ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3643/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3643/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

septembrie 2008, reclamanții B.C., B.M.E. au solicitat obligarea pârâților Municipiul

București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumelor de 29.472.762 ROL, actualizată cu rata inflației pentru perioada

septembrie 1996 și data plății efective, precum și a sumei de 875.000 RON, sumă

ce reprezintă excedentul de valoare pentru apartamentul pe care au fost obligați

să-l restituie foștilor proprietari prin decizia nr. 2075 din 17 noiembrie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, adică diferența dintre

contravaloarea imobilului la data de 26 septembrie 1996, data achiziționării bunului,

și valoarea lui actuală.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că au dobândit prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995

apartamentul 8 situat în București, strada G.M., sector 5, conform contractului

de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București

prin mandatar SC C. SA.

Ulterior, foștii proprietari

ai imobilului, au solicitat să constate nulitatea absolută a contractului menționat

și obligarea cumpărătorilor să le lase în proprietate bunul, cerere soluționată

prin sentința nr. 721/A din 27 martie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă,în sensul admiterii sale, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr.

2075 din 17 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru primul capăt de

cerere al acțiunii, privind restituirea prețului actualizat, reclamanții și-au întemeiat

în drept acțiunea pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar pentru

al doilea capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Municipiul București prin

Primarul General, acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1336,

1341 pct. 4 și 1342, 1343 și 134 C. civ. privind răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune.

La termenul din 21 ianuarie

2009, reclamanții și-au precizat acțiunea arătând că înțeleg să se judece pentru

primul capăt de cerere în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Deasemenea, la data de

27 octombrie 2008, Municipiul București prin Primarul General a formulat alături

de întâmpinare și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice

având ca obiect obligarea acestuia la plata prețului actualizat al imobilului în

litigiu în raport de dispozițiile art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru ca, la data de 29 octombrie

2008, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să solicite chemare în garanție

a SC C. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința nr. 1076

din 07 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul

General asupra capătului de cerere privind restituirea prețului actualizat cu indicele

de inflație a imobilului.

A fost admisă în parte

acțiunea precizată formulată de reclamanții B.C. și B.M.E. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și cu chemații în garanție Ministerul Finanțelor

Publice și SC C. SA.

A fost obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor la plata sumei de 66.566 RON către reclamanți, sumă reprezentând

prețul actualizat cu indicele de inflație al imobilului.

A fost admisă cererea

de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor și obligat SC C. SA la

plata către acesta a sumei de 665,66 RON reprezentând valoarea comisionului de 1%

încasat la vânzarea imobilului.

A fost respins ca neîntemeiat

capătul de cerere privind obligarea Municipiului București prin Primarul General

la plata daunelor interese reprezentând diferența dintre contravaloarea imobilului

la data achiziționării și valoarea actuală de circulație a acestuia.

Prima instanță a reținut,

în esență, că pentru capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat al

locuinței ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995 pârâta Municipiul București prin Primar General nu are calitate

procesuală pasivă în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

calitate ce revine, potrivit textului de lege enunțat Ministerului Finanțelor Publice.

În raport de concluziile

expertizei efectuate în cauză și în temeiul dispozițiilor legale evocate anterior,

s-a reținut a fi întemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând prețul actualizat al locuinței achitat

de reclamanți la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

S-a reținut a fi neîntemeiat

capătul de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul

General la plata către reclamanți a diferenței de valoare a imobilului între data

achiziționării sale și valoarea actuală de circulație a acestuia, obligație întemeiată

pe garanția pentru evicțiune a vânzătorului, justificat de neîndeplinirea condițiilor

prescrise de lege pentru atragerea răspunderii vânzătorului pe temeiul legal invocat,

art. 1337–1352 C. civ.

Întrucât, jurisdicțional,

s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că, pe de o parte

vânzătorul a înstrăinat un bun pentru care proprietarii formulaseră cerere de restituire,

iar pe de altă parte cumpărătorii nu îndeplineau condițiile legale pentru a dobândi

același bun în temeiul Legii nr. 112/1995 (reclamantul B.C. deținând în proprietate

o locuință pe care a înstrăinat-o după data de 01 ianuarie 1990), s-a reținut că

reclamanții nu se pot prevala de necunoașterea cauzei evicțiunii, atâta timp cât

cumpărând imobilul în condițiile menționate și-au asumat riscul anulării contractului

astfel încheiat.

Apelurile declarate de

reclamanți, de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și de chematul în garanție

SC C. SA, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 333 A din 12 mai 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a reținut,

în esență, că în condițiile constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare

printr-o hotărâre judecătorească, se presupune că acesta nu a fost valabil și astfel

dispozițiile art. 1337 C. civ. invocate de reclamanți, nu sunt incidente cauzei,

care presupune existența unui contract valabil încheiat.

În speță, sunt aplicabile

dispozițiile legii speciale, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

care prevăd obligația plății prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive, în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995.

Reglementând în mod expres

ipoteza în care titlul chiriașului–cumpărător a fost desființat prin hotărâre judecătorească

(constatarea nulității sale), legea specială recunoaște în favoarea cumpărătorului

dreptul la restituirea prețului actualizat, iar nu valoarea de circulație a bunului.

Nu au fost primite nici

criticile pârâtului Ministerul Finanțelor Publice privind prescrierea dreptului

material la acțiune, întrucât, exercitarea prezentei acțiuni la data de 16

septembrie 2008 prin raportare la data pronunțării/rămânerii irevocabile a hotărârii

prin care s-a desființat actul de transmisiune – anul 2006, se plasează în interiorul

termenului de prescripție, astfel cum acesta este reglementat de art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958.

Nu a fost primită nici

critica privind lipsa calității sale procesuale pasive, deoarece raportul juridic

ce a dat naștere dreptului la despăgubiri în favoarea reclamanților este întemeiat

pe legea specială, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede

expres că instituția ce trebuie să restituie suma datorată este Ministerul Finanțelor

Publice.

Nici criticile privind

greșita determinare a valorii comisionului la plata căruia a fost obligată chemata

în garanție SC C. SA, nu au fost primite, întrucât nefiind determinată prin lege

această operațiune, prima instanță s-a raportat la valoarea comisionului de 1% încasat

la vânzarea imobilului.

Nu au fost primite nici

criticile chematei în garanție, întrucât atâta timp cât instanța a stabilit că acțiunea

în pretenții este întemeiată, iar reclamanții au dreptul la restituirea prețului

actualizat al imobilului, este necesară și restituirea comisionului de 1% reținut

de către mandatarul SC C. SA, care a intermediat vânzarea-cumpărarea imobilului

în litigiu, plată ce urmează a se face către Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sus-menționatei

hotărâri, au declarat recurs reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

criticând-o pentru nelegalitate, ambele invocând motivele de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului

lor, reclamanții au susținut că hotărârea Curții de Apel a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, cât privește soluția dată capătului de cerere privind

obligarea vânzătorului la plata diferenței dintre contravaloarea imobilului la data

de 26 septembrie 1996, data achiziționării și valoarea actuală a acestuia.

În acest sens, invocând

dispozițiile art. 1337–1352 C. civ. și jurisprudența în materie, au susținut îndeplinirea

cerințelor legale pentru atragerea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului,

întrucât există tulburarea pretinsă de lege, iar ei nu au cunoscut cauza evicțiunii

la data încheierii contractului, sarcina probei contrară revenind vânzătorului.

Toate diligențele depuse cu privire la situația juridică a imobilului înainte de

a formula cerere de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, au primit răspuns în sensul

inexistenței vreunei cereri de retrocedare.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a considerat că deposedarea cumpărătorului, indiferent de circumstanțe, pentru

a ceda proprietatea către fostul proprietar, este de natură a crea prejudicii disproporționate

în încercarea de a diminua vechile prejudicii. Aceeași instanță a considerat că

rambursarea prețului de cumpărare indexat în baza Legii nr. 10/2001 nu l-ar putea

despăgubi pe cumpărător, întrucât nu reflectă valoarea de piață a bunului (Pincova

și Pinc, Velikovi și alții împotriva Bulgariei).

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a criticat hotărârea sub aspectul greșitei respingeri a excepției prescripției

dreptului material la acțiune, pe care au înțeles să o reitereze și prin declarația

de recurs.

Au susținut că în raport

de momentul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, decizia

nr. 721 din 27 martie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în raport

de care pretind că s-a născut dreptul la acțiune în restituirea prețului vânzării,

declararea acțiunii la data înregistrării sale, se plasează în afara terenului prevăzut

de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care soluția ce se

impune este de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă.

Greșit a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, întrucât

potrivit principiului relativității efectelor contractului, precum și față de dispozițiile

art. 1337, 1341 C. civ., răspunderea pentru evicțiune (totală sau parțială) revine

vânzătorului, iar nu unui terț față de raportul juridic contractual.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să-i confere calitatea procesuală

pasivă în cauza dedusă judecății, întrucât tulburarea reclamanților în exercițiul

unui drept este consecința faptei unui terț, situație denatură a atrage/angaja răspunderea

vânzătorului, Primăria Municipiului București, și nicidecum în sarcina sa, lipsită

de orice culpă în nașterea prezentului raport juridic litigios.

Recursurile nu sunt fondate.

Nu poate fi primită critica

vizând temeiul juridic al răspunderii pentru evicțiune, invocată în recursurile

ambelor părți.

Reclamanții înșiși au

indicat în cererea dedusă judecății, drept temei al pretențiilor lor, pe de o parte,

dreptul comun (art. 1337 și urm. C. civ.), iar pe de altă parte, dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În acest context, instanțele

fondului au avut de verificat, urmare a invocării în același timp a unor norme de

drept comun și a uneia cu caracter special, în aplicarea regulii specialia generalibus

derogant, legea aplicabilă raportului juridic litigios, reținând corect incidența

legii speciale.

Se reține astfel că evicțiunea

s-a datorat desființării unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, aspect ce constituie situația premisă pentru a atrage incidența

normelor speciale cuprinse în corpul Legii nr. 10/2001 în privința despăgubirii

chiriașilor-cumpărători.

Or, în acest sens, prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în actuala numerotare) dispune că „cererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

(…)”.

Aceasta este tocmai situația

în speță și în care se află recurenții-reclamanți, al căror contract de vânzare-cumpărare

(din 26 septembrie 1996) a fost desființat prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă

nr. 721/A din 27 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2075 din 17 noiembrie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă).

Susținerea recurenților

în sensul că obligația de garanție a vânzătorului există, independent de propria

lor conduită, și că ar presupune exclusiv răspunderea vânzătorului, care în procesul

intentat de proprietarii bunului, nu a reușit să demonstreze valabilitatea titlului

prin care imobilul a fost preluat de la proprietarii săi, nu-și găsește corespondent

în datele factuale ale cauzei.

Aceasta pentru că situația

rezultată din dosar este, opus celor afirmate în recursul reclamanților, aceea reținută

de instanțele fondului, care analizând cauza inclusiv prin raportare la normele

dreptului comun, au reținut neîndeplinirea uneia dintre condițiile expres stipulate

de dispozițiile art. 1337 C. civ., constând în necunoașterea cauzei evicțiunii.

Pentru a atrage incidența instituției reglementate de dispozițiile art. 1337–1351

C. civ., legea pretinde, prin raportare la condiția enunțată, buna-credință a subdobânditorului

la momentul încheierii convenției și care vizează îndeplinirea tuturor condițiilor

pretinse de lege pentru a putea contracta (în condițiile expres stipulate de această

lege – Legea nr. 112/1995).

Dacă acesta (s.n. cumpărătorul)

a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și problema

răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul

devenind aleatoriu (art. 1340 C. civ.).

Or, în speță, cu evidență

nu poate fi reținută ca îndeplinită cerința necunoașterii cauzei evicțiunii, atâta

timp cât reclamanții nu îndeplineau condițiile legale (art. 9 din Legea nr. 112/1995)

pentru a putea dobândi în mod valabil bunul, obiect al vânzării, chestiune stabilită

irevocabil prin hotărâre judecătorească.

Fiind stabilită irevocabil

reaua-credință a reclamanților la încheierea convenției, chestiune asupra căreia

instanța nu mai poate reveni, reclamanții nu pot invoca în prezentul litigiu eventuala

atitudine culpabilă a vânzătorului și care, în concepția lor, ar atrage, prin intervenția

sa exclusivă mecanismul garanției pentru evicțiune, atâta timp cât, așa cum s-a

arătat mai sus, normele legale evocate de aceeași reclamanți, impun în sarcina lor

condiția enunțată, neîndeplinită în cauză.

Din acest punct de vedere

hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior, chiar dacă nu are efectele

specifice autorității de lucru judecat (nefiind întrunite cerințele art. 1201

C. civ.), se impune în ceea ce privește chestiunile de drept dezlegate privind situația

particulară a vânzărilor nevalabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, legal nu

a fost reținută atragerea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, cu toate consecințele

sub aspectul întinderii sale, perspectivă în raport cu care criticile reclamanților

sub acest aspect nu sunt fondate.

Dimpotrivă, textul legal

reținut a fi incident speței, încorporat în dispozițiile legii speciale, Legea

nr. 10/2001 face referire la contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, fără să distingă în funcție de cauzele eludării dispozițiilor legale.

Interpretarea solicitată

de recurenți, în sensul că pentru aceeași materie, a răspunderii pentru evicțiune,

să fie aplicabil un temei juridic mixt, respectiv aplicarea normelor dreptului comun

atunci când solicită sporul de valoare al imobilului pe temeiul art. 1344 C. civ.,

respectiv prețul actualizat pe temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu este admisibilă,

atât pentru considerentele expuse anterior, decurgând din principiile de interpretare

și aplicare a normelor de drept, dar și pentru că ar însemna aplicarea la cazul

dat, specific dreptului privat, a unei instituții este specifică dreptului public.

Prin urmare, sub aspectul

calificării juridice a pretențiilor reclamanților deduse judecății, dar și în raport

de neîndeplinirea cerințelor dreptului comun cât privește temeinicia pretențiilor

solicitate în baza acestuia și acestea analizate de instanțe, rezultă că cele două

instanțe au procedat corect, ceea ce face ca hotărârea atacată, criticată din perspectiva

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie la adăpost de aceste critici.

Nu poate fi primită aceeași

critică susținută și pe jurisprudența convențională cu referire la cauzele pretins

relevante în materie, justificat, pe de o parte de diferența factuală între pricina

de față și cele invocate, dar și pentru că existența unui drept nu poate fi recunoscută

în condițiile încălcării normelor ce guvernează nașterea și existența sa, aspect

irevocabil tranșat jurisdicțional și de care evident nu se poate face abstracție.

Cât privește criticile

invocate în recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice centrate pe lipsa calității

sale procesuale pasive, prin raportare la dispozițiile art. 1337 și 1341 C.

civ., pe motiv că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului,

care în speță, ar fi Primăria Municipiului București, și nu recurentul, terț față

de convenția părților, se reține că legal, în aplicarea normei art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, instanțele fondului au reținut răspunderea sa.

Astfel, dispozițiile legale

enunțate statuează că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările și completările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice”.

Prin urmare, legea specială

stabilește în sarcina recurentului obligația de plată a prețului plătit de chiriașii

cumpărători cu ocazia încheierii actului de transmisiune având ca obiect categoria

specială de bunuri prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995, tocmai în considerarea

modalității de reglementare a acestor convenții, dar și a destinației sumelor de

bani reprezentând prețul vânzării, ce se constituie într-un fond special aflat la

dispoziția entității indicate de text, respectiv a recurentului.

Nu sunt fondate nici criticile

privind greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune,

întrucât acceptând că termenul de exercitare a acestei acțiuni este cel general,

de trei ani, promovarea cererii deduse judecății, la data de 16 septembrie 2008

prin raportare la data pronunțării hotărârii prin care s-a desființat titlul (decizia

nr. 721 din 27 martie 2006 și nu cum eronat susține recurenta din 27 martie 2005)

face să plaseze pretenția reclamanților în interiorul termenului legal de exercitare/valorificare

a acesteia, reglementat de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 165/1958 privind

prescripția extinctivă, cum corect au reținut instanțele fondului.

Față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile deduse judecății urmează

să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții B.C. și B.M.E. și de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

deciziei nr. 333A din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.