ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5919/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 8 aprilie 2008, reclamanta C.C. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primar General și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor - obligarea pârâților, în solidar, de a răspunde pentru evicțiune și de a-i achita suma de 250.000 Euro (echivalentul a 940.000 lei) reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat în București, sector 2, valoare calculată de la data de 21 ianuarie 2008, când s-a consumat evicțiunea asupra nemișcătorului. În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuție, în suprafață de 102,47 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2689 din 3 martie 1997, în baza prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Ulterior, acțiunea în revendicare - prin comparare de titluri - formulată de C.S. și C.M., foștii proprietari ai apartamentului, a fost admisă prin sentința civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, iar reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să le lase acestora în deplină proprietate și posesie imobilul. La data de 21 mai 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că înțelege să se judece, în calitate de pârât, numai cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice iar nu și cu Primăria Municipiului București, prin Primar General.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1707 din 26 noiembrie 2008, a admis în parte cererea precizată și a obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamantă a sumei reprezentând echivalentul în lei, la cursul BNR de la data plății efective a 225.000 Euro, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 13.192 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a fost lipsită în totalitate de bun, ca urmare a producerii evicțiunii prin admiterea irevocabilă a cererii de revendicare și punerea în executare a acestei hotărâri.

Ca atare, se mai arată, producându-se evicțiunea totală, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1341-1344 C. civ., vânzătorul având obligația de a-i plăti cumpărătorului diferența între preț și sporul de valoarea dobândit de bun între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau, dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau rea credință. Tot astfel, s-a reținut și incidența în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și respectiv a art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, deoarece, prin analogie, nu există nici o rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea prețului și cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat.

Cât privește cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicțiunii și până la data achitării efective, tribunalul a apreciat că temeiul răspunderii pârâtului este art. 1348 C. civ., care reglementează o răspundere contractuală, în temeiul obligației vânzătorului de a răspunde pentru evicțiunea născută din contract. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin decizia nr. 193/A din 17 noiembrie 2009, în esență cu aceeași motivare, a respins apelul pârâtului, ca nefondat. În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, punându-se astfel semnul egalității între acest subiect de drept și Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic de desdăunare și cel care a stat în judecată în calitate de pârât. - în situația în care se ajungea la concluzia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, conform cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

- în mod greșit a fost admis capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care între acesta din urmă și reclamanta C.C. nu a fost încheiat niciun contract iar o astfel de răspundere este una contractuală. - instanța a ignorat faptul că prin însăși hotărârea judecătorească urmare căreia reclamanta a fost evinsă, s-a reținut reaua credință a acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului ce a făcut obiectul litigiului, aspect ce înlătură aplicațiunea dispoziției din Legea nr. 112/1995 referitoare la încasarea valorii de piață a apartamentului. - atâta timp cât niciuna din condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu este îndeplinită, în cauză sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia vânzării-cumpărării iar obligația de garanție în caz de evicțiune incumbă vânzătorului, conform art. 1341 C. civ.

Recursul se privește ca fondat urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed. Deși au reținut corect dreptul reclamantei, semnatară a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2689 din 3 martie 1997 încheiat cu SC F. SA (în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București) de a se adresa instanței, în condițiile în care aceasta a fost evinsă prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile care a restituit bunul foștilor proprietari, instanțele au stabilit greșit cadrul procesual, soluționând cererea celei în cauză prin prisma dispozițiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001 - și nu ale dreptului comun, așa cum de altfel solicitase chiar reclamanta, prin cererea introductivă.

Astfel, în cauza de față, invocând dispozițiile art. 1337, art. 1348 C. civ., ale art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., reclamanta a solicitat obligarea pârâților Primăria Municipiului București, prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor de a răspunde în solidar pentru evicțiune și de a-i achita valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat în București, sector 2. La termenul din 21 mai 2008, în fața Tribunalului București, fără a schimba temeiul juridic al cererii introductive, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că înțelege să se judece în calitate de pârât, numai cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin urmare, se constată că față de motivarea cererii și față de temeiurile juridice invocate de reclamantă, nici tribunalul și nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc. Astfel, ambele instanțe, în motivarea hotărârilor pronunțate, fac trimitere atât la dreptul comun cât și la dispozițiile cu caracter imperativ ale legii speciale, dispoziții ce nu sunt aplicabile speței, în condițiile în care cadrul procesual nu este circumscris Legii nr. 10/2001 nici prin voința reclamantei și nici prin particularitățile speței. Astfel, instanțele și-au fundamentat soluția pe dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, (deși, de altfel, niciuna din cerințele impuse de aceste texte nu era îndeplinită în cauză), reținând prin „argumentul de analogie” aplicabilitatea acestor prevederi din legea specială, într-o acțiune fondată pe dreptul comun.

Or, potrivit art. 1337 C. civ., invocat ca temei al acțiunii, vânzătorul este cel care este de drept obligat, după natura contractului, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut. Tot astfel, tribunalul a admis cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicțiunii și până la data achitării efective, deși a reținut că temeiul cererii este art. 1348 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală a vânzătorului, ignorând faptul că între părți nu a fost încheiat niciun contract pentru a putea fi angajată această răspundere civilă. Ca atare, Înalta Curte constată că în cauza de față instanțele nu au lămurit cadrul procesual în funcție de care urma a se stabili normele legale și instituțiile juridice aplicabile.

Or, determinarea cadrului procesual prezintă o deosebită importanță pentru cauză deoarece, în funcție de acesta, urmează a se determina raportul juridic existent între părți și norma de drept material care îl guvernează. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 193/A din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 1707 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a -III- a civilă. Trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.