ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5919/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 8 aprilie

2008, reclamanta C.C. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București, prin Primar General și Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor - obligarea pârâților, în solidar, de a răspunde pentru

evicțiune și de a-i achita suma de 250.000 Euro (echivalentul a 940.000 lei)

reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat în București,

sector 2, valoare calculată de la data de 21 ianuarie 2008, când s-a consumat

evicțiunea asupra nemișcătorului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

învederat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în

discuție, în suprafață de 102,47 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

2689 din 3 martie 1997, în baza prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Ulterior, acțiunea în revendicare - prin

comparare de titluri - formulată de C.S. și C.M., foștii proprietari ai

apartamentului, a fost admisă prin sentința civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, iar

reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să le lase acestora în deplină

proprietate și posesie imobilul.

La data de 21 mai 2008, reclamanta

și-a precizat acțiunea arătând că înțelege să se judece, în calitate de pârât,

numai cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice iar nu și cu Primăria

Municipiului București, prin Primar General.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1707 din 26

noiembrie 2008, a admis în parte cererea precizată și a obligat pârâtul Statul

Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către

reclamantă a sumei reprezentând echivalentul în lei, la cursul BNR de la data

plății efective a 225.000 Euro, precum și la plata dobânzii legale aferente

acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată

și până la data plății efective.

A obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 13.192 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că reclamanta a fost lipsită în totalitate de bun,

ca urmare a producerii evicțiunii prin admiterea irevocabilă a cererii de

revendicare și punerea în executare a acestei hotărâri.

Ca atare, se mai arată,

producându-se evicțiunea totală, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.

1341-1344 C. civ., vânzătorul având obligația de a-i plăti cumpărătorului

diferența între preț și sporul de valoarea dobândit de bun între momentul

încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care

a produs excedentul de valoare sau, dacă sporul a fost sau nu previzibil ori

vânzătorul de bună sau rea credință.

Tot astfel, s-a reținut și incidența

în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și respectiv a

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, deoarece, prin analogie, nu există

nici o rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul

persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de

proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea

prețului și cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în

bunul cumpărat.

Cât privește cererea de obligare a

pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicțiunii și până la data achitării

efective, tribunalul a apreciat că temeiul răspunderii pârâtului este art. 1348

C. civ., care reglementează o răspundere contractuală, în temeiul obligației vânzătorului

de a răspunde pentru evicțiunea născută din contract.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, care, prin decizia nr. 193/A din 17 noiembrie 2009, în esență cu

aceeași motivare, a respins apelul pârâtului, ca nefondat.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care,

invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea

dată în apel, după cum urmează:

- în mod greșit s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, punându-se astfel semnul

egalității între acest subiect de drept și Ministerul Finanțelor Publice, în

condițiile în care nu există identitate între cel care este titularul

obligației din raportul juridic de desdăunare și cel care a stat în judecată în

calitate de pârât.

- în situația în care se ajungea la

concluzia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul

deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită

obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului

București, conform cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

- în mod greșit a fost admis capătul

de cerere referitor la plata dobânzii legale în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care între acesta din urmă

și reclamanta C.C. nu a fost încheiat niciun contract iar o astfel de

răspundere este una contractuală.

- instanța a ignorat faptul că prin

însăși hotărârea judecătorească urmare căreia reclamanta a fost evinsă, s-a

reținut reaua credință a acesteia la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a bunului ce a făcut obiectul litigiului, aspect ce înlătură

aplicațiunea dispoziției din Legea nr. 112/1995 referitoare la încasarea

valorii de piață a apartamentului.

- atâta timp cât niciuna din

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu este îndeplinită, în

cauză sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia vânzării-cumpărării

iar obligația de garanție în caz de evicțiune incumbă vânzătorului, conform art.

1341 C. civ.

Recursul se privește ca fondat

urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Deși au reținut corect dreptul

reclamantei, semnatară a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2689 din 3

martie 1997 încheiat cu SC F. SA (în calitate de reprezentant al Primăriei

Municipiului București) de a se adresa instanței, în condițiile în care aceasta

a fost evinsă prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile

care a restituit bunul foștilor proprietari, instanțele au stabilit greșit

cadrul procesual, soluționând cererea celei în cauză prin prisma dispozițiilor

legii speciale - Legea nr. 10/2001 - și nu ale dreptului comun, așa cum de

altfel solicitase chiar reclamanta, prin cererea introductivă.

Astfel, în cauza de față, invocând

dispozițiile art. 1337, art. 1348 C. civ., ale art. 44 din Constituție și ale

art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., reclamanta a solicitat obligarea

pârâților Primăria Municipiului București, prin Primar General și Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor de a răspunde în solidar pentru

evicțiune și de a-i achita valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat

în București, sector 2.

La termenul din 21 mai 2008, în fața

Tribunalului București, fără a schimba temeiul juridic al cererii introductive,

reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că înțelege să se judece în calitate

de pârât, numai cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin urmare, se constată că față de

motivarea cererii și față de temeiurile juridice invocate de reclamantă, nici

tribunalul și nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele

căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.

Astfel, ambele instanțe, în

motivarea hotărârilor pronunțate, fac trimitere atât la dreptul comun cât și la

dispozițiile cu caracter imperativ ale legii speciale, dispoziții ce nu sunt

aplicabile speței, în condițiile în care cadrul procesual nu este circumscris

Legii nr. 10/2001 nici prin voința reclamantei și nici prin particularitățile

speței.

Astfel, instanțele și-au fundamentat

soluția pe dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

(deși, de altfel, niciuna din cerințele impuse de aceste texte nu era

îndeplinită în cauză), reținând prin „argumentul de analogie” aplicabilitatea

acestor prevederi din legea specială, într-o acțiune fondată pe dreptul comun.

Or, potrivit art. 1337 C. civ.,

invocat ca temei al acțiunii, vânzătorul este cel care este de drept obligat,

după natura contractului, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau

parțială a lucrului vândut.

Tot astfel, tribunalul a admis

cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicțiunii

și până la data achitării efective, deși a reținut că temeiul cererii este art.

1348 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală a vânzătorului,

ignorând faptul că între părți nu a fost încheiat niciun contract pentru a

putea fi angajată această răspundere civilă.

Ca atare, Înalta Curte constată că

în cauza de față instanțele nu au lămurit cadrul procesual în funcție de care

urma a se stabili normele legale și instituțiile juridice aplicabile.

Or, determinarea cadrului procesual

prezintă o deosebită importanță pentru cauză deoarece, în funcție de acesta,

urmează a se determina raportul juridic existent între părți și norma de drept

material care îl guvernează.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri

pronunțate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 193/A

din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietate intelectuală.

Casează decizia atacată, precum și

sentința nr. 1707 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a

-III- a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare

aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9

noiembrie 2010.