ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 iulie

2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, sub nr. 7633/302/2008,

reclamanta N.L.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin

primarul general, SC C. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând

obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 2.966,24 lei actualizată în

raport de indicele de inflație până la data plății, reprezentând prețul achitat

conform contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat cu SC

C. SA, pentru apartamentul nr. 2 situat în imobilul din București, str. Dr. I.,

sector 5, precum și obligarea pârâților în solidar la plata diferenței dintre

prețul de circulație al imobilului și prețul de 2.966,42 lei actualizat.

Prin sentința civilă nr.

5042 din 15 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a cererii formulate de reclamanta N.L.M. în favoarea Tribunalului

București; a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata

prețului actualizat achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 04

septembrie 1997 și a dispus formarea unui nou dosar cu termen la 20 iulie 2009.

În motivarea

declinării competenței materiale, s-a arătat că valoarea imobilului,

determinată prin raportul de expertiză nr. 4672 din 04 mai 2009 întocmit de

expertul tehnic V.V., este mai mare de 50.000 lei, fiind aplicabile

dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

68 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea reclamantei N.L.M., reținând, în esență, că reclamanta, în calitate de

fost proprietar al bunului pentru care a beneficiat prin hotărâre

judecătorească (sentința civilă nr. 5809/20 iulie  2009 a Judecătoriei

Sectorului 5 București) de restituirea prețului plătit la achiziționarea

apartamentului, actualizat, conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în

prezenta cauză solicită acordarea despăgubirilor constând în diferența dintre

prețul de piață al apartamentului și prețul actualizat, în temeiul Legii nr. 1/2009

de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.

Această pretenție a

reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată, având în vedere că prin sentința

civilă nr. 719 din 06 aprilie 2006 a Tribunalului București, rămasă definitivă

prin decizia civilă nr. 811/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 04

septembrie 1997 încheiat în favoarea reclamantei, reținându-se cu putere de

lucru judecat că încheierea contractului s-a realizat cu încălcarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin urmare,

reclamanta nu mai poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 1/2009, care dau

dreptul la restituirea prețului de piață al apartamentelor vândute de stat

foștilor chiriași ai acestora, conform Legii nr. 112/1995, doar celor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor

acestei legi, iar desființarea lor a intervenit ca urmare a admiterii unei

acțiuni în revendicare a foștilor proprietari ori a unei acțiuni în anulare (art.

18 din Legea nr. 1/2009, care completează Legea nr. 10/2001).

Ori, în speță, în mod

irevocabil, contractul reclamantei s-a desființat tocmai pentru încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce în mod evident o îndreptățește doar

la restituirea prețului plătit, actualizat, astfel cum s-a stabilit prin hotărâre

judecătorească, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 83

din 25 mai 2011, Curtea de Apel București secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta N.L.M., reținând, în esență, următoarele:

Nefiind

formulate motive de apel, instanța a cercetat cauza, astfel cum prevede art. 292

alin. (2) C. proc. civ., pe baza motivelor și dovezilor invocate la prima

instanță, constatând că apelanta-reclamantă a pretins obligarea pârâților

Municipiul București,

SC C. SA și Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la

plata sumei reprezentând diferența dintre prețul de circulație al

apartamentului nr. 2 situat în imobilul din București, str. Dr. I., sector 5 și

prețul plătit la cumpărarea apartamentului în baza Legii nr. 112/1995,

actualizat cu rata inflației la data plății efective, invocând dobândirea

proprietății apartamentului cu bună credință, prin contractul de

vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

însă anulat prin decizia civilă nr. 719/ A din 06 aprilie 2006 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2538/3/2006, rămasă

irevocabilă. În această situație a pretins antrenarea răspunderii pârâților

pentru evicțiune, pe temeiul art. 1337 și art. 1344 C. civ. Pe parcursul

soluționării acțiunii a fost adoptată Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr.

10/2001, iar reclamanta a susținut aplicabilitatea acestor norme cauzei sale.

Tribunalul București

a respins acțiunea reclamantei, pe temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001

în forma modificată prin Legea nr. 1/2009, soluție pe care Curtea a considerat-o

temeinică și legală.

Conform art. 50 alin.

(2)

1

și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „Cererile sau acțiunile în

justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3)

Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către

Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.

13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin art. 50

1

din aceeași lege, s-a prevăzut că „(1) Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2)

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Prin urmare, pentru a

fi aplicabil textul art. 50

1

din lege cazului de față, s-a reținut

că trebuie analizată sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” și verificat dacă contractul

semnat de apelantă se încadrează acestei categorii.

Ori, Legea nr. 112/1995

prevedea la art. 1 că se restituie foștilor proprietari imobilele cu destinația

de locuință trecute cu titlu în proprietatea statului după 6 martie 1945, prin

măsuri reparatorii de restituire în natură sau prin despăgubiri.

Art. 9 din lege prevedea

dreptul chiriașilor titulari de contract de închiriere de a opta pentru cumpărarea

acelor apartamente, ce nu se restituie în natură, după expirarea termenului

prevăzut de art. 14, respectiv 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, în

interiorul căruia foștii proprietari puteau formula cereri de restituire.

Buna sau reaua

credință a părților contractante la vânzarea-cumpărarea acestei categorii de

bunuri nu este reglementată de Legea nr. 112/1995 și, ca atare, dacă acesta ar

fi singurul motiv care a dus la constatarea nulității actului de

vânzare-cumpărare, atunci chiriașul cumpărător evins ar avea vocație la

restituirea prețului de piață al bunului.

Cercetând hotărârile

judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997, încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, între vânzătoarea Primăria municipiului București,

prin mandatar SC C. SA, și cumpărătoarea N.L.M., Curtea a reținut că

dispozițiile arătate și analizate anterior nu sunt aplicabile

apelantei-reclamante.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 11537 din 08 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5,

în Dosarul nr. 5423/2000, a fost respinsă cererea fostului proprietar de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 04

septembrie 1997, dar a fost admisă cererea reconvențională formulată de

cumpărătoarea N.L.M., constatându-se că aceasta a cumpărat imobilul cu

bună-credință. S-a reținut în considerentele sentinței că buna-credință este

prezumată, pe temeiul art. 1989 alin. (2) și art. 960 alin. (3) C. civ., iar

reaua-credință nu s-a dovedit.

În soluționarea

apelurilor, s-a pronunțat decizia civilă nr. 719/ A din data de 06 aprilie 2006

de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2538/3/2006,

prin care s-a schimbat în parte sentința apelată, constatându-se, printre

altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 04

septembrie 1997 încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC

C. SA, și pârâta N.L.M., cu obligarea acesteia din urmă a lăsa fostului

proprietar în deplină proprietate și posesie apartamentul.

În expunerea

considerentelor deciziei de apel, tribunalul a arătat că ambele părți

contractante ale vânzării-cumpărării analizate au fost de rea-credință,

apartamentul fiind vândut prin fraudarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995,

în sensul că la data cumpărării era înregistrată cererea fostului proprietar de

restituire a bunului în natură și nu s-a așteptat soluționarea acesteia,

contrar prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr.

811 din 19 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a admis recursul, s-a modificat decizia recurată în sensul

respingerii cererii de revendicare a apartamentului împotriva chiriașei

cumpărătoare, însă admisă împotriva Municipiului București. Soluția irevocabilă

pronunțată a avut în vedere efectul nulității constatate asupra actului juridic

civil, adică restabilirea situației anterioare, în sensul că bunul s-a întors

în patrimoniul vânzătorului care poate fi obligat la predarea sa fostului

proprietar.

S-a conchis, că

efectele care decurg din litigiul soluționat anterior asupra cauzei de față

sunt acelea că, deși se reține reaua-credință a părților contractante la

încheierea actului, aspect nereglementat expres de Legea nr. 112/1995, acesta a

fost unit cu o altă cauză de nulitate prevăzută de legea în discuție, anume

vânzarea bunului anterior soluționării cererii fostului proprietar de

restituire în natură, ceea ce exclude pe cumpărătorul evins de la beneficiul

prețului de circulație a bunului reglementat de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta N.L.M.

Indicând ca temei

legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7, 9 și 11 C. proc. civ., reclamanta,

în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:

Cererea introductivă

de instanță a fost depusă la data de 30 iulie 2008 și a avut ca obiect, pe

lângă restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație și obligarea pârâților-vânzători

la plata valorii de circulație a imobilului, obligație care rezidă din

răspunderea pentru evicțiune astfel cum este aceasta reglementată de art. 1337

și urm. C. civ. și de art. 1344 C. civ., acesta fiind temeiul de drept al

acțiunii.

Având în vedere că

temeiul de drept al acțiunii nu l-a constituit Legea nr. 1/2009, prezenta

acțiune fiind întemeiată pe răspunderea civilă pentru evicțiune și că la data

depunerii sale nici măcar nu intrase în vigoare Legea 1/2009, dispozițiile

acestui act normativ nu sunt incidente în cauză, acestea fiind invocate doar ca

argumente în plus pentru justa despăgubire a chiriașilor-cumpărători, iar

instanțele trebuiau să analizeze și să hotărască prin prisma motivelor de drept

invocate.

Or, față de temeiul

de fapt și de drept al acțiunii, s-a arătat că greșit ambele instanțe au

justificat și au motivat respingerea acțiunii, respectiv a apelului, exclusiv

pe neaplicabilitatea Legii nr. 1/2009 cazului de față, considerând că situația anularii

contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se circumscrie cazurilor

reglementate de această lege.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește buna credință existentă la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, s-a arătat că, deși în considerentele deciziei nr. 719/ A

din 06 aprilie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 2538/3/2006, Tribunalul

București a răsturnat în mod neîntemeiat, având în vedere probele din acel

dosar, prezumția legală de buna credință, această hotărâre judecătorească nu poate

constitui izvor de drept în soluționarea pricinii de față, nu are autoritate de

lucru judecat și nu poate influența instanțele, care erau ținute a se pronunța

exclusiv pe actele și probele administrate în cauză.

Mai mult, într-o

încercare lamentabilă de a justifica răsturnarea prezumției de buna-credință, s-a

arătat că în considerentele aceleiași decizii s-a vorbit despre existența unei

cereri de restituire în natură preexistente încheierii contractului, deși

aceste aspecte au putut fi cunoscute numai de către vânzătorul Primăria

municipiului București și nu sunt opozabile cumpărătoarei în baza Legii nr. 112/1995,

aceasta nefiind parte în proces și neavând nici evidența unor eventuale cereri

de restituire.

Având înregistrată o

cerere de restituire în natură, Primăria municipiului București ar fi trebuit

eventual să sisteze vânzările și nicidecum să vizeze și să aprobe cererea

chiriașului care a solicitat achiziționarea apartamentului în care locuia,

apartament, care, de altfel, era neretrocedabil în natură conform dispozițiilor

legale.

În ședința publică

din 21 iulie 2012, reprezentantul recurentei a precizat că dintr-o eroare de

tehnoredactare a fost indicat ca temei de drept al recursului pct. 11 al art. 304

C. proc. civ. și că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., instanța constată

recursul nefondat, pentru cele ce succed;

Deși nu arată expres,

reclamanta, susținând că temeiul de drept al acțiunii promovate de aceasta l-a

constituit art. 1337 și următoarele C. civ., și art. 1344 C. civ., ce

reglementează răspunderea pentru evicțiune, iar instanțele de fond și apel,

nelegal, au respins acțiunea sa pe inaplicabilitatea în speță a prevederilor

Legii nr. 1/2009, a invocat implicit soluționarea pricinii în fond și apel cu

încălcarea principiului disponibilității, ce constituie unul din principiile de

bază care guvernează procesul civil și care este reglementat de art. 129 alin. (6)

C. proc. civ., potrivit căruia în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv că instanțele de fond și

apel au încălcat limitele cadrului procesual fixat de reclamanta prin cererea

de chemare în judecată.

Această critică este

nefondată, întrucât principiul disponibilității în procesul civil lasă la

libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor

cererii, numai în ceea ce privește stabilirea obiectului cererii și a

persoanelor cu care acesta înțelege să își dispute obiectul cererii.

În speță, recurenta

reclamantă invocă schimbarea temeiului legal al cererii sale, însă, așa cum s-a

arătat, principiul disponibilității lasă la aprecierea reclamantului stabilirea

obiectului cererii și a părților în contradictoriu cu care acesta înțelege să

îl dispute, ceea ce nu poate fi depășit de către instanță.

Prin urmare, instanța

nu este ținută de temeiurile juridice pe care reclamanta și-a întemeiat

acțiunea, întrucât aceasta este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea

rolului său activ, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea

dată de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată.

Mai mult, în speță,

se constată că pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță chiar reclamanta

a susținut aplicabilitatea „dispozițiilor Legii nr. 10/2001”, republicată.

În concluzie, se

constată că, legal, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată

promovată de reclamantă, de restituire a prețului de piață a imobilului în

litigiu pe care l-a dobândit în baza Legii nr. 112/1995, instanțele de fond și

apel au calificat juridic acțiunea ca fiind o acțiunea promovată în temeiul

Legii nr. 1/2009, prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001, iar critica

formulată de reclamantă pe acest aspect este neîntemeiată, urmând a fi respinsă

în consecință.

Criticile ce se

circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de recurenta reclamantă,

în sensul că, în mod greșit, instanțele de fond și apel și-au justificat

soluțiile pe „neaplicabilitatea Legii rn.1/2009 cazului de față”, sunt

nefondate.

Astfel, titlul

reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 43140 din 4 septembrie 1997,

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul prin decizia civilă nr.

719/ A din 6 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, irevocabilă prin decizia nr. 811 din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Prin urmare, prin

aceste hotărâri judecătorești, s-a stabilit irevocabil că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 4 septembrie 1997, dintre reclamantă și

Primăria municipiului București, prin mandatar, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor

art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar sancțiunea este aceea a nulității

acestuia, astfel că, în prezentul litigiu, o nouă analiză a validității

aceluiași act juridic nu se poate face fără încălcarea puterii lucrului

judecat, ceea ce este inadmisibil.

În atare situație,

titlul reclamantei fiind nul absolut, pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 la încheierea acestuia, se constată că legal au reținut instanțele de

fond și apel că în speță sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv că reclamanta

este îndreptățită numai la restituirea prețului actualizat plătit la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare și nu dispozițiile alin. (2)

1

din

același text de lege, potrivit cărora reclamanta ar fi îndreptățită la

restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât titlul său nu a fost lipsit

de efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul

proprietar, ci, așa cum s-a arătat, a fost constatat nul prin hotărâre

judecătorească, pentru că a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale în

vigoare la data perfectării sale, respectiv ale Legii nr. 112/1995.

Celelalte critici,

așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate și nu se

circumscriu niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., sancțiunea fiind aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta N.L.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta N.L.M. împotriva deciziei nr. 83 din

25 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.