București.

Tribunalul a apreciat că

între normele ce reglementează evicțiunea și cele prevăzute de Legea nr.

112/1995 privind fondul extrabugetar, precum și dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport de la general la special, care

să fi impus interpretarea

specialia generalibus derogant

, întrucât cele

două norme [art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001] nu reglementează obligația de garanție împotriva evicțiunii, sau măcar

calitatea de debitor al unei astfel de obligații. Art. 13 din Legea nr.

112/1995 creează fondul extrabugetar alimentat printre altele din prețul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/12001 stabilește că restituirea prețului actualizat

pentru contractele declarate nule se va face de Ministerul Finanțelor Publice

din acest fond extrabugetar. Din formularea utilizată de legiuitor

"restituirea prețului actualizat plătit ... se face de către Ministerul

Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul Legii nr.

112/1995" nu are semnificația unei norme speciale derogatorii de la

dreptul comun prin care este schimbat debitorul obligației de garanție. Dimpotrivă,

este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care prețurile plătite vor

fi restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la

dispoziția Ministerului Finanțelor, era firesc, ca în cele din urmă, plata să

fie realizată din acest fond.

Un argument în plus al

acestui raționament este și faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă decât plata

prețului actualizat (cerere neformulată în prezenta cauză) pentru contractele

declarate nule și nicidecum întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, astfel cum aceasta este reglementată

de dispozițiile art. 1341 C. civ. și care cuprinde în afara prețului, fructele

întoarse proprietarului, spezele instanței, daune-interese și spezele contractului

de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond a mai

reținut, pe de o parte, că Statul român este o persoană juridică distinctă,

care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pe de altă parte, că

Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea o persoană juridică distinctă,

care poate acționa în nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al

Statului Român,iar din perspectiva dispozițiilor legale ce interesează în cauza

de față, este de menționat că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanțelor Publice,

în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu

acela de reprezentant al statului român.

Pentru toate aceste

argumente, tribunalul a apreciat că într-o cerere de chemare în judecată,

întemeiată pe garanția contra evicțiunii, calitate procesuală pasivă au numai

vânzătorul și succesorii universali sau cu titlu universal ai acestuia, în

cauza de fată calitatea de vânzător având-o numai Primăria Municipiului

București.

Asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC F. SA, tribunalul a reținut că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, acesta a avut calitatea de mandatar cu

reprezentare, această calitate fiind adusă la cunoștința cumpărătorilor la

momentul încheierii contractului, astfel încât între mandatar și terțul

cocontractant (cumpărătorii) nu se creează nici un raport juridic, neexistând

astfel între aceștia relația debitor-creditor.

Pe

fondul cererii, tribunalul a reținut că obligația de garanție pentru

evicțiune astfel

cum este ea reglementată în cuprinsul art. 1337 si urm. C. civ. reprezintă un

efect al contractului de vânzare - cumpărare, concretizat în obligația pe care

vânzătorul și-o asumă față de cumpărător de a asigura liniștita folosință a

bunului cumpărat, cu toatele cele trei etape pe care le cunoaște și anume, de a

se

abține

de la orice fapt personal care ar putea aduce atingere acestei folosințe, de

a-l

proteja

pe cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terți (prin

eventuala

apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) și în ultimă instanță,

obligația de a-l

despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art. 1341 din

același cod,

atunci când acesta este evins de un terț, prin pierderea dreptului de

proprietate, al

unui dezmebrământ al acestuia sau doar prin limitarea exercitării

acestui drept.

Obligația de garanție

pentru evicțiune reprezintă un efect al contractului de vânzare-cumpărare, ceea

ce presupune

ab initio

, un contract valabil încheiat, căci după cum este

bine știut,

quod nullum est, nullum producit efectum

, or în speță tocmai

această primă condiție nu este îndeplinită deoarece contractul de

vânzare-cumpărare a fost declarat nul, astfel încât, neexistând raportul

juridic pe care reclamanții își întemeiază pretenția, analiza condițiilor ce

trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii vânzătorului este imposibilă,

pentru că prin ipoteză, evicțiunea nu există și deci, nu pot fi analizate

condițiile ei.

Prima instanță a făcut

trimitere la noua reglementare cuprinsă în dispozițiile Legii nr. 10/2001,

introdusă prin Legea nr. 1/2009, cu referire la dreptul la despăgubiri al

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv, la faptul că sub

aspectul despăgubirilor cuvenite, legiuitorul distinge între situația

cumpărătorilor ce au încheiat contracte cu respectare dispozițiilor Legii nr.

112/1995 (art. 50 ind. 1) și situația celor care au încheiat contracte cu

eludarea dispozițiilor acestei legi și care au fost declarate nule [art. 50 alin.

(2)], reținând că prima situație reprezintă un caz tipic de evicțiune (

contract valabil încheiat, acțiune în revendicare admisă), cumpărătorul este

îndreptățit să obțină prețul de piață al imobilului, în deplină concordanță cu

dispozițiile art. 1341 C. civ., iar în cea de-a doua situație, unde nu există

un caz de repunere în situație anterioară potrivit regulilor ce guvernează

efectele nulității actelor juridice civile, cel care a avut calitatea de

cumpărător are dreptul la prețul plătit actualizat cu indicele de inflație, în

deplină concordanță, de data aceasta cu actele ce guvernează teoria nulității

actului juridic civil.

Tribunalul a precizat că

în cauza Raicu, invocată de către reclamanți, situația părților a fost cu totul

diferită, respectiv printr-o hotărâre irevocabilă, cererea de declarare a

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare a fost respinsă, însă

ulterior, prin promovarea și admiterea unui recurs în anulare, azi abrogat,

hotărârea a fost reformată, hotărându-se declararea nulității contractului de

vânzare-cumpărare. Aspectul esențial care a condus la condamnarea statului

român, reținându-se încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție,

a fost reprezentat de împrejurarea că s-a apreciat că reclamanta deținea "un

bun" în sensul convenției, reprezentat de o hotărârea definitivă și

irevocabilă prin care se menținuse ca valabil contractul de vânzare-cumpărare,

"bun" care intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul 1

adițional la convenție. Prin reformarea acestei hotărâri s-a apreciat că a avut

loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1, ceea ce a condus la necesitatea

despăgubirii reclamantei din acea cauză.

In cauza de față,

situația este cu totul diferită, respectiv titlul reclamanților a fost

desființat retroactiv printr-o hotărâre de declarare a nulității contractului

de vânzare-cumpărare, reținându-se eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

ei nefiind titularii unui "bun" în sensul convenției, care să

genereze protecția dreptului prin prisma art. 1 din Protocolul 1 adițional la

convenție. In aceste condiții, în măsura în care vor fi întrunite și restul

condițiilor cerute de lege, reclamanții se încadrează în ipoteza vizată de art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul L.N.

, arătând că din interpretarea dispozițiilor art. 13

alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995, act normativ ce a reglementat

raportul juridic stabilit între apelanți și Primăria Municipiului București la

data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, prin raportare la

dispozițiile art. 48 alin. (1) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

rezultă calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice),

iar practica judecătorească în materie este unanimă în a reține calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de litigii.

In ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a SC F. SA, reclamantul a arătat că obligația de

garanție contra evicțiunii devine comună și mandatarului ce a încheiat actul,

dând dovadă de culpă, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 1540

C. civ., în materia mandatului remunerat (cum este și cazul de față), culpa se

apreciază mai riguros, după criteriul omului diligent și prudent, deci

culpa

levis in abstracte

», adică după regula generală aplicabilă răspunderii

contractuale, inclusiv prezumția de culpă.

In lumina celor de mai

sus, singura concluzie ce se impune este în sensul că, înstrăinând un bun

despre care F., în calitate de mandatar - prin personalul său de specialitate -

putea și trebuia să cunoască că imobilul nu este deținut în mod valabil de

vânzător. In aceste condiții mandatarul s-a expus riscului evicțiunii, alături

și în solidar cu vânzătorul.

Pe fondul acțiunii,

reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile pentru a opera obligația

vânzătorului de garanție pentru evicțiune.

In cauza de față,

condiția privind existența unei tulburări de drept este îndeplinită întrucât prin

decizia civilă nr. 8611 din 19 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10545/300/2006, instanța a

respins recursul formulat de reclamanți și, pe cale de consecință, s-a admis în

mod irevocabil acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare.

Și această condiție

privind anterioritatea cauzei evicțiunii este îndeplinită în cauză, Primăria

Municipiului București, prin mandatar F., cunoscând în mod cert faptul că la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul nu se afla în

patrimoniul său.

Astfel, deși SC F., avea

cunoștință despre existența notificărilor depuse de B.A.C. și B.C., în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, totuși a certificat

apelanților faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

pentru imobil nu exista nici o cerere de revendicare.

Așadar, la data

dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, apelanții au fost de

totală bună-credință și au întreprins toate demersurile necesare în vederea

cunoașterii situații juridice a bunului obiect al contractului de

vânzare-cumpărare.

Mai mult, apelanții au

avut calitatea de chiriași ai imobilului, achitând contravaloarea folosinței

acestuia tot Primăriei Municipiului București, fiind convinși de calitatea de

proprietar a acesteia, iar în momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nu și-au asumat nici un risc în privința pierderii

iremediabile a dreptului de proprietate asupra imobilului, având convingerea

fermă și nezdruncinată că au contractat cu adevăratul proprietar.

In ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că dispozițiile art. 1345 C. civ. prevăd

că "vânzătorul este dator să întoarcă cumpărătorului, el însuși sau prin

evingător, toate spezele necesare, utile și de întreținere ale aceluia",

iar prevederile art. 1346 din același cod că "dacă vânzătorul a vândut cu

rea-credință fondul altuia, el va fi dator să întoarcă cumpărătorului toate

spezele ce va fi făcut, și cele de simplă plăcere".

Reclamanții au

demonstrat reaua-credință a vânzătorului, acest fapt fiind reținut și de

instanță în repetate rânduri, în motivarea sentințelor sale, situație față de

care în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 1341 si art. 1344 - 1346 C.

civ., respectiv, acordarea către apelanți a valorii de circulație a imobilului

- ce include prețul actualizat și sporul de valoare dobândit de bun între

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și momentul actual,

precum și a cheltuielilor necesare, utile și voluptorii.

In același sens este și

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 19 octombrie 2006,

pronunțată în cauza 28104103, Raicu contra României, potrivit căreia:

"Curtea estimează, în condițiile speței, că restituirea apartamentului

litigios reclamantei, al cărei drept de proprietate a fost confirmat prin

decizia definitivă din 12 martie 2001 de Curtea de Apel București, ar plasa

persoana interesată într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit

dacă prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost contestate.

In loc ca Statul pârât să restituie apartamentul într-un termen de trei luni

începând cu ziua în care decizia prezentă devine definitivă, Curtea decide că

el va trebui să acorde solicitantei, ca despăgubiri, o sumă corespunzătoare

valorii actuale a apartamentului".

La data de 13 aprilie

2010, după repunerea cauzei pe rol, instanța de apel a pus în discuția

părților, din oficiu, excepția autorității de lucru judecat, raportat la

sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2,

privind primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București.

Prin decizia civilă nr.

258/A din 13 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a

admis apelul reclamanților, a desființat în parte sentința apelată și a admis

excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 9647/2006 a

Judecătoriei Sectorului 2 București privind capătul 1 de cerere, având ca

obiect plata contravalorii de circulație, în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București prin Primarul General, pe care, în consecință, 1-a

respins; a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a trimis cauza spre

rejudecarea primelor două capete de cerere în contradictoriu cu această parte;

a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv cele prin care s-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC F. SA.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 9647

din 11 decembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost

soluționată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.C.,

precum și cererea de chemare în garanție formulată de către numiții L.N. și I.A.

împotriva Primăriei Municipiului București.

Această cerere, a avut

ca obiect restituirea prețului reactualizat la data restituirii efective,

restituirea spezelor contractului și diferența de valoare dintre valoarea de

piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț

reactualizat, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1337 - 1341, art. 1344,

art. 1350, art. 1351 C. civ. Aceste sume au fost solicitate pentru apartamentul

nr. 2 situat la etajul 2, al imobilului din București, sector 2, ce a format

obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 185 din 30 septembrie 1996 și a

cărui nulitate absolută s-a constatat în mod irevocabil prin decizia civilă nr.

861 din 19 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a mai

constatat că Judecătoria Sectorului 2 București a respins capătul cererii de

chemare în garanție având ca obiect restituirea prețului actualizat ca fiind

formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, reținând că,

prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit ex lege un

raport juridic substanțial dar și procesual, între fostul cumpărător și

Ministerul Finanțelor Publice, plata prețului actualizat fiind suportată exclusiv

de către acesta, ca reprezentant al statului în litigiile patrimoniale, cu

excluderea participării la plata acestor despăgubiri a vânzătorului Primăria

Municipiului București.

Aceeași instanță a

respins și capătul din cererea de chemare în garanție, având ca obiect plata

diferenței de valoare, formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București, ca inadmisibil.

Prin cererea de chemare

în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, reclamanții L.N. și I.A. au

cerut contravaloarea de circulație a aceluiași apartament, precum și

îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii, temeiul juridic invocat fiind

dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.

In ceea ce privește

identitatea de părți, instanța de apel a constatat că aceasta este întrunită,

ambele cereri fiind formulate de către apelanții reclamanți L.N. și I.A. în

contradictoriu cu Primăria Municipiului București și a reținut că

soluționarea primei cereri, prin admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București,

nu poate deschide apelanților reclamanți calea

unei noi acțiuni în contradictoriu cu aceeași pârâtă, având ca obiect

aceleași

pretenții, întrucât nu poate fi lipsită de efectele lucrului

judecat hotărârea

anterioară, prin care s-a

soluționat calitatea procesuală pasivă într-un astfel de

raport juridic.

Cu privire la celelalte

două elemente necesare pentru a exista autoritate de lucru judecat, instanța de

apel a reținut că reclamanții nu pretind nici o altă cauză juridică a dreptului

lor, având în vedere că atât în primul litigiu cât și în acțiunea de față ei au

invocat dispozițiile din codul civil care reglementează răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune, iar valoarea de circulație solicitată în

prezenta cauză pentru bunul de care reclamanții au fost evinși, conține atât

prețul actualizat al vânzării cât și excedentele valorii în timpul evicțiunii

(art. 1344 C. civ.), respectiv diferența dintre valoarea de piață a locuinței

la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț actualizat.

Or, ambele componente

ale pretențiilor apelanților reclamanți au fost solicitate și în cadrul

primului litigiu, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, sub

acest capăt de cerere regăsindu-se identitatea de obiect și cauză, necesare

pentru a fi incidente dispozițiile art. 1201 C. civ.

In ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă pentru aceste pretenții, instanța de apel a reținut

că dispozițiile art. 50 (fost art. 51) alin. (3) din Legea nr. 10/2001

(introdus prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002), republicată în urma

modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 (în vigoare la

data promovării cererii de chemare în judecată), reglementează modalitatea de

restituire a prețului plătit în baza unor astfel de contracte și fondul din

care se face această plată, acesta fiind „fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu modificările

ulterioare".

Deși legiuitorul prevede

în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că restituirea

prețului actualizat se face către chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, aceste

dispoziții sunt deopotrivă aplicabile și chiriașilor evinși prin hotărâri

judecătorești irevocabile pronunțate în acțiunile în revendicare promovate de

foștii proprietari.

Modalitatea în care

aceștia au fost evinși nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de

angajare a răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului din aceste contracte,

relevanță în stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul

căreia au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare - Legea nr. 112/1995

- și fondul comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preț.

Prin urmare, normele

cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special față de

normele de drept comun, din aceste dispoziții legale rezultând că Ministerul

Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru

a restitui prețul plătit de către apelanții reclamanți, în calitate de

cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 și desființat prin decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București.

Această normă are

caracter special și derogator de la dreptul comun, respectiv dispozițiile art.

1337 C. civ., antrenând astfel direct răspunderea Ministerului Finanțelor

Publice ca reprezentant al Statului pentru restituire prețului din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu

modificările ulterioare.

In același sens sunt și

modificările și completările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legea nr. 1/2009,

care introduce la art. 50 un nou alineat, alin. (2)

1

, cu următorul

cuprins: „cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

sunt scutite de taxele de timbru".

In același sens, art. 50

alin. (3) s-au modificat cu următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut

la alin. (2) și alin. (2)

1

se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Din interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale, instanța de apel a apreciat că și după

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M.Of. nr. 63 din 03

februarie 2009, Ministerul Finanțelor Publice este cel care are calitate

procesuală pasivă în cauză pentru a restitui atât prețul plătit de către

recurenții reclamanți, în calitate de cumpărători, prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cât și valoarea de

circulație a imobilului.

Totodată, reținerea

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, se impune și în raport de dispoziția legală susmenționată cât și în

raport de dispozițiile art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției naționale de

Administrație Fiscală, potrivit cărora, printre atribuțiile reținute în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice se include și aceea de a reprezenta statul, ca

subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte

situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile

juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el

participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de

cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Față de obiectul cererii

de chemare în judecată și având în vedere dispozițiile legale sus menționate,

instanța de apel a apreciat că în cauză s-a reținut în mod greșit lipsa

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant

legal al Statului Român.

Ministerul Finanțelor

Publice are calitate procesuală pasivă inclusiv pentru comisionul de 1% inclus

în prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât acesta a

reprezentat o componentă a prețului plătit de cumpărătoare, obligația de

restituire integrală a acestuia revenind, potrivit dispozițiilor legale

arătate, Ministerului Finanțelor Publice.

Pe de altă parte,

răspunderea mandatarului SC F. SA, care a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare în numele Primăriei Municipiului București, nu poate fi

antrenată în caz de evicțiune, această răspundere aparținând doar vânzătorului,

transferată, în cazul imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, prin

normele speciale ale Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și

completată prin Legea nr. 1 /2009.

Având în vedere că

instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, în

rejudecare urmează a stabili, în contradictoriu cu acest pârât, dacă în speță

sunt incidente dispozițiile art. 1344 C. civ., sau cele ale art. 50 din Legea

nr. 10/2001 și, în raport de norma de drept aplicabilă pretențiilor

reclamanților, va stabili dacă sunt îndreptățiți la despăgubiri constând în

prețul actualizat și excedentul de valoare sau nu.

In

ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Municipiului București prin

Primarul General,

instanța de apel a constatat că aceasta decurge din prevederile

art. 48 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, care prevăd două categorii alternative de debitori ai obligației de

despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință

prin îmbunătățirile necesare și utile, opțiunea de alegere aparținând

creditorului.

Având în vedere aceste

dispoziții legale precum și faptul că reclamanții au chemat în judecată ca

pârât pe intimata Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător al

imobilului, instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă atât

Primăriei Municipiului București cât și Ministerului Finanțelor Publice, pentru

restituirea îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.

Acest capăt de cerere

însă nu a fost cercetat de către instanța de fond, astfel încât instanța de

apel nu poate efectua un control asupra soluției de netemeinicie, pronunțată

prin sentința apelată.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs reclamanții L.N., I.A., precum și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

I. Recursul

reclamanților L.N., I.A. a vizat următoarele critici:

1.

In mod greșit instanța de

apel a soluționat cauza prin admiterea excepției autorității de lucru judecat

și, respectiv, a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA,

situație ce echivalează cu o necercetare a fondului și care atrage casarea

hotărârii astfel pronunțate.

De altfel, prin

admiterea excepției autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă

nr. 9647/2006 a Judecătoriei Sector 2, instanța de apel a încălcat principiul

non

reformatio in pejus

și a agravat situația reclamanților în propria cale de

atac, prin privarea acestora de dreptul de a se judeca în contradictoriu cu

Primăria municipiului București, respectiv, dreptul de a fi despăgubiți pe

temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

2

.

In cauză nu este îndeplinită condiția triplei identități

prevăzută de art. 1201 C. civ. care să facă incidență excepția autorității de

lucru judecat, și anume, în primul dosar au figurat ca părți B.A.C. și B.C., în

calitate de reclamante, soții L., Municipiul București, prin primar general, și

SC F. SA în calitate de pârâți, Municipiul București, prin primar general și

Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemați în garanție, iar în

prezentul dosar soții L. au calitatea de reclamanți, iar Primăria municipiului

București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au calitatea de

pârâți.

De asemenea, obiectul

prezentului dosar îl constituie obligarea la plata contravalorii de circulație,

la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, a imobilului ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost în mod

irevocabil constatată prin decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 a Curții de

Apel București, pe când obiectul dosarului anterior l-a constituit cererea de

chemare în garanție formulată de soții L. împotriva Primăriei municipiului

București și a SC F. SA, cu efectul obligării acestora, în cazul admiterii

acțiunii reclamantelor din acel dosar, la plata prețului actualizat al

imobilului și a diferenței dintre valoarea imobilului la data evicțiunii și

suma restituită cu titlu de preț actualizat.

Nu este îndeplinită nici

condiția privind identitatea de cauză, în sensul că în cererea de chemare în

garanție temeiul acesteia l-a constituit obligația stabilită în sarcina soților

L. potrivit dispozițiilor art. 1351 C. civ., în timp ce în prezentul dosar

cauza este reprezentată tocmai de sentința reținută de instanța de apel ca

având putere de lucru judecat.

Mai arată că puterea de

lucru judecat nu poate fi reținută atâta timp cât prin intermediul acelei

hotărâri nu s-a analizat fondul cauzei, doctrina fiind constantă în a aprecia

că hotărârea prin care s-a admis excepția procesuală nu are putere de lucru

judecat asupra fondului, iar prin admiterea unei asemenea excepții care îi

împiedică pe reclamanții în valorificarea pretențiilor lor, este încălcat

dreptul de acces la justiție astfel cum este prevăzut de art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.9647/11 decembrie 2006

instanța a încălcat dreptul de acces la justiție astfel cum a fost reglementat

de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în

cauza în care s-a pronunțat sentința menționată nu s-a soluționat temeinicia

cererii de chemare în garanție, ci s-a rezolvat cererea prin admiterea unei

excepții procesuale.

instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC F.

SA, întrucât obligația de garantare pentru evicțiune incumbă inclusiv

mandatarului vânzătorului, care putea și trebuia să cunoască că imobilul pe

care îl înstrăinează nu este deținut cu titlu valabil de vânzător.

II. Recursul pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat următoarele critici:

In mod greșit, a fost

constatată calitatea sa procesuală în prezenta cauză, fiind legitimată

procesual o persoană care nu deține calitatea de parte în dosar, aspect de

natură să conducă la încălcarea principiului disponibilității și, deci, a

legii.

Statul Român este o

persoană juridică distinctă, care acționează prin Ministerul Finanțelor

Publice, iar pe de altă parte Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea,

o persoană juridică distinctă, care poate acționa în nume propriu sau în

calitate de reprezentant al Statului Român, iar dispozițiile art. 13 din Legea

nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul

Finanțelor Publice în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului

extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului Român.

In cauză, cel mult

Ministerul Finanțelor Publice este instituția abilitată să facă plata sumelor

reactualizate plătite de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, și nicidecum Statul

Român.

De asemenea, în mod

greșit instanța a admis apelul reclamanților, trimițând spre rejudecare capătul

de cerere privind restituirea prețului actualizat la valoarea de piață a

imobilului în litigiu, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și

limitativ această ipoteză, iar instanța, prin soluția pronunțată, a adăugat la

lege.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 1/2009, art. 50 alin. (2) și

art. 50 alin. (2)

1

și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 rezultă că,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, trebuie realizată distincția între

prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, fiind evident că nu în

toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși se impune acordarea

valorii de piață, ci doar în ipoteza prevăzută de art. 50

1

,

respectiv, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, or, în speță, contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea textului legal arătat, fapt ce

rezultă din sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei

Sector 2 București.

Față de acest aspect,

reclamanții sunt îndreptățiți a solicita cel mult doar prețul plătit

reactualizat cu indicele de inflație.

Recursurile sunt

nefondate, pentru argumentele ce succed:

I. Referitor la recursul

reclamanților:

judecat interesează ordinea publică și are drept scop, pe de o parte,

înlăturarea contradicțiilor existente între hotărârile judecătorești, iar pe de

altă parte, necesitatea de a pune capăt unor litigii care, prin posibilitatea

revenirii pe rolul instanțelor, ar încălca principiul securității raporturilor

juridice.

Autoritatea de lucru

judecat, indiferent că se manifestă prin efectul său negativ care interzice o

nouă judecată sau prin funcțiunea ei pozitivă, care obligă cea de-a doua

instanță să țină seama de cele statuate anterior, depășește sfera intereselor

private, nefiind la îndemâna părților să ignore hotărârea anterioară

(indiferent că este în profitul sau în dauna acestora), după cum nici instanța

nou învestită nu poate nesocoti lucrul judecat anterior.

Admiterea excepției

autorității de lucru judecat nu echivalează cu o necercetare a fondului care să

atragă casarea hotărârii atacate, cum în mod greșit susțin reclamanții,

întrucât instanța are obligația, potrivit art. 137 alin. (1), de a se „pronunța

mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de

prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".

Astfel, necercetarea

fondului ca efect al admiterii unei excepții de procedură nu atrage

desființarea hotărârii astfel pronunțate, deoarece nu este rezultatul unei

greșeli de judecată sau a unei omisiuni în instrumentarea cauzei, ci este o

consecință legală a incidenței în speță a excepției respective.

Contrar afirmațiilor

reclamanților, principiul non

reformatio in pejus

nu a fost încălcat,

deoarece existența acestuia nu împiedică instanța a se pronunța pe o excepție

ce vizează ordinea publică, iar interesele reclamanților nu au fost afectate,

întrucât decizia în prezent recurată este o decizie de casare cu trimitere

către prima instanță pentru soluționarea fondului în contradictoriu cu partea

ce are, într-adevăr, calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

2.În mod corect instanța

de apel, constatând existența triplei identități impuse de dispozițiile art.

1201 C. civ., a admis excepția autorității de lucru judecat, privind primul

capăt de cerere, respectiv, plata contravalorii de circulație, în

contradictoriu cu Primăria municipiului București, apreciind că aceste

pretenții trebuie soluționate în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care a desființat sentința,

dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare în cadrul procesual arătat,

criticile în acest sens neputând fi primite.

Prin sentința civilă nr.

9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București a fost admisă

acțiunea reclamantelor B.A.C. și B.C. (decedată în cursul procesului, continuat

de moștenitoarea B.A.C.) în contradictoriu cu pârâții L.N., I.A., Municipiul

București, prin primar general și SC F. SA, a fost constatată nulitatea

titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, compus din

construcție și teren aferent în suprafață de 285 mp, a fost constatată

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 185 din 30 octombrie 1996

încheiat între Primăria municipiului București, prin SC F. SA, în calitate de

vânzător și pârâții L. în calitate de cumpărători, a fost respins capătul de

cerere privind constatarea nulității titlului statului asupra parterului

imobilului și terenului aferent în suprafață de 73 mp, situat în București, sector

2, ca neîntemeiată.

Prin cererea de chemare

în garanție de pârâții L. (recurenți-reclamanți în prezenta cauză) au

solicitat, în contradictoriu, cu Primăria municipiului București și SC F. SA,

obligarea Primăriei municipiului București la restituirea sumei de 24.669.240

lei plătită de pârâți ca preț al apartamentului, reactualizată la data

restituirii efective, obligarea SC F. SA la restituirea spezelor contractului,

reactualizate, obligarea Primăriei municipiului București la plata diferenței

de valoare dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma

restituită cu titlu de preț reactualizat.

Prin sentința

sus-menționată, solicitările formulate de pârâți prin cererea de chemare în

garanție au fost respinse în sensul că a fost respinsă cererea în

contradictoriu cu SC F. SA, în ceea ce privește restituirea spezelor

contractului, reactualizate, ca fiind formulată față de o persoană fără

calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea în contradictoriu cu

Primăria municipiului București privind restituirea sumei de 24.669.240 lei

plătită ca preț al apartamentului, reactualizată la data restituirii efective,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

fost respinsă cererea în contradictoriu cu Primăria municipiului București,

privind plata diferenței de valoare dintre valoarea de piață a locuinței la

data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț reactualizat, ca fiind

inadmisibilă.

Prin cererea de chemare

în judecată formulată în cadrul actualului litigiu, recurenții-reclamanți au

solicitat obligarea acelorași pârâți la plata contravalorii de circulație la

momentul pronunțării hotărârii referitor la același imobil, astfel încât chiar

dacă pretențiile din actualul cadru procesual sunt formulate global, iar în

procesul anterior au fost expuse defalcat, componentele sunt aceleași, fiind

nerelevant faptul că în prezent au fost formulate pe calea unei cereri principale,

iar în litigiul anterior pe calea unei cereri de chemare în garanție, întrucât

ceea ce interesează este conținutul efectiv al pretențiilor deduse judecății.

Identitatea de obiect,

ca element al autorității de lucru judecat, presupune reclamarea aceluiași

beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecății anterior, respectiv,

formularea acelorași pretenții, nu numai cu referire la obiectul material, ci

și la dreptul subiectiv care poartă acestuia.

Reclamanții susțin că în

primul proces au solicitat restituirea prețului actualizat al imobilului și

diferența dintre valoarea imobilului la data evicțiunii și suma restituită cu

titlu de preț actualizat, iar în prezentul litigiu solicită obligarea la plata

valorii de circulație de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești,

aspect de natură să înlăture identitatea de obiect.

Susținerea arătată este

eronată și nu poate fi primită, întrucât valoarea de circulație solicitată în

prezenta cauză pentru bunul de care reclamanții au fost evinși cuprinde atât

prețul actualizat al vânzării, cât și excedentele valorii în timpul evicțiunii,

respectiv, diferența dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și

suma restituită cu titlu de preț actualizat, rezultând astfel că scopul final

urmărit este același.

De asemenea, există

identitate de cauză, ca fundament pe care se sprijină dreptul a cărui

valorificare se urmărește, întrucât cererea de chemare în garanție formulată în

cadrul primului proces este întemeiată pe dispozițiile art. 1337, 1341,1344,

1350, 1351 C. civ., iar acțiunea introductivă de instanță din actualul litigiu

este întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., ambele cereri vizând

reglementări din materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune și fiind

promovate de existenta acelorași împrejurări de fapt.

In

ceea ce privește

identitatea de părți, pretențiile reclamanților au fost formulate identic în

ceea privește Primăria municipiului București în ambele procese, fiind

nerelevant faptul că în prezentul litigiu figurează și alte părți, situație ce

nu afectează raportul obligațional dintre reclamanți și Primăria municipiului

București, identic în cele două procese.

Contrar susținerilor

reclamanților, pârâții au avut aceeași calitate în ambele procese, respectiv,

în cererea de chemare în garanție reclamanții din prezenta cauză erau tot

reclamanți față de Primăria municipiului București, iar aceasta tot pârât față

de reclamanți.

Tripla identitate

aferentă autorității de lucru judecat împiedică judecarea acelorași pretenții,

întemeiate pe același drept subiectiv, în contradictoriu cu aceeași parte.

Autoritatea de lucru

judecat a hotărârii pronunțate pe excepțiile invocate operează tocmai în sensul

că, din moment ce s-a constatat că Primăria municipiului București nu are

calitate procesuală pasivă în raportul obligațional cu reclamanții, pentru

plata prețului reactualizat, respectiv, că este inadmisibilă cererea privind

plata diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și prețul

reactualizat, formulată împotriva Primăriei municipiului București, aceleași

pretenții, chiar formulate global, nu pot fi reiterate față de aceeași persoană

juridică.

Având în vedere că

reclamanții nu au formulat critici cu privire la calificarea juridică a

primului capăt de cerere, din perspectiva temeiului juridic, respectiv, art. 50

din Legea nr. 10/2001 și nici pe calitatea procesuală a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice în această cerere, rezultă că în rejudecare

cererea va fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanța de apel.

nu se poate reține că, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat,

ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanților, întrucât

principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate

juridică și ordine socială, are drept finalitate interzicerea readucerii în

fața instanțelor de judecată a chestiunilor litigioase deja rezolvate și

constituie o limitare justificată a accesului la justiție recunoscută de

reglementările comunitare la care reclamanții fac trimitere.

calității procesuale pasive a SC F. SA a fost în mod corect admisă de

instanțele anterioare, întrucât, pe de o parte, această instituție a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare ulterior anulat, în calitate de mandatar al

Primăriei municipiului București, iar garanția pentru evicțiune incumbă

exclusiv vânzătorului, iar pe de altă parte, în materia imobilelor preluate de

stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, garanția pentru

evicțiune este transferată din sarcina vânzătorului în cea a Ministerului

Finanțelor Publice, prin normele speciale ale Legii nr.10/2001.

Așa fiind, rezultă că nu

există identitate între subiectul pasiv al raportului obligațional dedus

judecății și persoana acționată în justiție, motiv pentru care instanțele de

fond și apel în mod corect au admis excepția lipsei calității procesuale pasive

în raport de această parte.

Împrejurarea că SC F. SA

a reținut un comision de 1% nu are relevanță în aprecierea calității

procesuale, având în vedere că dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) din

Legea nr.10/2001 stabilesc în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația

de plată a prețului actualizat, fără distincție, în funcție de faptul că

vânzătorul, prin mandatarul său, a virat sau nu, în contul extrabugetar al

Ministerului Finanțelor Publice, sumele încasate din încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare și independent de faptul încasării de către mandatar a

comisionului legal.

Dealtfel, prin sentința

civilă nr.9647/11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București, s-a statuat

deja, cu putere de lucru judecat, că SC F. SA nu are calitate procesuală pasivă

în cererea vizând tocmai „spezele vânzării", ceea ce confirmă constatarea

instanței de apel că respectivul comision de 1% încasat este lipsit de

relevanță în determinarea debitorului obligației de plată a despăgubirilor

cuvenite cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, atunci când contractul de

vânzare-cumpărare a fost desființat pe cale judecătorească.

II. Referitor la recursul

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice:

Este de precizat, în

primul rând, că recurentul nu a criticat temeiul juridic al pretențiilor

reclamanților, astfel cum a fost stabilit de către instanța de apel, în baza

rolului său activ și în raport de finalitatea urmărită de reclamanți, ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului plătit în baza unui contract

ele vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995 și desființat pe cale

judecătorească se efectuează de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. .112/1995,

cu modificările ulterioare, atât în cazul prevăzut la alin. (2), cât și în cel

descris de alin. (2)

1

din același art. 50.

Așadar, obligația de

restituire subzistă în sarcina Ministerului Finanțelor Publice atât pentru

prețul actualizat al imobilului, în ipoteza unui contract de vânzare -

cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 50 alin.

(2)] , cât și pentru prețul de piață al imobilului, în ipoteza unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art.

50 alin. (2)

1

].

Potrivit dispozițiilor

legale arătate, calitate procesual pasivă în cauză are Ministerul Finanțelor

Publice, în reprezentarea Statului Român, recurentul-pârât fiind în eroare în

ceea ce privește așa-zisa confuzie între cele două instituții.

De altfel, în

considerentele deciziei instanței de apel s-a stabilit în mod clar că

„reținerea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice se impune...și în raport de art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005

privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a

Agenției Naționale de Administrație Fiscală, potrivit cărora, printre

atribuțiile reținute în sarcina Ministerului Finanțelor Publice se include și

aceea de a reprezenta statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața

instanțelor..." și că „...potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr.

31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, statul este

persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu,

ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi prin

Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume

alte organe în acest scop".

Chiar dacă H.G. nr.

208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și

a Agenției Naționale de Administrare Fiscală a fost abrogat prin H.G. nr.

495/2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare

Fiscală, este viabilă cea de-a doua referință din considerentele deciziei de

apel, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 constituind temeiul reprezentării

statului de către Ministerul Finanțelor Publice, în fața acestei instanțe de

judecată, în absența unei reglementări contrare.

In acest sens, instanța

de apel a concluzionat, în mod corect, că față de obiectul cererii de chemare

în judecată și dispozițiile legale incidente, în cauză calitatea procesual

pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului

Român, aspect față de care a trimis cauza în rejudecare primei instanțe pentru

a cerceta cauza în cadrul procesual astfel stabilit și pentru a aprecia, în

contradictoriu cu această parte, asupra dispozițiilor legale aplicabile

pretențiilor reclamanților, respectiv, dacă aceștia sunt îndreptățiți la

despăgubiri constând în prețul actualizat și excedentul de valoare sau nu.

Din această perspectivă,

critica vizând despăgubirile ce se cuvin reclamanților nu poate fi avută în

vedere, întrucât tocmai pentru rezolvarea ac