ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 7 aprilie 2008,

reclamanții S.C. și S.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin Primar General, obligarea acestuia la plata unei sume de

240.000 euro în echivalent lei, la cursul oficial la data plății, la plata

sumei de 500 lei actualizată, conform indicelui de inflație și echivalentul în

lei a sumei de 1.850 euro reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în

toate fazele procesuale, în dosarul de a avut ca obiect acțiunea în revendicare

privind apartamentul situat în B-dul D.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că prin contractul de vânzare - cumpărare

din 14 februarie 1997 au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe

situată în B-dul D. însă, ulterior, prin sentința civilă nr. 927/2002 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă,

a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, V.M., și

s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare

sus menționat.

Reclamanții au

învederat că prin sentința civilă nr. 3558/2007 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 5 București, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să le

restituie suma de 36.370,02 lei, reprezentând prețul achitat de aceștia pentru

apartament, actualizat potrivit indicelui de inflație, însă, valoarea reală de

circulație a apartamentului este de 250.000 euro, ceea ce reprezintă sporul de

valoare dobândit de apartament din momentul încheierii contractului și până la

data producerii evicțiunii.

Ulterior, reclamanții

și-au completat acțiunea în sensul că înțeleg să cheme în judecată alături de

Municipiul București, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în

calitate de pârât.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că nu este

parte în contractul de vânzare-cumparare, iar conform art. 1337 și art. 1341 C.

civ. obligația de garanție pentru evicțiune este doar în sarcina vânzătorului.

Prin sentința civilă nr.

451 din 26 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe toate capetele de cerere și

a pârâtului Municipiul București prin Primarul General pentru primul capăt de

cerere, a respins, ca neîntemeiate, atât primul capăt de cerere formulat de

reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice (cererea

fiind ulterior precizată în acest sens), cât și cel de-al doilea capăt de

cerere, în contradictoriu cu Municipiul București.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Prima instanță a

reținut că în speța dedusă judecății, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 927/2002

pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, rămasă definitivă și

irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al

imobilului, V.M. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare -

cumpărare din 14 februarie 1997, cu motivarea că atât vânzătorul cât și

cumpărătorul au încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu rea credință și

cunoscând că vânzătorul nu era proprietarul apartamentului vândut, cu scopul

ilicit al fraudării drepturilor adevăratului proprietar și prin fraudarea

legii.

De asemenea, atât în

motivarea acestei sentințe cât și a deciziilor pronunțate în apel și recurs,

s-a reținut că pârâții (reclamanții cauzei) nu au respectat dispozițiile Legii nr.

112/1995 și că au fost de rea credință, în condițiile în care reclamanta i-a

notificat în perioada 13 iunie 1996 - 18 iunie 1996 pe toți chiriașii cu

privire la intenția sa de a se revendica imobilul.

În aceste condiții,

prima instanță a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată, întrucât

proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, numai cu condiția ca aceste contracte de

vânzare cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

ceea ce nu poate fi reținut în speța dedusă judecății.

Așadar, în cauză

nefiind îndeplinită condiția ca actul de vânzare - cumpărare ce a constituit

titlul reclamanților să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

pe cale de consecință, tribunalul a concluzionat că aceștia nu pot beneficia de

restituirea prețului de piață al imobilului.

De asemenea, prima

instanță a apreciat că potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ.,

în caz de evicțiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul și la daune

interese constând în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de

lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii,

indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost

sau nu previzibil.

În speța dedusă

judecății, instanța a reținut că reclamanții cumpărători nu au fost de bună

credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, prin urmare,

reclamanții au cunoscut cauza evicțiunii, astfel încât, aceștia nu mai pot

beneficia de dispozițiile legale ce reglementează obligația de garanție a

vânzătorului pentru evicțiune, atât în privința prețului cât și în privința

altor daune interese, inclusiv cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

pronunțată de tribunal, au declarat apel reclamanții S.C. și S.E., criticând

soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

248/ A din 7 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel, analizând criticile formulate de reclamanți, a

reținut că reclamanții au pierdut locuința cumpărată în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 prin anularea contractului de vânzare - cumpărare, anulare

determinată de încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel, la

rândul său, a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, este

condiționată de existența unui contract încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, situație care nu se verifică în speță, întrucât contractul

apelanților a fost anulat.

Prin definiție,

nulitatea unui act juridic civil intervine atunci când sunt încălcate normele

juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic civil,

această instituție lipsind actul juridic de efectele contrarii normelor

juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Ca atare, existența

unei hotărâri prin care se constată nulitatea absolută a contractului de

vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți cu statul, conduce implicit la

concluzia că prin încheierea acestui act legea a fost încălcată, aceste aspecte

fiind reținute și în considerentele sentinței civile nr. 927/2002 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, în care s-a reținut în mod expres:

„chiriașii cumpărători au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu rea

credință, cunoscând că vânzătorul nu este proprietarul apartamentelor vândute,

cu scopul ilicit al fraudării drepturilor adevăratului proprietar și cu

fraudarea legii.”

În raport de

considerentele anterior citate, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă,

curtea de apel a constatat că acțiunea prin care reclamanții au solicitat

acordarea diferenței dintre prețul actualizat și valoarea de circulație a

imobilului este neîntemeiată, condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nefiind întrunite în speță.

De asemenea, instanța

de apel a apreciat că nu pot fi aplicate nici dispozițiile Codului civil

privitoare la evicțiune, norme care stipulează că dacă lucrul vândut se află la

epoca evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator

să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în

timpul evicțiunii.

Concluzia anterioară

s-a impus instanței de apel, deoarece din sentința prin care s-a constatat

nulitatea actului de vânzare-cumpărare al reclamanților, rezultă că atât

cumpărătorul cât și vânzătorul au fost de rea credință, actul fiind încheiat pe

răspunderea cumpărătorului, situație în care, acesta nu poate primi nici în

raport de dispozițiile Codului civil referitoare la evicțiune, altceva decât

prețul reactualizat, cauza evicțiunii fiind cunoscută de către cumpărător la

momentul încheierii actului.

Nefiind aplicabile

dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. cu privire la evicțiune, s-a apreciat că

reclamanții nu au temei pentru a pretinde în prezentul proces nici cheltuielile

de judecată efectuate în procesul care a avut drept consecință constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare (obiect al celui de-al doilea capăt

de cerere).

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurenții reclamanți au susținut, în esență că.

în mod nelegal a reținut că acțiunea este neîntemeiată în raport de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză se

verifică cerințele acestu text pentru a li se acorda prețul de piață al

apartamentului.

Astfel, recurenții

susțin că buna credință a cupărătorilor la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare fost prevăzută prin Legea nr. 10/2001, ea nefiind o cerință

prevăzută de Legea nr. 112/1995.

În consecință,

recurenții consideră că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată și completată, se referă exclusiv la respectarea condițiilor

prevăzute de art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, care vizează legalitatea

contractelor de vânzare - cumpărare și a căror nerespectare este sancționată,

conform art. 11 din Legea nr. 112/1995, cu nulitatea absolută a actului juridic

de înstrăinare.

Or, contractul de

vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997 s-a încheiat cu respectarea acestor

condiții prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar actul de vânzare cumpărare nu a

fost anulat în baza art. 11 din Legea nr. 112/1995, ceea ce, în opinia

ecurenților reprezintă dovada respectării dispozițiilor acestui act normativ.

Instanța de apel a

reținut ca și prima instanță că recurenții reclamanți au fost de rea - credință,

pentru aceea că moștenitoarea foștilor proprietari i-a notificat în perioada 13

iunie 1996 - 18 iunie 1996 pe toți chiriașii cu privire la intenția sa de a

revendica imobilul.

Recurențăă arată că

această susținere nu poate fi reținută ca argument al neaplicării dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât Legea nr. 112/1995 nu

prevede interdicția de a cumpăra locuința deținută cu chirie, în situația notificării

de către fostul proprietar. De altfel, locuința fiind ocupată de chiriași,

nefiind liberă conform Legii nr. 112/1995, nu putea fi restituită în natură

foștilor proprietari.

Recurenții reclamanți

susțin că în aceste condiții au dreptul, potrivit art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, la restituirea

prețului de piață al apartamentului, astfel cum a fost stabilit prin expertiza

imobiliară efectuată în cauză, din care se va deduce suma reprezentând prețul

actualizat, ce le-a fost restituit în baza sentinței civile nr. 3558 din 22 mai

2007 a Judecătoriei Sectorului 5.

În consecință,

Ministerul Finanțelor Publice urmează să fie obligat la plata sumei de

1.038.655 lei.

învederează că, pe de altă parte, sunt incidente în cauză și dispozițiile art. 1336

C. civ., fiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest text.

În susținerea acestei

teze juridice, recurenții reiau o serie de elemente de fapt ale cauzei prin

care tind să evidențieze mecanismul aplicării garanției pentru evicțiune,

obligație pe care o opun Primăriei Municipiului București, considerând că sunt

îndeplinite cerințele legale C. civ. referitoare la această instituție

juridică.

Conform art. 1344 C.

civ., vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului și sporul de valoare

dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii

evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă

sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau rea-credință.

Recurenții reclamanți

mai învederează că au beneficiat de dispozițiile unei legi care le-a permis să

cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupau în

calitate de chiriași, dobândind un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În aceste condiții,

rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat

cu rata inflației și restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate, nu

răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice

„ingerință” în folosința proprietății, potrivit jurisprudenței Curții Europene.

Așa cum a statuat

Curtea Europeană în Cauza R. contra României „trebuie păstrat un echilibru just

între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de

salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.

Echilibrul de

conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și

exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca

regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de

proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea pecuniară a bunului, așa

cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este

realizată.”

Recurenții au mai

precizat că este lipsită de relevanță împrejurarea că în Cauza R. este

analizată situația persoanei care pierde bunul cumpărat de la stat în urma

desființării hotărârii judecătorești irevocabile într-o cale de atac

extraordinară, întrucât fundamentul răspunderii îl reprezintă tot evicțiunea ca

și în cauza de față, astfel încât, pentru identitate de rațiune, se impune o

soluționare similară și de către instanța națională.

Așa fiind, în măsura

în care se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, recurenții se consideră îndreptățiți, conform Codului

civil, la despăgubiri civile reprezentând excedentul de valoare a

apartamentului în cuantum de 1.038.655 lei, datorat de Municipiul București

care are calitate procesuală pasivă pentru acest capăt de cerere.

invocate la pct. 2 din motive de recurs, în condițiile în care, recurenții

reclamanți au avut convingerea că tratează cu proprietarul imobilului (deci nu

au cunoscut la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare cauza

evicțiunii, contrar celor reținute de instanța de fond și instanța de apel),

sunt îndreptățiți să li se restituie și cheltuielile de judecată pe care le-au

făcut în procesul în care au fost evinși.

În acest context,

Municipiul București are calitate procesuală pasivă și pentru cel de al doilea

capăt de cerere din acțiune.

răspunderea pentru evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1336 C. civ., în

măsura în care instanța de recurs va aprecia că nu are calitate procesuală

pasivă Municipiul București prin Primar General, recurenții solicită să se

constate că Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice este cel care

trebuie sa răspundă pentru evicțiunea totală pe care au suferit-o.

Astfel, contractele

de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (ca în speța) au o

situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a

libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea

corelativa dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1)

din acest act normativ.

De asemenea, faptul

ca unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai Statului,

rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în

patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului

Finanțelor, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Și în

această calitate, Ministerul Finanțelor Publice acționa tot ca reprezentant al

Statului, autorul actelor normative de vânzare a acestor imobile.

În consecința, mai

arată recurenții, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are

legitimare pasivă fata de faptul că imobilele preluate abuziv de Stat au intrat

în patrimoniul Statului, situație în care acesta trebuie să fie cel obligat la

repararea prejudiciului creat, pentru a se îndrepta „ingerința” adusă dreptului

de proprietate al recurenților, protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenția europeană.

Astfel fiind, urmează

ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat conform art. 1341-1344

C. civ. la plata către recurenții reclamanți a sumei de 1.038.655 lei în ceea

ce privește primul capăt de cerere al acțiunii, așa cum a fost precizat prin

cererea depusă la 12 februarie 2009 la prima instanță.

considerente, mai arată recurenții, în măsura în care instanța de recurs va

constata ca nu Municipiul București prin Primarul General, ci Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă în ceea ce

privește obligația de garantare pentru evicțiune, urmează ca acesta să fie

obligat să le restituie cheltuielile de judecată pe care le-au făcut în

procesul în care au fost evinși.

Intimații pârâți nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs și niciuna dintre părți nu au

administrat alte probe în această etapă procesuală.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Analizând cauza

dedusă judecății, verificând decizia recurată în baza criticilor formulate de

recurenți, Înalta Curte constată că în speță nu sunt întrunite cerințele

ipotezei de nelegalitate descrise de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin

criticile dezvoltate, recurenții susțin greșita aplicare a legii speciale

(primul motiv de recurs), respectiv, a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

ipoteză în care susțin că în mod nelegal nu s-a dispus obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata prețului de piață al apartamentului pentru care a

existat contract de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Aceeiași recurenți,

pretind ca dacă instanța de recurs reține la rândul său că nu sunt întrunite

dispozițiile din actul normativ special, cauza (cu ambele sale capete de

cerere) trebuie să fie soluționată în raport de prevederile dreptului comun

privind obligația de garanție pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.) în

contradictoriu cu Municipiul București prin Primar general (motivele de recurs

2 și 3).

Într-o ultimă

persectivă a temeiului juridic, recurenții invocă jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului creată în aplicarea prevederilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, sens în care, solicită antrenarea răspunderii

directe a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în ce privește

pretențiile ce fac obiectul ambelor capete de cerere (referindu-se, în acest

context, în mod neavenit, totodată, și la dispozițiile art. 1337 și urm. C.

civ.) – motivele de recurs 4 și 5.

Analizând aceste

critici, Înalta Curte constată că potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001:

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.”

Premisele lui

presupun două cerințe, astfel cum și instanțele de fond au reținut: încheierea

contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a

acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi „desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este

nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu

există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că

“desființarea” nu poate fi înțeleasă decât drept o cauză de ineficacitate a

actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o

cauză de ineficacitate (rezolutiune, reziliere, revocare, inopozabilitate, și

altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi constatat nul sau

anulat, reiese că este exclusă ipoteza ca nulitatea contractului de vânzare

cumpărare să fie cauza de ineficacitate a actului juridic, avută în vedere de

legiuitor în cuprinsul normei analizate.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar

fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în

nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa

încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit

prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea “proprietarii ale căror

contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate.”, ceea ce înseamnă

că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare,

întrucât, numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa

de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică și

istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea

nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a

prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de

timbru.”

Totdată, art. 50 alin.

(2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede: “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru,

se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art.

50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009, leguitorul admite existența

celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii

nr. 112/1995:

- Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea

efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași,

astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză

însă - art. 50 alin. (2

1

) coroborată cu art. 50

1

(citat

și el anterior), leguitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind

proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja

stabilite prin prezenta decizie.

Date fiind

precizările anterioare, reiese că este lipsită de relevanță împrejurarea dacă

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 echivalează cu buna credință sau

doar cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, și,

simetirc, dacă eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 echivalează doar cu

nerespectarea acelorași texte ori cu reaua credință), astfel cum afirmă

recurenții.

Înalta Curte

apreciază că nici art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii, contrar

celor susținute de recurenți.

Așa cum s-a

menționat, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat de intimații

reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a constatat nulitatea absolută prin

sentința civilă nr. 927/2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

rămasă definitivă și irevocabilă.

Nulitatea, ca

sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele

contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre

principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este

o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al

retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până

în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare,

retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul

încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul

retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu

ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității,

scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul

încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei

operațiuni juridice astfel perfectate.

În consecință, cum

principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de vânzare - cumpărare,

este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă că, urmare

a constatării nulității și indiferent de temeiul acesteia, aceștia nu au avut

niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare

permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un „bun

actual” în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al

sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei „valori

patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime” în sensul jurisprudenței

instanței de contencios european, întrucât constatarea nulității contractului

(corespunzător efectului pentru trecut al sancțiunii) le-ar fi permis, cel

mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriași (situație anterioară

în care ar fi putut fi repuși, la cerere), ceea ce nu s-a întâmplat.

Or, câtă vreme

aceștia nu și-au conservat un atare drept decurgând dintr-un alt principiu al

efectelor nulității, acela al repunerii în situația anterioară, formulând o

cerere, fie în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității, fie

ulterior, pe cale separată, în cadrul termenului general de prescripție de 3

ani, cu privire la protecția ce opera în baza O.U.G. nr. 40/1999, la acest

moment nu pot invoca, nici din acest punct de vedere, protecția art. 1

Protocolul 1; în orice caz, reparația și întinderea ei într-o astfel de

situație, ar fi trebuit să valorifice alte criterii decât cel analizat în cauză

(prețul de piață), anume, care să vizeze drepturi locative.

Numai stabilirea unor

asemenea drepturi locative ar fi fost de natură să intre sub incidența normei

invocate din Convenție, întrucât contractul de închiriere este un drept de

creanță, cu caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil) și temporar

(pe durata locațiunii), deci, o valoare patrimonială protejată ca drept de

proprietate, potrivit înțelesului noțiunii din jurisprudența Curții de la

Stasbourg.

În plus, deși simpla

constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii)

este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione

materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se se

stabili și existența „ingeriței”, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută

de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de

proporționalitate între interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, la solicitarea

titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și restabilirea

legalității, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept

„ingerința” însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari, iar

nu un interes general și unul individual.

Drept urmare, normele

dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat

anterior.

Constatându-se însă

că reclamanții nu întrunesc premisele aplicării art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanța

de apel a confirmat soluția respingerii pretenției privind acordarea prețului

de piață, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice căruia legiuitorul

îi stabilește o calitate procesuală pasivă în astfel de cereri având ca obiect

o atare pretenție.

Așa cum deja s-a

demonstrat, mecanismul angajării răspunderii Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice (pentru ambele capete de cerere) direct în baza Convenției

Europene, nu funcționează în cazul recurenților reclamanți, dată fiind

constatarea anterioară privind inexistența în patrimoniul acestora a unui bun

actual sau a unei valori patrimoniale ce intră în sfera de protecție a art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.

Astfel, potrivit

considerentelor anterioare, Înalta Curte constată a fi nefondate criticile

dezvoltate de recurenți la punctele 1, 4 și 5.

Formularea acelorași

pretenții, potrivit aceleiași construcții juridice (întemeiate pe blocul de

convenționalitate), nu poate fi opusă Municipiului București, întrucât o cerere

judecată de instanța națională în acest context juridic suplinește întocmai

raționamentul Curții, iar calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Statul

Român care a ratificat Convenția, iar nu alte subiecte de drept public sau

privat, judecătorul național fiind primul judecător al Convenției, cu

respectarea principiului subsidiarității ei; din aceste motive, Înalta Curte

constată ca nefondate și motivele de recurs 2 și 3.

În ce privește

invocarea dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ. prin motivele susținute la

criticile 2, 3 și 5 fie împotriva Municipiului București, fie împotriva

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că

dezvoltă, de asemenea, critici nefondate.

Obligația de garanție

pentru evicțiune fiind o obligație contractuală, ea nu poate fi opusă, în

principiu, decât părții contractante, calitate ce nu se verifică în persoana

Statului Român; excepția vizează succesorii universali și cu titlu universal ai

vânzătorului, însușire care, de asemenea, nu este întrunită de Statul Român.

Față de situația de

fapt reținută în cauză de instanțele de fond, Înalta Curte constată că

obligația de garanție pentru evicțiune nu funcționează nici împotriva

intimatului pârât Municipiul București prin primar General, sens în care

considerentele deciziei instanței de apel urmează a fi substituite cu cele ce

urmează: instanțele de fond au reținut că nu sunt întrunite cerințele prevăzute

de art. 1337 și urm. pentru a fi angajată răspunderea părții contractante în

limitele solicitate de reclamanți (preț de piață și acordarea cheltuielilor de

judecată din dosarul privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare),

admițând în mod nelegal că ea funcționează, însă numai în limitele restituirii

prețului actualizat, ceea ce recurenții deja au încasat în temeiul sentiței

civile nr. 3558/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București,

definitivă și irevocabilă.

Antrenarea

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ.,

răspundere contractuală, are ca premisă valabilitatea contractului de vânzare cumpărare

și pierderea proprietății (totale sau parțiale) de către cumpărător, urmare a

drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Or, în speța de față,

contractul de vânzare - cumpărare a fost constatat nul, astfel că a dispărut

fundamentul juridic al obligației de garanție pentru evicțiune, restituirea

prețului actualizat fiind posibilă prin aplicarea principiului repunerii

părților în situația anterioară, principiu ce guvernează, împreună cu altele,

efectele nulității actului juridic.

Dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și

completările ulterioare - ipoteza art. 50 alin. (2) din lege-, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Este real că

restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in

integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit

dreptului comun, operează între părțile contactante, însă, reiese că legea

specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o

subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea

prețului).

Această prevedere

legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a

sumelor încasate de vânzător (unitatea adminsitrativ teritorială) cu titlu de

preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea către

aceștia a prețului actualizat, pentru cazul constatării nulității contractului,

în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții S.C. și S.E., împotriva deciziei civile nr. 248/

A din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 martie 2011.