ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 iulie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, sub nr. 7633/302/2008, reclamanta N.L.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC C. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 2.966,24 lei actualizată în raport de indicele de inflație până la data plății, reprezentând prețul achitat conform contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat cu SC C. SA, pentru apartamentul nr. 2 situat în imobilul din București, str. Dr. I., sector 5, precum și obligarea pârâților în solidar la plata diferenței dintre prețul de circulație al imobilului și prețul de 2.966,42 lei actualizat.

Prin sentința civilă nr. 5042 din 15 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta N.L.M. în favoarea Tribunalului București; a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata prețului actualizat achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 și a dispus formarea unui nou dosar cu termen la 20 iulie 2009. În motivarea declinării competenței materiale, s-a arătat că valoarea imobilului, determinată prin raportul de expertiză nr. 4672 din 04 mai 2009 întocmit de expertul tehnic V.V., este mai mare de 50.000 lei, fiind aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. b) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 68 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamantei N.L.M., reținând, în esență, că reclamanta, în calitate de fost proprietar al bunului pentru care a beneficiat prin hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 5809/20 iulie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București) de restituirea prețului plătit la achiziționarea apartamentului, actualizat, conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în prezenta cauză solicită acordarea despăgubirilor constând în diferența dintre prețul de piață al apartamentului și prețul actualizat, în temeiul Legii nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.

Această pretenție a reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată, având în vedere că prin sentința civilă nr. 719 din 06 aprilie 2006 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 811/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat în favoarea reclamantei, reținându-se cu putere de lucru judecat că încheierea contractului s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, reclamanta nu mai poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 1/2009, care dau dreptul la restituirea prețului de piață al apartamentelor vândute de stat foștilor chiriași ai acestora, conform Legii nr. 112/1995, doar celor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor acestei legi, iar desființarea lor a intervenit ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare a foștilor proprietari ori a unei acțiuni în anulare (art. 18 din Legea nr. 1/2009, care completează Legea nr. 10/2001). Ori, în speță, în mod irevocabil, contractul reclamantei s-a desființat tocmai pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce în mod evident o îndreptățește doar la restituirea prețului plătit, actualizat, astfel cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 83 din 25 mai 2011, Curtea de Apel București secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta N.L.M., reținând, în esență, următoarele: Nefiind formulate motive de apel, instanța a cercetat cauza, astfel cum prevede art. 292 alin. (2) C. proc. civ., pe baza motivelor și dovezilor invocate la prima instanță, constatând că apelanta-reclamantă a pretins obligarea pârâților Municipiul București, SC C. SA și Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la plata sumei reprezentând diferența dintre prețul de circulație al apartamentului nr. 2 situat în imobilul din București, str. Dr.

I., sector 5 și prețul plătit la cumpărarea apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, actualizat cu rata inflației la data plății efective, invocând dobândirea proprietății apartamentului cu bună credință, prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, însă anulat prin decizia civilă nr. 719/ A din 06 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2538/3/2006, rămasă irevocabilă. În această situație a pretins antrenarea răspunderii pârâților pentru evicțiune, pe temeiul art. 1337 și art. 1344 C. civ. Pe parcursul soluționării acțiunii a fost adoptată Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta a susținut aplicabilitatea acestor norme cauzei sale.

Tribunalul București a respins acțiunea reclamantei, pe temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 1/2009, soluție pe care Curtea a considerat-o temeinică și legală. Conform art. 50 alin. (2) 1 și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin art. 50 1 din aceeași lege, s-a prevăzut că „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”. Prin urmare, pentru a fi aplicabil textul art. 50 1 din lege cazului de față, s-a reținut că trebuie analizată sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” și verificat dacă contractul semnat de apelantă se încadrează acestei categorii.

Ori, Legea nr. 112/1995 prevedea la art. 1 că se restituie foștilor proprietari imobilele cu destinația de locuință trecute cu titlu în proprietatea statului după 6 martie 1945, prin măsuri reparatorii de restituire în natură sau prin despăgubiri. Art. 9 din lege prevedea dreptul chiriașilor titulari de contract de închiriere de a opta pentru cumpărarea acelor apartamente, ce nu se restituie în natură, după expirarea termenului prevăzut de art. 14, respectiv 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, în interiorul căruia foștii proprietari puteau formula cereri de restituire. Buna sau reaua credință a părților contractante la vânzarea-cumpărarea acestei categorii de bunuri nu este reglementată de Legea nr. 112/1995 și, ca atare, dacă acesta ar fi singurul motiv care a dus la constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare, atunci chiriașul cumpărător evins ar avea vocație la restituirea prețului de piață al bunului.

Cercetând hotărârile judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între vânzătoarea Primăria municipiului București, prin mandatar SC C. SA, și cumpărătoarea N.L.M., Curtea a reținut că dispozițiile arătate și analizate anterior nu sunt aplicabile apelantei-reclamante. Astfel, prin sentința civilă nr. 11537 din 08 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5, în Dosarul nr. 5423/2000, a fost respinsă cererea fostului proprietar de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997, dar a fost admisă cererea reconvențională formulată de cumpărătoarea N.L.M., constatându-se că aceasta a cumpărat imobilul cu bună-credință.

S-a reținut în considerentele sentinței că buna-credință este prezumată, pe temeiul art. 1989 alin. (2) și art. 960 alin. (3) C. civ., iar reaua-credință nu s-a dovedit. În soluționarea apelurilor, s-a pronunțat decizia civilă nr. 719/ A din data de 06 aprilie 2006 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2538/3/2006, prin care s-a schimbat în parte sentința apelată, constatându-se, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC C. SA, și pârâta N.L.M., cu obligarea acesteia din urmă a lăsa fostului proprietar în deplină proprietate și posesie apartamentul.

În expunerea considerentelor deciziei de apel, tribunalul a arătat că ambele părți contractante ale vânzării-cumpărării analizate au fost de rea-credință, apartamentul fiind vândut prin fraudarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, în sensul că la data cumpărării era înregistrată cererea fostului proprietar de restituire a bunului în natură și nu s-a așteptat soluționarea acesteia, contrar prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 811 din 19 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis recursul, s-a modificat decizia recurată în sensul respingerii cererii de revendicare a apartamentului împotriva chiriașei cumpărătoare, însă admisă împotriva Municipiului București.

Soluția irevocabilă pronunțată a avut în vedere efectul nulității constatate asupra actului juridic civil, adică restabilirea situației anterioare, în sensul că bunul s-a întors în patrimoniul vânzătorului care poate fi obligat la predarea sa fostului proprietar. S-a conchis, că efectele care decurg din litigiul soluționat anterior asupra cauzei de față sunt acelea că, deși se reține reaua-credință a părților contractante la încheierea actului, aspect nereglementat expres de Legea nr. 112/1995, acesta a fost unit cu o altă cauză de nulitate prevăzută de legea în discuție, anume vânzarea bunului anterior soluționării cererii fostului proprietar de restituire în natură, ceea ce exclude pe cumpărătorul evins de la beneficiul prețului de circulație a bunului reglementat de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.L.M. Indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7, 9 și 11 C. proc. civ., reclamanta, în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele: Cererea introductivă de instanță a fost depusă la data de 30 iulie 2008 și a avut ca obiect, pe lângă restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație și obligarea pârâților-vânzători la plata valorii de circulație a imobilului, obligație care rezidă din răspunderea pentru evicțiune astfel cum este aceasta reglementată de art. 1337 și urm. C. civ. și de art. 1344 C. civ., acesta fiind temeiul de drept al acțiunii.

Având în vedere că temeiul de drept al acțiunii nu l-a constituit Legea nr. 1/2009, prezenta acțiune fiind întemeiată pe răspunderea civilă pentru evicțiune și că la data depunerii sale nici măcar nu intrase în vigoare Legea 1/2009, dispozițiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză, acestea fiind invocate doar ca argumente în plus pentru justa despăgubire a chiriașilor-cumpărători, iar instanțele trebuiau să analizeze și să hotărască prin prisma motivelor de drept invocate. Or, față de temeiul de fapt și de drept al acțiunii, s-a arătat că greșit ambele instanțe au justificat și au motivat respingerea acțiunii, respectiv a apelului, exclusiv pe neaplicabilitatea Legii nr. 1/2009 cazului de față, considerând că situația anularii contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se circumscrie cazurilor reglementate de această lege.

Pe de altă parte, în ceea ce privește buna credință existentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, s-a arătat că, deși în considerentele deciziei nr. 719/ A din 06 aprilie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 2538/3/2006, Tribunalul București a răsturnat în mod neîntemeiat, având în vedere probele din acel dosar, prezumția legală de buna credință, această hotărâre judecătorească nu poate constitui izvor de drept în soluționarea pricinii de față, nu are autoritate de lucru judecat și nu poate influența instanțele, care erau ținute a se pronunța exclusiv pe actele și probele administrate în cauză.

Mai mult, într-o încercare lamentabilă de a justifica răsturnarea prezumției de buna-credință, s-a arătat că în considerentele aceleiași decizii s-a vorbit despre existența unei cereri de restituire în natură preexistente încheierii contractului, deși aceste aspecte au putut fi cunoscute numai de către vânzătorul Primăria municipiului București și nu sunt opozabile cumpărătoarei în baza Legii nr. 112/1995, aceasta nefiind parte în proces și neavând nici evidența unor eventuale cereri de restituire. Având înregistrată o cerere de restituire în natură, Primăria municipiului București ar fi trebuit eventual să sisteze vânzările și nicidecum să vizeze și să aprobe cererea chiriașului care a solicitat achiziționarea apartamentului în care locuia, apartament, care, de altfel, era neretrocedabil în natură conform dispozițiilor legale.

În ședința publică din 21 iulie 2012, reprezentantul recurentei a precizat că dintr-o eroare de tehnoredactare a fost indicat ca temei de drept al recursului pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. și că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru cele ce succed; Deși nu arată expres, reclamanta, susținând că temeiul de drept al acțiunii promovate de aceasta l-a constituit art. 1337 și următoarele C. civ., și art. 1344 C. civ., ce reglementează răspunderea pentru evicțiune, iar instanțele de fond și apel, nelegal, au respins acțiunea sa pe inaplicabilitatea în speță a prevederilor Legii nr. 1/2009, a invocat implicit soluționarea pricinii în fond și apel cu încălcarea principiului disponibilității, ce constituie unul din principiile de bază care guvernează procesul civil și care este reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv că instanțele de fond și apel au încălcat limitele cadrului procesual fixat de reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Această critică este nefondată, întrucât principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, numai în ceea ce privește stabilirea obiectului cererii și a persoanelor cu care acesta înțelege să își dispute obiectul cererii. În speță, recurenta reclamantă invocă schimbarea temeiului legal al cererii sale, însă, așa cum s-a arătat, principiul disponibilității lasă la aprecierea reclamantului stabilirea obiectului cererii și a părților în contradictoriu cu care acesta înțelege să îl dispute, ceea ce nu poate fi depășit de către instanță. Prin urmare, instanța nu este ținută de temeiurile juridice pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, întrucât aceasta este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului său activ, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată.

Mai mult, în speță, se constată că pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță chiar reclamanta a susținut aplicabilitatea „dispozițiilor Legii nr. 10/2001”, republicată. În concluzie, se constată că, legal, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată promovată de reclamantă, de restituire a prețului de piață a imobilului în litigiu pe care l-a dobândit în baza Legii nr. 112/1995, instanțele de fond și apel au calificat juridic acțiunea ca fiind o acțiunea promovată în temeiul Legii nr. 1/2009, prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001, iar critica formulată de reclamantă pe acest aspect este neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecință. Criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulate de recurenta reclamantă, în sensul că, în mod greșit, instanțele de fond și apel și-au justificat soluțiile pe „neaplicabilitatea Legii rn.1/2009 cazului de față”, sunt nefondate. Astfel, titlul reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 43140 din 4 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul prin decizia civilă nr. 719/ A din 6 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 811 din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin urmare, prin aceste hotărâri judecătorești, s-a stabilit irevocabil că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 4 septembrie 1997, dintre reclamantă și Primăria municipiului București, prin mandatar, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar sancțiunea este aceea a nulității acestuia, astfel că, în prezentul litigiu, o nouă analiză a validității aceluiași act juridic nu se poate face fără încălcarea puterii lucrului judecat, ceea ce este inadmisibil.

În atare situație, titlul reclamantei fiind nul absolut, pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia, se constată că legal au reținut instanțele de fond și apel că în speță sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv că reclamanta este îndreptățită numai la restituirea prețului actualizat plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și nu dispozițiile alin. (2) 1 din același text de lege, potrivit cărora reclamanta ar fi îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât titlul său nu a fost lipsit de efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, ci, așa cum s-a arătat, a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, pentru că a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data perfectării sale, respectiv ale Legii nr. 112/1995.

Celelalte critici, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate și nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sancțiunea fiind aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.L.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.L.M. împotriva deciziei nr. 83 din 25 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.