ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7195/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7195/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr. 2632/302/2009, la data de 13 martie

2009, reclamanții C.R. și C.J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să

se dispună restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, ce

a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657/1997, încheiat cu

respectarea Legii nr. 112/1995.

În motivarea în fapt

a cererii, reclamanții au arătat că prin contractul sus-menționat au cumpărat

imobilul în litigiu, acesta fiind ulterior revendicat de moștenitorii fostului

proprietar, iar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, care

constituia titlul de proprietate al reclamanților.

S-a mai arătat că

prin sentința civilă nr. 5450 din 22 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr.

1697/2005 de Judecătoria Sectorului 2 București a fost obligat Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 301.457.219 lei (ROL), cu titlu de preț

actualizat, modul de calcul al sumei efectuându-se prin actualizarea prețului

plătit cu indicele de inflație, prin raportare la momentul plății. Reclamanții

apreciază că reparația realizată de statul român pentru prejudiciul produs

acestora prin anularea contractului este insuficientă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.

1/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 7291 din 11 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 5 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a

cauzei către Tribunalul București, constatând că valoarea imobilului este peste

500.000 RON, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

După declinare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub

nr. 754/3/2010, la data de 11 ianuarie 2010.

Prin Sentința civilă

nr. 214 din 16 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de

1.012.547,28 RON cu titlul de despăgubiri.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul a avut în vedere art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 1/2009, fiind omologat raportul de expertiză efectuat

în cauză privind calculul despăgubirilor, cât și art. 1366 C. civ. referitor la

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

Prin Decizia civilă

nr. 520A din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată în sensul

că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul sunt în cuantum de 982.401,56

RON și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, în mod corect prima instanță a apreciat

că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 - în vigoare la data

introducerii acțiunii - având în vedere și modificările aduse prin Legea nr.

1/2009 aceste norme în vigoare fiind aplicabile raportului juridic dedus

judecății.

Potrivit art. 50 din

Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr.

1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi

legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50

1

din același act

normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare".

În condițiile în care

fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără

nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de

piață") rezultă că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost

aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care

au achiziționat imobilele, ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de

vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a

dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada

regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând Ministerului

Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii - criticile

apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii

neputând fi primite.

De asemenea, față de

cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, sunt vădit

neîntemeiate susținerile apelantului privind regulile din materia evicțiunii și

răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun - C. civ.

Referitor la excepția

procesuală a prescripției dreptului material la acțiune, invocată în apel de

pârât, Curtea a constatat că este neîntemeiată.

Legitimarea

procesuală pasivă recunoscută Ministerului Finanțelor Publice în asemenea

cauze, cum este acțiunea de față, corespunde fără îndoială obligației de plată

a unor sume de bani, cu titlu de despăgubiri.

Raportul juridic care

include această obligație nu a existat până la data intrării în vigoare a Legii

nr. 1/2009, titularul dreptului subiectiv neavând posibilitatea obligării

subiectului pasiv arătat la executarea obligației corelative, prin sesizarea

organului de jurisdicție, iar așa cum rezultă din dispozițiile art. 7 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 și din cele ale art. 1886 C. civ., astfel că

prescripția nu poate curge înainte de a se naște dreptul la acțiune.

În ceea ce privește

criticile apelantului vizând fondul cauzei, Curtea a constatat că și acestea

sunt neîntemeiate, pentru considerentele arătate în continuare.

Astfel cum se reține

din textul legal mai sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la

despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul

cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în

baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul contract să fi

fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în

privința caselor naționalizate.

Termenul de

"desființare" a contractului are în prezent un sens mai larg decât

lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia,

în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voință

legiuitorului, și "ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de

proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în

revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a

exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin.

(2) ind. 1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Curtea a reținut că

prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-au înlocuit

considerentele Sentinței civile nr. 1757 din 10 martie 2003 a Judecătoriei

Sectorului 2 București și s-a stabilit că nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 a intervenit întrucât

subdobânditorul imobilului din București, a achiziționat acest apartament deși

știa sau putea să știe că naționalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea

prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 - titlul de proprietate al

statului fiind nul - reaua-credință a cumpărătorului rezultând și din faptul că

cererea de cumpărare a fost formulată la data de 27 martie 1996, înainte de

expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995

pentru ca "proprietarul să-și exprime opțiunea în legătură cu

imobilul" prin depunerea cererii de restituire, această împrejurare

constituind "un element în plus care conturează atitudinea subiectivă a

părților contractante".

Prin urmare,

esențială pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost reaua-credință, aceasta fiind

invocată și de apelant ca un argument în sensul nerespectării condițiilor

cerute de lege pentru perfectarea actului juridic respectiv.

Întrucât Curtea, față

de cele reținute mai sus, a constatat că reaua-credință a cumpărătorului

invocată de apelant nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr.

112/1995, în sensul art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 1/2009, rezultă că obligația dezdăunării integrale a

intimaților-reclamanți a fost corect stabilită în sarcina apelantului-pârât de

către prima instanță.

Nu au fost primite

nici criticile apelantului-pârât vizând administrarea probei cu expertiză,

ținând seama că pârâtul a avut posibilitatea să invoce orice neregularitate în

efectuarea raportului de expertiză în fața primei instanței, cu respectarea

art. 108 alin. (2) - (3) C. proc. civ. ori, după caz, a dispozițiilor art. 212

alin. (2) C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat.

Au fost însă

considerate ca întemeiate susținerile apelantului referitoare la îmbogățirea

fără justă cauză a reclamanților, în condițiile în care aceștia au beneficiat

anterior de restituirea prețului actualizat achitat prin contractul de

vânzare-cumpărare, în sumă de 301.457.219 ROL, conform Sentinței civile nr.

5450 din 22 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și

irevocabilă, valoare care trebuia dedusă din prețul de piață al imobilului la

estimat la momentul actual, acest "preț" reprezentând chiar valoarea

de circulație a imobilului, limita maximă a despăgubirilor pe care le poate

încasa ca și contravaloare a bunului de care a fost deposedat.

În consecință, apelul

a fost admis, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că

despăgubirile la care a fost obligat pârâtul sunt în cuantum de 982.401,56 RON.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestuia s-a arătat că, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților este neîntemeiată.

Recurentul consideră

că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților

având în vedere că, prin Decizia civilă nr. 790R din 19 octombrie 2004

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, instanța a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din

22 ianuarie 1997 încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului

București, prin mandatar S.C. F. S.A.

Or, potrivit

prevederilor Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripția

extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinse prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Dreptul reclamanților

de a cere restituirea prețului de piață al imobilului s-a născut la data la

care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 790R respectiv la data de 19 octombrie

2004, când decizia a devenit definitivă și irevocabilă.

Cu privire la acest

aspect se arată că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 nu s-a prevăzut

posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripție, ci sunt reglementate

doar anumite modalități referitoare la persoana obligată a plăti despăgubiri în

baza legii.

Prin urmare se

solicită să se constate că acțiunea reclamanților trebuie să fie respinsă ca

prescrisă.

O altă critică

vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, motivată de faptul că, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost

parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie

1997 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. F.

S.A., astfel încât este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar

al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine existența

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp

obligația de garanție pentru evicțiune are un sens mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, este de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind

restituirea prețului de circulație al imobilului.

Mai mult, instanța de

fond, cât și cea de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și

urm. C. civ., în raport de care calitate procesuală are doar vânzătorul

imobilului, respectiv Primăria Municipiului București prin Primar General.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea,

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter

procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a

intervenit cu prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă din

formularea textului care se referă numai la efecte ale faptului juridic (îmbogățirea

fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969

C. civ., "legea pârâților", motiv pentru care nu se poate interveni

peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea pârâților

în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).

Recurentul invocă și

greșita obligare a sa la plata sumei de 982.401,56 RON, în raport de

prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 așa cum au fost modificate prin Legea

nr. 1/2009, potrivit cu care cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect

restituirea prețului de piață imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru a se putea

solicita restituirea prețului de piața la valoarea de circulație, Legea 10/2001

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 prevede că este necesară

întrunirea cumulativă a două condiții, anume: contractul de vânzare-cumpărare

al chiriașilor cumpărători să fi fost desființat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, iar a doua condiție este aceea ca

acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții au încheiat contractul

de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 cu eludarea acestei legi,

acest fapt rezultând din Decizia civilă nr. 662 din 09 mai 2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în care se arată că reclamanții din

prezenta acțiune nu pot fi considerați de bună-credință întrucât contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat în timpul derulării procesului cu

moștenitorul fostului proprietar.

Prin urmare,

reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu nerespectarea Legii

nr. 112/1995, astfel că aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la

valoarea de circulație pe piața imobiliară.

Astfel, recurentul

consideră că instanța de apel a golit de conținut prevederile art. 50 din Legea

nr. 10/2001, apreciind că "reaua-credință a cumpărătorului nu echivalează

cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995".

Actul de

vânzare-cumpărare a avut la bază o cauza ilicită întrucât acest imobil, așa cum

rezultă din Sentința civilă nr. 1757 din 10 martie 2003 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, nu putea fi vândut în baza Legii nr.

112/1995, nefiind imobil preluat cu titlu și, prin urmare, actul de

vânzare-cumpărare al reclamanților a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

De asemenea, noțiunea

de "contract desființat" din dispozițiile Legii nr. 10/2001,

presupune, pe de o parte, ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, ca actul

să fi fost desființat ca urmare a constatării nulității contractului.

Astfel, în situația

în care se constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce s-a

întâmplat în speța de față, se constată implicit că acesta a fost încheiat cu

nerespectarea dispozițiilor legale la data perfectării contractului.

Prin urmare, atâta

timp cât în cauză nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute imperativ de

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre ilegală, dispunând

obligarea recurentei la plata sumei de 982.401,56 RON reprezentând prețul de

piață al imobilului.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este parțial fondat, pentru următoarele considerente:

Nu pot fi primite

criticile referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului

la acțiune, deoarece momentul de la care începe să curgă termenul general de

prescripție de trei ani, nu este data rămânerii irevocabile a Deciziei civile

nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, ci data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Legitimarea

procesuală pasivă recunoscută Ministerului Finanțelor Publice în asemenea

cauze, cum este acțiunea de față, corespunde fără îndoială obligației de plată

a unor sume de bani, cu titlu de despăgubiri.

Art. 1886 C. civ.

prevede că nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște

acțiunea supusă acestui mod de stingere, astfel că prescripția nu poate curge

înainte de a se naște dreptul la acțiune.

De asemenea, potrivit

art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în obligațiile care urmează să se

execute la cererea creditorului, prescripția începe să curgă de la data

nașterii raportului de drept.

Raportul juridic care

include această obligație nu a existat până în momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 1/2009, titularul dreptului subiectiv neavând posibilitatea obligării

subiectului pasiv menționat, la executarea obligației corelative, prin

sesizarea organului de jurisdicție.

Odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 1/2009 s-a născut raportul de drept între chiriaș,

cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995, și Ministerul Finanțelor Publice cu

privire la posibilitatea restituirii prețului plătit de chiriaș pentru imobilul

de care acesta a fost evins și care intră în sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001.

De la data intrării

în vigoare a Legii nr. 1/2009 a început să curgă termenul de prescripție de

trei ani, termen care nu era împlinit la data introducerii acțiunii, în anul

2010, astfel încât în mod corect instanța de apel a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune.

Sub aspectul

criticilor privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, Înalta Curte le consideră ca nefondate în considerarea următoarelor

argumente:

Potrivit art. 50

alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată în urma adoptării Legii nr. 1/2009,

cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

De asemenea, în alin.

(2

1

) al aceluiași articol se menționează că cererile sau acțiunile

în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor,

privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de

timbru.

Alin. (3) al art. 50

prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Concluziile care se

desprind din alin. (3) al art. 50 sunt în sensul că legea specială, Legea nr.

10/2001, a înțeles să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei

și Finanțelor în toate pricinile privind fie restituirea prețului actualizat,

fie al prețului de piață al imobilului către chiriașii care au dobândit imobile

prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au pierdut posesia

acestora. Dispozițiile legale sunt clare și de imediată aplicabilitate, astfel

încât criticile privind lipsa de eficiență a alin. (3) al art. 50 al Legii nr.

10/2001, republicată, nu pot fi primite.

Cât timp legea

specială în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, stabilește în mod expres cui trebuie

adresată cererea având ca obiect restituirea prețului imobilului, dispozițiile

sale se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv față de art.

1337 și următoarele C. civ., care reglementează materia evicțiunii și conform

căruia persona care are obligația de a restitui prețul plătit de cumpărătorul

evins este vânzătorul.

Această concluzie se

întemeiază pe principiul "specialia generalibus derogant, generalia

specialibus non derogant" - "norma specială derogă de la norma

generală, dar norma generală nu derogă de la cea specială", care obligă

instanța să facă aplicarea legii speciale și interzice reclamantului să aleagă

legea aplicabilă cauzei.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va înlătura toate criticile recurentului Ministerul

Finanțelor Publice privind lipsa calității sale procesual pasive în prezenta

cauză.

Înalta Curte

consideră ca fiind fondate criticile privind greșita obligare a recurentului la

plata sumei de 982.401,56 RON reprezentând prețul de circulație a imobilului în

litigiu.

Posibilitatea

restituirii către chiriașul-cumpărător a prețului de piață al imobilului este

condiționată de respectarea de către părțile contractante, la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

Acest aspect poate fi

analizat de către instanța învestită cu soluționarea unei cereri de despăgubiri

în temeiul Legii nr. 1/2009, numai atunci când nu a fost abordat în cadrul unei

acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În prezenta cauză,

Înalta Curte observă că, prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, a fost menținută

soluția de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 și s-a stabilit că subdobânditorul imobilului din

București, a achiziționat acest apartament, deși știa sau putea să știe că

naționalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din

Decretul nr. 92/1950 - titlul de proprietate al statului fiind nul - reaua

credință a cumpărătorului rezultând și din faptul că cererea de cumpărare a

fost formulată la data de 27 martie 1996, înainte de expirarea termenului de 6

luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru ca "proprietarul

să-și exprime opțiunea în legătură cu imobilul" prin depunerea cererii de

restituire.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că dobândirea de către reclamanți a apartamentului în

litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997,

deși exista o cerere de restituire în natură a acestuia, formulată de fostul

proprietar la data de 27 martie 1996, a încălcat art. 9 al Legii nr. 112/1995

potrivit cu care, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se

restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta,

după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor

apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

Cumpărarea unui

apartament în condițiile în care urma să se stabilească dacă apartamentul

respectiv se va restitui sau nu în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora, care formulaseră cerere de restituire în natură a

imobilului în termenul legal, nu se putea realiza decât cu neobservarea art. 9 al

Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, este

greșită constatarea instanței de apel potrivit cu care reaua-credință a fost

esențială pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, însă aceasta nu echivalează cu o eludare a

prevederilor Legii nr. 112/1995, în sensul art. 50 al Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte, pornind

de la motivarea Deciziei nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, prin care s-a reținut în mod irevocabil că

chiriașii-cumpărători au fost de rea-credință deoarece nu au așteptat

soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului, formulată de către

fostul proprietar anterior vânzării, constată o încălcare a obligației

stabilite în acest sens de către art. 9 al Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții,

este incident în cauză art. 50 alin. (2) și (2

1

), care trebuie

interpretat coroborat cu art. 50

1

al Legii nr. 10/2001, în temeiul

cărora chiriașii-cumpărători ai căror contracte de vânzare-cumpărare au fost constatate

nule absolut, astfel cum este cazul în speță, au dreptul numai la restituirea

prețului reactualizat al imobilului, iar nu al prețului de piață al acestuia.

Aceasta deoarece, în

materia cererilor privind restituirea prețului apartamentului de care chiriașul,

care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins sau deposedat ca

efect al constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare care

constituie titlul său de proprietate, sunt incidente prevederile art. 50 și 50

1

al Legii nr. 10/2001.

Art. 50 alin. (2) și

(2

1

) stabilește modalitatea de despăgubire în mod diferit, după cum

au fost sau nu eludate prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul acordării

prețului actualizat plătit de chiriașii, respectiv al prețului de piață al

imobilelor.

Aceeași distincție se

desprinde și din interpretarea per a contrario a art. 50

1

alin. (1)

al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia "proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Prin urmare, conform

textelor legale menționate, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit

pentru acel imobil.

De altfel,

reclamanții recunosc că au primit prețul actualizat al imobilului deoarece,

prin Sentința civilă nr. 5450/2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București,

Ministerului Finanțelor Publice a fost obligat, către reclamanți, la plata

sumei de 301.457.219 ROL, reprezentând preț actualizat, sumă pe care

reclamanții au apreciat-o ca insuficientă.

Constatând realizarea

unei aplicări greșite a prevederilor art. 50 și 50

1

ale Legii nr.

10/2001, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste

argumente, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia recurată, în

sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții C.R. și C.J., ca

neîntemeiată și va menține celelalte dispoziții ale deciziei privind admiterea

apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și schimbarea sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva

Deciziei nr. 520A din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții C.R.

și C.J., ca neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 17 octombrie 2011.