ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4346/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4346/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, deliberând,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub

nr. 41877/3 din 6 noiembrie 2008,

reclamanta

I.Z. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul

București prin Primarul General obligarea acestora să-i restituie suma de 4.304,56

RON (43.045.641 ROL) actualizată conform indicelui de inflație, sumă plătită cu

titlu de preț pentru apartamentul situat în str. R., sector 2; să fie obligați

pârâții la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul oficial la

data plății, reprezentând diferența dintre sporul de valoare al apartamentului

și prețul actualizat conform indicelui de inflație.

În motivare, reclamanta a arătat că prin

contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999 încheiat cu Primăria municipiului

București, prin SC A. SA, a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat

în București, str. R., sector 2, locuință pe care anterior o ocupase în baza contractului

de închiriere din 10 mai 1984, iar prețul apartamentului a fost de 56.692.506 ROL,

pe care l-a achitat integral.

A susținut că, în caz de evicțiune totală,

vânzătorul trebuie să restituie integral prețul primit, fiind obligat totodată,

să plătească cumpărătorului diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit

de lucru și că este îndreptățită la plata acestei sume deoarece prin sentința civilă

nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost obligată

să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie numitei P.A.S.

Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor au formulat cerere de chemare

în garanție a SC A. SA, solicitând ca în cazul în care se va trece peste excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestor instituții, chemata în garanție SC

A. SA să fie obligată la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

A fost administrată proba cu expertiză,

prin care s-a stabilit că valoarea de circulație a terenului și a construcției,

era în luna mai 2007, de 248.832 euro, echivalentul sumei de 894.697 RON.

Prin sentința civilă nr. 511 din 13

aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamanta I.Z. și

a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să-i plătească acesteia

suma de 894.697 RON, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice și a respins pe cale de excepție, acțiunea față de acești pârâți. A respins,

ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul

Român.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin contractul

de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

între Primăria municipiului București și reclamantă, aceasta din urmă a dobândit

dreptul de proprietate asupra apartamentului din București, str. R., sector 2.

S-a reținut că prin sentința civilă

nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și

irevocabilă, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul menționat, către moștenitoarea fostului proprietar deposedat abuziv, P.A.S.

Tribunalul a constatat că reclamanta a

fost evinsă de imobilul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că a apreciat

că devin aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., conform cărora vânzătorul este

de drept obligat a răspunde către cumpărător pentru evicțiunea totală sau parțială

a lucrului vândut.

S-a reținut că obligația de garanție pentru

evicțiune revine vânzătorului, în speță pârâtului Municipiul București prin Primarul

General și s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2), (2

1

)

și (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat, astfel că nu se

pune problema restituirii prețului de către Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

tribunalul a constatat că aceasta a rămas fără obiect, în condițiile în care acțiunea

principală a fost respinsă față de pârâtul menționat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 125A din 9

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

admis apelul, desființată sentința

și

trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă decât o aplicație particulară

a dispozițiilor de drept comun cuprinse în art. 1344 C. civ. și se referă exact

la situația intimatei reclamante, respectiv la pierderea bunului de către chiriașul

cumpărător, în urma admiterii unei acțiuni în revendicare formulată de fostul proprietar.

În consecință, Curtea a constatat că, potrivit

dispoziției speciale menționate, obligația de restituire a sumelor solicitate de

reclamantă prin acțiune cade în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Decizia din apel a rămas irevocabilă prin

respingerea recursului conform deciziei nr. 366 din 25 ianuarie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I civilă.

S-a apreciat că în mod corect instanța

de apel, constatând că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile

Legii speciale nr. 10/2001 și nu dispozițiile C. civ., în raport cu care a fost

analizată și soluționată de prima instanță excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința și a trimis

cauza pentru rejudecarea în fond a cererii în despăgubire formulată de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1181 din 29

mai 2012, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a obligat acest pârât să plătească reclamantei

valoarea de piață a imobilului în litigiu, în cuantum de 248.832 euro, echivalent

în lei la data plății efective și suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință, s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea

formulată de reclamantă

împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și cererea de chemare în garanție formulată de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice împotriva

SC A. SA.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de rejudecare a reținut că prin

contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999 încheiat cu Primăria municipiului

București prin mandatarul SC A. SA, reclamanta I.Z. a cumpărat în temeiul Legii

nr. 112/1995, imobilul situat în București, str. R., sector 2, iar prin sentința

civilă nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, reclamanta

I.Z. a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie

numitei P.A.S., fiind astfel evinsă total.

Instanța de fond a apreciat că este vorba

de un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dreptul comun,

iar conform principiului „specialia generalibus derogant”, sunt aplicabile dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea specială, nr. 10/2001, potrivit cărora, „restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995”.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor,

potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (2

1

) și (3)

din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că legiuitorul a făcut distincție între

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii și contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea legii de către foștii chiriași, în funcție de această distincție,

cumpărătorul evins având dreptul la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea

prețului plătit actualizat.

În condițiile în care nu s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, dar a fost admisă acțiunea în revendicare, tribunalul a constatat

că reclamanta-cumpărătoare are dreptul la restituirea valorii de piață a imobilului,

nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii. Potrivit raportului

de expertiză, această valoare a fost stabilită la suma de 248.832 euro, echivalent

în RON la data plății efective.

Împotriva sentinței pronunțate în rejudecare

a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin motivele de apel, s-a susținut că

nu erau îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, iar intimata reclamantă nu putea primi despăgubiri la valoarea de piață

a imobilului, deoarece imobilul în litigiu nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995,

fiind preluat de către stat fără titlu valabil, aspect reținut în decizia civilă

nr. 546/A din 2 octombrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă. Că, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi statuat

asupra bunei credințe a intimatei reclamante la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare

și, în plus, contractul nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, cum impunea textul de lege.

Apelantul a mai susținut că instanța de

fond a greșit și atunci când a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză,

deși acesta nu reflecta, în opinia sa, prețul real al imobilului în discuție. Procedând

astfel, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și a generat o îmbogățire fără

justă cauză a intimatei reclamante.

Îmbogățirea fără justă cauză a intimatei

reclamante a mai fost argumentată și prin faptul că prețul de cumpărare al imobilelor

vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice

de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile.

Prin decizia nr. 31/A din 11 februarie

2013 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că în primul

ciclu procesual s-a reținut, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare,

incidența în cauză a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, faptul

că aceste dispoziții reglementează un caz special de răspundere pentru evicțiune,

derogatoriu de la dreptul comun și calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice, care este ținut să răspundă față de chiriașii aflați într-o astfel de situație

specială.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor

art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a înțeles

să despăgubească diferit pe chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care

sunt evinși de bunul imobil cumpărat, după cum au încheiat actul de cumpărare cu

sau fără respectarea legii ce a stat la baza încheierii lor, cum în mod corect au

apreciat și instanțele anterioare.

Or, din probele administrate, a rezultat

că reclamanta a fost deposedată de imobilul deținut în baza contractului încheiat

în baza Legii nr. 10/2001, urmare a admiterii acțiunii în revendicare conform sentinței

civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, în considerentele

căreia s-a reținut calitatea de cumpărător de bună-credință a chiriașului evins.

În raport de această situație de fapt și

în baza dispozițiilor legale speciale, ce se impuneau a fi aplicate în cauză, s-a

apreciat că intimata reclamantă este îndreptățită să primească de la apelantul pârât

Ministerul Finanțelor Publice valoarea de piață a imobilului și nu prețul reactualizat.

Criticând această soluție, apelantul pârât

a susținut că nu erau îndeplinite în cauză dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, pentru despăgubirea intimatei reclamante la valoarea prețului

de piață al imobilului, neexistând în cauză o hotărâre judecătorească irevocabilă

prin care să se fi statuat asupra bunei credințe a acesteia la momentul încheierii

actului în baza Legii nr. 112/1995.

S-a constatat că aplicarea în speță a dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu mai poate fi criticată în rejudecare,

în raport de dezlegarea obligatorie dată acestei probleme de drept prin hotărârile

pronunțate în primul ciclu procesual, iar buna credință a intimatei reclamante la

încheierea actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost expres

reținută în considerentele deciziei civile nr. 581 din 04 mai 2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1378 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Nefondată a fost apreciată și critica prin

care apelantul pârât a susținut că instanța de fond ar fi greșit când a omologat

raportul de expertiză efectuat, deși acesta reținea în concluziile sale o valoare

de circulație exagerată a imobilului.

Aceasta, întrucât raportul de expertiză

a fost efectuat în cauză cu ocazia judecății în primă instanță, în primul ciclu

procesual, iar concluziile sale nu au fost contestate de părți, deși instanța a

acordat un termen tocmai pentru ca acestea să ia cunoștință de expertiză și să formuleze

eventuale obiectiuni.

Cu ocazia rejudecării, apelantul pârât

nu s-a prezentat și nu a solicitat în scris instanței de rejudecare refacerea raportului

de expertiză, situație în care, în mod corect instanța de fond a ținut seama la

pronunțarea deciziei recurate de concluziile acestui raport de expertiză.

S-a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 292 C. proc. civ., părțile nu se pot folosi în apel decât de dovezile și de

mijloacele de apărare invocate la instanța de fond sau prin cererea de apel ori

întâmpinare. Or, la instanța de fond, apelantul pârât nu a contestat concluziile

raportului de expertiză efectuat și nici nu a pretins refacerea acestuia, iar prin

cererea de apel nu a solicitat o altă expertiză.

Solicitarea a fost făcută verbal, prin

reprezentant, la termenul de judecată din data de 11 februarie 2013 și respinsă

de instanța de apel, în raport de textul de lege menționat anterior, de dovezile

și mijloacele de apărare invocate de apelantul pârât la fond și prin apel.

De asemenea, a fost găsită neîntemaiată

critica referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție în condițiile

în care din probele administrate a rezultat că societatea chemată în garanție a

participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în calitate de mandatar

al instituției vânzătoare Primăria municipiului București, iar pentru serviciile

prestate cu această ocazie în favoarea mandantei a primit o sumă egală cu 1% din

prețul achitat de intimata cumpărătoare pentru imobil.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice

care au formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea este nelegală (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.), întrucât menține obligația de plată a prețului de piață în

sarcina Ministerului Finanțelor, deși nu sunt îndeplinite condițiile limitativ prevăzute

prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, referitoare la existența

unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și

respectiv, acest contract să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

Faptul că reclamanta nu a depus minime

diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea

titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu

nerespectarea Legii nr. 112/1995 și cu reaua-credință a acesteia.

Pe de altă parte, deposedarea reclamantei

de imobil s-a realizat în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, contractul

de vânzare-cumpărare nefiind anulat.

- Instanța de apel a încălcat principiul

dreptului de apărare, în condițiile în care a respins proba cu expertiză solicitată

de către pârât pentru determinarea valorii de piață a imobilului, în susținerea

criticii din apel referitoare la valoarea foarte mare stabilită prin raportul de

expertiză de la instanța de fond.

Este eronat considerentul instanței de

apel, conform căruia proba nu putea fi încuviințată deoarece, cu ocazia rejudecării,

nu s-a solicitat refacerea expertizei iar prin cererea de apel nu s-a cerut expres

încuviințarea unei astfel de probe.

Or, efectuarea probei cu expertiză în apel

nu este condiționată de formularea unei astfel de solicitări prin motivele de apel,

o apreciere în sens contrar fiind de natură să încalce dreptul de apărare al părții.

- În ce privește valoarea reținută în raportul

de expertiză, aceasta nu reflectă prețul real al imobilului, fiind exagerat de mare,

mai ales în condițiile în care reclamanta l-a achiziționat la un preț social, preferențial,

cu mult sub prețul pieței.

De altfel, pentru imobilele vândute conform

Legii nr. 112/1995, obligația de garanție trebuie particularizată, pe de o parte,

de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de

altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate,

cum aceste imobile n-au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la

prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare

la regimul pieței libere, ci la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin

norme speciale, cu luarea în considerare și a art. 1 din Protocolul nr. 1 vizând

despăgubirea echitabilă.

Analizând criticile deduse judecății

Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea recurenților, conform căreia

nu ar fi îndeplinite condițiile de fond ale angajării răspunderii pentru evicțiunea

specială reglementată de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Pe acest aspect, instanța de apel a făcut

în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

referitoare la răspunderea statului în cazul chiriașilor-cumpărători care sunt evinși

de bunul lor, în urma admiterii acțiunii în revendicare.

O asemenea situație înseamnă, implicit,

lipsirea de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare deținut, fără ca

desființarea actului juridic să presupună, cum eronat pretind recurenții, constatarea

în prealabil, a nulității acestuia.

De altfel, această problemă de drept referitoare

la accepțiunea sintagmei „desființare a contractului” a fost deja tranșată prin

decizia de casare a instanței de recurs în care s-a reținut că „modalitățile de

desființare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a unor astfel

de contracte sunt cele prevăzute de art. 20 alin. (2

1

) din lege, anume,

fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”.

Referitor la cealaltă condiție a angajării

răspunderii pe temeiul art. 50

1

(respectiv, încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu respectarea legii) a cărei neîndeplinire în speță se pretinde,

critica formulată pune, de asemenea, în discuție, autoritatea de lucru judecat a

unor hotărâri anterioare care au statuat asupra acestui aspect.

Astfel, conform sentinței civile nr.

3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sector 2 București, s-a reținut că titlul

pârâtei „este valid pentru că nu s-a cerut anularea lui”, iar potrivit deciziei

nr. 1378 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

(pronunțată în recurs), s-a consemnat că buna-credință a cumpărătoarei este necontestată

în cauză.

Or, ceea ce au statuat în mod irevocabil

instanțele anterioare nu mai poate fi reevaluat jurisdicțional fără înfrângerea

autorității de lucru judecat.

Ca atare, criticile referitoare la modalitatea

în care decizia din apel a reținut îndeplinirea condițiilor de fond ale răspunderii

pentru evicțiune sunt nejustificate.

- Are însă caracter întemeiat și urmează

să fie primită ca atare, critica vizând încălcarea dreptului de apărare al pârâtului,

prin respingerea cererii de efectuare a unei expertize în faza procesuală anterioară.

Astfel, instanța de apel a considerat că

nu poate fi încuviințată proba întrucât, cu ocazia rejudecării la fond, nu s-a solicitat

refacerea raportului de expertiză și, de asemenea, nu a fost cerută proba nici prin

motivele de apel.

Procedând de această manieră, instanța

a ignorat, pe de o parte, faptul că era învestită cu o critică vizând modalitatea

în care se realizase evaluarea imobilului (pretinzându-se, de către apelant, nesocotirea

criteriilor de determinare a prețului de piață, cu consecința unei îmbogățiri fără

justă cauză în favoarea reclamantei) iar, pe de altă parte, a fost nesocotit regimul

juridic specific unei căi devolutive de atac.

Judecând într-o cale ordinară de atac,

instanța de apel nu se limitează doar la o cenzură de legalitate, ci este chemată

să stabilească și elementele de fapt ale pricinii, evident în limitele devoluțiunii

fixate prin cererea de apel.

Or, fiind învestită cu o critică ce viza

întinderea despăgubirilor, instanța nu se putea limita, în realizarea controlului,

la a susține că nu s-a cerut o contraexpertiză cu ocazia rejudecării în prima instanță.

Aceasta, mai ales în condițiile în care

prima expertiză efectuată, și pe care a fost fundamentată ulterior soluția, s-a

realizat în fața unei instanțe care a reținut lipsa calității procesuale a Ministerului

Finanțelor (abia în căile de atac exercitate tranșându-se problema legitimării procesuale

a acestui pârât).

Este eronat, totodată, considerentul instanței

de apel conform căruia proba nu putea fi încuviințată deoarece nu a fost solicitată

prin motivele de apel, cu trimitere la dispozițiilor, art. 292 alin. (1) C. proc.

civ.

Potrivit acestui text „părțile nu se pot

folosi în fața instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi,

decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare”, iar teza a II-a a aceluiași alin. încuviințează și administrarea probelor

a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Or, atâta vreme cât instanța fusese învestită

cu motivul de critică referitor la evaluarea imobilului, rezultă că dezbaterile

asupra probatoriului cauzei puteau purta și asupra solicitării efectuării unei noi

expertize și că, astfel, cererea pe acest aspect a apelantului-pârât nu era în afara

cadrului procesual ci, dimpotrivă, în legătură cu susținerea unui motiv de apel.

Altminteri, partea s-ar afla într-o altă

situație juridică, aceea reglementată de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., când

nu și-ar fi motivat calea de atac, iar „instanța de apel se pronunță în fond numai

pe baza celor invocate la prima instanță”.

În realitate, în limitele devoluțiunii

fixate prin cererea de apel, instanța trebuia să procedeze în condițiile stabilite

prin art. 295 C. proc. civ., ordonând refacerea sau completarea expertizei, probă

necesară pentru soluționarea cauzei față de criticile asupra cărora urma să se pronunțe.

Procedând diferit, curtea de apel a nesocotit

caracterul devolutiv al căii de atac și s-a limitat, în judecata realizată, la a

considera că elementele de fapt ale pricinii sunt definitiv stabilite, realizând

doar un control de legalitate.

Față de încălcarea normelor procedurale

menționate și a regulilor desfășurării judecății în apel, Înalta Curte va constata

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (text în care,

conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sunt încadrabile criticile vizând încălcarea

dreptului de apărare) și, admițând recursul, va casa decizia cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Separat de aspectele analizate anterior,

referitoare la greșita evaluare a cererii de probe în apel, instanța de rejudecare

va avea în vedere, în reținerea cadrului procesual al judecății, și faptul că prin

decizia de casare s-a stabilit legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice, iar admiterea prezentului recurs și în considerarea poziției de subiect

de drept procesual a Statului Român s-a făcut doar din considerente de ordin formal,

determinate de menționarea acestuia în dispozitivul deciziei din apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 31

A din 11 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

9 octombrie 2013.