ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3399/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 22 ianuarie 2008 sub nr. 860/299/2008, așa cum a fost precizată la data de 11 martie 2008, reclamanții P.I. și P.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să plătească reclamanților: suma reprezentând excedentul de valoare, adică diferența dintre valoarea de circulație a apartamentului situat în București, și prețul, actualizat cu indicele inflației, achitat de reclamanți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1996 și despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate.

Prin precizările acțiunii, depuse de către reclamanți la data de 11 martie 2008, s-a subliniat că temeiul acțiunii formulate în prezenta cauză rezidă în obligația de răspundere pentru evicțiune, stabilită de art. 1336, 1341, 1344, 1345 C. civ. și că nu s-a solicitat, prin prezenta acțiune, și restituirea prețului actualizat, pentru că reclamanții au obținut aceasta, prin Decizia civilă nr. 305A din 23 mai 2003 a Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pârâtul Statul Român a formulat și cerere de chemare în garanție împotriva SC R.V. SA, având ca obiect obligarea chematului în garanție la restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1996. Prin Sentința civilă nr. 3643 din 18 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, în consecință, și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București la data de 27 ianuarie 2009, a fost admis apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanți, a fost desființată sentința civilă apelată și trimisă cauza spre rejudecare, reținându-se, în esență, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Prin Decizia civilă nr. 118R din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins ca neîntemeiat recursul formulat de pârâtul Statul Român împotriva acestei sentințe. Cauza a fost reînregistrară pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 12 aprilie 2010, sub nr. 860/299/2008. Prin Sentința civilă 3173 din 18 februarie 2011, Judecătoria sector 1 a admis excepția de necompetență materială decurgând din valoarea pretențiilor și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 31 martie 2011. Reclamanții au adus precizări suplimentare acțiunii, arătând că înțeleg să se prevaleze și de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009. În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 1808 din 5 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, atât cererea precizată formulată de reclamanții P.I. și P.V., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu chemata în garanție SC R.V. SA.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut în esență următoarele: Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În speță, însă, așa cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 305A din 23 mai 2003 a CAB și din Decizia civilă nr. 4927/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contractul de vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1999, prin care reclamanții au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea-credință, întrucât cu minime diligențe ar fi putut afla că proprietarii îl revendicaseră (dosarul inițial de fond, 860/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București).

Or, aceste considerente ale instanței ce a admis revendicarea într-o cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilității titlurilor părților, printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al reclamanților de astăzi, cauză soluționată în contradictoriu cu aceștia, le sunt pe deplin opozabile și sunt intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv, în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite și trebuie luate în considerare ca atare.

Apoi, chiar dacă s-a face de către tribunal o proprie analiză a eludării sau nu a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de către apelanți, concluzia este similară celei a instanței revendicării, tocmai pentru că la încheierea vânzării s-au nesocotit prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât vânzarea privea un imobil dobândit de stat fără titlu, în timp ce actul normativ reglementa și permitea, deci, vânzarea exclusiv a imobilelor dobândite de stat cu titlu (art. 1 din Legea nr. 112/1995), iar actul a fost încheiat cu rea-credință de către ambele părți contractante.

Tribunalul subliniază că acțiunea trebuie respinsă inclusiv din perspectiva art. 1337 - 1341 C. civ., pe de o parte pentru că despăgubirile pentru evicțiune în cazul contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au o reglementare specială derogatorie, care înlătură de la aplicare dreptul comun, iar pe de altă parte, din perspectiva dreptului comun privind evicțiunea (art. 1337, 1341 C. civ.) instanța de revendicare s-a pronunțat deja cu putere de lucru judecat: pârâții (astăzi, reclamanți) ceruseră în cererea de chemare în garanție valoarea de piață a imobilului, iar în căile de atac a fost reanalizată cererea în fond, fiind admisă în parte și acordat prețul actualizat, înlăturându-se pretențiile referitoare la excedentul de valoare (vezi Sentința civilă nr. 50/2001 a Tribunalului București - prezentul dosar și Decizia civilă nr. 305A din 23 mai 2003 a Curții de Apel, secția a III-a civilă din Dosarul inițial de fond nr. 860/299/2008 al Judecătoriei sector 1). Au fost înlăturate susținerile reclamanților referitoare la faptul că, din neanularea contractului lor rezultă că acesta a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, de vreme ce considerentele deciziilor din revendicare afirmă explicit și cu putere de lucru judecat că acest contract s-a încheiat cu rea-credință, cu privire la un bun ce nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 (fiind preluat de stat fără titlu).

Au fost înlăturate și susținerile reclamanților referitoare la faptul că deciziile din revendicare nu afirmă reaua lor credință, ci doar, în analiza aplicabilității regulii error communis facit jus, instanțele au constatat că eroarea reclamanților nu era una obștească și invincibilă; din lectura deciziilor rezultă fără putință de tăgadă că instanțele afirmă fie reaua-credință (Dosarul inițial de fond nr. 860/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1), fie înlăturarea prezumției de bună-credință. Tribunalul a apreciat, în cuprinsul considerentelor, și în sensul cenzurării concluziilor raportului de expertiză evaluatorie, arătând că modalitatea de evaluare de către expert este greșită, întrucât expertul cumulează valoarea de circulație a construcției (apartamentul) cu cea a terenului de sub construcție considerat ca teren liber, deși acesta este integral ocupat de construcție.

Pe cale de consecință, este respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârât ca neîntemeiată. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanți P.I. și P.V. care au susținut următoarele critici. Tribunalul încalcă principiul disponibilității, judecând aspecte cu care nu numai că nu fusese investit, dar care erau deja soluționate de hotărâri aflate sub puterea lucrului judecat. Se respinge acțiunea sub pretextul analizării bunei lor credințe, la data la care au cumpărat apartamentul, aspect tranșat de către instanțe, în sensul în care ei au fost cumpărători de bună-credință, a se vedea în primul volum, Decizia Înaltei Curți, de la dosar. Cauza se afla acum în al doilea ciclu procesual, iar în primul ciclu procesual a fost stabilită calitatea procesuală pasivă a Statului român, precum și, obligația sa în a efectua această plată, a se vedea din dosarul Curții de Apel București.

Tribunalul nu a înțeles că se solicita excedentul de valoare, nu o despăgubire pentru un imobil abuziv preluat, singura justificare a evaluării fostului imobil fiind aceea a stabilirii sintagmei de imobil echivalent. Mai precis, la calculul excedentului de valoare, legea nedefinind o anumită limită la calcularea acestuia, el este un rezultat, o diferență de valoare între suma prețului restituit, preț plătit în baza contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, și suma necesară achiziționării unei noi locuințe, în condițiile în care, acest excedent de valoare nu se poate constitui nici într-o îmbogățire fără justă cauză nici, într-o valoare inferioară prețului de piață. Astfel, conform Contractului de vânzare-cumpărare, depus în fața Judecătorie Sectorului 1, autentificat în 23 decembrie 2009 de BNP D.R., valoarea exprimată în euro a fost aceea de 160.000, echivalentul a 676.289 lei/RON, la care se adaugă spezele de vânzare, în valoare de 8.564 lei/RON.

Excedentul ar fi rezultatul dat de scăderea, din prețul plătit pentru noua locuință, a despăgubirilor deja obținute, un rest în valoare de 655.070 lei/RON. În apel au fost administrate expertiza evaluatoare și înscrisuri. Prin Decizia civilă nr. 73A din data de 25 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți P.I. și P.V., împotriva Sentinței civile nr. 1808 din 5 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 23526/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice al Municipiului București și intimatul chemat în garanție SC R.V. SA. A schimbat în parte sentința apelată, cu privire la soluția dată cererii principale, astfel: A admis acțiunea precizată formulată de reclamanți.

A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de 646.628 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și prețul actualizat primit în baza Deciziei civile nr. 305 A/2002 a Curții de Apel București. A desființat în parte sentința apelată, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva SC R.V. SA și a trimis spre rejudecare această cerere la Tribunalul București. A obligat pe pârât la 2.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și ciclul anterior și la 2.788 lei cheltuieli de judecată în prezentul apel către reclamanți. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

În primul rând, curtea de apel a constatat că obiectul cererii reclamanților, astfel cum a fost și precizat pe parcursul judecății, îl reprezintă excedentul de valoare, adică diferența dintre valoarea de circulație a apartamentului situat în București, și prețul actualizat achitat de reclamanți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În ce privește temeiul de drept în cadrul căruia cererea se judecă, acest aspect a fost deja tranșat în primul ciclu procesual, anume în sensul că cererea se va fi judeca în contextul Legii nr. 10/ 2001, act normativ aplicabil spetei.

Sub aspectul situației de fapt, curtea de apel a avut în vedere faptul că prin Sentința nr. 50 din 17 ianuarie 2001 pronunțată de T.B., definitivă prin Decizia civilă nr. 305 A din 23 mai 2003 a CAB și irevocabilă prin Decizia nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții din acea cauza Enciouiu Mircea și Maria, și au fost obligați soții P.I. și V., reclamanții din prezenta cauză, să le restituie, în deplină proprietate și posesie, apartamentul din București, dobândit de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x2/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V.

SA. În considerentele deciziilor pronunțate în căile de atac, menționate mai sus, s-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii P. au fost de rea-credință la încheierea contractului, rea-credință care, "dacă nu a constat în intenția fraudării adevăratului proprietar, include cu certitudine neglijarea sau ignorarea dreptului acestuia". Curtea de apel a înlăturat în acest context apărările apelanților reclamanți formulate la acest moment în sensul că instanțele nu ar fi reținut la momentul judecării cererii de revendicare reaua lor credință, ci doar inexistența erorii comune invincibile, în realitate lecturarea Deciziei nr. 305 A/2003 a CAB și a deciziei dată în recurs relevând că s-a reținut reaua-credință la încheierea contractului, constând în aceea că puteau cunoaște, dacă depuneau diligențele normale, că fostul proprietar solicită restituirea în natură.

Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, în Decizia din apel nr. 305 A/2003 aceste considerații sunt finalizate cu concluzia expresă a relei credințe a cumpărătorilor P., spre deosebire de Decizia din recurs nr. 4927/2005 care nu declara expres reaua credință a acestora, ci analizează doar aspectele de fapt relevante, pentru a concluziona doar că anumite diligențe din partea cumpărătorilor i-ar fi condus pe aceștia la cunoașterea faptului că fostul proprietar ceruse restituirea în natură a imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995. Aceasta modalitate de redactare a deciziei din recurs nu lasă însă loc de dubiu, fiind totuși evidentă ideea că soții P. au fost considerați de rea credință, iar aceste considerații referitoare la reaua lor credință, pe fondul situației premisa a preluării imobilului fără titlu valabil, a justificat soluția finală de admitere a cererii de revendicare.

Curtea de apel a constatat că aceste considerații referitoare la reaua credință a cumpărătorilor P. au motivat, totodată, soluția primei instanțe în cauza prezentă de respingere a cererii reclamanților referitoare la excedentul de valoare. Curtea de apel a apreciat greșită aceasta soluție, pentru următoarele considerente.

Conform art. 50 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Iar conform art. 50 alin. (2) din lege "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru". În speță contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților nu a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, pierderea posesiei de către aceasta făcându-se în urma evingerii.

Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanților cuvenindu-li-se valoarea de piață a imobilului din care au fost evinși prin hotărârile judecătorești menționate mai sus. Astfel, în contextul Legii nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu respectarea Legii nr. 112/1995", care nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentată de foștii proprietari, ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) indice 1 și art. 50 indice 1; a doua ipoteza este cea a contractele de vânzare-cumpărare încheiate "cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.

Curtea apreciază că aceste texte ale Legii nr. 10/2001 nu fac decât să reia în esența principiilor de drept comun aplicabile în asemenea situații, respectiv principiile operabile în cazul evicțiunii consumate întemeiată pe art. 1337 și urm. C. civ., când cel evins are dreptul la despăgubiri și pentru excedentul de valoare, spre deosebire de principiul care guvernează efectele nulității, când se pune doar problema restituirii prestațiilor. În opinia tribunalului, distincția dintre cele două ipoteze reglementate de Legea nr. 10/2001 nu ar fi în funcție de existența unei hotărâri judecătorești care să fi declarat ca atare nulitatea contractului, ci în funcție de rezultatul unei analize a respectării sau eludării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului care ar putea fi făcută independent de existența unei asemenea hotărâri judecătorești care să fi declarat ca atare nulitatea contractului.

De aici consecința că, deși contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților nu a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, tribunalul consideră că poate face încă la acest moment considerații care să se finalizeze cu concluzia că a fost încheiat "cu eludarea Legii nr. 112/1995" și că, deci, se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel nu a împărtășit această opinie a tribunalului, referitoare la ipotezele celor două texte, opinie care, consideră Curtea, reprezintă o depășire a obiectului judecății și o încălcare a însăși Legii nr. 10/2001, care reglementează în art. 45 condițiile în care poate fi analizată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, în art. 45 din Legea nr. 10/2001 se reglementează un termen de prescripție specială în cadrul căruia poate fi analizata valabilitatea unui asemenea contract de înstrăinare pentru a declara nulitatea lui. Curtea de apel a apreciat că după împlinirea acestui termen de prescripție specială și în afara cadrului unei acțiuni care să aibă ca obiect declararea nulității nu pot fi supuse analizei și nu pot fi făcute considerații care să vizeze legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor legale menționate mai sus referitoare la prescripție și o depășire a limitelor obiectului judecății prezente. Nedeclararea nulității contractului în condițiile legale atrage consecința inevitabilă a menținerii contractului și a considerării acestuia ca perfect valabil.

Așadar, la momentul la care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost păstrat valabil în mod ireversibil, singura concluzie juridică, coerentă și care să respecte principiul legalității și al siguranței raporturilor juridice civile este că acesta se bucură de prezumția de validitate și toate consecințele care decurg în ansamblul legislației din această valabilitate.

Or, una din aceste consecințe este că, în contextul Legii nr. 10/2001, este considerat valabil, deci încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, atrăgând incidența art. 50 indice 1 în favoarea reclamanților P. Așadar, Curtea a constatat întemeiată cererea reclamanților în condițiile art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001 aceștia având dreptul de a primi valoarea de piață a imobilului, iar întrucât printr-o hotărâre anterioară au primit deja prețul actualizat (prin Decizia civilă nr. 305 A/2003 a CAB), Curtea a constatat că li se cuvine reclamanților la acest moment excedentul rezultat din diferența acestor două sume. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.I. și P.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea recursului pârâtul a arătat următoarele. Hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Critică hotărârea instanței de apel, întrucât încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 305 A din 23 mai 2003 a CAB și a Deciziei civile nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în acțiunea în revendicare. Astfel, așa cum se reține și în considerentele hotărârii recurate, prin deciziile menționate s-a constatat, irevocabil, reaua credință a reclamanților P. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă și irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre iar principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială care se opun readucerii în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvată. Însă, instanța de apel deși constată că prin hotărârile date în soluționarea acțiunii în revendicare s-a reținut irevocabil reaua credință a reclamanților, totuși încalcă puterea de lucru judecat a respectivelor decizii și apreciază în mod nelegal că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Soluția instanței de apel este nelegală, cu atât mai mult cu cât, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, incertitudinea jurisprudențială este de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminentei dreptului. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

Așadar, principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unul proces terminat, având același obiect, aceeași cauza și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecații într-un litigiu a fost soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Puterea de lucru judecat este reglementată legal atât ca o prezumție legală conform C. civ., cât și ca o excepție procesuală - prin art. 166 C. proc. civ. Puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. În acest sens s-au pronunțat doctrina prin autori de prestigiu și practica judiciară. În consecință, în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a considerat că reclamanții P. sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând prețul de piață, mai exact diferența dintre acesta și prețul actualizat al imobilului în discuție în prezenta speță, având în vedere următoarele argumente.

Conform dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reținute de altfel chiar de către instanța de apel în considerentele deciziei recurate, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de plată este necesară îndeplinirea cumulativă a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speță, instanța de apel a reținut că dezlegarea dată de instanțele care s-au pronunțat în acțiunea în revendicare, cu privire la prima condiție referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului cu buna-credință a reclamantei, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se cu puterea unei prezumții absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Totuși, instanța de apel refuză să recunoască incidența acestei excepții a puterii de lucru judecat, deși în prezentul litigiu există o hotărâre irevocabilă prin care s-a stabilit că reclamanții au fost de rea-credință. Această interpretare a instanței este nelegală, întrucât judecătorul are dreptul să interpreteze acolo unde legea este neclară sau nu există destule elemente care să clarifice situația de fapt și de drept, dar nu să treacă peste dispoziții clare și specifice precum cele ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Având în vedere aspectele menționate mai sus, rezultă că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile speciale, de strictă interpretare, ale art. 50 1 alin. (1) din Legea 10/2001 și pe cale de consecință că reclamanții P. nu sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând diferența dintre prețul de piață al imobilului și prețul actualizat.

Netemeinică și nelegală este hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește reținerea concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a dispus în mod nejustificat obligarea pârâtului la plata acestora în cuantum de 5.288 lei (2.500 lei + 2.788 lei), având în vedere faptul că, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, efectuate în limita unui cuantum rezonabil. Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ., este neîntemeiată obligarea acestuia și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 2 decembrie 2014 recurenții reclamanți au declarat că renunță la judecarea recursului, Înalta Curte urmând să ia act de aceste declarații în temeiul art. 316 raportat la art. 246 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat fondat recursul declarat de către pârât pentru considerentele expuse mai jos. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce constituie temeiul acțiunii, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Reclamanții de față au formulat, în cadrul acțiunii în revendicare introdusă în anul 1998 către foștii proprietari E.M. și E.M., cerere de chemare în garanție prin care au solicitat, invocând art. 1341 C. civ. (garanția pentru evicțiune), plata valorii de circulație a imobilului. Prin Decizia civilă nr. 305 din 23 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a constatat că acestora li se cuvine doar prețul plătit actualizat care reprezintă o despăgubire justă și echitabilă.

De asemenea, în ambele hotărâri s-a reținut faptul că imobilul a fost preluat de către statul român fără titlu și că astfel nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, și că pârâții (reclamanți în prezenta cauză) au fost de rea credință, reținându-se lipsa oricăror diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului și a faptului că foștii proprietari solicitaseră restituirea în natură a imobilului. Din Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 rezultă și faptul că foștii proprietari formulaseră și cerere de constatare a nulității contractului, care a fost suspendată până la soluționarea acțiunii în revendicare, pe care cel mai probabil părțile nu au mai avut interesul să o continue.

Prin Sentința nr. 11719 din 16 iunie 2011 a Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanții din prezenta cauză au obținut și plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în cauză, în sumă de 27296 lei, dispoziție irevocabilă prin Decizia nr. 3036 din 24 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 120 1 C. proc. civ. ca o prezumție legală absolută irefragabilă. Puterea de lucru judecat se atașează dispozitivului și acelor considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta.

Puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanța de judecată să mai poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces. Recurenții reclamanți susțin că nu s-ar putea reține în analiza îndeplinirii condiției, prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 considerentele hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare, atâta timp cât contractul nu a fost constatat nul, idee care a fost reținută și în considerentele deciziei atacate.

După cum se poate observa acest text de lege nu impune condiția existenței unui contract neanulat, ci pe aceea a încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, expresie în care se încadrează, în special, situația prezentului litigiu în care acțiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin care s-a edictat un termen special de prescripție pentru acțiunea în constatarea nulității contractului, și în care, după ce fostul proprietar a avut câștig de cauză în acțiunea în revendicare nu a mai avut interesul susținerii acțiunii în constatarea nulității. De altfel, aceste dispoziții sunt conforme garanției pentru evicțiune pentru aplicarea căreia una dintre condiții este ca partea cumpărătoare să nu fi cunoscut cauza evicțiunii.

Or, în speță s-a constatat cu putere de lucru judecat în Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că imobilul a fost preluat de către statul român fără titlu și că astfel nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că a fost încheiat contractul fără respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și că pârâții (reclamanți în prezenta cauză) au fost de rea-credință, prin neefectuarea niciunei diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului și a faptului că foștii proprietari solicitaseră restituirea în natură a imobilului.

De altfel, prin decizia dată în apel (Decizia civilă nr. 305 din 23 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) a fost analizată valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 din perspectiva prevederilor art. 46 alin. (2) (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, cu referire la răsturnarea prezumției bunei credințe, nefiind tratată această acțiune ca o simplă revendicare întemeiată pe dreptul comun, ci în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În consecință este fondat primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în cauză nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru a se acorda valoarea de circulație a imobilului, ceea ce face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs privitoare la greșita determinare a valorii de circulație a imobilului și la suportarea cheltuielilor de judecată de către recurentul pârât. Astfel, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în tot, decizia atacată, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții P.I.

și P.V. împotriva Sentinței nr. 1808 din data de 5 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de reclamanții P.I. și P.V. împotriva Deciziei nr. 73A din data de 25 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași decizii. Modifică în tot decizia atacată. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții P.I. și P.V. împotriva Sentinței nr. 1808 din data de 5 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2014. Procesat de GGC - CL