ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7195/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr. 2632/302/2009, la data de 13 martie 2009, reclamanții C.R. și C.J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se dispună restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657/1997, încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că prin contractul sus-menționat au cumpărat imobilul în litigiu, acesta fiind ulterior revendicat de moștenitorii fostului proprietar, iar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, care constituia titlul de proprietate al reclamanților.

S-a mai arătat că prin sentința civilă nr. 5450 din 22 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 1697/2005 de Judecătoria Sectorului 2 București a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 301.457.219 lei (ROL), cu titlu de preț actualizat, modul de calcul al sumei efectuându-se prin actualizarea prețului plătit cu indicele de inflație, prin raportare la momentul plății. Reclamanții apreciază că reparația realizată de statul român pentru prejudiciul produs acestora prin anularea contractului este insuficientă. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009. Prin Sentința civilă nr. 7291 din 11 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, constatând că valoarea imobilului este peste 500.000 RON, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 754/3/2010, la data de 11 ianuarie 2010. Prin Sentința civilă nr. 214 din 16 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.012.547,28 RON cu titlul de despăgubiri. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a avut în vedere art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, fiind omologat raportul de expertiză efectuat în cauză privind calculul despăgubirilor, cât și art. 1366 C. civ. referitor la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

Prin Decizia civilă nr. 520A din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul sunt în cuantum de 982.401,56 RON și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, în mod corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 - în vigoare la data introducerii acțiunii - având în vedere și modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 aceste norme în vigoare fiind aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață") rezultă că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele, ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii - criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii neputând fi primite.

De asemenea, față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, sunt vădit neîntemeiate susținerile apelantului privind regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun - C. civ. Referitor la excepția procesuală a prescripției dreptului material la acțiune, invocată în apel de pârât, Curtea a constatat că este neîntemeiată. Legitimarea procesuală pasivă recunoscută Ministerului Finanțelor Publice în asemenea cauze, cum este acțiunea de față, corespunde fără îndoială obligației de plată a unor sume de bani, cu titlu de despăgubiri.

Raportul juridic care include această obligație nu a existat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, titularul dreptului subiectiv neavând posibilitatea obligării subiectului pasiv arătat la executarea obligației corelative, prin sesizarea organului de jurisdicție, iar așa cum rezultă din dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și din cele ale art. 1886 C. civ., astfel că prescripția nu poate curge înainte de a se naște dreptul la acțiune. În ceea ce privește criticile apelantului vizând fondul cauzei, Curtea a constatat că și acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele arătate în continuare.

Astfel cum se reține din textul legal mai sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate. Termenul de "desființare" a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voință legiuitorului, și "ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2) ind.

1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Curtea a reținut că prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-au înlocuit considerentele Sentinței civile nr. 1757 din 10 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București și s-a stabilit că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 a intervenit întrucât subdobânditorul imobilului din București, a achiziționat acest apartament deși știa sau putea să știe că naționalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 - titlul de proprietate al statului fiind nul - reaua-credință a cumpărătorului rezultând și din faptul că cererea de cumpărare a fost formulată la data de 27 martie 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru ca "proprietarul să-și exprime opțiunea în legătură cu imobilul" prin depunerea cererii de restituire, această împrejurare constituind "un element în plus care conturează atitudinea subiectivă a părților contractante". Prin urmare, esențială pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost reaua-credință, aceasta fiind invocată și de apelant ca un argument în sensul nerespectării condițiilor cerute de lege pentru perfectarea actului juridic respectiv.

Întrucât Curtea, față de cele reținute mai sus, a constatat că reaua-credință a cumpărătorului invocată de apelant nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995, în sensul art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, rezultă că obligația dezdăunării integrale a intimaților-reclamanți a fost corect stabilită în sarcina apelantului-pârât de către prima instanță. Nu au fost primite nici criticile apelantului-pârât vizând administrarea probei cu expertiză, ținând seama că pârâtul a avut posibilitatea să invoce orice neregularitate în efectuarea raportului de expertiză în fața primei instanței, cu respectarea art. 108 alin. (2) - (3) C. proc. civ.

ori, după caz, a dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat. Au fost însă considerate ca întemeiate susținerile apelantului referitoare la îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, în condițiile în care aceștia au beneficiat anterior de restituirea prețului actualizat achitat prin contractul de vânzare-cumpărare, în sumă de 301.457.219 ROL, conform Sentinței civile nr. 5450 din 22 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, valoare care trebuia dedusă din prețul de piață al imobilului la estimat la momentul actual, acest "preț" reprezentând chiar valoarea de circulație a imobilului, limita maximă a despăgubirilor pe care le poate încasa ca și contravaloare a bunului de care a fost deposedat.

În consecință, apelul a fost admis, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul sunt în cuantum de 982.401,56 RON. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților este neîntemeiată.

Recurentul consideră că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților având în vedere că, prin Decizia civilă nr. 790R din 19 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. F. S.A. Or, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinse prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. Dreptul reclamanților de a cere restituirea prețului de piață al imobilului s-a născut la data la care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 790R respectiv la data de 19 octombrie 2004, când decizia a devenit definitivă și irevocabilă.

Cu privire la acest aspect se arată că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 nu s-a prevăzut posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripție, ci sunt reglementate doar anumite modalități referitoare la persoana obligată a plăti despăgubiri în baza legii. Prin urmare se solicită să se constate că acțiunea reclamanților trebuie să fie respinsă ca prescrisă. O altă critică vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivată de faptul că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar S.C.

F. S.A., astfel încât este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine existența calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un sens mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea prețului de circulație al imobilului.

Mai mult, instanța de fond, cât și cea de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., în raport de care calitate procesuală are doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București prin Primar General. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit cu prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă din formularea textului care se referă numai la efecte ale faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea pârâților", motiv pentru care nu se poate interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea pârâților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).

Recurentul invocă și greșita obligare a sa la plata sumei de 982.401,56 RON, în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, potrivit cu care cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru a se putea solicita restituirea prețului de piața la valoarea de circulație, Legea 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 prevede că este necesară întrunirea cumulativă a două condiții, anume: contractul de vânzare-cumpărare al chiriașilor cumpărători să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar a doua condiție este aceea ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 cu eludarea acestei legi, acest fapt rezultând din Decizia civilă nr. 662 din 09 mai 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în care se arată că reclamanții din prezenta acțiune nu pot fi considerați de bună-credință întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în timpul derulării procesului cu moștenitorul fostului proprietar. Prin urmare, reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, astfel că aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de circulație pe piața imobiliară.

Astfel, recurentul consideră că instanța de apel a golit de conținut prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, apreciind că "reaua-credință a cumpărătorului nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995". Actul de vânzare-cumpărare a avut la bază o cauza ilicită întrucât acest imobil, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 1757 din 10 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, nu putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995, nefiind imobil preluat cu titlu și, prin urmare, actul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. De asemenea, noțiunea de "contract desființat" din dispozițiile Legii nr. 10/2001, presupune, pe de o parte, ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, ca actul să fi fost desființat ca urmare a constatării nulității contractului.

Astfel, în situația în care se constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce s-a întâmplat în speța de față, se constată implicit că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale la data perfectării contractului. Prin urmare, atâta timp cât în cauză nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute imperativ de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre ilegală, dispunând obligarea recurentei la plata sumei de 982.401,56 RON reprezentând prețul de piață al imobilului.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este parțial fondat, pentru următoarele considerente: Nu pot fi primite criticile referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, deoarece momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripție de trei ani, nu este data rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ci data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009. Legitimarea procesuală pasivă recunoscută Ministerului Finanțelor Publice în asemenea cauze, cum este acțiunea de față, corespunde fără îndoială obligației de plată a unor sume de bani, cu titlu de despăgubiri.

Art. 1886 C. civ. prevede că nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere, astfel că prescripția nu poate curge înainte de a se naște dreptul la acțiune. De asemenea, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Raportul juridic care include această obligație nu a existat până în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, titularul dreptului subiectiv neavând posibilitatea obligării subiectului pasiv menționat, la executarea obligației corelative, prin sesizarea organului de jurisdicție.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 s-a născut raportul de drept între chiriaș, cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995, și Ministerul Finanțelor Publice cu privire la posibilitatea restituirii prețului plătit de chiriaș pentru imobilul de care acesta a fost evins și care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. De la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 a început să curgă termenul de prescripție de trei ani, termen care nu era împlinit la data introducerii acțiunii, în anul 2010, astfel încât în mod corect instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

Sub aspectul criticilor privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Înalta Curte le consideră ca nefondate în considerarea următoarelor argumente: Potrivit art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată în urma adoptării Legii nr. 1/2009, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. De asemenea, în alin. (2 1 ) al aceluiași articol se menționează că cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

Alin. (3) al art. 50 prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Concluziile care se desprind din alin. (3) al art. 50 sunt în sensul că legea specială, Legea nr. 10/2001, a înțeles să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor în toate pricinile privind fie restituirea prețului actualizat, fie al prețului de piață al imobilului către chiriașii care au dobândit imobile prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au pierdut posesia acestora. Dispozițiile legale sunt clare și de imediată aplicabilitate, astfel încât criticile privind lipsa de eficiență a alin. (3) al art. 50 al Legii nr. 10/2001, republicată, nu pot fi primite.

Cât timp legea specială în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, stabilește în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea prețului imobilului, dispozițiile sale se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv față de art. 1337 și următoarele C. civ., care reglementează materia evicțiunii și conform căruia persona care are obligația de a restitui prețul plătit de cumpărătorul evins este vânzătorul. Această concluzie se întemeiază pe principiul "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant" - "norma specială derogă de la norma generală, dar norma generală nu derogă de la cea specială", care obligă instanța să facă aplicarea legii speciale și interzice reclamantului să aleagă legea aplicabilă cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura toate criticile recurentului Ministerul Finanțelor Publice privind lipsa calității sale procesual pasive în prezenta cauză. Înalta Curte consideră ca fiind fondate criticile privind greșita obligare a recurentului la plata sumei de 982.401,56 RON reprezentând prețul de circulație a imobilului în litigiu. Posibilitatea restituirii către chiriașul-cumpărător a prețului de piață al imobilului este condiționată de respectarea de către părțile contractante, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Acest aspect poate fi analizat de către instanța învestită cu soluționarea unei cereri de despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2009, numai atunci când nu a fost abordat în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În prezenta cauză, Înalta Curte observă că, prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, a fost menținută soluția de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 și s-a stabilit că subdobânditorul imobilului din București, a achiziționat acest apartament, deși știa sau putea să știe că naționalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 - titlul de proprietate al statului fiind nul - reaua credință a cumpărătorului rezultând și din faptul că cererea de cumpărare a fost formulată la data de 27 martie 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru ca "proprietarul să-și exprime opțiunea în legătură cu imobilul" prin depunerea cererii de restituire.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că dobândirea de către reclamanți a apartamentului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997, deși exista o cerere de restituire în natură a acestuia, formulată de fostul proprietar la data de 27 martie 1996, a încălcat art. 9 al Legii nr. 112/1995 potrivit cu care, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. Cumpărarea unui apartament în condițiile în care urma să se stabilească dacă apartamentul respectiv se va restitui sau nu în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, care formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului în termenul legal, nu se putea realiza decât cu neobservarea art. 9 al Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, este greșită constatarea instanței de apel potrivit cu care reaua-credință a fost esențială pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, însă aceasta nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995, în sensul art. 50 al Legii nr. 10/2001. Înalta Curte, pornind de la motivarea Deciziei nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a reținut în mod irevocabil că chiriașii-cumpărători au fost de rea-credință deoarece nu au așteptat soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului, formulată de către fostul proprietar anterior vânzării, constată o încălcare a obligației stabilite în acest sens de către art. 9 al Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții, este incident în cauză art. 50 alin. (2) și (2 1 ), care trebuie interpretat coroborat cu art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora chiriașii-cumpărători ai căror contracte de vânzare-cumpărare au fost constatate nule absolut, astfel cum este cazul în speță, au dreptul numai la restituirea prețului reactualizat al imobilului, iar nu al prețului de piață al acestuia. Aceasta deoarece, în materia cererilor privind restituirea prețului apartamentului de care chiriașul, care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins sau deposedat ca efect al constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul său de proprietate, sunt incidente prevederile art. 50 și 50 1 al Legii nr. 10/2001.

Art. 50 alin. (2) și (2 1 ) stabilește modalitatea de despăgubire în mod diferit, după cum au fost sau nu eludate prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul acordării prețului actualizat plătit de chiriașii, respectiv al prețului de piață al imobilelor.

Aceeași distincție se desprinde și din interpretarea per a contrario a art. 50 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Prin urmare, conform textelor legale menționate, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit pentru acel imobil.

De altfel, reclamanții recunosc că au primit prețul actualizat al imobilului deoarece, prin Sentința civilă nr. 5450/2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, Ministerului Finanțelor Publice a fost obligat, către reclamanți, la plata sumei de 301.457.219 ROL, reprezentând preț actualizat, sumă pe care reclamanții au apreciat-o ca insuficientă. Constatând realizarea unei aplicări greșite a prevederilor art. 50 și 50 1 ale Legii nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru aceste argumente, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții C.R.

și C.J., ca neîntemeiată și va menține celelalte dispoziții ale deciziei privind admiterea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și schimbarea sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 520A din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții C.R. și C.J., ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2011.