ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4270/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4270/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1611 din 05 noiembrie

2010, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Public;

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții

R.G. și R.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Astfel, Tribunalul a constatat că cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit art. 50 alin. (2

1

), cererile sau acțiunile

în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Conform art. 50

1

, proprietarii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute

la alin. (1) se stabilește prin expertiză.

Din examinarea și interpretarea acestor dispoziții legale,

având în vedere și obiectul cererii de chemare în judecată, a rezultat că există

identitate între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și subiectul pasiv al raportului

juridic dedus judecății.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a respins cererea, astfel

cum a fost precizată, ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În fapt, reclamanții R.G. și R.R. au dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, prin contractul

de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 noiembrie 1996 încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin SC A.B. SA.

Conform sentinței civile nr. 1539 din 16 martie 2004 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 4 în Dosar nr. 1835/2003, a fost admisă acțiunea formulată

de reclamantul P.T., a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare din 28

noiembrie 1996, pârâții R.R., R.M., R.A.S., I.A. și intervenientul R.G. au fost

obligați să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în București,

sector 4, s-a dispus evacuarea pârâților, reclamantul a fost obligat la plata către

pârâta R.R. și către intervenientul R.G. a sumei de 630.000 RON la cursul de schimb

B.N.R. de la data 20 aprilie 1996, actualizată, s-au respins celelalte capete ale

cererii reconvenționale și din cererea de intervenție referitoare la alte îmbunătățiri,

drept de retenție și obligație de a face, respectiv de a încheia contract de închiriere

ca neîntemeiate.

Cu relevanță asupra cauzei de față, Tribunalul a reținut

următoarele din considerentele sentinței civile menționate: „în concluzie, începând

cu data de 07 decembrie 1991, imobilul în litigiu nu se mai află în patrimoniul

statului, nici legal și nici nelegal, el reintrând de la aceeași dată în patrimoniul

reclamantului. Așa fiind, imobilul în litigiu nu putea fi înstrăinat de pârâta Primăria

Municipiului București, reprezentant al Statului Român, în baza Legii nr. 112/1995,

către chiriași, întrucât în baza menționatului act normativ, ar fi putut fi înstrăinate

cel mult imobilele preluate de stat chiar abuziv și chiar fără titlu valabil, dar

care, la momentul înstrăinării, să se fi aflat și nu numai formal, aparent, în patrimoniul

statului și care, oricum, să nu fi reintrat în patrimoniul fostului proprietar.

Mai mult, pârâții persoane fizice cumpărători din prezenta

cauză și intervenientul nu au putut invoca în favoarea lor nici măcar eroarea generală

și invincibilă (error comun facit jus), în sensul că ar fi fost în eroare la momentul

cumpărării cu privire la faptul că vânzătorul nu era proprietarul imobilului, întrucât,

după ce reclamantului i-a fost retrocedat imobilul pe cale administrativă și benevol

de către Primăria Municipiului București, familia R. cunoștea că reclamantul își

redobândise dreptul de proprietate asupra imobilului - aspect ce rezultă din sentința

civilă nr. 5242 din 30 iunie 1995, anterioară deci datei la care a cumpărat imobilul,

sentință în care se menționează expres că SC A.B. SA a refuzat să primească chiria

de la familia R. cu motivarea că imobilul a fost retrocedat fostului proprietar.

Tribunalul a mai reținut și faptul că cererea reconvențională

privind îmbunătățirile aduse de reclamanți imobilului a fost admisă în parte, respectiv

numai pentru instalația de gaze în sumă de 630.000 ROL, instanța reținând și de

această dată reaua-credință a reclamanților.

Această sentință a fost schimbată în parte prin decizia

civilă nr. 1452 A din 15 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, numai sub aspectul

contravalorii lucrării de racordare la rețeaua de gaze și sub aspectul admiterii

cererii de evacuare prin raportare la soluția admiterii cererii în revendicare ce

are ca efect tocmai lăsarea imobilului în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 680 din 18 aprilie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București în Dosar nr. 6515/2/2006 au fost respinse ca nefondate

toate recursurile formulate în cauză împotriva deciziei civile nr. 1452 A din

15 noiembrie 2004 a Curții de Apel București.

De reținut din considerentele acestei decizii este aprecierea

instanței de recurs în sensul că, așa cum a arătat și instanța de fond, nu a fost

vorba de o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci de aplicarea greșită

a acestei legi, respectiv imobilul nu făcea parte din categoria celor care puteau

fi vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece nu se mai afla în detenția sau

proprietatea statului.

Tribunalul a avut în vedere și sentința civilă nr.

2960 din 16 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosar

nr. 11054/4/2006 irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1996R

din 13 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R.G. și R.R., pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice fiind obligat să plătească reclamanților suma de 418.683.623

ROL, prețul actualizat al imobilului. Au fost respinse celelalte capete de cerere

ca neîntemeiate.

Instanța a apreciat întemeiată cererea în considerarea

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a respins capătul

de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului atelier,

acesta fiind demolat în anul 2006, nefiind o

cheltuială necesară și utilă care să fi adus un spor de valoare imobilului.

Aplicând dispozițiile legale în materie la situația de

fapt reținută, Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Astfel, pe de o parte, conform celor arătate s-a reținut

cu autoritate de lucru judecat reaua-credință a reclamanților la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nu

a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, imobilul nefacând

parte din categoria celor ce puteau fi înstrăinate în baza acestui act normativ.

În

ceea ce privește

cererea precizatoare privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor

(cheltuieli necesare și utile) efectuate la imobil reprezentate prin următoarele

construcții: magazii, afumătoare, grup sanitar, atelier mecanic nr. 1, atelier mecanic

nr. 2 și cămară, conform raportului de expertiză întocmit de expert B.G., Tribunalul

a apreciat-o, de asemenea, ca neîntemeiată în considerarea dispozițiilor art. 48

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora indiferent dacă imobilul a fost

preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii revinind persoanei

îndreptățite, cerere ce a fost de altfel analizată în contradictoriu cu fostul proprietar

conform celor reținute prin hotărârile menționate.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia

civilă nr. 587 din 02 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții

R.G. și R.R., în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Situația de fapt a fost reținută în mod corect de prima

instanță, care a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în

rate din 28 noiembrie 1996, reclamanții au cumpărat de la Primăria Municipiului

București, prin SC A.B. SA, imobilul situat în București, sector 4, în baza Legii

nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 1539 din 16 martie 2004 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 4, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul P.T.,

a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996, pârâții

R.R., R.M., R.A.S., I.A. și intervenientul R.G. au fost obligați să lase reclamantului

în deplină

proprietate imobilul, s-a dispus

evacuarea pârâților, reclamantul a fost obligat la plata către pârâta R.R. și către

intervenientul R.G. a sumei de 630.000 ROL la cursul de schimb B.N.R. de la data

20 aprilie 1996, actualizată, s-au respins celelalte capete ale cererii reconvenționale

și din cererea de intervenție referitoare la alte îmbunătățiri, drept de retenție

și obligație de a face, respectiv de a încheia contract de închiriere, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1452A din 15 noiembrie 2004 a

Curții de Apel București, sentința menționată mai sus a fost schimbată în parte,

numai sub aspectul contravalorii lucrării de racordare la rețeaua de gaze și sub

aspectul admiterii cererii de evacuare prin raportare la soluția admiterii cererii

în revendicare ce are ca efect tocmai lăsarea imobilului în deplină proprietate

și liniștită posesie reclamantului, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 680 din 18 aprilie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate

toate recursurile formulate în cauză împotriva deciziei civile nr. 1452 A din

15 noiembrie 2004 a Curții de Apel București.

Prin urmare, sentința civilă nr. 1539 din 16 martie 2004

pronunțată de Judecătoria Sectorului 4, a rămas irevocabilă sub aspectul constatării

nulității contractului de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996, încheiat de reclamanți

în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 4 București, irevocabilă prin respingerea recursului prin

decizia nr. 1996R din 13 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să plătească reclamanților

R.G. și R.R., suma de 418.683.623 ROL, reprezentând prețul actualizat al imobilului

ce a făcut obiectul contractului de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În raport cu situația de fapt reținută mai sus și având

în vedere obiectul cererii deduse judecații (restituirea prețului de piață al imobilului),

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente in cauză,

respectiv art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

și completată prin Legea nr. 1/2009, criticile formulate de apelanți fiind nefondate.

Astfel, potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

invocat de reclamanți în susținerea cererii, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Textul legal enunțat se referă la contracte de vânzare-cumpărare,

„încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar,

de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv

de nulitate (spre exemplu s-a respins acțiunea în constatarea nulității, nu s-a

formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost

„desființate”, în sensul ca au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în

revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă

este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

În mod evident, această ipoteză nu se regăsește în speța

dedusă judecății, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanților-reclamanți

a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pentru o asemenea situație, Legea nr. 10/2001 prevede

dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului actualizat, conform art. 50

alin. (2) care se referă expres la cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Soluția este logică și firească, prevederile speciale

ale Legii nr. 10/2001 reprezentând în realitate o aplicație a normelor de drept

comun în materia nulității actului juridic civil (care are ca efect repunerea în

situația anterioară), respectiv a obligației de garanție pentru evicțiune, pentru

contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care intră sub incidența

acestei legi, legea specială derogând de la dreptul comun doar în privința titularului

obligației, care este Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că, prin însuși

efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ era virat direct

Ministerului Finanțelor Publice.

Având în vedere că în cauza dedusă judecății, contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții-reclamanți în temeiul

Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul, aceștia nu sunt

îndreptățiți decât la restituirea prețului actualizat, pe care de altfel l-au și

obținut, ca urmare a sentinței civile nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 4 București, irevocabilă.

Apelanții-reclamanți au susținut că în mod greșit a reținut

prima instanță reaua-credință a acestora, deoarece din înscrisurile administrate

în cauză rezultă că aceștia au fost de bună-credință la întocmirea actului.

Criticile sunt nefondate deoarece soluția Tribunalului

a fost în mod corect fundamentată pe sentința rămasă irevocabilă prin care s-a declarat

nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți, prin care s-a constatat,

pe de o parte, reaua-credință a reclamanților la încheierea actului, iar pe de altă

parte, faptul că acesta nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, nefăcând parte din categoria celor care puteau fi înstrăinate în baza

acestui act normativ, aspecte ce rezultă în mod neîndoielnic din cuprinsul hotărârilor

citate de Tribunal în considerentele sentinței.

Cele statuate prin hotărârea judecătorească definitivă

și irevocabilă menționată, se impun cu putere de lucru judecat și nu mai pot fi

repuse în discuție în cauza de față, astfel că apelanții-reclamanți nu mai pot susține

că au fost de bună-credință la încheierea actului, iar atitudinea subiectivă a acestora

ar fi salvat actul de la nulitate.

Părțile au avut posibilitatea să formuleze asemenea apărări

în cadrul procesului care a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului,

la acest moment nemaifiind posibilă analizarea sau reexaminarea probelor propuse

de aceștia în susținerea bunei-credințe la încheierea actului.

Invocarea de către apelanții-reclamanți a cauzei Raicu

împotriva României, nu a putut fi primită, deoarece situația acestora nu este similară

cu cea din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului menționată.

Astfel, reclamanții în cauza Raicu c. României obținuseră

o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de anulare a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 constatându-se

că au fost de bună-credință la încheierea actului, dar această hotărâre a fost desființată

ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General.

În

raport cu această

situație de fapt, instanța europeană a considerat că anularea de către Curtea Supremă

de Justiție a

hotărârii judecătorești irevocabile

a înfrânt principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului

reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție.

De asemenea, constatând că în virtutea hotărârii irevocabile

a Curții de Apel București, care a recunoscut validitatea contractului de vânzare-cumpărare

reclamanta beneficia de un „bun” în sensul jurisprudenței Curții, instanța de contencios

european a considerat că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii

menționate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său în sensul celei de

a doua fraze din alin. (1) din art. 1 din Protocolul nr. 1.

Elementele avute în vedere în cauza Raicu menționate mai

sus nu s-au regăsit în speța dedusă judecății pentru a se face aplicarea principiilor

menționate.

Împotriva deciziei mai sus menționată, au declarat recurs

reclamanții R.G. și R.R., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Instanța de apel a apreciat greșit că reclamanții nu

sunt îndreptățiți a primii despăgubiri la valoarea de piață a imobilului achiziționat

prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996. Acest lucru se datorează modului

greșit de interpretare și aplicare a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

- În speță nu este vorba despre o încălcare a dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, ci despre o aplicare greșită a acestei legi de către vânzătoare

ca autoritate competentă în domeniu.

- Instanța de apel a respins apelul reclamanților, pe

considerentul că ar exista autoritate de lucru judecat în sensul statuării relei-credințe

a reclamanților prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ce a declarat nul contractul

de vânzare din 1996.

- Eludarea sau dimpotrivă respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 trebuie raportată la aplicarea art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

completată prin Legea nr. 1/2009.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub

nr. 12712/3/2009, la data de 02 aprilie 2009, pe rolul Tribunalului București, reclamanții

R.G. și R.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat

obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București,

sector 4, imobil achiziționat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1996

încheiat cu Primăria Municipiului București și retrocedat fostului proprietar, preț

de piață din care se va deduce suma de 41.868,36 RON reprezentând prețul actualizat

încasat de reclamanți, în baza sentinței civile nr. 2960/2007 a Judecătoriei Sector

4 București, rămasă irevocabilă.

Prin sentința civilă nr. 1539 din 16 martie 2004 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 4, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată

de reclamantul P.T., a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare din 28

noiembrie 1996, pârâții R.R., R.M., R.A.S., I.A. și intervenientul R.G. au fost

obligați să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în București,

sector 4, s-a dispus evacuarea pârâților, iar reclamantul a fost obligat la plata

către pârâta R.R. și către intervenientul R.G. a sumei de 630.000 ROL la cursul

de schimb B.N.R. de la data de 20 aprilie 1996, actualizată.

Prin sentința civilă nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 4 București, irevocabilă prin respingerea recursului,

prin decizia nr. 1996 din 13 decembrie 2007 a Tribunalului București, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat să plătească reclamanților R.G. și R.R., suma

de 418.683.623 ROL, reprezentând prețul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

În raport cu cele menționate și având în vedere obiectul

dedus judecății, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente în cauză, respectiv art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfășurate prin

hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de

timbru.

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2011,

având astfel următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și

alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare”.

Tot astfel, după art. 50, prin același act normativ sus-evocat,

s-a introdus un nou articol, art. 50

1

, cu următorul cuprins: „proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea

despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale,

Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009,

publicată în M. Of. nr. 63/03.02.2009, trebuie realizată distincția între prețul

actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate,

și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul

unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-

cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca

o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în

revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența

unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază astfel că, menținându-se alin.

(2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde

ipotezele de la alin. (2) și alin. (2

1

), și introducându-se art. 50,

este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au

fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor

ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea

Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenții

nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

al Legii nr. 10/2001

republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și a menținerii valabilității acestui contract,

respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare

de titluri.

În acest sens, deși se poate reține că, în sensul său

etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere

est vincendo in iudicio aliquid auferre - instanța de recurs consideră necesar să

reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât

evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în

ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează,

ca o consecință a admiterii acțiuni în nulitate, devin aplicabile principiile ce

guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv,

cu consecința repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat

în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului

juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, și, cum obligația

fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși

executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază

pe plata lucrului nedatorat.

Având în vedere că, în cauza dedusă judecății, contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de recurenții-reclamanți, în temeiul Legii nr. 112/1995

a fost constatat nul, aceștia nu sunt îndreptățiți decât la restituirea prețului

actualizat, pe care de altfel l-au obținut ca urmare a sentinței civile nr. 2960

din 16 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, irevocabilă.

Cele statuate prin hotărârea judecătorească definitivă

și irevocabilă, menționată, se impun cu putere de lucru judecat și nu mai pot fi

repuse în discuție, în cauza de față, astfel că recurenții-reclamanți nu mai pot

susține că au fost de bună-credință la încheierea actului menționat.

Părțile au avut posibilitatea să formuleze asemenea opinii

în cadrul procesului care a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului,

la acest moment nemaifiind posibilă analizarea sau reexaminarea probelor propuse

de acestea în susținerea bunei-credințe la încheierea actului.

Din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenților

nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

R.G. și R.R. împotriva deciziei nr. 5 87A din 02 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2012.