ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 366/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2008, reclamanta I.Z. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General solicitând să fie obligați la plata sumei de 4.304,56 lei RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, cu titlu de preț pentru apartamentul nr. 1 situat în municipiul București, strada R., sector 2, precum și a sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul oficial la data plății, reprezentând diferența între sporul de valoare și prețul actualizat conform indicelui de inflație.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că a dobândit în proprietate apartamentul în litigiu în baza contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1999 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, pentru un preț de 56.692.506 lei, pe care l-a plătit integral, și că ulterior, în baza sentinței civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, a fost obligată să lase apartamentul în deplină proprietate și liniștită posesie numitei P.A.S. În atare condiții, reclamanta a susținut că atâta timp cât s-a produs evicțiunea totală se impune obligarea pârâților la restituirea prețului plătit la o valoare actualizată cu indicele de inflație, precum și la plata sumei de bani reprezentând sporul de valoare al apartamentului.

În drept, reclamanta a invocat incidența dispozițiilor art. 1341 – 1346 C. civ., art. 1336 – 1337 și urm. C. civ. și dispozițiile Legii nr. 10/2001. La data de 16 februarie 2008, pârâții Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice au chemat în garanție pe SC A. SA, solicitând obligarea acestei societăți la restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999. Prin sentința civilă nr. 511 din 13 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primarul general să plătească reclamantei suma de 894.697 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea formulată împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și respectiv Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calități procesuale pasive, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect. În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanta a fost evinsă de imobilul cumpărat în procedura Legii nr. 112/1995 în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată de fostul proprietar P.A.S., motiv pentru care se impune angajarea obligației de garanție pentru evicțiune, în raport de prevederile art. 1337 C. civ., în sarcina pârâtului Municipiul București prin Primarul general.

În consecință, în raport de prevederile art. 1344 C. civ. și de concluziile expertizei imobiliare efectuată în cauză, instanța a constatat că valoarea de circulație a imobilului în litigiu era la data evicțiunii, 4 mai 2007, data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, în sumă de 894.697 lei, sumă pe care reclamanta este îndreptățită să o primească. Tribunalul a reținut, totodată, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2010, întrucât contractul de vânzare - cumpărare în cauză, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desființat, astfel încât nu poate fi primită cererea formulată de reclamantă în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea contravalorii prețului, caz în care, această cererea va fi respinsă ca, de altminteri, și cea îndreptată împotriva Statului Român, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a reținut că se impune, totodată, respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Municipiul București. În motivarea apelului, pârâtul a susținut că prețul plătit pentru apartamentul în litigiu a fost încasat și folosit de Ministerul Finanțelor Publice, caz în care acestui pârât îi incumbă obligația de restituire către reclamantă, contrar celor statuate de prima instanță. Pârâtul a susținut, totodată, că nu are calitate procesuală pasivă în cererile de chemare în judecată și de chemare în garanție, obligația de restituire a prețului plătit de reclamantă fiind doar în sarcina pârâtului Ministerul de Finanțe.

Pârâtul a invocat și faptul că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu este inserată o clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului. Prin decizia civilă nr. 125/ A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel București secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecarea fondului în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/2005, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, și că aceste dispoziții reprezintă o aplicație particulară a textului general cuprins în art. 1344 C. civ. Instanța de apel a mai reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun, prevăd însă că obligația de restituire a prețului este în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, minister care a încasat sumele plătite cu titlu de preț la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, conform prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În atare condiții, instanța de apel a statuat că în cauză nu era incidentă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum în mod eronat s-a reținut la judecata în primă instanță, sens în care a desființat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, astfel cum corect a reținut prima instanță, deoarece raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat.

Pârâtul reiterează considerentele pentru care apreciază că, în speța supusă analizei, răspunderea pentru evicțiune incumbă vânzătorului Primăria municipiului București, prin mandatar SC A. SA, în condițiile art. 1337, 1341 și urm. C. civ., texte de drept pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății. Pârâtul susține, totodată, că potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. contractele își produc efectele numai între părțile contractante și că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme de drept cu caracter procesual, prin intermediul cărora să i se confere calitate procesuală pasivă, întrucât prin această reglementare legiuitorul a urmărit doar determinarea sursei din care urmează a fi restituite sumele de bani plătite cu titlu de preț în cazul anulării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în procedura Legii nr. 112/1995.

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: În drept, potrivit prevederilor art. 50 alin. 2 și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, atât în redactarea în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 1/2009, cât și în redactarea după modificare, restituirea prețului plătit de către cumpărători se face de către Ministerul Finanțelor Publice/ Ministerul Economiei și Finanțelor „din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” Modalitățile de desființare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a unor astfel de contracte sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din lege, anume „fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”. Împrejurarea că normele de drept enunțate, aplicabile în cazul desființării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr. 112/2005, se constituie într-un caz de aplicare particulară a dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.

prin care se reglementează, pe calea dreptului comun, garanția pentru evicțiune, nu justifică înlăturarea lor de la aplicare, întrucât acest fapt ar echivala cu o încălcare a principiului „specialibus generalia derogant”. Or, prin dispozițiile legale speciale mai sus arătate, indicate de reclamantă, de asemenea, ca temei juridic al cererii deduse judecății, legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct de normele dreptului comun, cazurile și condițiile de restituire a prețului stabilit și încasat de stat pentru imobilele înstrăinate în procedura Legii nr. 112/1995 către chiriașii - cumpărători, în situația desființării contractelor de vânzare - cumpărare, precum și instituțiile obligate la restituire.

Ca atare, în mod corect instanța de apel, constatând că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, și nu dispozițiile Codului civil, în raport cu care a fost analizată și soluționată de prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința și a trimis cauza pentru rejudecarea în fond a cererii în despăgubire formulată de reclamantă. Pentru considerentele de drept arătate, nu pot fi primite apărările invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit cărora raportului juridic dedus judecății i-ar fi aplicabile normele dreptului comun privitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, respectiv cele relative la caracterul non procesual al normei de drept conținută de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 125/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.