ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 366/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6

noiembrie 2008, reclamanta I.Z. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și

Municipiul București prin Primarul General solicitând să fie obligați la plata

sumei de 4.304,56 lei RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății

efective, cu titlu de preț pentru apartamentul nr. 1 situat în municipiul

București, strada R., sector 2, precum și a sumei de 250.000 euro, echivalent

în lei la cursul oficial la data plății, reprezentând diferența între sporul de

valoare și prețul actualizat conform indicelui de inflație.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că a dobândit în proprietate apartamentul în litigiu în

baza contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1999 încheiat cu

Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, pentru un preț de 56.692.506

lei, pe care l-a plătit integral, și că ulterior, în baza sentinței civile nr. 3391

din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, a fost obligată să

lase apartamentul în deplină proprietate și liniștită posesie numitei P.A.S.

În atare condiții,

reclamanta a susținut că atâta timp cât s-a produs evicțiunea totală se impune

obligarea pârâților la restituirea prețului plătit la o valoare actualizată cu

indicele de inflație, precum și la plata sumei de bani reprezentând sporul de

valoare al apartamentului.

În drept, reclamanta

a invocat incidența dispozițiilor art. 1341 – 1346 C. civ., art. 1336 – 1337 și

urm. C. civ. și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La data de 16

februarie 2008, pârâții Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor

Publice au chemat în garanție pe SC A. SA, solicitând obligarea acestei

societăți la restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999.

Prin sentința civilă nr.

511 din 13 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte cererea și a obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primarul

general să plătească reclamantei suma de 894.697 lei, reprezentând despăgubiri

pentru evicțiune.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă cererea formulată împotriva pârâților Statul Român prin

Ministerul Finanțelor și respectiv Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa

calități procesuale pasive, precum și cererea de chemare în garanție formulată

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără

obiect.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că reclamanta a fost evinsă de imobilul cumpărat

în procedura Legii nr. 112/1995 în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată

de fostul proprietar P.A.S., motiv pentru care se impune angajarea obligației

de garanție pentru evicțiune, în raport de prevederile art. 1337 C. civ., în

sarcina pârâtului Municipiul București prin Primarul general.

În consecință, în raport

de prevederile art. 1344 C. civ. și de concluziile expertizei imobiliare

efectuată în cauză, instanța a constatat că valoarea de circulație a imobilului

în litigiu era la data evicțiunii, 4 mai 2007, data rămânerii definitive a

sentinței civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2

București, în sumă de 894.697 lei, sumă pe care reclamanta este îndreptățită să

o primească.

Tribunalul a reținut,

totodată, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), (2

1

)

și (3) din Legea nr. 10/2010, întrucât contractul de vânzare - cumpărare în

cauză, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desființat, astfel

încât nu poate fi primită cererea formulată de reclamantă în sensul obligării

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea contravalorii prețului,

caz în care, această cererea va fi respinsă ca, de altminteri, și cea

îndreptată împotriva Statului Român, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru considerentele

expuse, tribunalul a reținut că se impune, totodată, respingerea cererii de

chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei

decizii a declarat apel pârâtul Municipiul București.

În motivarea

apelului, pârâtul a susținut că prețul plătit pentru apartamentul în litigiu a

fost încasat și folosit de Ministerul Finanțelor Publice, caz în care acestui

pârât îi incumbă obligația de restituire către reclamantă, contrar celor

statuate de prima instanță.

Pârâtul a susținut,

totodată, că nu are calitate procesuală pasivă în cererile de chemare în

judecată și de chemare în garanție, obligația de restituire a prețului plătit

de reclamantă fiind doar în sarcina pârâtului Ministerul de Finanțe.

Pârâtul a invocat și

faptul că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

nu este inserată o clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune

a vânzătorului.

Prin decizia civilă nr.

125/ A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel București secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, a desființat sentința și

a trimis cauza spre rejudecarea fondului în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/2005, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,

și că aceste dispoziții reprezintă o aplicație particulară a textului general

cuprins în art. 1344 C. civ.

Instanța de apel a

mai reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun,

prevăd însă că obligația de restituire a prețului este în sarcina Ministerul

Finanțelor Publice, minister care a încasat sumele plătite cu titlu de preț la

momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, conform prevederilor art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În atare condiții,

instanța de apel a statuat că în cauză nu era incidentă excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum în

mod eronat s-a reținut la judecata în primă instanță, sens în care a desființat

sentința și a trimis cauza pentru rejudecare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, invocând

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauza

dedusă judecății, astfel cum corect a reținut prima instanță, deoarece

raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin.

(2

1

) și art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat.

Pârâtul reiterează

considerentele pentru care apreciază că, în speța supusă analizei, răspunderea

pentru evicțiune incumbă vânzătorului Primăria municipiului București, prin

mandatar SC A. SA, în condițiile art. 1337, 1341 și urm. C. civ., texte de

drept pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății.

Pârâtul susține,

totodată, că potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. contractele își produc

efectele numai între părțile contractante și că dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme de drept cu caracter procesual, prin

intermediul cărora să i se confere calitate procesuală pasivă, întrucât prin

această reglementare legiuitorul a urmărit doar determinarea sursei din care

urmează a fi restituite sumele de bani plătite cu titlu de preț în cazul

anulării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în procedura Legii nr. 112/1995.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată următoarele:

În drept, potrivit

prevederilor art. 50 alin. 2 și (2

1

) din Legea nr. 10/2001, cererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, precum și cererile sau acțiunile în

justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

Potrivit alin. (3) al

aceluiași articol, atât în redactarea în vigoare anterior modificării prin

Legea nr. 1/2009, cât și în redactarea după modificare, restituirea prețului

plătit de către cumpărători se face de către Ministerul Finanțelor Publice/

Ministerul Economiei și Finanțelor „din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”

Modalitățile de

desființare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a unor astfel

de contracte sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (2

1

)

din lege, anume „fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare”.

Împrejurarea că

normele de drept enunțate, aplicabile în cazul desființării contractelor de

vânzare - cumpărare încheiate în procedura specială prevăzută de dispozițiile

Legii nr. 112/2005, se constituie într-un caz de aplicare particulară a

dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. prin care se reglementează, pe calea

dreptului comun, garanția pentru evicțiune, nu justifică înlăturarea lor de la

aplicare, întrucât acest fapt ar echivala cu o încălcare a principiului

„specialibus generalia derogant”.

Or, prin dispozițiile

legale speciale mai sus arătate, indicate de reclamantă, de asemenea, ca temei

juridic al cererii deduse judecății, legiuitorul a înțeles să reglementeze

distinct de normele dreptului comun, cazurile și condițiile de restituire a

prețului stabilit și încasat de stat pentru imobilele înstrăinate în procedura

Legii nr. 112/1995 către chiriașii - cumpărători, în situația desființării

contractelor de vânzare - cumpărare, precum și instituțiile obligate la

restituire.

Ca atare, în mod

corect instanța de apel, constatând că raportului juridic dedus judecății îi

sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, și nu

dispozițiile Codului civil, în raport cu care a fost analizată și soluționată

de prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința și a trimis cauza pentru

rejudecarea în fond a cererii în despăgubire formulată de reclamantă.

Pentru considerentele

de drept arătate, nu pot fi primite apărările invocate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit cărora raportului juridic dedus

judecății i-ar fi aplicabile normele dreptului comun privitoare la răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune, respectiv cele relative la caracterul non

procesual al normei de drept conținută de prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, Înalta

Curte urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București

împotriva deciziei nr. 125/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.