ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 08 aprilie 2008, sub nr.

13572/3/2008,reclamanta C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului București, prin primarul general, și Statul Român, prin

M.E.F., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 250.000 euro (echivalentul

a 940.000 lei) reprezentând valoarea de circulație a apartamentului situat în

București, sector 2, de la data de 21 ianuarie 2008, în temeiul obligației

de garanție pentru evicțiune.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat

că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului sus -

menționat, prin contractul de vânzare cumpărare din 3 martie 1997,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Ulterior, a fost evinsă ca urmare a

admiterii acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari ai

apartamentului, G.S. și C.M., prin sentința civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007,

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și

irevocabilă.

La data de 21 mai 2008, reclamanta a precizat

cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să cheme în judecată, în

calitate de pârât, numai Statul Român, prin M.F.P.

Prin sentința nr.

1707 din 26 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis, în parte, cererea precizată și l-a obligat pe pârâtul Statul Român,

reprezentat prin M.E.F., la plata către reclamantă a sumei de 225.000 euro,

respectiv echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plății efective,

precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data

introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plății efective. De

asemenea, l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 13.192 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a fost lipsită în

totalitate de bun, ca urmare a producerii evicțiunii prin admiterea irevocabilă

a cererii de revendicare și punerea în executare a acestei hotărâri.

Ca urmare a

producerii evicțiunii totale, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1341 -

1344 C. civ., vânzătorul având obligația de a-i plăti cumpărătorului diferența

dintre preț și sporul de valoarea dobândit de bun între momentul încheierii

contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs

excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul

de bună sau de rea-credință.

Tot astfel, s-a

reținut și incidența în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și respectiv a art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, tribunalul apreciind

că nu există nici o rațiune care să justifice o diferență de tratament sub

aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului

de proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea

prețului și cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în

bunul cumpărat.

Cât privește cererea

de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicțiunii și până

la data achitării efective, tribunalul a arătat că temeiul răspunderii

pârâtului este art. 1348 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală,

a vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, care, prin Decizia nr. 193/A din 17

noiembrie 2009, a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a fost admis prin Decizia nr. 5919/09

noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În

consecință, au fost casate atât decizia instanței de apel, cât și

sentința, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, Tribunalului București.

Înalta Curte a

reținut că, față de motivarea cererii și față de temeiurile juridice invocate

de reclamantă, nici tribunalul și nici curtea de apel nu au fixat cadrul

procesual în limitele căruia ar fi trebuit să aibă loc judecata.

Astfel, ambele

instanțe, în motivarea hotărârilor pronunțate, au făcut trimitere atât la

dreptul comun, cât și la dispozițiile cu caracter imperativ ale legii speciale,

dispoziții care nu sunt aplicabile speței, în condițiile în care cadrul

procesual nu este circumscris Legii nr. 10/2001, nici prin voința reclamantei,

nici prin particularitățile speței.

Ca atare, Înalta

Curte a constatat că, în cauză, instanțele nu au lămurit cadrul procesual în

funcție de care urmau a se stabili normele legale și instituțiile juridice

aplicabile.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

12 ianuarie 2001, sub nr. 13572/312008.

La termenul de la 30

martie 2011 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a precizat temeiul

de drept, arătând că își întemeieză cererea pe dispozițiile art. 20 și 44

din Constituție și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr.

593 din 6 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, faptul că obiectul cererii de chemare

în judecată constă în obligarea pârâtului la plata valorii de piață a

imobilului de care a fost deposedată reclamanta prin admiterea acțiunii în

revendicare imobiliară a foștilor proprietari, situație care este tratată în

mod distinct în legislația internă.

De vreme ce

legislația internă prevede norme legale speciale aplicabile cauzei, care

nu sunt în contradicție cu tratatele și pactele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nu pot fi

aplicate în mod direct prevederile Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta C.C., apel care a fost admis prin Decizia civilă

nr. 702 din 22 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu consecința

desființării sentinței și trimiterii cazei, spre rejudecare, Tribunalului

București.

Această instanța de

apel a reținut că tribunalul a trecut la pronunțarea soluției fără a

stărui în a acorda eficiență demersului judiciar al reclamantei, care a arătat,

în motivarea în fapt, în condiții neechivoce, că, urmare evicțiunii, vânzătorul

are obligația dezdăunării sale.

Or, instanța de fond

trebuia să califice cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, după

intenția reală a părții și să judece cauza potrivit calificării juridice date

în urma punerii în discuția părților, cu respectarea principiului

disponibilității.

Această soluție a devenit

irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul M.F.P., prin Decizia

nr. 6240 din 15 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă.

În rejudecare cauza a

fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 12 decembrie 2012,

sub nr. 49150/3/2012.

La data de 18

ianuarie 2013, reclamanta a depus la dosar, o nouă cerere precizatoare, prin

care a solicitat obligarea pârâtului M.F.P. la restituirea prețului actualizat

pentru apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din

03 martie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC F. SA,

și obligarea pârâtului Municipiul București la plata de daune-interese, în

temeiul dispozițiilor art. 1337, 1341 și 1344 C. civ., reprezentând

diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și suma rezultată în urma

actualizării prețului de cumpărare de la momentul evicțiunii.

Prin sentința civilă nr.

821 din 17 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis,

în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanta C.C., în contradictoriu cu

pârâții M.F.P. (în calitate de reprezentant al Statului Român) și Municipiul

București, prin primarul general, l-a obligat pe pârâtul M.F.P. să plătească

reclamantei suma de 2.193,03 lei noi, actualizată cu rata inflației până la

data plății efective, reprezentând prețul în schimbul căruia reclamanta a

cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, și a respins, ca neîntemeiată,

cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 03

martie 1997, reclamanta a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul

nr. 2 situat în București, sector 2, pentru prețul de 21.930.308 lei, respectiv

2.193,03 lei.

Prin sentința civilă nr.

4945 din 14 iunie 2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul

nr. 3043/300/2007, a fost admisă acțiunea în revendicare imobiliară formulată

de C.S. și C.M. și a fost obligată reclamanta din prezenta cauză să le lase în

deplină proprietate și posesie acestora, apartamentul care a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997.

Această sentință a

rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 96 R/25

ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește

pretențiile reclamantei în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., tribunalul a

arătat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P. din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Rațiunea acestui text

legal a vizat instituirea în mod previzibil a unui debitor unic pentru

cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, ale căror titluri au fost

desființate în mod irevocabil.

Textul de lege a

prevăzut sursa restituirii în integralitate a prețului plătit de cumpărători,

independent de procentul din prețul încasat ce a fost vărsat de către vânzător

în fondul extrabugetar constituit la nivelul M.F.P., legea făcând trimitere la

noțiunea de „preț plătit de chiriași” și nu la aceea de preț vărsat în contul

extrabugetar al M.F.P.

A mai reținut

Tribunalul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 fac referire la noțiunea de,,preț

actualizat”, normele metodologice pentru aplicarea acestei legi, cuprinse în

H.G. nr. 250/2007, stipulând că,,actualizarea sumelor se va face prin aplicarea

indicelui anual de inflație din anul plății la anul introducerii acțiunii”.

Prin urmare, s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită să obțină restituirea

prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație, dispozițiile art. 50 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 10/2001 (și ale normelor metodologice date în

aplicarea lor) fiind de strictă interpretare.

În consecință,

tribunalul a apreciat că cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.,

astfel cum a fost precizată, este întemeiată; prin urmare, l-a obligat pe acest

pârât să plătească reclamantei suma de 2.193,03 lei noi, actualizată cu rata

inflației până la data plății efective, suma reprezentând prețul în schimbul

căruia reclamanta a cumpărat imobilul, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

pretențiile formulate de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, reprezentat prin primarul general, având ca temei

dispozițiile art. 1337 coroborate cu cele ale art. 1341 și art. 1344 C.

civ. de la 1865, tribunalul a apreciat că aceste dispoziții de drept comun

nu-și găsesc aplicabilitate în prezenta cauză întrucât, pentru foștii

chiriași ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au

fost încheiate cu respectarea/eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

există norme speciale derogatorii de la dreptul comun reprezentate de art. 50

și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, astfel că, potrivit principiului „specialia generalibus

derogant”, aceste norme speciale au prioritate în soluționarea cererii

formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

Pentru aceste motive,

tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primar general, ca

neîntemeiată, apreciind că această soluție este în deplin acord cu

jurisprudența constantă a instanței europene a drepturilor omului în materie,

care nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de

circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care

reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori

contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor

c. României).

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Statul Român prin M.F.P., solicitând admiterea

apelului, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a M.F.P., în nume propriu și în calitate de

reprezentant al Statului Român, și, în consecință, respingerea cererii de

chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 267/A din 16 iunie 2014, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul - pârât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., respectiv prin

D.G.F.P. a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 821 din 17

aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel

a reținut, cu referire la motivul de apel vizând greșita soluționare a

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, că argumentele

subsumate acestui motiv de apel, vizează atât excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., cât și a M.F.P. în acțiunea

promovată de către reclamanți, din mai multe perspective. Astfel, pe de o parte

s-a susținut că prima instanță a depășit limitele investirii, introducând

în cauză M.F.P. deși reclamanta a chemat în judecată această instituție în

calitate de reprezentant al Statului Român, iar pe de altă parte, s-a invocat faptul

că, pârâtul nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Un alt argument a vizat incidența

prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel

București a reținut că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană

să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care

contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a

persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală

presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana

care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea

procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între

persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea

procesuală pasivă).

Au fost găsite

nefondate criticile prin care s-a susținut că prima instanță a depășit limitele

investirii, introducând în cauză M.F.P. (deși reclamanta ar fi promovat

acțiunea în contradictoriu cu M.F.P. în calitate de reprezentant al statului

român), reținându-se că potrivit dispozițiilor stabilite în ciclul

procesual anterior prin Decizia civilă nr. 702 din 22 septembrie 2011,

pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a, tribunalul avea

obligația de a stabili cadrul procesual, inclusiv din perspectiva păților.

În plus, la data de

18 ianuarie 2013, reclamanta și-a precizat în fața primei instanțe cererea sub

aspect subiectiv, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului M.F.P. la

restituirea prețului actualizat pentru apartamentul care a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare desființat, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001,

și obligarea pârâtului Municipiul București la plata de daune-interese, în

temeiul dispozițiilor art. 1337 coroborate cu cele ale art. 1341 și 1344 C.

civ., reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și suma

rezultată în urma actualizării prețului de cumpărare de la momentul evicțiunii;

cererea precizatoare a fost calificată corect de prima instanță în raport de

indicațiile instanțelor de control judiciar.

Cu referire la

criticile prin care s-a susținut că M.F.P. nu are calitate procesuală

pasivă în cauză, curtea de apel a arătat că, potrivit regulilor generale din

materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine

vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care în speță este Municipiul București.

Însă contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație

specială, în sensul că ele nu reprezintă, pentru unitatea deținătoare, o

expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese,

corelativă dreptului chiriașului (prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act

normativ), de a cumpăra.

Faptul că unitățile

deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și

din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul

lor, ci într-un fond extrabugetar aflat la dispoziția M.F.P., constituit prin

dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost rațiunea

pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se

face în ambele cazuri, de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Acest text de lege

este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu

a fost anulat, dar, urmare admiterii acțiunii în revendicare, a fost

considerat mai puțin preferabil. Pentru acest motiv norma juridică nu face

referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, acesta

fiind un concept mai larg, care include toate situațiile în care contractul devine

lipsit de efecte juridice.

Astfel, legitimarea

procesuală pasivă a M.F.P. rezultă ope legis (în virtutea legii) din această

normă specială.

A mai arătat

instanța de apel că, prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a

fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare (încheiate cu respectarea sau eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare),

au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru

care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind

exclusă astfel de la aplicare - conform principiului specialia generalibus

derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune.

Prin urmare, conform

principiului anterior enunțat, raportat la interpretarea sistematică a

dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și ale art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, cel chemat să răspundă în calitate de pârât pentru

despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat, în cazul imobilelor înstrăinate

de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, este M.F.P.

Pentru aceleași

considerente, curtea de apel a apreciat că sunt vădit nefondate și criticile

prin care s-a susținut că sunt incidente în cauză regulie din materia

evicțiunii și răspunderea vânzătorului, în această materie, conform dreptului comun,

reprezentat de C. civ. de la 1865.

Instanța de apel

a arătat că în acest sens sunt nu numai prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

ci și cele cuprinse în art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, din

care rezultă că noțiunea de desființare a contractului trebuie înțeleasă în

sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a

declarării nulității acestuia, ci și orice situatie în care se constata pe

calea unei actiuni civile „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de

proprietate asupra imobilului.

De altfel, în

condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul

contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului

(„prețul de piață”), singura rațiune a modificărilor legislative aduse Legii nr.

10/2001, prin Legea nr. 1/2009, a fost aceea de a facilita accesul la

despăgubiri echitabile, foștilor chiriași care au achiziționat imobilele

ce făceau obiectul acestei Legii nr. 112/1995, prin contracte de

vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a

dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada

regimului comunist.

Prin urmare, nu

există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul

persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de

proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost

anulat, în raport de cea în care deși contractul nu a fost anulat,

cumpărătorii au fost evinși, în acțiunea în revendicare, de vreme ce nu

vânzătorul din contractul desființat este cel care a încasat efectiv prețul, ci

M.F.P., potrivit art. 13 și 35 din Legea nr. 112/1995.

Ca atare, criticile

apelantului în sensul că nu poate fi obligat la restituirea prețului actualizat

al imobilului, întrucât nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii 112/1995, dar și ca urmare a incidenței prevederilor art.

50 din Legea nr. 10/2001 modificată, au fost găsite nefondate.

În ceea ce privește

critica vizând greșita soluționare a cauzei, prin raportare la prevederile art.

50 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

arătat că nu este fondată.

Astfel, potrivit art.

50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului

actualizat.

O condiție pentru

nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului

în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu este aceea ca actul de

vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 să fi fost desființat.

Față de situația

premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - (noțiune care,

asa cum s-a retinut anterior, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de

efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același

cadru fiind inclusă acum, în această materie, și „ineficacitatea” actului

juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii

unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de

proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din

interpretarea alin. (2)

1

al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009) -

curtea de apel a apreciat că se impune a analiza dacă au fost respectate

condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, prin coroborare cu cele ale

Legii nr. 10/2001, modificată.

Reținând

că este necesar a se distinge între desființarea contractului cauzată de

„eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și

desființarea acestuia (inclusiv, ca urmare a intervenirii sancțiunii nulității

acestuia), deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, curtea de apel a apreciat că nu este fondată critica prin care s-a

susținut că

nu este îndeplinită cerința referitoare la desființarea contractului printr-o

hotarâre judecatorească definitivă și irevocabilă de fapt ale cauzei, apreciază

că această susținere este vădit nefondată.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2

București, în Dosarul nr. 3043/300/2007, a fost admisă acțiunea în revendicare

imobiliară formulată de C.S. și C.M. și a fost obligată reclamanta din prezenta

cauză să lase în deplină proprietate și posesie acestora apartamentul ce face

obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997; această sentință

a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. 96/R

din 25 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Faptul că în speță,

nu s-a pronunțat vreo hotărâre prin care să se constate nulitatea contractului

încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, nu poate avea

drept consecință, constatarea neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 50

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme în acceptiunea legii, noțiunea

de desfiintare include și situația în care, deși nu s-a constatat nulitatea contractului

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1996, a fost admisă actiunea în revendicare având

ca obiect imobilul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996.

Astfel, este

neîndoilenic că prin efectul primei hotărâri, reclamanta a pierdut dreptul de

proprietate asupra imobilului cumpărat în conformitate cu prevederile Legii nr.

112/1995, ca efect al admiterii unei actiuni în revendicare formulată împotriva

sa. Or, notiunea de desființare la care face trimitere art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, modificată, vizează inclusiv situația în care titlul reprezentat

de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a

devenit ,,ineficace” ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, așa cum

se precizează expres în art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001.

Pentru

considerentele deja expuse nu au fost găsite fondate nici criticile potrivit

cărora în cauză erau aplicabile dispozițiile generale ale art. 1337 și

următoarele C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea

totală sau parțială a lucrului vândut, respectiv a Municipiului București, câtă

vreme prevederile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 au un

caracter special și înlătură de la aplicare norma generală potrivit

principiului de interpretare specialia generalibus derogant.

De asemenea, au fost

găsite nefondate și criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în

garanție și la obligarea apelantului-pârât de către prima instanță, ca

reprezentant al Statului Român, la restituirea întregului preț, inclusiv a

comisionului prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995, reținându-se că apelantul, în calitate de pârât, nu a formulat

cerere de chemare în garanție și avea obligația de a-și dovedi susținerile

referitoare la încasarea efectivă a comisionului de către mandatarul Primăriei

Municipiului București, ca unitate specializată în vânzarea imobilelor care

intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin extras de cont emis de

Trezoreria Statului sau de B.C.R.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâtul M.F.P., în nume

propriu și în calitate de reprezentant a Statului Român prin D.G.R.F.P.

București, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în

sensul admiterii apelului, iar pe fond respingerea cererii de chemare în

judecată, în principal ca fiind indreptată impotriva unei persoane fară

calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., a arătat că în mod greșit a fost menținută sentința

prin care M.F.P. a fost obligat la plata prețului actualizat al imobilului în

litigiu, deoarece acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

A

susținut recurentul că M.F.P. nu poate avea calitate procesuală pasivă în

cauză, ținând seama că potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputand

nici profita și nici dăuna unui terț. Cum M.F.P. nu a fost parte la încheierea

contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamantă, este terț

față de acest contract.

În opinia

recurentului, care a făcut trimitere și la dispozițiilor art. 1344 C. civ.,

obligația de garanție pentru evictiune incumbă vânzătoarei Primăria

Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Cu

referire la dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, care prevăd

constituirea fondului extrabugetar la dispoziția M.F.P., recurentul a

susținut că în acest mod a devenit un simplu depozitar al acestor sume,

care că nu se justifică obligarea sa, pe acest temei, la achitarea prețului

actualizat al imobilului.

A

concluzionat recurentul că, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate

procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritoriala

vânzătoare (în speța Municipiul București), iar nu M.F.P., care nu a fost parte

contractantă în raportul juridic dedus judecații, astfel că nu îi revine

obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat; de

asemenea, obligarea M.F.P. la plata sumelor solicitate nu se poate dispune nici

în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul

cauzei, recurentul a arătat că în mod greșit curtea de apel a reținut în

considerentele deciziei recurate împrejurarea că prețul contractului de

vânzare-cumparare urmează sa fie suportat de M.F.P., deoarece în conformitate

cu art. 1337 C. civ., instanța trebuia să instituie răspunderea vânzătorului

pentru evictiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

A

susținut recurentul că aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi

înlăturata prin nici o dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă

între părțile din prezentul litigiu. Prin urmare, dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză

a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât

timp obligația de garanție pentru evictiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului.

S-a mai

arătat că deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului

litigiu, în urma anularii contractului de vanzare-cumparare printr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin

fapta unui terț, iar această tulburare de drept, este de natura să angajeze

răspunderea contractuală pentru evictiune totală a vânzătorului, respectiv

Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului

actualizat al imobilul în cauză.

Sub un alt

aspect, recurentul a arătat că nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P.,

deoarece că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Față

de dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul

vândut se află, la epoca evictiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză,

vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării,

excedentele valorii în timpul evictiunii.", recurentul a învederat că

Primăria Municipiului București este cea care trebuie obligată la plata sumelor

solicitate.

Intimata-reclamantă

C.C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, cererea de

recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:

Intimata-reclamantă a

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București,

sector 2, prin contractul de vânzare cumpărare din 3 martie 1997, încheiat cu

Primăria Municipiului București, prin mandatar SC F. SA; contractul a fost

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice

a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut ca obiect

imobile cu destinația de locuință care se aflau în posesia statului sau a altor

persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. Este vorba despre imobile care

au fost preluate, în proprietatea Statului Român, în regimul politic anterior.

În temeiul Legii nr. 112/1995

au fost abilitate să încheie contracte de vânzare-cumpărare unitățile administrativ-teritoriale,

respectiv comisiile locale și județene, precum și comisiile de sector și a

municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin unitățile

specializate în vânzarea locuințelor.

După cum se poate

observa, acest act normativ permite instituțiilor care aveau calitate de

locatori în contractele de închiriere să încheie contracte de vânzare-cumpărare

fără a impune condiția ca locatorul să fie proprietar. Mai mult, prețul încasat

din aceste contracte a fost virat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția

M.E.F.

Prin definiție,

contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, translativ de

proprietate dar, în privința contactelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie raportată la existența unui

titlu de preluare a imobilului în proprietatea statului, nu a unității

administrativ-teritoriale.

Față de aceste

considerente se poate concluziona că, în contractele de vânzare-cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, titularul dreptului de proprietate a

fost însuși Statul Român iar persoanele juridice menționate la rubrica

“vânzător” au contractat în calitate de reprezentanți ai acestuia. Astfel,

contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de unitățile administrativ-teritoriale,

prin societăți comerciale sau unități specializate în vânzarea de locuințe, în

vreme ce sumele încasate au fost puse la dispoziția M.F.P.

În mod corespunzător,

restituirea sumelor încasate cu titlu de preț, în ipotezele în care contractele

de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, a fost stabilită, prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, în sarcina M.E.F., în prezent M.F.P.

Din acest punct de

vedere art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală

pasivă în cauză M.F.P., în sensul că acestuia îi incumbă obligația de

restituire a prețului actualizat în calitate de reprezentant al Statului Român.

Sub un alt aspect,

așa cum a reținut și instanța de apel, în speță garanția pentru evicțiune a

vânzătorului, prevăzută de art. 1337 și urm. C. civ. de la 1864 (care

reprezintă dreptul comun) a fost înlocuită cu dispozițiile speciale,

derogatorii cuprinse în art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată.

Rațiunea instituirii

unor dispoziții derogatorii în această materie este aceea că instituția care

figurează în mod formal ca vânzător în contract nu a beneficiat de prețul

încasat, fondul extrabugetar constituit în baza Legii nr. 112/1995 fiind

utilizat pentru efectuarea cheltuielilor de natura și în ordinea prevăzute la art.

13 din Legea nr. 112/1995 (constând în plata despăgubirilor acordate, în

temeiul acestui act normativ, foștilor proprietari și moștenitorilor acestora,

pentru apartamentele care nu au fost nerestituite în natură); în plus, sunt

simplificate procedurile judiciare care ar fi presupus în toate cazurile de

acest gen formularea de către vânzător a unor cereri de chemare în garanție a M.F.P.

Înalta Curte

reține, astfel, că sunt vădit nefondate criticile prin care s-a

susținut că dispozițiile cuprinse în C. civ., care reglementează

obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului și

care constituie dreptul comun în materie, nu ar putea fi înlocuite de

dispoziții speciale, care potrivit principiului specialia generalibus

derogant, se aplică cu prioritate.

În ceea ce

privește susținerile conform cărora obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât cea de restituire a

prețului reactualizat este, în principiu, corectă însă nu constituie un

argument pertinent în prezentul recurs.

Astfel, în

condițiile în care dispozițiile speciale, derogatorii cuprinse în art.

50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată, prevăd în sarcina M.F.P.

obligația de restituire a valorii de piață a imobilului ori, după

caz, a prețului reactualizat din contract, apar ca fiind lipsite de

interes criticile potrivit cărora, în condițiile dreptului comun,

intimata-reclamantă (căreia în speță i s-a acordat prețul

reactualizat) ar fi fost îndreptățită și la "excedentele valorii

în timpul evicțiunii".

Cu referire la

criticile prin care s-a arătat că M.F.P. nu poate fi obligat la plata

prețului reactualizat, întrucât nu este în culpă, Înalta Curte reține

că, așa cum rezultă din considerentele deja expuse, obligația de

plată a prețului reactualizat derivă din lege. Restituirea prețului

reactualizat nu este prevăzută de lege ca o sancțiune ci ca o

consecință a faptului că intimata-reclamantă a pierdut dreptul de proprietate

asupra apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte constată

că această critică nu a fost dezvoltată distinct de criticile prin care

recurentul a susținut că M.F.P. nu îi incumbă obligația de plată

întrucât nu a fost parte în contract. Din această perspectivă, așa cum s-a

arătat, M.F.P. este reprezentantul Statului Român, astfel că examinarea culpei,

în măsura în care dispozițiile derogatorii ale Legii nr. 10/2001 ar fi

impus-o, ar fi pus în discuție culpa mandantului, nu a mandatarului.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât M.F.P., în nume propriu și

în calitate de reprezentant a Statului Român - prin D.G.R.F.P. București,

împotriva Deciziei nr. 267/A din 16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 martie 2015.