ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6240/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6240/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 08 aprilie 2008, sub nr. 13572/3/2008,

reclamanta C.C. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului

București, Municipiul București, prin Primar, și Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora să răspundă pentru

evicțiune și să îi achite suma de 250.000 euro (echivalentul a 940.000 RON)

reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat în București,

valoare calculată de la data de 21 ianuarie 2008, când s-a consumat evicțiunea asupra

nemișcătorului.

În motivare, reclamanta

a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin

contractul de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

și că a pierdut acest bun în urma admiterii acțiunii în revendicare promovată de

foștii proprietari, conform sentinței civile nr. 4945 din 14 iunie 2007 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă

nr. 96R din 25 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

La termenul din 21 mai

2008, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că înțelege să se judece numai

cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a încasat prețul din contract.

Prin sentința civilă

nr. 1707 din 26 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis,

în parte, cererea precizată; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, la plata către reclamantă a sumei reprezentând echivalentul

în RON, la cursul B.N.R. de la data plății efective, a 225.000 euro, precum și la

plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data introducerii cererii

de chemare în judecată și până la data plății efective; a obligat pe același pârât

la plata către reclamantă a sumei de 13.192 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta a fost lipsită în totalitate de bun,

ca urmare a producerii evicțiunii prin admiterea irevocabilă a cererii de revendicare

și punerea în executare a hotărârii date în revendicare.

Ca atare, producându-se

evicțiunea totală, Tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 1341-1344 C. civ., care prevăd obligația vânzătorului de a plăti cumpărătorului

diferența între preț și sporul de valoarea dobândit de bun între momentul încheierii

contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul

de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau rea-credință.

Tot astfel s-a reținut

și incidența în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și

respectiv a art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, deoarece, prin analogie, nu

există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei

care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către

cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea prețului și cea în care

se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat.

Cât privește cererea de

obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicțiunii și până la data

achitării efective, tribunalul a apreciat că temeiul răspunderii pârâtului este

art. 1348 C. civ., care reglementează o răspundere contractuală, în temeiul obligației

vânzătorului de a răspunde pentru evicțiunea născută din contract.

Prin decizia nr. 193/A

din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței

sus-menționate.

Prin decizia nr. 5919

din 09 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârât împotriva acestei din

urmă decizii, a casat decizia atacată, precum și sentința de fond și a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

Înalta Curte a reținut

că, față de motivarea cererii și față de temeiurile juridice invocate de reclamantă,

nici Tribunalul și nici Curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele

căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.

Astfel, ambele instanțe,

în motivarea hotărârilor pronunțate, fac trimitere atât la dreptul comun, cât și

la dispozițiile cu caracter imperativ ale legii speciale, dispoziții ce nu sunt

aplicabile speței, în condițiile în care cadrul procesual nu este circumscris Legii

nr. 10/2001 nici prin voința reclamantei și nici prin particularitățile speței.

Instanțele și-au fundamentat

soluția pe dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, reținând

prin analogie aplicabilitatea acestor prevederi din legea specială într-o acțiune

fondată pe dreptul comun.

Or, potrivit art. 1337

C. civ., invocat ca temei al acțiunii, vânzătorul este cel de drept obligat, după

natura contractului, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială

a lucrului vândut.

Tot astfel, Tribunalul

a admis cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicțiunii

și până la data achitării efective, deși a reținut că temeiul cererii este art.

1348 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală a vânzătorului, ignorând

faptul că între părți nu a fost încheiat niciun contract pentru a putea fi angajată

această răspundere civilă.

Ca atare, Înalta Curte

a constatat că în cauza de față instanțele nu au lămurit cadrul procesual în funcție

de care urmau a se stabili normele legale și instituțiile juridice aplicabile.

În rejudecare, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 593 din 06

aprilie 2011, dispunând respingerea acțiunii precizate, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul s-a raportat la temeiul de drept precizat în mod expres de către

reclamantă în faza rejudecării - art. 20 și 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, sens în care a reținut următoarele:

Art. 20 din Constituție

statuează că „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor

vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanță

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale,

cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

De asemenea, art. 44 din

Constituție conține prevederi referitoare la dreptul de proprietate privată și la

garantarea, respectiv ocrotirea acestui drept, cu limitările stabilite prin lege.

Prin urmare, dispozițiile

constituționale invocate stabilesc doar principiile generale ce trebuie să guverneze

dreptul intern.

Normele speciale ce se

aplică fiecărui caz în parte sunt stabilite prin diferite legi.

Or, în speță, obiectul

cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la plata valorii de

piață a imobilului de care a fost deposedată reclamanta prin admiterea acțiunii

în revendicare imobiliară a foștilor proprietari, situație ce este tratată în mod

distinct în legislația internă.

Atâta timp cât legislația

internă prevede norme legale speciale de aplicare în cazul de față, nu pot fi aplicate

în mod direct prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu atât mai

mult cu cât aceste prevederi legale interne nu sunt în contradicție cu tratatele

și pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte.

În consecință, față de

cele mai sus expuse, ținând seama și de faptul că reclamanta a beneficiat pe tot

parcursul judecății de asistență calificată, precum și de faptul că Înalta Curte

a casat hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual al cauzei pentru motivul

că instanțele nu au lămurit cadrul procesual în funcție de care urmau a se stabili

normele legale și instituțiile juridice aplicabile, Tribunalul a apreciat că cererea

de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în drept în rejudecare, este

neîntemeiată.

Sentința a fost atacată

cu apel, în termen legal, de către reclamantă.

Prin decizia civilă

nr. 702A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința atacată

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu următoarea motivare:

În rejudecare, nu au fot

respectate îndrumările din decizia de casare, care erau obligatorii pentru judecătorii

fondului, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte a

apreciat că nici Tribunalul și nici Curtea de apel nu au fixat cadrul procesual

în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc, în funcție de care urmau

a se stabili normele legale și instituțiile juridice aplicabile.

Într-adevăr, reclamanta

a depus la dosar o nouă precizare, în rejudecare, la data de 30 martie 2011, în

ceea ce privește temeiul juridic al cererii, instanța de judecată primind această

precizare fără însă a o supune discuției părților, în acord cu dispozițiile de îndrumare

date de instanța de control judiciar în recurs.

Astfel, instanța de fond

nu s-a preocupat de lămurirea cadrului procesual, ci a trecut la darea unei soluții

fără a stărui în acordarea unei eficiențe demersului judiciar al părții reclamante,

care a arătat în motivarea în fapt, în condiții neechivoce, că, urmare a evicțiunii,

vânzătorul are obligația dezdăunării sale.

Procedând în acest fel,

instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ, încălcând dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

Aceasta deoarece instanța

de fond nu a pus în vedere reclamantei să-și precizeze cererea pentru a se elucida

asupra cerințelor cu care a fost învestită să le soluționeze, acceptând precizarea

temeiului juridic făcută de reclamantă fără a-i da o eficiență acestuia.

În urma analizei cererii

reclamantei, atât a motivelor de fapt, cât și a temeiului de drept precizat, dar

și din perspectiva persoanelor chemate în judecată, pentru a da eficiență demersului

părții, instanța de fond trebuia să califice cererea după intenția reală a părții

și să judece cauza potrivit calificării juridice date în urma punerii în discuția

părților, cu respectarea principiului disponibilității. Or, instanța nu a procedat

la determinarea raportului juridic existent între părți și a normei de drept material

care îl guvernează.

Dreptul pe care îl are

o parte de a se adresa unei instanțe de judecată trebuie să fie unul concret și

real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene, efectivitatea dreptului

la un proces echitabil, așa cum prevede art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Acest drept presupune, în conținutul său intrinsec, un examen atent al tuturor

argumentelor și cererilor părților (relevante pentru clarificarea atât a aspectelor

de ordin procedural, cât și de fond), al solicitărilor de probe, obligația de motiva

soluțiile pronunțate, indicarea cu suficientă claritate a temeiurilor de fapt și

de drept care au condus instanța spre o anumită soluție, dezvoltarea punctelor de

vedere ale tuturor părților aflate în conflict judiciar, cele referitoare la angajarea

unui anumit text de lege, prezentarea structurată a argumentelor, termen rezonabil

de soluționare a cauzei în funcție de circumstanțele spetei, etc.

Prin urmare, instanța

de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor parților din proces dispozițiile

legale care deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea

care interziceau de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția

strict formală de respingere a acțiunii pentru neindicarea ca temei juridic a unei

dispoziții interne care să justifice pretențiile reclamantei.

Împotriva deciziei Curții

de apel a declarat recurs, în termen legal, pârâtul, criticând-o ca fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui

motiv, recurentul a arătat că mod eronat curtea de apel a desființat sentința apelată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pe motiv că aceasta nu

a pus în vedere reclamantei să-și precizeze cererea, pentru a se elucida asupra

cerințelor cu care a fost învestită să le soluționeze, acceptând precizarea temeiului

juridic făcută de reclamantă, fără a-i da eficiență.

Or, cu privire la acest

aspect, la data de 30 martie 2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare,

arătând că înțelege să-și întemeieze cererea pe dispozițiile art. 20 și 44 din Constituție

și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Mai mult decât atât, reclamanta

a beneficiat pe tot cursul derulării litigiului de asistență juridică calificată

și avea cunoștință de motivul casării hotărârilor pronunțate în primul ciclu procesual

al cauzei.

Prin urmare, având în

vedere că după casarea cu trimitere spre rejudecare, reclamanta a înțeles să formuleze

cerere precizatoare în ceea ce privește temeiul de drept, iar la data de 21 mai

2008 își precizase acțiunea în sensul că înțelege să se judece, în calitate de pârât,

cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, rezultă indubitabil raportul

juridic existent între părți și norma de drept material care îl guvernează.

Așa fiind, în mod corect

instanța de fond a analizat cererea reclamantei și a judecat cauza potrivit calificării

juridice făcută de reclamantă prin precizările depuse la dosar, respectându-se principiul

disponibilității.

În concluzie, recurentul

a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii

apelului reclamantei și menținerii ca legală și temeinică a sentinței de fond.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului,

Curtea de apel a procedat în mod corect dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare

la prima instanță, în condițiile în care aceasta nu s-a conformat îndrumărilor obligatorii

din decizia de casare dată în primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin decizia de

casare nr. 5919 din 09 noiembrie 2010 a Înaltei Curți s-a reținut că, față de motivarea

cererii de chemare în judecată pe obligația de garanție pentru evicțiune și față

de temeiurile juridice invocate de reclamantă, respectiv dispozițiile de drept comun

ale C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, instanțele

de fond nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să

aibă loc, sens în care s-a stabilit ca în rejudecare să se lămurească cadrul procesual,

în funcție de care să se determine normele legale și instituțiile juridice aplicabile.

Aceste îndrumări, obligatorii

pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu au fost

însă respectate de instanța de trimitere care, înainte de a păși la judecată, nu

a procedat la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată și, în funcție

de aceasta, la fixarea cadrului procesual.

Faptul că, în rejudecare,

reclamanta a depus o cerere precizatoare a temeiului juridic, obliga instanța să

supună această cerere discuției părților, în acord cu îndrumările date de instanța

de recurs, ceea ce nu s-a întâmplat.

În acord cu îndrumările

din decizia de casare și cu principiul rolului activ consacrat de art. 129

alin. (5) C. proc. civ., instanța de trimitere era datoare să solicite lămuriri

suplimentare reclamantei, pentru a putea identifica intenția reală a părții în demersul

judiciar întreprins și a da astfel o calificare juridică corectă cererii de chemare

în judecată, motivată în fapt pe obligația de evicțiune a vânzătorului, iar în raport

de calificarea dată să supună dezbaterii părților cadrul procesual în care trebuie

să aibă loc judecata.

Față de considerentele

prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. București, împotriva deciziei nr. 702/A din 22 septembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2012.