ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3399/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3399/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 22

ianuarie 2008 sub nr. 860/299/2008, așa cum a fost precizată la data de 11

martie 2008, reclamanții P.I. și P.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să plătească reclamanților:

suma reprezentând excedentul de valoare, adică diferența dintre valoarea de

circulație a apartamentului situat în București, și prețul, actualizat cu

indicele inflației, achitat de reclamanți la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1996 și despăgubiri pentru sporul de

valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate.

Prin precizările

acțiunii, depuse de către reclamanți la data de 11 martie 2008, s-a subliniat

că temeiul acțiunii formulate în prezenta cauză rezidă în obligația de

răspundere pentru evicțiune, stabilită de art. 1336, 1341, 1344, 1345 C. civ.

și că nu s-a solicitat, prin prezenta acțiune, și restituirea prețului

actualizat, pentru că reclamanții au obținut aceasta, prin Decizia civilă nr.

305A din 23 mai 2003 a Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a

invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților și excepția

lipsei calității sale procesuale pasive.

Pârâtul Statul Român

a formulat și cerere de chemare în garanție împotriva SC R.V. SA, având ca

obiect obligarea chematului în garanție la restituirea comisionului de 1%,

încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

nr. x1 din 15 octombrie 1996.

Prin Sentința civilă

nr. 3643 din 18 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a

fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, în consecință, și a

fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Prin Decizia civilă

nr. 131 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București la data de 27

ianuarie 2009, a fost admis apelul declarat împotriva acestei sentințe de

reclamanți, a fost desființată sentința civilă apelată și trimisă cauza spre

rejudecare, reținându-se, în esență, că Statul Român are calitate procesuală

pasivă în prezenta cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 118R din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București a fost

respins ca neîntemeiat recursul formulat de pârâtul Statul Român împotriva

acestei sentințe.

Cauza a fost

reînregistrară pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 12

aprilie 2010, sub nr. 860/299/2008.

Prin Sentința civilă

3173 din 18 februarie 2011, Judecătoria sector 1 a admis excepția de

necompetență materială decurgând din valoarea pretențiilor și a declinat

competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București la 31 martie 2011.

Reclamanții au adus

precizări suplimentare acțiunii, arătând că înțeleg să se prevaleze și de art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 1808 din 5 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, atât cererea precizată formulată de

reclamanții P.I. și P.V., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul de

Finanțe - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, cât

și cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu

chemata în garanție SC R.V. SA.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, însă, așa

cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 305A din 23 mai 2003 a CAB și din

Decizia civilă nr. 4927/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contractul

de vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1999, prin care reclamanții au

dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea-credință,

întrucât cu minime diligențe ar fi putut afla că proprietarii îl revendicaseră

(dosarul inițial de fond, 860/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București).

Or, aceste

considerente ale instanței ce a admis revendicarea într-o cauză ce presupunea,

pentru stabilirea preferabilității titlurilor părților, printre altele, tocmai

verificarea contractului de vânzare al reclamanților de astăzi, cauză

soluționată în contradictoriu cu aceștia, le sunt pe deplin opozabile și sunt

intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv, în sensul că

aceste chestiuni sunt definitiv stabilite și trebuie luate în considerare ca

atare.

Apoi, chiar dacă s-a

face de către tribunal o proprie analiză a eludării sau nu a Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de către

apelanți, concluzia este similară celei a instanței revendicării, tocmai pentru

că la încheierea vânzării s-au nesocotit prevederile Legii nr. 112/1995,

întrucât vânzarea privea un imobil dobândit de stat fără titlu, în timp ce

actul normativ reglementa și permitea, deci, vânzarea exclusiv a imobilelor

dobândite de stat cu titlu (art. 1 din Legea nr. 112/1995), iar actul a fost

încheiat cu rea-credință de către ambele părți contractante.

Tribunalul subliniază

că acțiunea trebuie respinsă inclusiv din perspectiva art. 1337 - 1341 C. civ.,

pe de o parte pentru că despăgubirile pentru evicțiune în cazul contractelor

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au o reglementare specială derogatorie,

care înlătură de la aplicare dreptul comun, iar pe de altă parte, din

perspectiva dreptului comun privind evicțiunea (art. 1337, 1341 C. civ.)

instanța de revendicare s-a pronunțat deja cu putere de lucru judecat: pârâții

(astăzi, reclamanți) ceruseră în cererea de chemare în garanție valoarea de

piață a imobilului, iar în căile de atac a fost reanalizată cererea în fond,

fiind admisă în parte și acordat prețul actualizat, înlăturându-se pretențiile

referitoare la excedentul de valoare (vezi Sentința civilă nr. 50/2001 a

Tribunalului București - prezentul dosar și Decizia civilă nr. 305A din 23 mai

2003 a Curții de Apel, secția a III-a civilă din Dosarul inițial de fond nr.

860/299/2008 al Judecătoriei sector 1).

Au fost înlăturate

susținerile reclamanților referitoare la faptul că, din neanularea contractului

lor rezultă că acesta a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, de

vreme ce considerentele deciziilor din revendicare afirmă explicit și cu putere

de lucru judecat că acest contract s-a încheiat cu rea-credință, cu privire la

un bun ce nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 (fiind preluat de stat fără

titlu).

Au fost înlăturate și

susținerile reclamanților referitoare la faptul că deciziile din revendicare nu

afirmă reaua lor credință, ci doar, în analiza aplicabilității regulii error

communis facit jus, instanțele au constatat că eroarea reclamanților nu era una

obștească și invincibilă; din lectura deciziilor rezultă fără putință de tăgadă

că instanțele afirmă fie reaua-credință (Dosarul inițial de fond nr.

860/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1), fie înlăturarea prezumției de

bună-credință.

Tribunalul a

apreciat, în cuprinsul considerentelor, și în sensul cenzurării concluziilor

raportului de expertiză evaluatorie, arătând că modalitatea de evaluare de

către expert este greșită, întrucât expertul cumulează valoarea de circulație a

construcției (apartamentul) cu cea a terenului de sub construcție considerat ca

teren liber, deși acesta este integral ocupat de construcție.

Pe cale de

consecință, este respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârât

ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamanți P.I. și P.V. care au susținut

următoarele critici.

Tribunalul încalcă

principiul disponibilității, judecând aspecte cu care nu numai că nu fusese

investit, dar care erau deja soluționate de hotărâri aflate sub puterea

lucrului judecat. Se respinge acțiunea sub pretextul analizării bunei lor

credințe, la data la care au cumpărat apartamentul, aspect tranșat de către

instanțe, în sensul în care ei au fost cumpărători de bună-credință, a se vedea

în primul volum, Decizia Înaltei Curți, de la dosar.

Cauza se afla acum în

al doilea ciclu procesual, iar în primul ciclu procesual a fost stabilită

calitatea procesuală pasivă a Statului român, precum și, obligația sa în a

efectua această plată, a se vedea din dosarul Curții de Apel București.

Tribunalul nu a

înțeles că se solicita excedentul de valoare, nu o despăgubire pentru un imobil

abuziv preluat, singura justificare a evaluării fostului imobil fiind aceea a

stabilirii sintagmei de imobil echivalent.

Mai precis, la

calculul excedentului de valoare, legea nedefinind o anumită limită la

calcularea acestuia, el este un rezultat, o diferență de valoare între suma

prețului restituit, preț plătit în baza contractului încheiat în baza Legii nr.

112/1995, și suma necesară achiziționării unei noi locuințe, în condițiile în

care, acest excedent de valoare nu se poate constitui nici într-o îmbogățire

fără justă cauză nici, într-o valoare inferioară prețului de piață.

Astfel, conform

Contractului de vânzare-cumpărare, depus în fața Judecătorie Sectorului 1,

autentificat în 23 decembrie 2009 de BNP D.R., valoarea exprimată în euro a

fost aceea de 160.000, echivalentul a 676.289 lei/RON, la care se adaugă

spezele de vânzare, în valoare de 8.564 lei/RON. Excedentul ar fi rezultatul

dat de scăderea, din prețul plătit pentru noua locuință, a despăgubirilor deja

obținute, un rest în valoare de 655.070 lei/RON.

În apel au fost

administrate expertiza evaluatoare și înscrisuri.

Prin Decizia civilă

nr. 73A din data de 25 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți P.I. și P.V., împotriva

Sentinței civile nr. 1808 din 5 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 23526/3/2011, în contradictoriu

cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice al

Municipiului București și intimatul chemat în garanție SC R.V. SA.

A schimbat în parte

sentința apelată, cu privire la soluția dată cererii principale, astfel:

A admis acțiunea

precizată formulată de reclamanți.

A obligat pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a

sumei de 646.628 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a

imobilului și prețul actualizat primit în baza Deciziei civile nr. 305 A/2002 a

Curții de Apel București.

A desființat în parte

sentința apelată, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de

pârât împotriva SC R.V. SA și a trimis spre rejudecare această cerere la

Tribunalul București.

A obligat pe pârât la

2.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și ciclul anterior și la

2.788 lei cheltuieli de judecată în prezentul apel către reclamanți.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

În primul rând,

curtea de apel a constatat că obiectul cererii reclamanților, astfel cum a fost

și precizat pe parcursul judecății, îl reprezintă excedentul de valoare, adică

diferența dintre valoarea de circulație a apartamentului situat în București,

și prețul actualizat achitat de reclamanți la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În ce privește temeiul

de drept în cadrul căruia cererea se judecă, acest aspect a fost deja tranșat

în primul ciclu procesual, anume în sensul că cererea se va fi judeca în

contextul Legii nr. 10/ 2001, act normativ aplicabil spetei.

Sub aspectul

situației de fapt, curtea de apel a avut în vedere faptul că prin Sentința nr.

50 din 17 ianuarie 2001 pronunțată de T.B., definitivă prin Decizia civilă nr.

305 A din 23 mai 2003 a CAB și irevocabilă prin Decizia nr. 4927 din 7 iunie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă acțiunea în

revendicare formulată de reclamanții din acea cauza Enciouiu Mircea și Maria,

și au fost obligați soții P.I. și V., reclamanții din prezenta cauză, să le

restituie, în deplină proprietate și posesie, apartamentul din București,

dobândit de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x2/1996, încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC

R.V. SA.

În considerentele

deciziilor pronunțate în căile de atac, menționate mai sus, s-a reținut că la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii P. au fost de

rea-credință la încheierea contractului, rea-credință care, "dacă nu a

constat în intenția fraudării adevăratului proprietar, include cu certitudine

neglijarea sau ignorarea dreptului acestuia".

Curtea de apel a

înlăturat în acest context apărările apelanților reclamanți formulate la acest

moment în sensul că instanțele nu ar fi reținut la momentul judecării cererii

de revendicare reaua lor credință, ci doar inexistența erorii comune

invincibile, în realitate lecturarea Deciziei nr. 305 A/2003 a CAB și a

deciziei dată în recurs relevând că s-a reținut reaua-credință la încheierea

contractului, constând în aceea că puteau cunoaște, dacă depuneau diligențele

normale, că fostul proprietar solicită restituirea în natură.

Curtea de apel a

constatat că, într-adevăr, în Decizia din apel nr. 305 A/2003 aceste

considerații sunt finalizate cu concluzia expresă a relei credințe a

cumpărătorilor P., spre deosebire de Decizia din recurs nr. 4927/2005 care nu

declara expres reaua credință a acestora, ci analizează doar aspectele de fapt

relevante, pentru a concluziona doar că anumite diligențe din partea

cumpărătorilor i-ar fi condus pe aceștia la cunoașterea faptului că fostul

proprietar ceruse restituirea în natură a imobilului în condițiile Legii nr.

112/1995.

Aceasta modalitate de

redactare a deciziei din recurs nu lasă însă loc de dubiu, fiind totuși

evidentă ideea că soții P. au fost considerați de rea credință, iar aceste

considerații referitoare la reaua lor credință, pe fondul situației premisa a

preluării imobilului fără titlu valabil, a justificat soluția finală de

admitere a cererii de revendicare.

Curtea de apel a

constatat că aceste considerații referitoare la reaua credință a cumpărătorilor

P. au motivat, totodată, soluția primei instanțe în cauza prezentă de

respingere a cererii reclamanților referitoare la excedentul de valoare.

Curtea de apel a

apreciat greșită aceasta soluție, pentru următoarele considerente.

Conform art. 50

indice 1 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 "Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare".

Iar conform art. 50

alin. (2) din lege "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru".

În speță contractul

de vânzare-cumpărare al reclamanților nu a fost declarat nul printr-o hotărâre

judecătorească, pierderea posesiei de către aceasta făcându-se în urma

evingerii.

Curtea de apel a

apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 50 indice 1 din Legea nr.

10/2001, reclamanților cuvenindu-li-se valoarea de piață a imobilului din care

au fost evinși prin hotărârile judecătorești menționate mai sus.

Astfel, în contextul

Legii nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate "cu respectarea Legii nr. 112/1995", care

nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a

admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii

în revendicare intentată de foștii proprietari, ipoteza reglementată de art. 50

alin. (2) indice 1 și art. 50 indice 1; a doua ipoteza este cea a contractele

de vânzare-cumpărare încheiate "cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o

hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, modificată.

Curtea apreciază că

aceste texte ale Legii nr. 10/2001 nu fac decât să reia în esența principiilor

de drept comun aplicabile în asemenea situații, respectiv principiile operabile

în cazul evicțiunii consumate întemeiată pe art. 1337 și urm. C. civ., când cel

evins are dreptul la despăgubiri și pentru excedentul de valoare, spre

deosebire de principiul care guvernează efectele nulității, când se pune doar

problema restituirii prestațiilor.

În opinia

tribunalului, distincția dintre cele două ipoteze reglementate de Legea nr.

10/2001 nu ar fi în funcție de existența unei hotărâri judecătorești care să fi

declarat ca atare nulitatea contractului, ci în funcție de rezultatul unei

analize a respectării sau eludării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii

contractului care ar putea fi făcută independent de existența unei asemenea

hotărâri judecătorești care să fi declarat ca atare nulitatea contractului. De

aici consecința că, deși contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților nu a

fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, tribunalul consideră că

poate face încă la acest moment considerații care să se finalizeze cu concluzia

că a fost încheiat "cu eludarea Legii nr. 112/1995" și că, deci, se încadrează

în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu a

împărtășit această opinie a tribunalului, referitoare la ipotezele celor două

texte, opinie care, consideră Curtea, reprezintă o depășire a obiectului

judecății și o încălcare a însăși Legii nr. 10/2001, care reglementează în art.

45 condițiile în care poate fi analizată valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare.

Astfel, în art. 45

din Legea nr. 10/2001 se reglementează un termen de prescripție specială în

cadrul căruia poate fi analizata valabilitatea unui asemenea contract de

înstrăinare pentru a declara nulitatea lui.

Curtea de apel a

apreciat că după împlinirea acestui termen de prescripție specială și în afara

cadrului unei acțiuni care să aibă ca obiect declararea nulității nu pot fi

supuse analizei și nu pot fi făcute considerații care să vizeze legalitatea

contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta ar reprezenta o încălcare

a dispozițiilor legale menționate mai sus referitoare la prescripție și o depășire

a limitelor obiectului judecății prezente.

Nedeclararea

nulității contractului în condițiile legale atrage consecința inevitabilă a

menținerii contractului și a considerării acestuia ca perfect valabil.

Așadar, la momentul

la care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost păstrat valabil

în mod ireversibil, singura concluzie juridică, coerentă și care să respecte

principiul legalității și al siguranței raporturilor juridice civile este că

acesta se bucură de prezumția de validitate și toate consecințele care decurg

în ansamblul legislației din această valabilitate.

Or, una din aceste

consecințe este că, în contextul Legii nr. 10/2001, este considerat valabil,

deci încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, atrăgând incidența art. 50

indice 1 în favoarea reclamanților P.

Așadar, Curtea a

constatat întemeiată cererea reclamanților în condițiile art. 50 indice 1 din

Legea nr. 10/2001 aceștia având dreptul de a primi valoarea de piață a

imobilului, iar întrucât printr-o hotărâre anterioară au primit deja prețul

actualizat (prin Decizia civilă nr. 305 A/2003 a CAB), Curtea a constatat că li

se cuvine reclamanților la acest moment excedentul rezultat din diferența

acestor două sume.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții P.I. și P.V. și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

recursului pârâtul a arătat următoarele.

Hotărârea este

nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Critică hotărârea

instanței de apel, întrucât încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei civile

nr. 305 A din 23 mai 2003 a CAB și a Deciziei civile nr. 4927 din 7 iunie 2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în acțiunea în revendicare.

Astfel, așa cum se

reține și în considerentele hotărârii recurate, prin deciziile menționate s-a

constatat, irevocabil, reaua credință a reclamanților P. la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare. Or, în considerarea efectului pozitiv al

puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă și

irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu mai pot fi contrazise

printr-o altă hotărâre iar principiul autorității de lucru judecat corespunde

necesității de stabilitate juridică și ordine socială care se opun readucerii

în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvată.

Însă, instanța de

apel deși constată că prin hotărârile date în soluționarea acțiunii în

revendicare s-a reținut irevocabil reaua credință a reclamanților, totuși

încalcă puterea de lucru judecat a respectivelor decizii și apreciază în mod

nelegal că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Soluția instanței de

apel este nelegală, cu atât mai mult cu cât, conform jurisprudenței constante a

Curții Europene a Drepturilor Omului, incertitudinea jurisprudențială este de

natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și contravine

principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al

preeminentei dreptului. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările

irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub

aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile

ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice,

cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii

încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

Așadar, principiul

puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unul proces

terminat, având același obiect, aceeași cauza și fiind purtat între aceleași

părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea

constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă

hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Așadar, de vreme ce

aceeași problemă dedusă judecații într-un litigiu a fost soluționată irevocabil

pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect

reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul

hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut

în vedere de instanța sesizată ulterior.

Puterea de lucru

judecat este reglementată legal atât ca o prezumție legală conform C. civ., cât

și ca o excepție procesuală - prin art. 166 C. proc. civ. Puterea de lucru

judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra

considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a

dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. În acest sens s-au pronunțat

doctrina prin autori de prestigiu și practica judiciară.

În consecință, în mod

nelegal și netemeinic instanța de apel a considerat că reclamanții P. sunt

îndreptățiți la despăgubiri reprezentând prețul de piață, mai exact diferența

dintre acesta și prețul actualizat al imobilului în discuție în prezenta speță,

având în vedere următoarele argumente.

Conform dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, reținute de altfel chiar de către

instanța de apel în considerentele deciziei recurate, pentru a se acorda

despăgubiri la valoarea de plată este necesară îndeplinirea cumulativă a doua

condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiție este ca

ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Or, în speță,

instanța de apel a reținut că dezlegarea dată de instanțele care s-au pronunțat

în acțiunea în revendicare, cu privire la prima condiție referitoare la

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului

cu buna-credință a reclamantei, a intrat în puterea lucrului judecat,

impunându-se cu puterea unei prezumții absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 și

art. 1202 alin. (2) C. civ. Totuși, instanța de apel refuză să recunoască

incidența acestei excepții a puterii de lucru judecat, deși în prezentul

litigiu există o hotărâre irevocabilă prin care s-a stabilit că reclamanții au

fost de rea-credință.

Această interpretare

a instanței este nelegală, întrucât judecătorul are dreptul să interpreteze

acolo unde legea este neclară sau nu există destule elemente care să clarifice

situația de fapt și de drept, dar nu să treacă peste dispoziții clare și

specifice precum cele ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

aspectele menționate mai sus, rezultă că, în speță, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile speciale, de strictă interpretare, ale

art. 50

1

alin. (1) din Legea 10/2001 și pe cale de consecință că

reclamanții P. nu sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând diferența

dintre prețul de piață al imobilului și prețul actualizat.

Netemeinică și

nelegală este hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește reținerea

concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la

evaluarea imobilului.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, instanța a dispus în mod nejustificat obligarea

pârâtului la plata acestora în cuantum de 5.288 lei (2.500 lei + 2.788 lei),

având în vedere faptul că, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai

în măsura în care constituie cheltuieli necesare, efectuate în limita unui

cuantum rezonabil.

Neexistând culpa

procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura

civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ., este neîntemeiată obligarea acestuia

și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 2

decembrie 2014 recurenții reclamanți au declarat că renunță la judecarea

recursului, Înalta Curte urmând să ia act de aceste declarații în temeiul art.

316 raportat la art. 246 C. proc. civ.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul declarat de către pârât pentru considerentele expuse

mai jos.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, text de lege ce constituie temeiul acțiunii,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Reclamanții de față

au formulat, în cadrul acțiunii în revendicare introdusă în anul 1998 către

foștii proprietari E.M. și E.M., cerere de chemare în garanție prin care au

solicitat, invocând art. 1341 C. civ. (garanția pentru evicțiune), plata

valorii de circulație a imobilului.

Prin Decizia civilă

nr. 305 din 23 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a

constatat că acestora li se cuvine doar prețul plătit actualizat care

reprezintă o despăgubire justă și echitabilă.

De asemenea, în

ambele hotărâri s-a reținut faptul că imobilul a fost preluat de către statul

român fără titlu și că astfel nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr.

112/1995, și că pârâții (reclamanți în prezenta cauză) au fost de rea credință,

reținându-se lipsa oricăror diligențe pentru a afla situația juridică a

imobilului și a faptului că foștii proprietari solicitaseră restituirea în

natură a imobilului.

Din Decizia civilă

nr. 4927 din 7 iunie 2005 rezultă și faptul că foștii proprietari formulaseră

și cerere de constatare a nulității contractului, care a fost suspendată până

la soluționarea acțiunii în revendicare, pe care cel mai probabil părțile nu au

mai avut interesul să o continue.

Prin Sentința nr.

11719 din 16 iunie 2011 a Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanții din

prezenta cauză au obținut și plata contravalorii îmbunătățirilor aduse

imobilului în cauză, în sumă de 27296 lei, dispoziție irevocabilă prin Decizia

nr. 3036 din 24 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Puterea de lucru

judecat este reglementată în art. 120

1

C. proc. civ. ca o prezumție

legală absolută irefragabilă.

Puterea de lucru

judecat se atașează dispozitivului și acelor considerente care explică

dispozitivul și se reflectă în acesta.

Puterea de lucru

judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în

sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă

definitivă într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanța de judecată

să mai poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ

pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție

dreptul său într-un alt proces.

Recurenții reclamanți

susțin că nu s-ar putea reține în analiza îndeplinirii condiției, prevăzute de

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, a încheierii contractului de

vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 considerentele

hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare, atâta timp cât

contractul nu a fost constatat nul, idee care a fost reținută și în

considerentele deciziei atacate.

După cum se poate

observa acest text de lege nu impune condiția existenței unui contract

neanulat, ci pe aceea a încheierii contractului cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, expresie în care se încadrează, în special, situația

prezentului litigiu în care acțiunea în revendicare a fost formulată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin care s-a edictat un termen special

de prescripție pentru acțiunea în constatarea nulității contractului, și în

care, după ce fostul proprietar a avut câștig de cauză în acțiunea în

revendicare nu a mai avut interesul susținerii acțiunii în constatarea

nulității.

De altfel, aceste

dispoziții sunt conforme garanției pentru evicțiune pentru aplicarea căreia una

dintre condiții este ca partea cumpărătoare să nu fi cunoscut cauza evicțiunii.

Or, în speță s-a

constatat cu putere de lucru judecat în Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că imobilul a fost preluat de

către statul român fără titlu și că astfel nu putea fi înstrăinat în temeiul

Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că a fost încheiat contractul fără

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și că pârâții (reclamanți în

prezenta cauză) au fost de rea-credință, prin neefectuarea niciunei diligențe

pentru a afla situația juridică a imobilului și a faptului că foștii

proprietari solicitaseră restituirea în natură a imobilului. De altfel, prin

decizia dată în apel (Decizia civilă nr. 305 din 23 mai 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă) a fost analizată valabilitatea contractului

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 din perspectiva prevederilor art. 46

alin. (2) (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, cu referire la

răsturnarea prezumției bunei credințe, nefiind tratată această acțiune ca o

simplă revendicare întemeiată pe dreptul comun, ci în contextul intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

În consecință este

fondat primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în cauză nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 a încheierii contractului cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, pentru a se acorda valoarea de circulație a imobilului,

ceea ce face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs privitoare la

greșita determinare a valorii de circulație a imobilului și la suportarea

cheltuielilor de judecată de către recurentul pârât.

Astfel, în temeiul

art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 316 raportat la art.

295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât,

va modifica, în tot, decizia atacată, în temeiul art. 296 raportat la art. 295

C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții P.I. și

P.V. împotriva Sentinței nr. 1808 din data de 5 octombrie 2012 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea

la judecata recursului declarat de reclamanții P.I. și P.V. împotriva Deciziei

nr. 73A din data de 25 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în tot

decizia atacată.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanții P.I. și P.V. împotriva Sentinței nr.

1808 din data de 5 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2014.

Procesat de GGC - CL